Relatiile Romaniei cu F.M.I.

Romania a devenit membra cu drepturi depline a acestui organism international prin semnarea Acordului de la Bretton Woods si prin varsarea cotei de participare, la 15 decembrie 1972.

Aderarea Romaniei a largit sfera cooperarii monetare si financiare cu celelalte state membre ale F.M.I., Romania fiind al 125-lea stat membru al F.M.I.

Prin aderarea la fond, tara noastra a dobandit urmatoarele drepturi:

Obtinerea de credite in monedele altor tari sau in D.S.T., din resursele generale ale Fondului, in schimbul unei sume in moneda nationala, in conditii mult mai avantajoase decat cele ale pietei. Pentru obtinerea acestor credite a fost necesar sa se respecte o serie de conditii impuse de catre F.M.I. tarilor membre.

Romania a facut uz atat de credite curente in transe, cat si de credite stand-by si de finantarea compensatorie.

Obtinerea de alocari de D.S.T. in cazul unor noi emisiuni de asemenea instrumente. Deoarece F.M.I. a intrerupt emisiunile de D.S.T. incepand din 1972, Romania nu a beneficiat pana in 1978 de asemenea alocari. Conform deciziei F.M.I. tara noastra a primit alocari incepand din 1979 si 1980.

In urma reuniunii anuale a F.M.I. din septembrie 1997, s-a luat decizia unei noi majorari a cotelor tarilor membre si a unei noi alocari de D.S.T. Majorarea cotelor de 45% aplicata la nivelul existent de 145,3 mld. D.S.T. a reprezentat o substantiala crestere a capacitatii tarilor membre de a beneficia de resurse financiare de la Fond. Cota Romaniei la F.M.I., care in 1997 reprezenta 754,1 milioane D.S.T., a crescut in anul urmator la aproximativ 1,1 miliarde D.S.T. (1,5 miliarde dolari).

La sfarsitul anului februarie 1997, din cota parte de 754,1 mil. D.S.T. exista deja o cumparare nerambursabila de 439,9 mil. D.S.T., respectiv un procent de 58,3% din cota. Cumpararea existenta poate fi analizata astfel:

19,2 mil. D.S.T. - facilitatea de finantare compensatorie si situatii neprevazute;

188,5 mil. D.S.T. - facilitate de transformare sistemica;

232,2 mil. D.S.T. - acord de confirmare.

In ceea ce priveste decizia de alocare de noi D.S.T. aceasta a prevazut dublarea alocarilor, deci majorarea cu 21,4 miliarde D.S.T. Dupa aceasta alocare, Romania detine in total 222,1 milioane D.S.T., (aproximativ 280 - 300 milioane dolari), care se adauga la rezerva statului.

Referitor la obtinerea dreptului de participare la luarea deciziilor in cadrul F.M.I., Romania detine un numar de voturi corespunzator cotei de participare.

Dreptul de vot se exercita prin intermediul unui grup de 12 tari, grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezinta si interesele tarii noastre in Consiliul Executiv al F.M.I. In cadrul acestui grup, numit "Constituenta", Romania detine un numar de voturi, dupa cum rezulta din tabel:

Totalul de 74276 voturi reprezinta un procent de 4,97% din totalul general de 1493331 voturi.

Obtinerea dreptului de aderare a Romaniei la B.I.R.D., a fost conditionat de aderarea la F.M.I.

Prin participarea la activitatea Fondului, in afara largirii posibilitatilor de a obtine un sprijin financiar de la F.M.I., cat si pe pietele monetare, s-au creat conditii de a sustine, alaturi de celelalte state, introducerea unor masuri ce contribuie la realizarea noii ordini monetare si financiare.

Romania a fost printre putinele tari socialiste care nu a renuntat la statutul de membru al F.M.I.: desi nu mai apela la imprumuturi de la F.M.I. si B.M. a beneficiat, totusi, de credite bancare de tip comercial in conditii de dobanda avantajoase.

Dupa epuizarea rezervelor valutare, a doua jumatate a anului 1990, acordurile cu F.M.I. au permis evitarea incetarii platilor externe, care ar fi avut un impact negativ asupra credibilitatii internationale a Romaniei, ca urmare a deficitului de 1,5 miliarde $, reprezentand aproximativ 1/3 din exporturile anuale ale tarii.

Inceputul celei de-a doua etape a relatiilor cu Fondul poate fi situat la jumatatea anului 1991, cand s-a finalizat primul aranjament stand-by de dupa 1990 cu F.M.I. De la reluarea raporturilor cu Fondul si pana in prezent, Romania a incheiat mai multe aranjamente stand-by. Desi fiecare dintre aceste aranjamente au trasaturi care le individualizeaza, analiza lor evidentiaza faptul ca s-au inscris pe o traiectorie comuna, vizand adaptarea la fiecare etapa a reformei pe care o parcurge Romania.

Evolutia soldului creditelor contractate de la F.M.I. este prezentata mai jos:

In anexa este prezentata situatia creditelor F.M.I. primite si rambursate in 1995, scopul acesteia fiind cel didactic, respectiv de intelegere a mecanismului de esalonare a rambursarilor.

Consecintele implicarii F.M.I. in procesul tranzitiei Romaniei

spre economia de piata

Trebuie sa mentionam ca FMI nu este specializat in procesul reconstructiei social-economice prin tranzitia de la economia de comanda de tip comunist, la economia de piata libera. Aceasta s-a vadit in carentele evolutiei spre capitalism a fostelor tari comuniste, asistate financiar de FMI: "Drumul spre capitalism parcurs pana acum de catre aceste tari, nu a facut altceva decat sa introduca piete pentru schimbul de bunuri si valori deja existente. Intr-o mare masura, acestea au fost comercializate doar in scopuri pur speculative, fara a crea stimulente pentru procesul de productie si de investitie.

Principala greseala, la fel de grava, este neglijarea a ceea ce se numeste «contextul socioeconomic» care constituie, oricum, premisa necesara productiei si repartitiei de bunuri si, prin aceasta, a cresterii economice in general. Programele inspirate de FMI reduc acest context la un set de trei masuri izolate:

1. eliminarea controlului si a subventiilor preturilor si productiei;

2. controlul masei monetare si eliminarea deficitului bugetar, cu intentia de a stabiliza si de a impune rate real pozitive ale dobanzii;

3. vanzarea proprietatii statului catre particulari.

Realizarea imediata si radicala a acestor masuri nu a condus inca nicaieri la stoparea scaderii productiei si a gradului de ocupare a fortei de munca, dimpotriva. Este o grava greseala sa se creada ca doar setul acestor trei masuri poate crea acel context socioeconomic in care agentii economici individuali, urmarindu-si interesul propriu, si-ar putea spori castigul lor si cel al intregii societati, asa cum ar corespunde teoriei societatii liberale. Dimpotriva, acest tratament drastic se dovedeste a fi deosebit de pagubitor. Din cauza reducerii productiei si a gradului de ocupare a fortei de munca, o astfel de strategie de transformare creeaza premisele unui joc de suma negativa, in care castigul individual poate conduce la descresterea in continuare a productiei. (Este cunoscut cazul real in care cumparatorul unei intreprinderi de stat o inchide in scop speculativ, asteptand cresterea valorii imobiliare.)"[1]

Masurile promovate de FMI provoaca uneori greutati suplimentare in tranzitia spre economia de piata, alteori sunt chiar contrare acesteia. Aplicarea acestor masuri impuse in mod drastic de FMI, ca o conditie imperativa a acordarii de noi credite, de multe ori modice in raport cu necesitatile elaborarii si aplicarii unui program pe termen lung de creare a pietei si de finalizare a tranzitiei, determina o seama de deficiente majore[2]:

1. Privatizarea imediata a intreprinderilor de stat (un fel de "privatizare fortata") este daunatoare reorganizarii atat de urgent necesara procesului de productie. Pana la incheierea procesului de privatizare poate trece, asa cum se cunoaste, mult timp. In aceasta perioada de nesiguranta, aproape ca nu exista stimulente pentru managementul anterior de a imbunatati organizarea productiei sau comportamentul de piata. Dar, chiar si dupa ce privatizarea se va fi realizat, nu este deloc sigur ca acesta va stimula productia, deoarece noii proprietari ar putea sa cumpere bunuri in scop de specula (de exemplu, terenuri), mizand pe cresterea valorii lor. In aceste conditii, privatizarea poate accentua reculul productiei;

2. Liberalizarea preturilor, in conditiile unor masive dezechilibre ale pietei, nu este urmata neaparat de revitalizarea productiei si de o imbunatatire a desfacerii si cresterii calitatii serviciilor. Atata vreme cat nu exista o valuta in a carei stabilitate sa poti avea incredere suficienta, este mai degraba de asteptat o crestere a speculatiilor financiare care, dupa cum se stie, nu contribuie la crearea de bunuri noi si intr-o cantitate mai mare decat oferta existenta;

3. Stabilizarea cererii este realizabila mult mai usor decat imbunatatirea ofertei. Adesea, acest asincronism este trecut cu vederea. In acest fel rezulta frecvent alte reduceri ale productiei, cu consecinta ca dezechilibrele nu sunt eliminate, ci se repeta, pur si simplu, la un nivel mai mic. Din istoria programelor de stabilizare de tip FMI, de exemplu, in America Latina, se cunoaste ca acestea nu ofera nici o garantie ca succesul stabilizarii economice va conduce la reluarea unei cresteri economice sustinute.

4. Introducerea rapida a deplinei convertibilitati a valutei in vechile si noile state din spatiul CAER restrange si mai mult posibilitatile productiei; prin devalorizarea drastica a valutei indigene, care insoteste convertibilitatea deplina, preturile la import pot adesea sa creasca atat de mult incat, de exemplu, piesele de schimb si materialele necesare productiei sa devina prea scumpe si, din aceasta cauza, productia sa fie si mai mult redusa. La aceasta se adauga pierderea pietelor de desfacere in fostele tari membre CAER, de indata ce schimburile dintre ele trebuie sa fie platite in valuta forte, cu care, acum, acestea vor prefera sa cumpere produse direct din Vest;

5. Rolul statului in problemele economice este vazut prea ingust: este limitat, in principal, la legislatie si privatizare, reforma monetara si valutara, masuri de liberalizare, pe de o parte, si la reducerea cheltuielilor bugetare, pe de alta parte.

Pe drept cuvant, David C.Korten afirma ca: "pastrez o profunda neincredere fata de orice organizatie care acumuleaza si concentreaza o putere masiva, dincolo de posibilitatea de a putea fi controlata."

Avand in vedere diversitatea situatiilor in care se gasesc tarile membre ale FMI, ar fi inadecvata incercarea de a aplica un anumit model de ajustare tuturor tarilor membre. In conceperea politicilor si strategiilor de tranzitie la economia de piata (la care FMI si-a adus obolul lui, n.ns.), tarile est-europene s-au confruntat cu trei mari categorii de probleme: in primul rand, cum sa-si stabilizeze economia (deci, problema stabilizarii); in al doilea rand, cum sa implementeze reformele structurale (deci, problema restructurarii); iar, in al treilea rand, cum sa conceapa procesul de privatizare (deci, problema privatizarii). Astfel, de la intentia declaratiei de a valorifica multipla experienta a tarilor care au "beneficiat" de ajutorul FMI, s-a ajuns la situatia de a aplica un anumit model de ajustare tuturor tarilor membre, la realitatea aplicarii une scheme unice, de exemplu penntru tarile est-europene, vizand stabilizarea-restructurare-privatizarea. "Eroarea principala, comuna tuturor programelor de transformare existente, consta in falsa convingere ca simpla desfiintare a planificarii centralizate si introducerea proprietatii private vor conduce automat la aparitia acelui sistem de piata care este considerat drept o conditie necesara si suficienta pentru crearea bunastarii in tarile aflate in tranzitie."[4]

Contestarea, negarea, renegarea, protestul si oprobiul la adresa marii finante internationale sunt inutile atat timp cat patrunderea pe pietele internationale de capital depinde de limitele accesului la resursele acesteia. Imbratisarea marii finante internationale: FMI, Banca Mondiala, BERD, PHARE, G7 se face pana la sufocare: "Conform statisticii Bancii Mondiale intre anii 1980 si 1986 s-au incasat dobanzi in valoare de 326 miliarde dolari de la 109 tari. In afara de aceasta, ratele datoriilor s-au ridicat la 332 miliarde dolari. Astfel s-au platit datorii in valoare de 430 miliarde dolari. Totusi aceste 109 tari datoreaza bancilor private internationale 182 miliarde dolari."[5] Ite nevazute si nestiute leaga marea finanta de pietele nationale de capital si de marile capitaluri private internationale. "Chiar si astazi, pe masura ce puterea sa economica se afla in declin comparativ cu cea a Japoniei si Europei, Statele Unite raman factorul dominant in modelarea institutiilor internationale ca noua Organizatie Mondiala a Comertului, creata sub auspiciile Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT), Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Organizatia Natiunilor Unite." Acelasi autor precizeaza: "Campionii liberalismului corporatist au salutat cu bucurie dezintegrarea imperiului sovietic in 1989, ca pe o victorie a pietei libere si ca pe un mandat pentru a-si sustine cauza (.) Guvernele si corporatiile occidentale s-au repezit sa convinga Europa de est si tarile fostei Uniuni Sovietice sa preia lectia succesului occidental, deschizandu-si granitele si liberalizandu-si economiile. Armate de experti occidentali au fost mobilizate la fata locului sa le ajute pe acestea si alte «state in tranzitie» sa elaboreze legi care sa netezeasca drumul corporatiilor occidentale pentru ca acestea sa le penetreze economiile."

Penuria de capital intern si lipsa cronica de devize, in conditiile imperative ale retehnologizarii nationale si ameliorarii infrastructurii, au obligat Romania sa apeleze la finantarea externa. Conditiile precare ale stabilitatii social-economice si financiare care determinau un risc de tara ridicat, au impins autoritatile catre singurii creditori externi dispusi sa finanteze economiile central si est-europene in drumul lor spre economia de piata: Fondul Monetar International si Banca Mondiala, creditori de ultima instanta.

Crearea si largirea pietei interne

Economia de piata este o economie de schimb. Prevalenta schimburilor este esentiala pentru problemele economice reale, iar recunoasterea acestui fapt dateaza din vechime: "Societatea este pur si simplu o serie continua de schimburi . comertul este intreaga societate"[8]. In anul 1831 Arhiepiscopul Wately numeste "Stiinta schimburilor": CATALLACTICA. Pe la 1844, Lawson afirma ca "Obiectul economiei politice este de a «investiga si trasa legile generale ale diferitelor fenomene legate de sistemul comercial sau de schimb»" . Importanta actului de schimb atinge astfel insasi sfera definitiilor stiintei economice.

In definitiile economiei politice ca stiinta se ajunge la inlocuirea categoriei de "avutie", substantiv pus in centrul acestora, cu cel de "schimb", ceea ce reprezinta o "alunecare" a obiectului stiintei economice de la fenomenele legate de bunurile pe care le cerceteaza la operatiile care implica aparitia acestor fenomene.

Esential este insa de a vedea in piata si in schimburi nu instrumente de satisfacere a egoismului pecuniar, ci mijlocul de cooperare pentru satisfacerea intr-un grad cat mai inalt a dorintelor fiecaruia. Sa admitem ca sistemul de schimb contine un factor favorabil expansiunii productiei, ceea ce ne constrange la analiza cailor de creare si de largire a pietei interne, restranse aici la esenta ei - schimburile, comertul.

Trebuie sa revenim la implicatiile programelor FMI asupra vitezei de creare si chiar de largire a pietei interne: "Principala eroare a tuturor programelor de inspiratie FMI consta in credinta aparitiei spontane a economiei de piata capitaliste, o data cu introducerea proprietatii private, cu liberalizarea preturilor, stabilitatea monetara si cu introducerea pietelor libere, competitive. Aceasta «eroare a spontaneitatii» (imagine simetrica a lucrarii «Erorile constructivismului», a economistului Friedrich von Hayek) are consecinte fatale (subl. ns.). Mai intai, se trece pur si simplu cu vederea faptul ca pietele sunt o constructie sociala si ca trebuie sa fie create prin actiune umana constienta. Aceasta a fost si este o sarcina care tine de esenta actiunii antreprenoriale. In cazurile in care pietele nu apar prin actiune antreprenoriala spontana, ele trebuie sa fie create prin actiunea statului. «Eroarea spontaneitatii» de care sufera toate strategiile conventionale de transformare de pana acum a condus la politici care isi propun sa introduca economia de piata fara cea mai mica preocupare de a forma «creatori de piete»".

"Creatorii de piata", adica mijlocitorii dintre producatori si cumparatori sunt comerciantii en gros, negustorii de bani si credite (banci, persoane) si cumparatorii si vanzatorii de la si in intreprinderi sau o combinatie a acestor elemente. "Creatorul de piata incheie contracte potrivit carora producatorul (sau angrosistul) primeste credite in schimbul promisiunilor de a plati dobanzi si de a rambursa creditul. Aceasta creeaza necesitatea controlului reciproc al respectarii contractului. De asemenea, aceasta este sursa a ceea ce este denumit «constrangerea bugetului ferm» - «hard budget constraint», adica necesitatea indeplinirii contractului prin plata dobanzii si rambursarea creditului din incasarile obtinute prin vanzarea de bunuri pe piete libere, competitive. Abia aceste contracte creeaza acele piete pentru care au loc productia de bunuri si desfacerea lor. Pentru a sublinia inca o data: piata in cadrul careia se desfasoara procesele credit-productie-desfacere si credit-investitii-venituri nu poate aparea in mod spontan."[11]

Analiza datelor statistice pentru Romania confirma faptul ca au fost create piete pentru schimbul de marfuri deja existente, care au facut obiectul speculei, fara a stimula productia autohtona si investitiile. Se confirma ipoteza ca au fost create piete pentru schimbul de marfuri deja existente, ca si pentru cele importate, cresterea vanzarilor cu amanuntul si a vanzarilor cu ridicata depasind cresterea productiei, a productiei industriale si a serviciilor prestate populatiei. Pe de alta parte, creditul neguvernamental total a crescut mai lent decat investitiile si formarea bruta de capital fix; dar trebuie sa observam ca investitiile si formarea bruta de capital fix au crescut mai lent decat creditul acordat agentilor cu capital majoritar privat si decat creditul pentru investitii, ceea ce inseamna o alocare ineficienta a resurselor de creditare. Fata de investitii si formarea bruta de capital fix, castigurile salariale au crescut mai lent, cu exceptia anului 1998, dar ele au fost erodate substantial de cresterea indicelui preturilor de consum.

In aceste conditii, prioritara este cresterea cantitativa si calitativa a ofertei indigene de bunuri si servicii, ceea ce nu inseamna sa astepti ca abandonarea planificarii centralizate, liberalizarea preturilor si privatizarea intreprinderilor sa conduca spontan la aparitia unui sistem de piata libera. Este necesara o interventie ferma din partea statului, cu sprijinul sistemului financiar, pentru a stimula aparitia si proliferarea "creatorilor de piata": "Este vorba, mai ales, de a reduce cat mai mult posibil pierderea unor importante capacitati productive in perioada aplicarii programului de urgenta. Productiile considerate a fi inutile pentru societatea civila, de exemplu: o mare parte a productiei militare, a celei destinate inzestrarii aparatului birocratic sau a organelor de supraveghere, ar trebui sa fie eliminate. Desi productia unor astfel de bunuri si servicii nu mai este utila in noile conditii politice si economice, disparitia lor si reducerea numarului de locuri de munca pe care o antreneaza vor conduce totusi la o scadere a cererii si a puterii de cumparare. De aceea, un management inteligent al cererii trebuie sa determine o crestere compensatoare a investitiilor publice, indeosebi in domenii ale infrastructurii, cum ar fi constructia de locuinte, sanatate, invatamant - sectoare, deci, in care importurile directe au o pondere relativ mica. Astfel de investitii ar avea dublul avantaj de a nu supralicita peste masura balanta de plati si de a pune bazele unui consens mai larg si ale unui sprijin mai puternic pentru programul economic de urgenta."[12]

In acest sens trebuie inteleasa asumarea, in programul de urgenta, a unor sarcini sectoriale, cum sunt dezvoltarea infrastructurii, reorganizarea sectorului energetic, dezvoltarea sectorului de servicii care sustin productia, reducerea consumului de materii prime, energie si a degradarii mediului inconjurator, in acele sectoare de productie cunoscute ca mari consumatoare, ca si a unor sarcini functionale, ca descentralizarea monopolurilor, cresterea productivitatii, crearea unei retele de intreprinderi mici si mijlocii in cooperare cu intreprinderile mari, stabilirea de legaturi cu furnizorii si cu reteaua de desfacere, atragerea unor parteneri de cooperare, autohtoni si straini, calificarea si recalificarea fortei de munca etc.[13]

O mare atentie trebuie acordata nivelului si evolutiei cererii efective. Cererea efectiva trebuie sa fie suficient de mare pentru a stimula investitiile necesare reconstructiei socioeconomice. Dar, este important sa se mentina corelatia dintre cresterea salariilor si cea a productivitatii muncii. In general, corelatia macroeconomica dintre veniturile totale si productia de bunuri de consum trebuie urmarita cu atentie. Aceste criterii de management macroeconomic pot facilita sporirea productiei si a locurilor de munca. In aceasta ordine de idei, obiectivul consta in a pune in concordanta nivelul de trai cu productia, chiar de la inceputul programului de reconstructie prin stimularea interesului agentilor economici de a-si urmari interesele lor individuale.

Un exemplu

Ne vom referi la un singur exemplu din negocierile pentru acordarea de sprijin financiar de catre FMI.[14]

Au existat doua variante, A si B, astfel:

Programul economic care a stat la baza celui de-al treilea acord cu Fonful Monetar International a continut un pachet de masuri destinate realizarii acestor reforme, al caror obiectiv l-a constituit stabilizarea economica si promovarea relansarii cresterii economice in conditiile asigurarii protectiei sociale, fata de costurile ajustarii pentru cele mai vulnerabile categorii de populatie. Cu scopul de a urmari rezultatele obtinute in atingerea acestor obiective, programul a cuprins o serie de sarcini si criterii de performanta cantitative, care priveau limitarea cresterii creditului bancar intern acordat in economie, in general si sectorului public, in special, cresterea rezervelor internationale si limitarea cresterii datoriei externe.

Efectele programelor economice convenite de Romania cu FMI la nivelul anului 1993, asupra evolutiei economiei romanesti isi au sorgintea in sfera politica: in jurul anului 1993, climatul politic al perioadei respective a determinat exacerbarea polemicilor si discutiilor in jurul Memorandum-ului cu FMI. Accentele de politizare, populism sau dramatizare pe care le-a capatat o foarte normala, dar deosebit de tehnica, negociere a unui imprumut au derutat, desigur, majoritatea cetatenilor care au inceput sa vada in FMI fie o «muma», fie o «ciuma». Am putea spune ca rolul esential al Memorandumul-ului este de a cataliza potentialul intern de care dispunem, de a-l mobiliza si orienta in directia trecerii Romaniei de la starea de «jucator in rezerva» la cea de «jucator activ» al marelui meci pe care il joaca acum puterile economice ale lumii pe o piata internationala in reasezare.

Stabilizarea macroeconomica - din esec in esec

Esecul politicii monetare orientata spre stabilirea monedei nationale

Moneda este proprietate publica intrinseca a avutiei nationale. Moneda stabila exprima gradul independentei, dar si al propasirii economice. Cresterea puterii de cumparare a monedei nationale este mijlocul de a intari suveranitatea statala. Calea economica de a consolida suveranitatea statala prin intermediul monedei o reprezinta, in primul rand, acoperirea in marfuri a acesteia.

Politica monetara are intotdeauna o dimensiune nationala, buna sau rea, si ea sufera impactul imperialismului agresiv al puternicelor monede ale natiunilor cu care economia reala intra in contact. Intotdeauna o economie deschisa este nevoita sa se restructureze sub influenta comertului ei exterior, deci mai putin dupa interesele ei nationale. Pentru a se intari, o economie nationala trebuie sa se apere fie printr-un protectionism sever, fie sa practice un comert international expansionist, ori amandoua deodata. Economia nationala se afla sub aceasta necesitate. Pentru a nu exporta bogatie si a nu importa saracie, acum nu este suficient echilibrul balantei comerciale (care este si asa departe de a fi realizat): trebuie, mai intai, largita si ocupata piata interna de catre producatorii autohtoni. Consolidarea monedei nationale face necesara acoperirea acesteia cu marfuri indigene. Prin urmare, deschiderea economiei nationale trebuie sa fie ulterioara relansarii productiei materiale.

Succesele sau esecurile politicii monetare se vad din modul in care aceasta a reusit in stabilizarea macroeconomica, adica, simplificat spus, in stabilitatea preturilor si a cursului valutar.

Desigur ca politica monetara nu este un panaceu universal pentru depasirea dificultatilor economiei reale. Totusi, cel putin pe termen scurt, calmarea preturilor poate constitui un moment de relansare economica. Schimbarile in economia reala si, indeosebi, marea privatizare pot sa se conjuge cu masurile de politica economica si sa conduca la o stabilizare macroeconomica durabila.

Reconsiderarea politicii monetare nu isi gaseste sensul decat in esecurile economiei reale pe care urmareste sa le corecteze conform planului de reforma, in care locul central il ocupa restructurarea. Fara schimbari in economia reala, schimbarea politicii monetare are singura menire de a conduce la transformari de mentalitate in sfera de decizie macroeconomica: "Politica monetara preventiva este insa puternic dependenta de factorul uman; calitatea profesionala si viziunea responsabililor cu politica monetara sunt determinante pentru succesul acesteia. Faptul ca acest tip de politica monetara (preventiva, n.ns.), mai flexibila, este mai putin transparenta si oarecum iesita de sub controlul politic propriu-zis, paote duce la o concentrare excesiva a puterii de decizie macroeconomica in mainile unei elite tehnocrate, ceea ce reprezinta un risc ce nu trebuie totusi subestimat."[15]

In proiectarea unei noi politici monetare trebuie sa se tina cont, pe de o parte, ca deprecierea monedei nationale, adica politica de curs al Leului, nu poate influenta, pe termen lung, competitivitatea la export a produselor romanesti, iar, pe de alta parte, ca raportul supraunitar dintre masa monetara in sens larg si indicele preturilor de consum poate favoriza cresterea economica pozitiva. Ratele mari ale dobanzilor, supraevaluarea cursurilor de schimb, penuria de credite sau ratele micsorate artificial ale dobanzilor sunt efecte perverse ale regimurilor de curs valutar fixat. Cursurile reale de schimb supraevaluate arata ca industriile de export sunt relativ competitive (in Romania, intr-o perioada relativ scurta de timp cursurile supraevaluate au alternat cu cursuri subevaluate, o dovada a inconsecventei bancii centrale). O banca centrala care mentine un regim de curs valutar fix are tendinta sa suplimenteze oferta de bani nationali pentru a nu lasa dobanzile sa creasca, fapt ce duce la inflatie si, in final, la o crestere mai rapida a masei monetare decat a rezervelor straine. Prin urmare, nivelul preturilor interne creste. Importurile devin mai ieftine, iar exporturile se reduc (fiind acum costisitoare). Banca Centrala isi pierde rezervele straine, deoarece presiunea asupra monedei nationale creste ca urmare a cererii mari de valuta straina pentru plata importurilor. Moneda nationala incepe sa fie speculata si, de obicei, Banca Centrala apeleaza la devalorizarea propriei monede. O alternativa pentru practica unei Banci Centrale este redefinirea si refixarea cursului de schimb la un nivel suficient de subevaluat, care sa-i poata permite in continuare sa mentina o politica inflationista. Insa, cum un curs de schimb subevaluat revigoreaza exporturile, ieftinind marfurile autohtone pentru cumparatorii straini, si, in acelasi timp, franeaza importurile, scumpindu-le, daca inflatia continua sa creasca, cursul de schimb devine, rapid, supraevaluat.[16]

In acest sens trebuie interpretate si sugestiile unui economist roman care afirma: "O problema importanta in conceperea politicii monetare o constituie alegerea obiectivului intermediar al acesteia. Specificul evolutiei economiei romanesti in perioada de tranzitie impune superioritatea agregatelor monetare; ca obiectiv intermediar, asupra alternativelor posibile. Obiectivul strategic principal al Bancii Nationale fiind controlul ferm al inflatiei, masa monetara reprezinta variabila monetara aflata in cea mai stransa corelatie cu inflatia. Utilizarea ratei dobanzii ca obiectiv intermediar este, in prezent si in perspectiva (cel putin pe termen mediu), inadecvata."[17]

Inca se mentine actuala necesitatea ca Banca Nationala, prin politica economica, sa mentina sub control procesul inflationist. Totusi, maturizarea Bancii Nationale ca banca centrala indica drept obiectiv trecerea cu curaj la utilizarea instrumentelor indirecte de politica monetara.

O alta problema importanta este, pentru Banca Nationala, recastigarea si mentinerea credibilitatii: "Este clar ca programele de reducere rapida a inflatiei, cu costuri mai mari in termenii recesiunii, au un spor de credibilitate fata de programele care tind sa reduca inflatia in mod gradual. In general, daca politicile monetare si fiscale restrictive sunt credibile, publicul isi ajusteaza anticiparile privind inflatia la noile politici. Totusi, exista o serie de cauze care reduc increderea ca un program de stabilizare bazat pe politici monetare si fiscale va reusi. In general, aceste cauze se confunda cu comportamentele potentiale pe care agentii economici le pot avea in anumite conditii. Astfel, inflatia este influentata in mod puternic de fortele inertiale. Anticiparile inertiale pot deveni autogeneratoare. Dar anticiparile inertiale nu pot fi generatoare de inflatie decat daca politica monetara se acomodeaza permanent la aceste anticipari."[18]

Dar, stabilizarea macroeconomica promovata de Banca Nationala s-a dovedit unul din marile esecuri ale perioadei de tranzitie la economia de piata. Reconsiderarea politicii monetare din perspectiva realizarii efective a stabilizarii macroeconomice si, implicit, a stabilitatii monedei nationale presupune, dupa parerea noastra, o stabilizare banesca, apta sa dreneze circuitele monetare si sa readuca pe toti agentii economici la un nou si acelasi punct de start, recastigand, in acelasi timp, increderea, zdruncinata acum, a populatiei, in Leu si in sistemul bancar. "Masuri mai radicale sunt aproape de neevitat. Reforma monetara se ofera ca posibilitate. Aceasta solutie a fost practicata cu succes dupa cel de-al doilea razboi mondial in R.F. Germania sau Austria. Asa cum o demonstreaza experientele din America Latina, aceasta nu se verifica, ce-i drept, intotdeauna. Acest instrument poate fi folosit doar o singura data; la a doua incercare nu ar mai exista nici o baza de incredere. In plus, o reforma monetara presupune existenta unei guvern puternic si de o clara delimitare a spatiului in care este valabila valuta. Un astfel de guvern trebuie sa fie suficient de puternic ca sa infranga puterea de monopol a intreprinderilor de stat si sa modernizeze structurile manageriale. In fine, o reforma monetara presupune crearea unui sistem financiar in care sa poata fi practicata o politica monetara vizand stabilitatea."[19]

Stabilizarea macroeconomica.Evaluari

Pana in 1989, in conditiile unor structuri economice anacronice, au fost mentinute preturi relativ stabile care reflectau conditiile prevazute in planurile macroeconomice de stat, fara nici o aderenta la raporturile cerere/oferta, la pret. Economia de comanda lucra, de fapt, fara pret, informatiile de calcul fiind cantitatile. Stabilitatea macroeconomica era una de calcul. Disfunctiile din realizari erau camuflate statistic, informatiile statistice false aruncand o perdea peste economie. Criza de sistem era camuflata, ceea ce facea sa se perpetueze structurile economice depasite.

Liberalizarea preturilor din noiembrie 1990 a spulberat stabilitatea economica existenta si a facut necesara instalarea unei noi stabilitati avand alti vectori de formare: legea cererii si ofertei, mecanismul preturilor si mecanismul concurentei.

Procesul de transformare a economiei de comanda in economie de piata a fost puternic intarziat si patologizat de stabilizarea macroeconomica, a carei sinuozitate si-a pus amprenta pe evolutia principalilor indicatori macroeconomici si pe procesul de privatizare. De-a lungul a 12 ani de tranzitie calmarea preturilor a fost intermitenta si a determinat, in cei mai multi ani, cresteri economice negative. Chiar atunci cand cresterea economica a fost pozitiva, ea s-a bazat pe marirea stocurilor, fiind, deci, o crestere nesanatoasa. In conditiile instabilitatii economice, structurile economice au devenit vulnerabile; in fapt, s-a produs o serioasa destructurare economica provenita de la lichidarea unor intreprinderi, care a perturbat procesul de aprovizionare-desfacere, prin intreruperea relatiilor dintre agentii economici interni. Deficitul substantial al balantei comerciale este o expresie a acestei anomalii si un element concludent al instabilitatii macroeconomice. In plan social, rata ridicata a somajului este, de asemenea, o dovada de instabilitate. In sfarsit, cresterea necontenita a datoriei externe, fara nici un efort de anticriza, demonstreaza autodevorarea economica.