Teoriile monetare propriu-zise

Teoriile monetare propriu-zise

NASTEREA SI EVOLUTIA TEORIILOR MONETARE

Factorul monetar personifica actele de vointa ale autoritatilor publice, exterioara logicii pietei. El nu reprezinta un bun oarecare prezent pe piata, cu un statut asemanator celorlalte produse supuse schimburilor, ci este un ansamblu de reguli care trebuie cunoscute, acceptate si respectate, impuse nepartinitor agentilor economici de catre stat. Initiativa particulara poate amenda aceste reguli, introducand altele si, in masura in care o face, este creatoare de moneda.

Atat modelul monetar clasic, cat si cel neoclasic opereaza distinctia dintre moneda si realitate, pentru a-si concentra atentia asupra acesteia din urma. Argumentele teoriei neoclasice sunt urmatoarele:

- produsele supuse schimburilor pot fi deosebite unele de altele prin caracteristicile lor obiective, fara sa fie navoie de moneda;

- agentii economici pot comunica intre ei inaintea incheierii contractelor prin intermediul secretarului de piata, ceea ce face din moneda o prezenta inutila in cursul procesului de atingere a echilibrului. De asemenea, moneda nu este necesara nici in starea finala de echilibru, in care nu ar avea de indeplinit nici o functie.

Promotorii modelului eterodox au introdus moneda din nevoia de a asigura un mijloc obiectiv de comunicare intre agentii economici, de fapt, singura modalitate de exprimare a planurilor proprii intr-un limbaj comun. Moneda este exterioara logicii pietei, deoarece isi datoreaza existenta vointei autoritatii publice. Ea isi indeplineste functia de principiu unificator al pietei, constituind, totodata, prima conditie de socializare a agentilor economici separati. Moneda introduce un minimum de centralizare necesara functionarii economiei descentralizate, imperativ logic, de prim ordin, dupa renuntarea la principiul tậtonnement.

7.1 PREAMBUL

7.1.1 Privatizarea monedei si libertatea bancara

De cand functioneaza Banca Centrala Europeana, cu moneda ei unica, pare sa se fi ajuns la consens. Dar indoiala carteziana nu exclude un cor pe mai multe voci intr-o problema atat de importanta care poate fi repusa in discutie pe baza experientei istorice, care este problema monetara.

In baza rezultatelor functionarii sistemelor bancilor libere din Massachusetts (1803-1858) si a bancii centrale a Frantei (1800-1870) vom incerca sa convingem asupra unor adevaruri pe care nu ne ferim sa le numim leme ale sistemelor monetare, si anume[1]:

1. Libertatea permite bancilor sa utilizeze o masa de credit mult mai mare si mult mai stabila. Acesta este paradoxul ei si tot atat de bine forta sa.

2. Cu cat concurenta este mai puternica si creditul mai stabil, cu atat moneda este mai sanatoasa (ea nu este niciodata neutra).

3. Stocurile de aur blocate si tezaurizate lipsite de libertatea de a le plasa, isi gasesc domeniul de investire in mod stabil si durabil indeosebi in ramurile industriale.

4. Rezulta o acumulare de capital bancar si o alocare eficace a economiilor in economie.

5. Nu este durabila situatia castigurilor de monopol, nici a tendintei spre monopolul natural daca libertatea de intrare este lasata deoparte. Concurenta este, deci, in acelasi timp, mai eficace si mai justa.

7.1.2 Moneda si cateva consideratii despre banci

Moneda este fie o marfa, fie o hartie-moneda pe care agentii economici o utilizeaza ca intermediar al schimburilor si ca rezerva de valoare. Moneda este un bun ca oricare altul, o marfa ca aurul sau argintul. Acest bun economic este supus unei duble cereri: una industriala si una monetara. Celelalte forme de mijloc de plata (bilete, cecuri.) nu sunt moneda ci substitute monetare, creante emise de banci care sunt la origine platibile si rambursabile la vedere si la purtator avand propria lor valoare (de exemplu aurul sau argintul). Partea de substitute monetare care nu este acoperita de incasari metalice se numeste mijloace de plata fiduciare si cealalta parte se numeste certificate monetare.[2]

O "banca sanatoasa" este o banca ce isi finanteaza imprumuturile, in principal, din fondurile permanente adica ofera un credit stabil[3], in timp ce o banca instabila isi finanteaza creditele, in cea mai mare parte, cu mijloace de plata fiduciare. Creditul artificial este utilizat in mod temporar si intamplator de bancile sanatoase iar sistemul instabil il foloseste ca forma principala si permanenta.

Stabilitatea monedei denota o "moneda sanatoasa" - "(se utilizeaza acest termen mai mult decat termenul stabil pentru ca puterea de cumparare a monedei depinde de variatiile preturilor relative ale altor bunuri) care este o moneda care permite agentilor economici de a o utiliza ca rezerva de putere de cumparare de-a lungul timpului. Ea este sustrasa arbitrariului puterii politice. Relativa sa <<stabilitate>> este legata de faptul ca agentii economici nu anticipeaza o inflatie a preturilor viitoare exprimate in aceasta moneda In rezumat, un sistem sanatos nu poate sa finanteze imprumuturile bancare prin inflatie si, in consecinta, un sistem bancar sanatos este compatibil cu o moneda sanatoasa si adopta un profil de politica de credit <<stabil>>."[4]

Ca si Antoine Gentier, Kevin Dowd este adeptul dezvoltarii unui sistem de banci libere care favorizeaza functionarea unor "mecanisme automate" de stabilizare, respingand interventia Statului care acorda privilegii bancare exclusive, impiedica regularizarea de catre piata si destabilizeaza ansamblul sistemului bancar. Instabilitatea sistemelor bancare actuale provine de la interferenta Statului.

7.1.3 Comparatie intre concurenta si monopolul bancar

Aici vom compara avantajele si dezavantajele sistemului concurential bancar din Massachussetts cu banca centrala de emisiune a Frantei din perioadele de timp mentionate.

Ambele sisteme functioneaza prin regimul de convertibilitate a biletelor de banca in aur sau argint. Sistemul accepta substitutele monetare cu o moneda marfa. Bancile au libertatea de gestiune a activului si pasivului. Bancile din Massachusetts functioneaza in conditiile limitate ale responsabilitatii actionarilor, bancile fiind proprietate privata, in timp ce Statul din Massachusetts poate sa subscrie la capitalul acestor banci. Banca Frantei are capitalul detinut de actionari privati. "Utilizarea biletelor de banca de catre detinatorii lor poate sa fie asimilata unei cumparari repetate (subl. ns.). Daca utilizatorul este satisfacut de serviciul prestat de bilete (rezerva de putere de cumparare, mijloc de schimb) el va acorda incredere fabricantului si va reinnoi cererea sa. Banca are deci interes sa practice o politica de emisiune care inspira incredere utilizatorilor. Trebuie subliniat ca panicile bancare sunt legate de aceste fenomene de credibilitate (subl. ns.)."[5]

In Massachussetts exista libertate de emisiune, in timp ce Banca Centrala a Frantei beneficia de privilegiul de emisiune. In 1837 in Massachussetts functionau 129 de banci de emisiune fata de zece in 1803. In 1858 numarul s-a ridicat la 173, ceea ce evidentiaza, cu prisosinta, ca in Massachussetts intrarea pe piata bancara era mai libera decat in Franta. In 1848 autoritatile au acordat dreptul de emisiune la noua banci departamentale din Franta, dupa modelul parizian. Banca Frantei s-a aratat intotdeauna ostila aparitiei concurentei mergand pana acolo incat denumirea de "banca" ii era rezervata. In timp ce in Massachussetts bancile colectau economiile pentru a imprumuta economia, Banca Frantei era utilizata pentru a imprumuta Statul si a-i finanta deficitul. Rata dobanzii era o veritabila variabila exogena pentru bancile din Massachussetts deoarece ele "suportau" preturile. Privilegiile acordate Bancii Frantei ii confereau capacitatea de a diminua artificial rata dobanzii.

7.1.4 Sistemul bancar concurential Massachusetts

si cel al monopolului de emisiune al Frantei

Sistemul Massachusetts era organizat prin dinamica rivalitatii concurentiale, in timp ce banca centrala a Frantei functiona pe baza privilegiilor reglementatoare, respectiv detinea monopolul de emisiune a monedei si nu respecta principiile libertatii bancare reprezentate de remunerarea depozitelor bancare si garantarea emisiuni de moneda prin detinerea de titluri obligatare publice. Ceea ce le deosebea in mod esential erau structura bilanturilor, incidenta asupra dividendelor si politicile de credit, asa cum vom arata mai jos. Se mai pun, totodata, in discutie renta de monopol, cumpararile repetate si reputatia.

In tabloul de mai jos se arata rezultatele comparative ale sistemului de banci concurentiale din Massachussetts si cel al Bancii Centrale a Frantei, din perioadele de timp mentionate si la anumiti indicatori, precum si la o serie de fenomene bancare specifice, din care rezulta, fara tagada, superioritatea sistemului din Massachussetts fata de sistemul francez de emisiune.

Rezultatele inregistrate de bancile din Massachussetts si

de Banca Frantei

Sursa: ANTOINE GENTIER, Op. cit., p. 127-146.

Din comparatiile prezentate se poate observa cu usurinta viabilitatea sistemului de banci libere. Aceasta conduce, cu deplin temei, la sustinerea ideii intrarii libere pe piata monetara conducand, deci, la privatizarea monedei.

7.2 TEORII ALE MONEDEI

7.2.1 Clasificarea teoriilor monetare

In functie de criteriile alese, principalele clase de teorii monetare sunt urmatoarele[6]:

Dupa premise si finalitati

□ teorii monetare ale stabilizarii economice (centrate pe reglarea cererii agregate);

□ □ teorii monetare structurale (centrate pe reglarea ofertei agregate);

Dupa perspectiva temporala

□ teorii monetare conjuncturale (anticiclice);

□ □ teorii monetare ale cresterii (strategice);

Dupa gradul de deschidere spre exterior

□ teorii monetare ale absorbtiei si productiei;

□ □ teorii monetare ale fluxurilor de capital externe;

Dupa teoria macroeconomica in care se integreaza si pe care se fundamenteaza politicile monetare

□ teorii monetare keynesiste;

□ □ teorii monetariste;

□ □ □ teorii monetare ale anticipatiilor rationale;

□ □ □ □ teorii monetare ale economiei ofertei;

□ □ □ □ □ teorii monetare ale dezechilibrului.

7.2.2 Nasterea si evolutia teoriilor monetare

7.2.2.1 Economia pre-Adamista

Teoria banilor ca instrument al schimbului

Formulata inca din Antichitate, aceasta teorie monetara are drept precursor pe Aristotel (383-323 i. Hr.) care considera ca banii sunt "un expedient pentru nevoia practica", unitate de masura a valorii si mijloc de circulatie, idei care va fi retinute mult timp prin exponenti ca Charles Louis de Secondat Montesquieu Jean Jacques Rousseau (1712-1778) si care s-au cristalizat in formula: banii depasesc greutatile tehnice ale schimbului direct dintre marfuri.

John Law (1671-1729) este cel mai bun exponent al doctrinei 'banii stimuleaza comertul' si a fost asa-numitul 'mercantilist al banilor de hartie'. Opinia sa din Banii si comertul luati in considerare (1705), regasita mai tarziu la Jacob Vanderlint in Banii raspund tuturor lucrurilor (1734) si la Bishop Berkeley in Cel care pune intrebari (1737) se bazeaza, in esenta, pe inflatia profitului si pe premisa ca 'un surplus de bani va asigura locuri de munca pentru oamenii nefolositi acum.'

Teoria metalista a banilor

Metalismul mercantilist

Aparuta in secolele XVI-XVII, in perioada acumularii primitive a capitalului, cand bogatia natiunilor era apreciata dupa cantitatea de metal pretios pe care o detineau (aur, argint) si banii erau identificati cu metalele pretioase (singurii bani sunt metalele pretioase), teoria metalista a banilor era sustinuta de mercantilisti ca: Thomas Mun (1571-1641) care analizeaza moneda in stransa legatura cu comertul - banul ajuta comertul, iar comertul mareste bogatia in bani. Mun a constatat inca din 1630 ca o scurgere de bani spre interior creste preturile interne si ca 'a vinde scump si a cumpara ieftin' tinde sa rastoarne balanta comerciala impotriva unei tari; Jean Baptiste Colbert (1619-1683), celebru prin staruinta sa de a face ordine in domeniul financiar si al monedei si John Locke (1632-1704), cel din urma fiind preocupat de bani si dezvoltand o teorie a banilor in Consideratii asupra consecintelor reducerii dobanzii si a cresterii valorii monedei. Eseuri privind guvernamantul civil (1662). Totodata, Locke introduce conceptul "banilor ca conventie" si este unul dintre precursorii teoriei cantitative a banilor, prin formularea unor elemente cum ar fi conceptul "velocitatii" (vitezei). Dupa cum a fost mai intai formulata de Locke, 'teoria' cantitatii se baza pe faptul ca nivelul preturilor este intotdeauna proportional cu cantitatea de bani (care cuprindea si 'viteza de circulatie') determinata de nevoile comertului. Locke pune aici accentul pe functia banilor ca mijloc de schimb: banul are particularitatea de a servi numai ca mijloc de schimb, el nu are o valoare 'intrinseca'. Aceasta idee intra in contradictie cu principiile mercantiliste, totusi Locke ramane un mercantilist pentru ca el s-a gandit ca este in avantajul tarii sa aiba un stoc mai mare de bani decat orice alta tara.

Desi au elaborat formulari sofisticate, retinem faptul ca mercantilistii nu au confundat banii cu capitalul. De asemenea, este remarcabil faptul ca mercantilistii au constatat ca lipsa acuta de monede poate fi remediata prin emiterea de bancnote si ca astfel de nemultumiri determina in mod frecvent o confuzie intre valuta administrata gresit - lipsa de monede a unei anumite valori - si stringenta creditului in perioada de comert slab.[7]

Neometalismul

Forma contemporana a teoriei metaliste a banilor este neometalismul potrivit caruia, chiar daca semnele banesti neconvertibile circula, ele constituie o anomalie, trebuie sa se revina la etalonul aur considerat "inestimabil instrument al echilibrului si infloririi", adevaratul instrument al restabilirii increderii, stabilitatii financiare, expansiunii economice si progresului social.

Teoria nominalista a banilor

Pentru nominalisti, banii sunt semne conventionale, fara valoare intrinseca, fara atributul de a fi o marfa. Ei stabilesc doar proportiile in care se schimba marfurile, singurele lor functii fiind doar cele de mijloc de circulatie si mijloc de plata. Audienta nominalistilor s-a situat la inceputul secolului al XX-lea. Pozitia nominalistilor s-a adeverit in timpul primului razboi mondial cand majoritatea tarilor, cu exceptia S.U.A., a renuntat la baterea monedelor in aur, care a si fost retras din circulatie, trecandu-se la emiterea de semne banesti convertibile limitat sau neconvertibile.

Teoria cantitativa a banilor

Inca din Antichitate s-au observat influentele pe care le au modificarile in cantitatea de moneda in circulatie asupra fenomenelor economice.

In forma sa initiala, teoria cantitativa a monedei sustine existenta unui raport direct proportional intre cantitatea de moneda in circulatie si nivelul preturilor. In masura in care creste sau scade masa banilor in circulatie, cresc sau descresc preturile, adica puterea de cumparare a monedei este invers proportionala cu cantitatea ei. Aceasta forma 'naiva', simplista, a teoriei cantitative a monedei este exprimata prin formula: M = T * P, unde M este cantitatea de moneda, T volumul tranzactiilor si P nivelul preturilor. Considerand pe T invariabil, variatia lui M determina covariatia lui P[8].

Pozitii prestiintifice asupra teoriei cantitative a banilor au adoptat: Jean Bodin Baudin) (1530-1596), care, in Response aux paradoxes de M. de Malestroict (1568), detaliind relatiile dintre nivelul preturilor si rezerve, formuleaza primele elemente ale teoriei cantitative a banilor, Davanzati, in lectiile lui monetare iar, mai consistent, ideea a fost imbogatita cu elemente noi de Scoala engleza care descopera importanta vitezei de circulatie a monedei: William Petty (1623-1687) - primul care a formulat o serie de idei corecte privind cantitatea de bani necesara circulatiei marfurulor; John Locke, cu contributia aratata mai inainte; Berkeley si Stuart Mill. Montesquieu este preocupat de continutul notiunii de 'semne monetare'.

Rihard Cantillon, a scris in 1720 Eseul asupra naturii comertului, publicata in 1755, in care face o analiza sistematica, cea mai lucida si, in acelasi timp, cea mai originala dintre toate cartile asupra principiilor economice inainte de 'Avutia natiunilor'[9] in care se face pentru prima data distinctia dintre circulatia monetara si cea a creditului si precizeaza matematic conceptul de viteza de circulatie a banilor, introdus in gandirea economica, dupa cum am aratat, de John Locke, ca numar de plati pe un volum de masa monetara, introduce notiunile de rotatie completa a monedei, durata unei rotatii si pe cea a acceleratiei vitezei de circulatie, toate avand ca efect cresterea masei monetare. Cantillon este primul care n-a lasat nici o indoiala ca efectul unei cresteri a lui V este echivalent cu o crestere a lui M si el a pus analiza monetara pe picioare aratand ca efectul sporirii cantitatii de bani asupra preturilor si veniturilor depinde de maniera in care banii sunt administrati in economie.

Meritul de a fi precursorul stiintific al teoriei cantitative a banilor ii revine lui David Hume (1711-1776) care in 1752 publica lucrarea Discursuri politice, sub forma unor eseuri asupra problemelor economice in care prezinta reflectii despre comert, capital, dobanda si circulatie baneasca. Nerecunoscand 'teoria' cantitatii lui Locke, Hume presupune o cantitate diferita de bani si introduce o relatie cauzala intre M si P. El si-a alcatuit aceasta versiune acceptata in mod obisnuit: T si V fiind insensibile la modificarile monetare, M si P vor varia proportional. 'Cat timp banii sunt numai un model al valorii si un mijloc de schimb chiar si aceasta propozitie teoretica este doar o tautologie.'[10] Cererea de bani mentine un stoc de valoare - aici este cheia de rezolvare a majoritatii dreptului din teoria monetara - M si P este necesar sa varieze proportional. 'Revolutia pretului' din secolul al XVI-lea a constat dintr-o exprimare coplesitoare a relatiei cauzale directe dintre variatiile lui M si P. 'Aceasta confuzie intre staticile si dinamicile comparabile este una din cele pe care o vom intalni din timp in timp de-a lungul istoriei analizei economice.'[11] Cantillon a ignorat faptul ca scaderea nivelului pretului in tarile straine epuizeaza oferta de bani si, la randul sau, balanta de comert in favoarea lor. Este corect sa spunem ca o crestere a preturilor interne va produce o balanta favorabila comerciala daca suma elasticitatilor cererii pentru importuri si pentru exporturi este mai mica decat o unitate. Daca Cantillon s-a justificat in mod empiric, afirmand ca elasticitatile scazute pentru importuri si exporturi sunt o alta problema, Hume, cu numai 25 de ani mai tarziu, a considerat cererea ca fiind relativ elastica si de aici el a sustinut ca ideea curgerii banilor pregateste 'moartea' mercantilismului. Astfel, mai putin Cantillon si, mai mult, Hume, reluand ideea lui Mun despre influenta cresterii preturilor interne asupra balantei comerciale au aratat, in secolul al XVIII-lea ca acest 'mecanism al curgerii monedei' a dovedit combaterea definitiva a principiilor mercantiliste, ideea care s-a mentinut timp de un secol si mai bine.

In concluzie, doctrina specific mercantilista este ca banii 'accelereaza' comertul prin cresterea vitezei de circulatie a bunurilor. Potrivit ecuatiei schimburilor (M * V = P * T), cantitatea de bani (M), multiplicata de un numar de ori, schimba castigul intr-o perioada data (V) si este identic egala cu volumul total al comertului (T), inmultit cu preturile medii ale acestor marfuri (P). Identitatea devine teorie prin punerea in legatura a variabilelor intr-un mod definit. Teoria cantitatii banilor este o doctrina care face legatura de la M la P prin T, determinat de fortele 'reale' si V dat de obiceiurile de plata si institutiile financiare ale economiei. 'Aceasta formulare nu lamureste complexitatea teoriei cantitatii de bani din secolul al 19-lea. Teoria cantitatii din secolele al 17-lea si al 18-lea a avut in atentia sa propozitia ca <<banii stimuleaza comertul>> Mercantilistii nu au luat in consideratie mecanismul de autoreglare al lui Hume, intrucat ei nu au interpretat teoria cantitatii banilor asa cum a facut-o el. Constatam aici un pas inapoi al mercantilistilor fata de Hume.

Teoria cantitativa clasica a banilor se concentreaza pe corelatia dintre cantitatea de moneda si nivelul preturilor. Dar sustinatorii ei s-au impartit in doua tabere, desi le este comun punctul de vedere reprezentat de premisa potrivit careia cresterea cantitatii de moneda afecteaza preturile, prin efectul prioritar asupra cererii. Cele doua tabere au ca exponenti:

Adeptii mecanismului direct: R. Cantillon si D. Hume

Ei sustin ca cresterea cantitatii de moneda determina cresterea, in proportii egale, a preturilor numai daca banii lichizi sunt distribuiti in mod neutru, astfel incat detinerile de bani ai oricarui individ sa creasca in proportii egale. Nevoile de moneda pentru tranzactii, precautie si speculatie se exprima prin intermediul cererii de bani nominali determinata de nivelul general al preturilor; oferta de moneda, sustineau ei, este o functie a preturilor (in conditiile etalonului aur).

Sa presupunem ca banii cash veniti din afara ajung in mainile capitalistilor cu inclinatii relativ reduse de a-i consuma. Aceasta crestere a preturilor va influenta structura venitului total in favoarea investitiilor si va determina o scadere permanenta a ratei dobanzii - 'efectul Cantillon'.

Adeptii mecanismului indirect: Thornton si Ricardo

Legatura dintre moneda si preturi se exprima prin intermediul ratei dobanzii si a rolului acesteia in reintoarcerea la starea de echilibru dintre cererea si oferta de fonduri de imprumut: astfel, surplusul de lichiditati poate fi injectat in economie fara reducerea ratei dobanzii, reducere care ar stimula cheltuielile de investitii ce ar exercita o presiune asupra preturilor determinand revenirea ratei dobanzii la nivelul initial. Teza Thornton-Ricardo necesita definirea ratei dobanzii la echilibrul pe termen lung, a carei existenta a negat-o Marx. La echilibrul pe termen lung, rata dobanzii este egala cu productia capitalului real; la orice rata scazuta, cererea de fonduri de imprumut pentru investitii este nesatisfacatoare, in timp ce la o rata mai inalta, oferta de fonduri de imprumut creste la nesfarsit.

7.2.2.2 Adam Smith

Dupa Smith, functia activitatii bancare este de a economisi stocul de metale pretioase: banii de hartie nu pot depasi valoarea aurului si argintului pe care le inlocuiesc pentru ca bancnotele in exces vor iesi peste granita sau vor fi prezente in banci in platile pentru aur; aceasta este legea refluxului, care a bantuit in controversele monetare in timpul Actului Cartei bancare din 1844. Dar bancnotele au fost emise pentru a excedenta datorita 'supracomertului speculativ al unor proiectanti'.

Functia banilor de 'mediu de schimb' este o functie monetara prin excelenta. Smith conchide ca oamenii au nevoie sa pastreze bani din motive de lichiditate: 'oamenii prudenti' vor detine 'o anumita cantitate dintr-o anumita marfa', pentru ca isi imagineaza ca 'putini oameni vor refuza schimbul datorita productiei industriei lor'. El a aratat ca banii vor fi cheltuiti prompt 'pentru ca oamenii doresc bani nu de dragul lor, ci de dragul a ceea ce pot cumpara cu ei'. Prin tezaurizare, intr-adevar, banii se limiteaza numai la a servi drept mediu de schimb si nimic mai mult; in consecinta, economisirea si lipsa de consum sunt in mod necesar identice cu investitiile. Teorema 'economiilor care se cheltuiesc' implica teoria definita a banilor si, invers, teoria banilor ca mediu de schimb implica teorema economiilor care se cheltuiesc.

In Cartea a IV-a, capitolele 3 si 4 din Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei (1776), Smith isi asuma sarcina de a expune legislatia mercantilista. Capitolul 5 noteaza ca curgerea banilor spre interior, rezultata dintr-un surplus de export, tinde sa schimbe balanta comerciala in defavoarea tarii; dar aceasta afirmatie pune capat opiniei lui Hume despre curgerea banilor. Smith cunostea opinia lui Hume si a evidentiat-o in detaliu in Lecturi despre jurisprudenta, dar nu a mentionat-o niciodata in Avutia natiunilor din cauza ca a gasit diferente marcante ale valorii aurului de la tara la tara - o violare a mecanismului curgerii banilor. In timp ce recunoaste ca 'in mod natural metalele se misca de pe piata mai proasta pe piata mai buna', Smith sugereaza, de mai multe ori, ca miscarea metalelor pretioase necesara pentru a aduce in echilibru distribuirea aurului si argintului intre natiunile aflate in relatii comerciale, va trebui sa fie de asa o magnitudine incat ar putea fi scoasa din discutie.

7.2.2.3 David Ricardo

In On the Principles of Political Economy and Taxation (1819) Ricardo formuleaza teoria cantitativa a monedei astfel: o anumita productie de bunuri si servicii determina un anumit volum de tranzactii (T) la un anumit pret mediu (P), tinand seama de cantitatea de moneda (M) aflata la dispozitie:

M

P = - sau P * T = M

T

Daca M creste, nivelul mediu al preturilor se ridica in functie de cresterea lui M.

Ricardo a constatat ca 'aurul' este marfa care exprima cel mai bine necesitatea unei unitati de masura invariabile si a sugerat ca perioada de 12 luni este atat perioada de producere a aurului, cat si 'perioada medie de productie' pe ansamblul economiei, dar este dificil sa aflam daca astfel de opinii sunt acceptate pentru a fi luate in serios. Ricardo pretinde ca 'aurul' se realizeaza cu un raport mediu dintre forta de munca si capitalul fix de durata medie de exploatare. Toate valorile trebuie exprimate cu ajutorul acestui etalon invariabil. Urmeaza ca orice schimbare a salariilor poate afecta preturile exprimate in 'aur'. Cat timp aurul se realizeaza cu o structura de capital care reprezinta media pe ansamblul economiei, valoarea sa nu variaza niciodata cand salariile cresc sau scad, fiind strict determinata de munca necesara pentru a-l produce. Aceasta il face 'masura perfecta a valorii pentru toate bunurile realizate in aceleasi conditii ca aurul si nu pentru cele realizate in alte conditii'.

Ricardo a respins asa-numita 'teorie a paritatii capacitatii de cumparare' a ratelor de schimb. Exista o doctrina clasica ce sustine ca 'valoarea banilor este aceeasi pretutindeni' in conditiile comertului liber si etalonului metalic, rata de schimb intre doua valute depinde numai de puterea lor relativa de cumparare fata de marfurile identic exportabile. Dar, desigur, preturile marfurilor neexportabile difera intre tari. Prin urmare, ideea ca nivelul de echilibru al ratei de schimb trebuie sa fie coeficientul dintre nivelurile preturilor din diferite tari - asa numita 'teorie a paritatii puterii de cumparare' - ignora tot ceea ce creeaza discrepanta intre preturile medii ale tuturor marfurilor dintre cele doua tari. Ultimele pagini ale capitolului 7 relateaza dificultatea de a dovedi deprecierea monedei neconvertibile, experienta cunoscuta de Anglia intre anii 1797 si 1819. Tema este abordata mai bine mai tarziu, cand a aparut teoria monetara a lui Ricardo.[13] In cadrul acestei teorii, in capitolul 27, Despre valuta si banci, Ricardo este un sustinator al 'metalelor' si isi expune in mod obisnuit teoria valorii fortei de munca cu ajutorul metalului monetar. Aceasta nu contrazice, in esenta, teoria cantitatii de bani: fiind dat un sistem monetar fara rezerve si fara posibilitatea de topire a monedelor, cantitatea de bani in circulatie este dominata de costul de productie al aurului. Daca valoarea banului in circulatie depaseste costul sau de productie, exploatarea minelor de aur este stimulata si, drept consecinta, mai mult metal apare in sistemul monetar; in situatia inversa, mineritul se restrange, iar monedele sunt topite in scopuri nemonetare. In acest mod valoarea banului este controlata de costul sau de productie si nivelul pretului reflecta valoarea de schimb a insasi marfii monetare. Datorita existentei unui stoc mare de aur si argint, totusi nivelul productiei curente din minele de aur si argint are un efect neglijabil asupra valorii banilor. In acest sens, teoria metalista a valorii banului are putina importanta pentru teoria monetara.

Teoria clasica a valorii banilor pe termen scurt este teoria cantitatii de monede cat si de bancnote, in timp ce teoria costului de productie este valabila pe termen lung numai pentru monede.[14]

7.2.2.4 Jean Babtiste Say

Echilibrul pe piata banilor

Sa consideram cazul unei economii inchise in care exista 'n' marfuri. Sa alegem una dintre aceste marfuri si sa-i conferim calitatea de numéraire, marfa in raport cu care vom stabili valoarea tuturor celorlalte marfuri. Numerarul poate fi considerat unitar sau egal cu o anumita cantitate de dolari. Raportand toate marfurile minus una (numerarul) la numerar vom avea preturile tuturor marfurilor din economia aleasa, ceea ce inseamna n-1 raporturi de schimb sau preturi relative ce trebuie determinate. Vedem ca banii sunt considerati numai ca unitate abstracta de calcul. Banii de calcul sunt diferiti de banii aflati in circulatie pentru ca, intr-o economie monetara, banii pot fi stocati si se manifesta o astfel de dorinta deoarece ei au valoare. In situatia admisa ca banii sunt numai de calcul, mijlocul de schimb fiind o marfa arbitrara ca oricare alta, exista intotdeauna egalitate intre valoarea totala a tuturor marfurilor cerute si valoarea totala a tuturor marfurilor oferite. Avem aici o identitate de forma:

n n

p_iD_i ≡ p_iS_i

i =1 i = 1

Aceasta identitate a fost denumita, in mod conventional, Legea Walras si ea are urmatoarea semnificatie: este o imposibilitate logica sa existe o supraoferta din partea tuturor marfurilor, intr-o economie de troc, in care banii au numai functia de calcul. Astfel, piata banilor este intotdeauna in echilibru deoarece, netinand cont de preturi, oamenii ofera marfuri numai pentru a primi bani in scopul de a-i schimba pe alte marfuri, 'de necesitate imediata'. In aceasta economie, orice modificare a preturilor nu determina nici o perturbatie in relatiile dintre piata banilor si piata marfurilor. Marfurile vor avea un pret mai mare sau mai mic in functie de cantitatea numerarului si nu se produce nici o substituire de marfuri. Toate marfurile sunt cerute in aceeasi cantitate - postulatul omogenitatii

IDENTITATEA LUI SAY EXCLUDE NECESITATEA TEORIEI MONETARE.

Potrivit lui Say, depresiunile nu pot fi permanente intrucat oferta creeaza propria sa cerere asupra nivelului micro si macroeconomic prin pretul automat si variatiile dobanzii. Aceasta constatare a fost denumita egalitatea lui Say. EGALITATEA LUI SAY IMPLICA RECONSIDERAREA OPERATIUNILOR DE PE PIETELE BANILOR.

Pe la inceputul secolului al XX-lea, teoria cantitativa a banilor a cunoscut o noua formulare, economistii revenind asupra teoriei cantitative clasice a banilor in doua modele renovate, dar prea putin diferite unul de celalalt, modelul tranzactiilor si modelul soldurilor monetare:

Modelul tranzactiilor

Inapoi la Hume! este forma moderna a enunturilor in formularea matematica din relatia urmatoare:

M * V

P = --- sau P * T = M * V,

T

unde:

P = pretul mediu al tuturor componentelor lui T;

T = tranzactiile intermediare de moneda;

M = cantitatea de moneda in circulatie;

V = viteza medie de circulatie a monedei.

Versiunea moderna, evoluata, a modelului tranzactiilor (teoria cantitativa modena a monedei) a fost formulata de Irving Fisher in Puterea de cumparare a monedei (1911) si Iluzia monetara (1928) care a formulat matematic egalitatea necesara dintre cantitatea de moneda si viteza de circulatie, pe de o parte si nivelul preturilor, pe de alta parte:

M * V + Mﺁ + Vﺁ

P = -------  sau P * T = M * V + Mﺁ * Vﺁ,

T

unde:

M = cantitatea de moneda efectiva;

Mﺁ = cantitatea de moneda de cont (scripturala) sau masa depozitelor bancare;

V = viteza de circulatie a monedei efective;

Vﺁ = viteza de circulatie a monedei de cont, respectiv a depozitelor bancare.

Modelul lui Fisher aproximeaza functionarea pietei monetare. Oferta de moneda trebuie considerata in interdependenta cu variabilele care, in practica, nu sunt proportionale asa cum apar ele in relatia matematica.

Ceea ce constituie o caracteristica a teoriei cantitative a monedei este pasivitatea preturilor: acestea nu fac altceva decat sa se lase conduse de miscarea celorlalti factori. Ele nu intervin activ, nu devin cauza, nici primara, nici secundara, a variatiei factorilor monetari. Numai acestia din urma pot influenta nivelul preturilor, numai ei au rolul activ, cauzal. S-a considerat ca ecuatia schimburilor este un instrument pretios de interpretare deoarece[15]: pune in lumina relatiile fundamentale ale schimburilor monetare; izoleaza anumite componente ale acestor schimburi si, izolandu-le, ingaduie mai buna lor intelegere; precizeaza masura cunostintelor pozitive pe care le avem despre schimburile monetare si conditiile lor (Fr. Perroux).

Modelul soldurilor monetare (al rezervelor de casa)

Orice subiect economic care realizeaza venituri le utilizeaza potrivit optiunilor lui privind cheltuielile viitoare pentru bunuri curente si de folosinta indelungata, urmarind sa isi constituie si rezerve de casa sau disponibilitati - balanta cash. Economiile ce se constituie in rezerve depind de comportamentul economic individual si de alti factori, precum: ritmicitatea incasarii veniturilor; comportamentul de plata; sistemul dat al nevoilor, preturilor (considerate coeficienti de alegere) si veniturilor; preferintele pentru o marfa pe care o cumpara efectiv in comparatie cu cele pe care le-ar putea cumpara pentru aceeasi cantitate de moneda; utilitatile marginale ale diferitelor bunuri pe care si le permite sa le cumpere; intensitatea cu care se manifesta nevoile; raritatea bunurilor etc.

Modelul balantelor cash a fost fundamentat de Arthur Cecil Pigou si Alfred Marshal (1842-1924). Marshall leaga direct moneda de preturi, pornind de la contributiile lui Cantillon si Hume. Modelul balantelor cash a fost preluat de J. M. Keynes (1883-1946) si s-a facut cunoscut in teoria monetara sub forma 'ecuatiei Cambridge':

M = K * T * P,

unde:

M = oferta de moneda sau masa monetara in circulatie care include si depozitele la vedere;

K = partea din venitul anual pe care subiectii economici o pastreaza sub forma de moneda lichida sau durata medie de pastrare a banilor;

T = volumul total al tranzactiilor pe care societatea doreste sa-l realizeze cu banii pastrati in diferite perioade de timp (venitul national real);

P = nivelul general al preturilor sau pretul mediu unitar.

'Ecuatia Cambridge' este o forma noua a vechii relatii a lui Fisher:

M M * V

P = - sau P = --- , de unde P * T = M * V, q.e.d.

T T

-

V

Costin Kiritescu, referindu-se la ecuatia lui Fisher, arata ca unii autori, inlocuind anumiti factori din ecuatia schimburilor, au cautat sa 'umanizeze' ecuatia, adica sa atenueze caracterul ei automat, mecanic (subl. ns.), prin introducerea altor factori in care imponderabilele omenesti sa ocupe un rol mai important. J. M. Keynes, de exemplu, a integrat teoria cantitativa a monedei in teoria generala a venitului global (subl. ns.), luand in considerare indeosebi cererea efectiva, elasticitatea ofertei de bunuri si servicii, nivelul utilizarii fortei de munca si distorsiunile sectoriale. In prima formulare a 'ecuatiei de la Cambridge': m = p * (K + r * K'), m - reprezinta masa bunurilor in circulatie, p - nivelul preturilor, r - raportul intre incasarile bancilor si totalul angajamentelor lor, iar K si K' - 'unitatile de consum' susceptibile sa fie cumparate cu disponibilitatile banesti ale particularilor, aflate fie asupra lor, fie in conturi bancare (depuneri la vedere). K si K' nu reprezinta deci un volum monetar nominal, ci puterea de cumparare reala a disponibilitatilor publicului, destinate consumului. Deosebirea dintre ecuatia Keynes si ecuatia Fisher este usor vizibila: in timp ce Fisher pune accentul pe cantitatea de bani in circulatie, Keynes pune accentul pe puterea de cumparare a populatiei (K). Variind puterea de cumparare a populatiei va varia pretul marfurilor, fara ca - asa cum pretindea teoria cantitativa a monedei - masa banilor in circulatie sa fi suferit vreo modificare. Aceasta deosebire constituie si o scadere (subl. ns.) a formulei lui Keynes, deoarece inlocuieste pe T de la Fisher, care este o marime determinabila, cu K, care asociaza atat de strans marfa, banii si inclinatiile subiective ale oamenilor, incat este greu de sesizat si nu poate comporta o verificare statistica. Prima formulare a 'ecuatiei de la Cambridge' (expusa de Keynes in A Tract on Monetary Reform, 1923) a fost inlocuita de autor cu o a doua formulare (in A Treatise on Money, 1930); P * O = = M' * V', in care P este nivelul preturilor, O - productia, M' - volumul depunerilor provenite din venituri (engl. Income Deposits), iar V' - viteza de circulatie a acestora. Keynes a renuntat deci in cele din urma la K si a creat in locul acestuia notiunea depunerilor provenite din venituri, notiune cantitativa si calitativa in acelasi timp.

Knut Wicksell analizeaza relatia indirecta dintre moneda si preturi, prin intermediul ratei dobanzii, realizand, in acest fel, o combinatie intre mecanismul direct (descris de Marshall) si mecanismul indirect. In conditiile echilibrului static - considera Wicksell - asteptarile viitoare sunt determinate de rezultatele perioadelor anterioare: daca are loc o modificare a preturilor curente este probabila o modificare viitoare a preturilor in aceeasi directie si in aceeasi proportie. Inscriindu-se pe linia de gandire a teoriei cantitative a banilor, Wicksell sustine rolul determinant al ratei dobanzii in explicarea ajustarii cererii globale in raport cu modificarile ofertei de moneda; politica monetara poate juca un rol important in prevenirea inflatiei. Wicksell explica efectul economiilor si investitiilor in determinarea venitului national. In constructia sa, Keynes va realiza un clivaj fata de optica lui Wicksell asupra monedei.

7.2.2.5 Marie-Esprit Léon Walras

Descrierea sumara a sistemului economic walrasian[17]

Lucrarea in care Léon Walras si-a expus integral teoria echilibrului economic general, care avea sa-l consacre ca unul dintre cei mai mari economisti ai tuturor timpurilor, a fost Eléments d'économie politique pure ou théorie de la richesse sociale (1877), rezultat al reunirii a trei memorii elaborate mai inainte. Sistemul economic este imaginat ca o uriasa piata generala, atotcuprinzatoare, care se compune din subansambluri de piete speciale si din agenti economici. Reprezentarea elementelor care intra in alcatuirea ansamblului economic se bazeaza pe o conceptie izomorfa, deoarece agentii, produsele, serviciile si capitalurile sunt identice unele cu altele si echivalente cu preturile lor pe piata. Din aceasta identitate decurge si substituibilitatea lor. Sistemul de piete speciale cuprinde pietele produselor si serviciilor pe care au loc operatiunile de vanzare-cumparare a produselor si serviciilor[18] si pietele capitalizarii al caror obiect de schimb il formeaza exclusiv capitalurile mobiliare. La randul lor, agentii economici sunt imaginati sub forma unor indivizi care anima sistemul economic prin calitatea lor de purtatori ai unor interese cu o determinare strict economica, de tip hedonistic: actiunile lor sunt guvernate de principiul utilitatii maxime pe care-l urmeaza potrivit informatiilor de care dispun si care se restrang la "cantitati" si la "preturi" oferite si dorite din produsele, serviciile si capitalurile respective. Mai mult, indivizii depind in totalitate de aceste cantitati si preturi. Lumea lui Walras este o lume a intereselor economice ale agentilor individuali, interese care sunt satisfacute daca se indeplinesc concomitent doua conditii: 1) realizarea utilitatii efective maxime sau satisfacerea maxima a nevoilor vanzatorilor si cumparatorilor si 2) stabilirea de preturi unitare pentru produse, servicii si capitaluri la nivelurile la care cererea si oferta acestora sunt egale.

Atitudinea lui Walras fata de moneda

Valoarea tuturor marfurilor se exprima prin intermediul preturilor relative (reale), reprezentand raporturile dintre raritatile produselor si raritatea numerarului[19]. A doua categorie de preturi pe care le pot avea produsele si serviciile in circulatia lor sunt preturile monetare care se formeaza pe diverse piete speciale si care constituie imaginea, reflexul preturilor reale. Aceasta coresondenta dintre preturile reale si cele monetare constituie prima echivalenta walrasiana viu disputata in literatura de specialitate . Pe pietele speciale, preturile curente ce se formeaza (arenda, salariul, dobanda) evolueaza spre preturile de echilibru al cererii cu oferta.

Conditiile de realizare si variatiile echilibrului monetar nu sunt explicitate de Walras, ele nu se inscriu pur si simplu pe axa timpului sistemului economic walrasian: acest lucru se datoreaza faptului ca se considera starea pietei monetare determinata in mod direct de starile celorlalte trei piete: ale serviciilor, produselor si capitalizarii, pe care le exprima in mod reflex si instantaneu.

Cele mai retrictive ipoteze ale constructiei walrasiene sunt caracterul omogen al bunurilor economice si informarea perfecta si egala a subiectilor. Artificiozitatea celei de-a doua ipoteze este evidenta. In ceea ce priveste prima ipoteza, ea rezulta din faptul ca Walras utilizeaza moneda ca instrument de omogenizare.

In ceea ce priveste considerarea Legii Say, in forma pe care i-a dat-o Walras - exista n bunuri intre care moneda nu serveste la nimic -, ca una dintre cele doua conditii fundamentale ale stabilirii echilibrului economic, se ridica problema explicarii motivului pentru care Walras nu a luat in considerare critica legii debuseelor expusa de Malthus si Marx cu mult timp inaintea sa, precum si a consecintelor pe care acest fapt le are asupra teoriei walrasiene: "numai sa ne intrebam imediat asupra importantei acestei observatii ca echilibrul de pe piata bunurilor ignora sa ia in considerare explicita piata monedei"[21]. Astfel, J. Fr. Faure-Soulet sesizeaza ca Walras, adoptand ipoteza pietei perfecte nu tine cont de distinctia realizata de Malthus in Principii de economie politica considerate in raport cu aplicarea lor practica (1819), distinctie dintre cererea efectiva (in esse) realizata la pretul de echilibru si cererea potentiala (in posse) si care l-a determinat pe Malthus sa critice legea debuseelor si sa admita existenta unui "mecanism care permite pretului sa se fixeze la un anumit nivel al cererii efective" . Prin aceasta, Walras a ramas, voit sau nu, in cadrul echilibrului economic ex-post. Din acest motiv poate surprinde critica lui J. Kornai care, atragand atentia asupra simplitatii daunatoare a structurii de mesaje care circula pe piata walrasiana, comparativ cu functionarea pietei reale, se refera, de fapt, la echilibrul ex-ante. Pe de alta parte, daca Walras a sustinut ca este suficient sa ai un etalon monetar concret, bazat pe o cantitate determinata dintr-o marfa aleasa pentru a servi ca numerar, Keynes, sustinand ulterior ca economisirea poate servi de un etalon monetar fictiv, arata posibilitatea ca moneda sa devina motorul unei schimbari .

In domeniul monetar, corespondenta nemijlocita dintre preturile reale si cele monetare justifica observatia ca Walras nu tine cont de moneda, se simte "jenat" de ea, cum se exprima H. Guitton, tot asa cum se simte jenat de scurgerea timpului: "Moneda este indiferenta la echilibrul general, in sistemul lui Walras. Ea nu are utilitate practica. Ea are o utilitate redundanta. Preturile reale sunt mai importante decat preturile monetare"[24].

Neutralitatea monedei in functionarea ansamblului economic este nejustificata. Walras a preluat aceasta idee de la predecesorii sai ca Stuart Mill, care considera ca nu este nimic atat de inutil, de insignifiant ca moneda, sau Say, care considera ca moneda nu intervine decat ca un element secundar - nu se obtine moneda decat pentru a scapa de ea imediat, idee pe care se sprijina formularea legii debuseelor, care face abstractie de moneda. Consecinta acestei atitudini fata de moneda o reprezinta acceptarea, fara conditii, a doua noi ipoteze: 1) produsele si serviciile sunt echivalente cu preturile lor pe piata; 2) subiectii economici sunt perfect identici unii cu altii si chiar cu bunurile economice. Adoptarea acestor ipoteze a dus la o alta serie de critici: viciul originar al teoriei echilibrului economic general (a lui Walras si a altora) consta in ignorarea deosebirii dintre limitarea mijloacelor de munca. Aceste teorii nu tin seama, in esenta, de deosebirea dintre subiectele si obiectele economiei sociale.

Sistemul walrasian contine un numar egal de ecuatii si de necunoscute. H. Guitton, printr-o demonstratie simpla[25], arata ca este suficient ca echilibrul sa se realizeze pentru n-1 bunuri economice pentru ca el sa existe pentru toate cele n produse din economie. Aceasta dovedeste ca din cele n ecuatii care exprima echilibrul walrasian al sistemului economic, una este redundanta: ecuatia ce exprima echilibrul monetar si de care Walras considera ca poate face abstractie.

7.2.3 Teoria monetara keynesista

J. M. Keynes considera ca cererea de moneda imbraca doua forme: cererea tranzactionala si cererea speculativa de moneda. Cererea tranzactionala este o relatie simpla, liniara in raport cu venitul nominal si nu este dependenta de modificarea costurilor si productiei. Cererea speculativa de moneda se stabileste in functie de relatiile dintre rata curenta a dobanzii si rata asteptata. Astfel, cantitatea totala de moneda variaza invers proportional cu rata dobanzii.

Contributia monetara a lui Keynes priveste:

Caracterizarea complexa a banilor

Keynes atribuie banilor trei caracteristici:

1. atat in perioade lungi, cat si in perioade scurte, elasticitatea crearii banilor este nula sau foarte mica;

2. elasticitatea banilor de substitutie este nula sau aproape nula: atunci cand valoarea de schimb a banilor creste, nu se manifesta tendinta de a-i substitui cu un alt factor;

3. volumul efectiv al banilor in circulatie nu este fixat in mod rigid.

Dezvoltarea succesiva a ecuatiilor teoriei monetare

La Keynes se disting trei etape in constructia ecuatiilor monetare:

- prima etapa:

Ecuatia initiala este:

P * R = E - S,

unde:

P = preturile marfurilor;

R = masa bunurilor realizate;

E = veniturile curente ale societatii;

S = economiile pe care le face societatea.

- a doua etapa:

Keynes dezvolta partea dreapta a ecuatiei din prima etapa:

E * (R + C) E * R

P * R = ----- - S; P * R = --- + I - S,

O O

unde:

O = suma totala a bunurilor (R + C), adica o parte din volumul bunurilor produse este folosita pentru consum, iar cealalta parte pentru productia ulterioara;

C = suportul net al investitiilor;

I = partea din venitul national obtinuta din productia bunurilor de investitii, deci E - I = valoarea bunurilor de consum.

Se ajunge la relatia:

E I - S

P = - + ---

O R

- a treia etapa:

Keynes renunta la ecuatiile din primele doua etape si introduce ecuatia:

M = L (r),

unde:

M = masa monetara;

L (r) = functia gradului de lichiditate in raport cu rata dobanzii.

Tot in aceasta etapa, Keynes introduce conceptul de preferinta pentru lichiditate si patru categorii de mobiluri:

1. mobilul tranzactiilor, reprezentand nevoia de bani pentru efectuarea schimburilor personale si a nevoilor de afaceri;

2. mobilul precautiei, reprezentand dorinta de a avea siguranata unui echivalent viitor in bani al unei parti din resursele totale ale societatii;

3. mobilul speculatiei, reprezentand stradania de a obtine profit de pe urma unei mai bune aprecieri a evolutiei viitoare in comparatie cu aprecierea data de piata in momentul respectiv;

4. mobilul veniturilor, constand din a pastra o anumita suma sub forma lichida, care depinde de marimea totala a veniturilor si de durata normala a intervalului dintre incasarea si cheltuirea veniturilor.

Graficul 7.1

Categoriile de mobiluri introduse de J. M. Keynes

In functie de aceste mobiluri, ecuatia din etapa a treia devine:

M = M1 + M2 = L1 (y) + L2 (r),

unde:

M1 = suma de bani lichizi pastrata pentru satisfacerea mobilului tranzactiilor si mobilului precautiei;

M2 = suma de bani pastrata pentru satisfacerea mobilului speculatiei;

L1 (y) = functia lichiditatii, care depinde de nivelul veniturilor (functia lichiditatii corespunzatoare unui venit);

L2 (r) = functia lichiditatii, care depinde de raportul dintre rata dobanzii si care il determina pe M2).

Problemele formulate de Keynes, pe baza acestor relatii, si carora el le da raspunsuri, sunt:

. In ce raport se afla modificarile lui M fata de y si r?

Acest raport depinde de modul in care se produc modificarile lui M.

. Ce factori determina forma curbei L1?

Y

L1 (y) = - = M1,

V

unde:

y = venitul;

V = viteza de circulatie a banilor care nu este constanta, valorile ei depinzand de caracteristicile sistemului bancar, de organizarea economiei, de obiceiurile sociale, de repartitia veniturilor intre clase, de felul pastrarii banilor etc.

. Ce factori determina forma curbei L2?

Forma curbei L2 va fi data de marimea lui M2, care nu se afla intr-un raport cantitativ bine determinat cu o rata data a dobanzii. Important nu este nivelul lui r, ci masura in care el se abate de la nivelul considerat sigur.

Franco Modigliani (1918-) a elaborat o varianta moderna a teoriei monetare keynesiene. El considera ca economia este formata din patru piete: piata bunurilor; piata monetara; piata financiara si piata muncii. Pe fiecare dintre cele patru piete se stabileste un echilibru specific intre cerere si oferta. Modigliani a elaborat un model matematic (nu economic) utilizand patru categorii de bunuri, corespunzatoare celor patru piete - doua categorii de bunuri reale (bunuri fizice; forta de munca) si doua categorii de bunuri de valoare (bani; obligatiuni). Modelul functioneaza cu trei genuri de preturi: preturile bunurilor fizice (sub forma unui pret unic omogen); pretul fortei de munca si pretul (cursul) obligatiunilor.

Modelul lui Modigliani are 15 ecuatii: 9 ecuatii reale; 3 ecuatii care descriu piata monetara; 3 ecuatii care descriu piata financiara. El cuprinde:

- variabile: endogene (care exprima functii, preturi si care descriu pietele monetara si financiara); exogene (cheltuielile); initiale (volumul capitalului real si averea neta a sectorului privat);

- parametri dati.

O varianta oficializata a teoriei monetare keynesiene este teoria expusa in Raportul Radolife in care este respins rolul economic activ al monedei. Noua teorie introduce doua premise:

1. masa baneasca reprezinta doar un element al lichiditatii totale a economiei (pe langa bani mai exista si alte forme de avere);

2. in locul unei singure rate a dobanzii se foloseste un spectru de rate ale dobanzii.

Concluziile pe care le formuleaza Raportul mentionat sunt:

- echilibrul pietei monetare se stabileste intre cererea si oferta de lichiditati;

- functia cererii de bani cuprinde si cererea de bani, ca mijloc de rezerva (cantitatea de bani inactivi);

- politicile monetara si de credit regleaza nu numai masa monetara, ci si alte active lichide, ele trebuind sa fie acompaniate de alte politici: fiscala, politica privind somajul;

- rata dobanzii dobandeste o semnificatie mai mare;

- echilibrul monetar este lasat pe un plan secund.

'Abordarea Radolife nu a influentat in mod hotarator evolutia teoriei monetare.'[27]

7.2.4 Monetarismul (reinvierea teoriei cantitative a banilor)

Dupa cum arata unii autori[28], miscarea de idei cunoscuta azi sub numele de Monetarism isi are originile in lucrarile publicate in perioada anilor '50-'60 ca reactie la interpretarile keynesiste ale fenomenelor economice ale vremii. Milton Friedman (1912-), intemeietorul Scolii de la Chicago readuce in atentia economistilor teoria cantitativa a banilor, readaptand principalele ei enunturi.

Articolul The Quantity Theory of Money (Chicago, 1956) marcheaza revenirea in actualitate a teoriei cantitative si deschide drumul spre ceea ce s-a facut cunoscut sub numele de Revolutia monetarista.

Termenul de monetarism, folosit, de obicei, cu referire la scoala de gandire care sustine ca schimbarile in nivelul venitului monetar agregat se datoreaza, in mod esential, schimbarilor anterioare din stocul monetar, a fost introdus in anul 1968 de Karl Brunner (1916-1989) care a definit crezul monetarist in urmatoarele trei idei:

1. impulsurile monetare sunt determinante in variatiile productiei, ocuparii si preturilor;

2. evolutia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a masura impulsurile monetare;

3. autoritatile monetare pot controla evolutia masei monetare in decursul ciclurilor economice.

Teza principala a lui Friedman este ca orice variatie a masei monetare este urmata de o variatie de acelasi sens a preturilor, a productiei si a veniturilor.

Urmatoarele afirmatii sintetizeaza esenta monetarismului:

- oferta de bani este o marime exogena si independenta fata de productie. Volumul masei monetare si evolutia ofertei banesti sunt determinate de autoritatile monetare;

- inflatia este un fenomen esentialmente monetar;

- nu exista o relatie de determinare necesara intre evolutia masei monetare si nivelul preturilor, pe de o parte, si rata somajului, pe de alta parte;

- printr-o politica monetara sanatoasa, guvernantii pot asigura functionarea normala a economiei. Este necesara respectarea unor reguli monetare stabile, plurianuale in scopul mentinerii stabilitatii preturilor. Stabilitatea politicii monetare presupune inexistenta reactiilor discretionare pe termen scurt (conjuncturale), care sa contracareze respectarea regulii cresterii masei monetare.[30] Statul si autoritatile sale monetare vor controla numai masa totala de bani din economie, restul proportiilor si corelatiilor urmand sa se realizeze exclusiv prin mecanismele concurentiale ale pietei.

Astfel, "Monetaristii considera economia libera de piata ca fiind cea mai eficienta. Rolul central in functionarea ei il are moneda. Ei considera ca in conditiile unei economii mixte (ce include un sector public si unul privat), atunci cand statul se amesteca in sectorul privat, recurgand la manevre cu masa monetara, respectiva economie se dezechilibreaza. Inflatia este expresia cea mai graitoare a acestei dereglari. Dupa Friedman, originea acestui rau inflationist deriva din nevoia sporita de bani a guvernului care recurge la inflatie ca impozit <<fortat>> aplicat populatiei, si din marile cheltuieli guvernamentale generate de aplicarea politicilor anticriza si antisomaj. La o recenta conferinta de presa a Partidului Democrat a fost criticata sporirea fiscalitatii cu 40% pentru rectificarea bugetului pe 1993 si indeosebi cresterea cu 47 miliarde lei a cheltuielilor pentru functionarii guvernamentali. Dupa Friedman, singurul mijloc de care dispune guvernul in lupta antiinflationista consta in a cheltui mai putin si in a fabrica mai putina moneda. Dar, la remediul considerat apar si efecte secundare cum sunt cresterea somajului si franarea cresterii economice."[31]

Monetarismul se caracterizeaza printr-o viziune pe termen mediu; cererea de moneda este considerata ca avand un comportament stabil, ceea ce se traduce prin a considera ca atunci cand rentabilitatea ofertei de bunuri si servicii este neatractiva, detinerea excesiva de moneda determina cresterea preturilor. Creatia monetara, specifica unei politici de relansare, poate avea un impact inflationist, indiferent de instrumentele utilizate; de aceea, o politica de relansare bazata pe creatie monetara nu este durabila deoarece, dupa echilibrarea cererii si ofertei de bani, inflatia se amplifica.

Teoria monetarista a Scolii de la Chicago a avut drept continuatori pe James Tobin (1918-), Don Patinkin (1922-1995), Gurley si Show.

Variantele teoriei monetariste trateaza volumul si structura averii ca o variabila esentiala a analizei monetare, banii constituind o forma particulara a averii; cererea de bani determina comportamentul celorlalte componente ale averii. Legatura dintre venit si avere este mediata de rata dobanzii (care reprezinta randamentul averii):

Y

W = - ,

i

unde:

W = volumul averii;

Y = venitul generat de avere;

i = rata dobanzii (randamentul).

Continuatorii lui Friedman introduc notiunea de venit permanent, inteles ca rezultat al averii scanat de oscilatiile sezoniere sau intamplatoare, precum si pe acela de ciclu vital.

In consecinta, functia averii cuprinde: venitul, averea, preturile, gusturile si preferintele (variabila imponderabila), potrivit careia ecuatia cererii de bani este:

M = f (Pi, io, ia, rp, w, Y, p, u),

Unde:

Pi, rp = nivelul preturilor, respectiv ritmul cresterii acestora;

io, ia = ratele dobanzii la obligatiuni, respectiv actiuni;

w = ponderea venitului din munca in venitul total;

Y = P.I.B.;

u = gusturile, preferintele.

Relatia de mai sus reprezinta cererea nominala, care, ajustata cu indicele preturilor devine cererea reala. Echilibrul monetar se mentine atat timp cat modificarile in masa baneasca corespund functiei care defineste cererea de bani, ele fiind neutre din punct de vedere economic. Daca modificarile in masa baneasca nu mai sunt neutre, echilibrul monetar este perturbat, restabilirea acestuia avand loc prin acomodarea economiei reale la modificarile banesti respective. Amploarea oscilatiilor masei banesti este o masura a impactului variatiilor acesteia asupra economiei reale.

James Tobin, exponent al Scolii de la Yale, considera ca factorul determinant al cererii de bani este randamentul capitalului. El este 'adeptul unificarii teoriei monetare cu teoria economica, din aceasta unificare rezultand <<teoria unitara a echilibrului plasamentelor de capital>>, teorie care poate sa explice factorii ce determina structura averii nete a agentilor economici, pe de o parte, si modul de participare a diferitelor forme de avere la realizarea echilibrului pietei, pe de alta parte.

7.3 O TEORIE MONETARA A CICLULUI ECONOMIC

Analiza ciclului lui Mises realizeaza o izolare a relatiei logice care explica numarul considerabil de erori comise de intreprinzatori.

Din punctul de vedere al istoriei gandirii economice, este vorba despre o cotitura. De acum inainte, teoria ciclurilor nu mai face obiectul unui studiu aparte, ci este explicat in interiorul cadrului analizei marginaliste, prin teoria economica generala. Ea rezulta dintr-o aplicare stricta a analizei marginaliste la fenomenele monetare.

Elementul sau central este explicarea procesului prin care expansiunea si contractia masei monetare provoaca modificari in structura preturilor relative precum si distorsiuni in distributia resurselor si a veniturilor.

Acest proces este initiat de banci prin intermediul emisiunii (aparent inofensive) de hartie moneda. Secventa analitica este urmatoarea:

Emisiunea de moneda hartie antreneaza o oferta suplimentara de moneda pe piata fondurilor imprumutabile, ceea ce provoaca o scadere a chiriei monedei, adica a ratei dobanzii. Aceasta scadere permite anumitor proiecte productive sa fie de acum inainte profitabile, ceea ce antreneaza o crestere a cererii de mijloace de productie.

Consecinta logica este cresterea generalizata a preturilor capitalului si ale muncii (detinatorii originali de mijloace de productie non-specifice sunt obligati sa sporeasca remunerarea lor pentru a evita o concediere prea masiva) care sfarseste prin a se repercuta asupra bunurilor de consum. Daca expansiunea monetara nu inceteaza, se declanseaza o stare permanenta de inflatie; acest fenomen se poate intretine catva timp daca bancile continua expansiunea monetara.

Din momentul in care agentii se conving ca inflatia se instaleaza durabil, ei se descotorosesc de moneda lor si se napusteasc asupra valorilor reale, chiar daca ele ocupa o pozitie de ordinul doi pe scara lor de preferinte.

Miscarile pe piata schimburilor accelereaza aceasta tendinta interna si grabeste depresiunea. Intr adevar, preturile "nationale explodand, produsele externe devin relativ mai atractive.

Consumul se deplaseaza atunci spre produse straine si producatorii lor pretind insistent sa schimbe aceasta moneda, care se depreciaza, cu propria lor moneda nationala.

Daca procesul de expansiune monetara nu este jugulat, deviza nationala poate sa dispara si valoarea sa locala devine aproape nula. Mises citeaza cazul istoric si spectacular al marcii germane din 1923 si dinainte de cel de-al doilea razboi mondial.

Bancile care au interes sa salveze sistemul monetar reactioneaza si stopeaza oferta de credit.

Chiar daca utilizeaza termenul de "investitie rea", Mises nu face decat sa evoce acest efect real esential al ciclului, adica modificarea calitativa a structurii productiei in faza de expansiune. Indeosebi insidioasa (caci este invizibila), aceasta este, in general, ignorata de analizele traditionale ale ciclului. Acestea din urrma, deoarece au recurs la agregate, nu iau in consideratie decat variatiile de volum, adica pe cele cantitative.

LECTURA FACULTATIVA

Teoria cantitativa a monedei si preturilor: o ipoteza

LA THEORIE QANTITATIVE SIMPLISTE. Fiind dat ca M din 1970 este egal cu aproximativ de 6 ori M din 1939, un adept la ceea ce am putea sa numim "teoria cantitativa simplista a monedei si a preturilor" nu ar ezita sas sustina ca nivelul P al preturilor din 1970 ar trebui, de asemenea, sa fie egal cu de 6 ori nivelul P al preturilor din 1939. Cu toate acestea, faptul ca preturile (americane) cel putin s-au triplat intre 1939 si 1970 este suficient sa respingi aceasta notiune grosolana potrivit careia variatiile nivelului preturilor ar fi direct proportionale acelora din stocul monetar.

Aritmetic, teoria cantitativa simplista ar putea sa fie simbolizata sub forma ecuatiei P = k * E, in care k este un coeficient pozitiv constant al carui nivel depinde de unitatile folosite: daca, de exemplu, P si M sunt masurate de doua numere-indici, respectiv fixati la 100 pentru anul de baza, k ar putea sa fie inlocuit de 1,0 daca nu chiar omis, pur si simplu. Formula P = k * E  nu vizeaza, de notat, sa fie o identitate irefutabila, tinand loc de definitie, dar ea consta, mai curand intr-o relatie empirica utila asupra constantei k.

Teoria cantitativa simplista se bazeaza pe o conceptie care isi are originea in bunul simt, adica, daca puterile publice il multiplica pe M cu o mie, suntem indreptatiti sa prevedem o hiperinflatie in raport cu care P va creste de o mie de ori, sau cel putin cu o cifra situata intre 500 si 2.000. Oricat de grosolana ar fi aceasta notiune, ea nu este lipsita de orice utilitate. Cand, de exemplu, in timpul inflatiei germane din 1921-1923 guvernatorul Reichsbank a contestat faptul ca ar exista o relatie de la cauza la efect intre tiparirea de hartie-moneda in flux continuu si cresterea preturilor multiplicata de un trilion de ori, o astfel de renegare ar fi, evident, absurda. Daca acest finantist ar fi spus: "Eu sunt un functionar pe care revendicarile maselor, intr-o tara invinsa si dezorganizata, il obliga sa participe la cursa inegala dintre M si P" - daca el s-ar fi exprimat in acesti termeni tristi, am fi putut sa incercam sa avem un pic de mila pentru el. Dar cine ar putea sa conteste cu seriozitate datul unui fapt elementar ca oferta de moneda intr-o cantitate, practic, nelimitata, de marci germane impotriva unei cantitati foarte limitate de marfuri n-ar trebui, inevitabil, sa determine cresterea in cascada a preturilor exprimate in aceasta unitate monetara?

Moneda difera in mod fundamental de orice produs oarecare, cum ar fi graul sau otelul. Avem nevoie de paine de grau datorita calitatilor intrinsece ale acestui aliment. Nu avem nevoie de moneda decat in masura in care ea ne serveste sa cumparam grau sau otel. Daca, in 1923, toate preturile germane au fost de un trilion de ori mai mari decat cele din 1920 era normal ca germanii sa aiba nevoie de un trilion de ori mai mult de M decat in 1920. Acesta este samburele valabil din teoria cantitativa simplista. Dar trebuie sa ne ferim sa aplicam, extrapoland, un astfel de calcul cazurilor din viata reala in care toate P nu variaza in aceleasi proportii echilibrate.

	Oricat de rudimentara ar fi, teoria simplista care leaga P direct de M serveste pentru a descrie perioade de hiperinflatie ca si anumite miscari "seculare" (tendinte pe termen lung ale preturilor), asa cum au fost cele pe care Spania si Europa le-au dat in spectacol incepand cu descoperirea aurului din Lumea Noua.

Dat fiind faptul ca inflatia galopanta poate sa supuna societatile democratice la tensiuni intolerabile, economistii au dreptate sa reaminteasca acestora riscul definit de teoria cantitativa simplista, indiferent daca acest risc este sau nu amenintator imediat. Cu siguranta, aceasta teorie nu mai este adesea de actualitate in forma ei grosolana, dar cand survin perioade de dezorganizare in care ea devine aplicabila, este important sa se invete de urgenta lectia.

TEORIA CANTITATIVA RAFINATA. Foarte putin numerpsi sunt dintre contemporanii nostri care adera la teoria cantitativa simplista, dar ar fi ar fi gresit sa ne sprijinim pe aceste insuficiente pentru a ne desparti complet de notiunea potrivit careia moneda este susceptibila de a actiona puternic asupra indicatorilor macroeconomici ca investitiile, folosirea mainii de lucru, productia si preturile.

Politica monetara exercita o influenta considerabila asupra cheltuielii globale. Acest fapt poate fi foarte usor transpus in termeni de V si M, desi o asemenea maniera de expunere nu a fost deloc la moda acum douazeci de ani. Cum, totusi, de atunci, am asistat la un fel de renastere a teoriei cantitative de care se intereseaza din nou, de catva timp, un numar de economisti calificati, trebuie ca, dand dovada de eclectism in aceasta ordine de idei, sa examinam atent bazele unei teorii cantitative elaborate.

Anumiti autori contemporani, cum este profesirul Milton Friedman din Chicago, nu sunt deloc surprinsi sa constate ca P se tripleaza in acelasi timp in care M creste de sase ori. Intr-adevar, estimeaza ei, numai in cursul intervalelor de timp in care productia reala ramane aproximativ constanta - in special cand nivelul ocuparii fortei de munca este ridicat - ne putem astepta la o relatie directa intre M si P, o astfel de relatie unind mai probabil pe M cu P.N.N. (sau P * Q). Aceasta conceptie se bazeaza pe ipoteza potrivit careia exista motive serioase sa gandesti ca viteza de circulatie V este in mod rezonabil constanta sau, cel putin, subiectul unor variatii regulate si previzibile.

Nu ar fi de reprosat economistilor care adera la teoria cantitativa elaborata ca cred ca V este o constanta fundamentala, asa-zisa conforma cu natura lucrurilor. Un astfel de teoretician crede numai ca controlul asupra evolutiei lui M poate fi in mare masura sa inlesneasca controlul asupra P.N.N., deoarece variatiile corelative ale lui V sunt suficient de slabe sau suficient de previzibile pentru a permite sa se afirme ca P.N.N. nominal va evolua in acelasi sens cu M. Calitativ, aceasta ipoteza este conciliabila cu aproape oricare dintre teoriile moderne ale determinarii venitului, singura problema in discutie constand in increderea cu care se poate prevedea, din punct de vedere cantitativ, regularitatea mai mare sau mai mica cu care P.N.N reactioneaza la variatiile lui M, in comparatie cu efectele altor stimulenti ca politica bugetara sau fluctuatiile investitiilor externe.

SINTEZA

Factorul monetar personifica actele de vointa ale autoritatilor publice, exterioara logicii pietei. El nu reprezinta un bun oarecare prezent pe piata, cu un statut asemanator celorlalte produse supuse schimburilor, ci un ansamblu de reguli care trebuie cunoscute, acceptate si respectate, impuse nepartinitor agentilor economici de catre stat. Atat modelul monetar clasic, cat si cel neoclasic opereaza distinctia dintre moneda si realitate, pentru a-si concentra atentia asupra acesteia din urma. Argumentele teoriei neoclasice sunt: 1) produsele supuse schimburilor pot fi deosebite unele de altele prin caracteristicile lor obiective, fara sa fie nevoie de moneda; 2) agentii economici pot comunica intre ei inaintea incheierii contractelor prin intermediul secretarului de piata, ceea ce face din moneda o prezenta inutila in cursul procesului de atingere a echilibrului. De aceea, moneda nu este necesara nici in starea finala de echilibru, in care nu ar avea de indeplinit nici o functie. Moneda introduce un minimum de centralizare necesara functionarii economiei descentralizate. Teoriile monetare pot fi clasificate si analizate dupa criterii ca: premise si finalitati; perspectiva temporala; gradul de deschidere spre exterior; teoria macroeconomica in care se integreaza si pe care se fundamenteaza politicile monetare s.a.

CONCEPTE CHEIE

INTREBARI RECAPITULATIVE

1. Este necesara moneda, in conceptia diferitelor curente si scoli de gandire economica?

2. Ce inseamna privatizarea monedei in lumina experientei istorice?

3. Care sunt principalele criterii si, potrivit lor, principalele teorii monetare?

4. Stimuleaza banii comertul?

5. Care este continutul teoriei cantitative simpliste?

TESTE-GRILA

1. Teoria banilor ca instrument al schimbului a avut drept precursor pe:

a) John Law;

b) Montesquieu;

c) Aristotel;

d) Rousseau;

e) Jacob Vanderlint.

2. Teoria metalista a banilor a cunoscut etapele:

1) metalismul comercial;

2) metalismul mercantilist;

3) bimetalismul monetar;

4) neometalismul;

5) metalismul cantitativist.

Variante:

a)    

b)    

c)    

d)    

e)    

3. Precursorul stiintific al teoriei cantitative a banilor a fost

a) David Hume;

b) Rihard Cantillon;

c) William Petty;

d) Davanzati;

e) Jean Bodin.

4. Exponentii mecanismului direct al influentei cantitatii de moneda asupra preturilor au fost:

1) Thornton;

2) Cantillon;

3) Adam Smith;

4) Hume;

5) Ricardo.

Variante:

a)    

b)    

c)    

d)    

e)    

Modelul monetar al tranzactiilor se aseamana cu conceptia lui:

a) Cantillon;

b) Ricardo;

c) J. Locke;

d) J. B. Say;

e) Hume.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

ANTOINE GENTIER, Liberte bancaire ou regulation par une autorite monetaire Une comparaison de deux systemes en longue periode: Le Massachusetts (1803-1858), La France (1800-1870), in Journal des Economistes et des Etudes Humaines, Bilingual Journal of Interdisciplinary Studies, Volume X - Numero 1 - Mars 2000, Paris & Aix-en-Provence, p. 119-155;

GHEORGHE MANOLESCU, Moneda si credit, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001, p. 181 si urm.;

LUDWIG von MISES, The Theory of Money and Credit, 1924;

MARK BLAUG, Teoria economica in retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1992;

VICTOR STOICA, Echilibrul economic de la mercantilisti pana la neoclasici, Editura Eficient, Bucuresti, 2001, p. 83 si urm.