Riscul de solvabilitate

RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.

Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua tendinte contradictorii:

1.     banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor asumate. Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa este mai sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri.

2.     banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie presupune o utilizare ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare.

1. EVOLUTII RECENTE ALE CAPITALULUI BANCAR

Capitalul bancar reprezinta esenta bilantului bancar. Prin contributia actionarilor se asigura minimul necesar demararii unei activitati bancare. Capitalul reprezinta catalizatorul in baza caruia banca reuseste sa atraga si alte resurse utilizate in operatiuni de intermediere. In acelasi timp el joaca si un rol de amortizor ce permite bancii sa treaca mai usor peste pierderile inregistrate. In aceste conditii marimea si structura sa sunt determinate pentru calitatea si rentabilitatea activitatii bancare.

Urmarind evolutia capitalului bancar in ultima perioada se pot evidentia doua tendinte:

1.     o scadere relativa a ponderii sale in bilantul bancar – odata cu dezvoltarea pietei bancare si mai apoi a pietelor financiare, banca a gasit noi modalitati de obtinere a resurselor necesare, fara a mai apela la actionari. Pe de alta parte, prin scaderea ponderii capitalului bancar in totalul bilantului, creste efectul de levier si se inregistreaza o rata a rentabilitatii financiare mai mare, favorabila remunerarii actionarilor. O astfel de situatie a dus insa la cresterea vulnerabiltatii bancii in fata riscurilor. A fost nevoie sa apara in anii ’80 o serie de reglementari prudentiale, care sa oblige bancile sa-si coreleze capitalurile cu volumul activitatii si cu riscurile asumate. Prin aceste reglementari s-au impus praguri minime pentru fondurile proprii ale bancilor.

2.     diversificarea capitalului bancar - aceasta este o tendinta care a inceput sa se manifeste in anii ’80 ca urmare a dezvoltarii pietelor financiare si odata cu acestea a a aparitiei si utilizarii de noi instrumente de atragere a resurselor. Pe de alta parte, a reprezentat o reactie de raspuns din partea bancilor la obligativitatea cresterii capitalului, in baza reglementarilor prudentiale recent adoptate, in conditiile in care se confruntau cu o lipsa de interes privind participarea actionarilor la noi majorari de capital.

2. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA BANCII

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la toate societatile comerciale. In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere functia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile participa la activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare, respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de solvabilitate.

Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua categorii de capital: capital propriu si capital suplimentar.

1.     capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital:

2.     capitalul suplimentar – este alcatuit din:

Capitalul suplimentar este cuprins in fondurile proprii ale bancii numai in limita maxima a 100 % din capitalul propriu. Datoria subordonata poate fi luata in calculul fondurilor proprii numai la nivelul maxim de 50 % din capitalul propriu si numai daca este varsata in intregime, are termen de rambursare de cel putin 5 ani si nu permite o rambursare anticipata. Din totalul fondurilor proprii se deduc participatiile bancii la alte societati bancare (participatii directe sau imprumuturi subordonate).

Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de solvabilitate:

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie actualizat periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a depasi acest prag minim, pe de alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai:

noi emisiuni de actiuni publice

prin aport in natura la capital

prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferente favorabile de curs

valutar

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.

Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor Internationale a instaurat un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii in functie de angajamentele sale bilantiere si extrabilantiere. Concret, norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare de minim 8 %. Aceasta valoare valoare de 8 % a rezultat din practica usuala si din dorinta de a crea un conses privind relatiile de negociere a sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu 9 % sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita.

Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu activitate internationala (in mod concret trebuie ca activitatile internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si pentru restul bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile care sunt obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot repartiza dividende.

In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o norma asemanatoare cu norma Cooke numita ratia de solvabilitate. Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o foarte mare asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim este stabilit tot la 8 %.

Datorita complexitatii activitatii bancare si dezvoltarii pietelor financiare s-a ajuns la situatia in care banci cu o incadrare buna privind norma Cooke sa fie considerate riscante de catre parteneri sau agentii de rating. Acesta a fost un semnal pentru revizuirea Acordului de la Basel in functie de realitatile si evolutiile mediului bancar.

Cadrul Basel II sau Cadrul revizuit cauta sa imbunatateasca regulile existente prin alinierea cerintelor regulatorii pentru capital cat mai aproape de riscurile pe care le intampina bancile. El se bazeaza pe trei directii strategice de abordare sau trei piloni:

Pilonul I – Cerinte minime de capital – acesta stabileste in functie de riscuri ponderate cerinte minime de capital pentru riscul de credit, pentru riscul de piata si pentru riscul operational

Pilonul II – Supravegherea prudentiala bancara – are in vedere un set de proceduri interne fiecarei institutii financiare prin care se evalueaza adecvat si consistent fondurile proprii corespunzatoare profilului de risc asumat

Pilonul III – Disciplina de piata - asigura gestionarea riscului prin promovarea transparentei. Informatii exacte si detaliate privind riscul devin obligatoriu de publicat

Ce aduce nou Basel II:

introduce cerinte de capital pentru acoperirea riscului operational

propune mai multe metodologii sau modele de evaluare a cerintelor de capital (3) astfel incat bancile sa poata opta pentru una dintre ele in functie de necesitati, posibilitati si recomandarile autoritatilor de supraveghere nationale

accepta ratingul ca modalitate de evaluare a bancii

creste gama ponderari pe mai multe clase de risc (8)

Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de incadrarea in cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a bancii cu privire la volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.

Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele prudentiale, are de ales intre doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate in elemente de activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila.

In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca sa realizeze o crestere a fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe din urmatoarele proceduri:

1.     emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand banca doreste o crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma solutie la care se apeleaza.  Pentru a realiza o astfel de emisiune, banca trebuie sa fie in masura sa convinga actionarii sa aduca fonduri suplimentare. Trebuie sa-i convinga ca aceste fonduri vor fi bine remunerate, banca avand capacitatea de a utiliza aceste resurse suplimentare pentru generarea de beneficii crescute.

2.     majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie preia toate caracteristicile operatiunii precedente.

3.     strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta fondurile proprii prin majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai mult.  Pentru a mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze fondurile proprii prin autofinantare, banca ar putea sa utilizeze mecanismul platii dividendelor prin actiuni. In cazul in care dividendul se plateste in numerar, banca pierde fonduri proprii si pierde lichiditate. In varianta propusa se evita o astfel de situatie, iar actionarii isi pot valorifica actiunile primite in bursa, daca doresc. Poate singurul sezavantaj al acestui mecanism se inregistreaza la actionar si este un dezavantaj fiscal. Din acest punct de vedere, operatiunea este vazuta ca o incasare de dividend si nu ca o cumparare de actiuni. Pentru a compensa, banca poate oferii o reducere de la pretul de emisiune.

4.     autofinantare prin constituirea unor fonduri – la repartizarea rezultatelor se poate avea in vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru riscuri. Intr-o astfel de situatie banca actioneaza pentru constituirea fondurilor proprii, dar trebuie sa aibe in vedere reglementarile ce vizeaza astfel de actiuni si faptul ca, de cele mai multe ori este alimentat capitalul suplimentar Acesta poate fi luat in calculul  fondului propriu numai in limita a 100 % din capitalul propriu.

5.     generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si imbunatateasca situatia fondurilor proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata. Aceasta varianta are avantajaul ca realizeaza o crestere a fondurilor proprii, in special a capitalurilor proprii, fara eforturi financiare din partea bancii.

6.     participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in actiuni ale unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul printr-o emisiune de actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati. In acest caz trebuie avute in vedere reglementarile cu privire la plasamentele in valori mobiliare. Din acest motiv sunt preferate particpatiile incrucisate in raport cu alte societati financiare. In multe cazuri, astfel de operatiuni sunt realizate de o societate bancara si o societate de asigurari. Avand in vedre implicatiile unei astfel de operatiuni, unele tari au incercat sa o reglementeze, considerand o dubla utilizare a fondurilor proprii.

7.     utilizarea unor instrumente alternative – sub aceasta denumire se incadreaza emisiuni de titluri ce au implicatii asupra fondurilor proprii ale bancii. Astfel, intalnim:

Desi nu priveste in mod direct riscul de solvabilitate, in activitatea bancara optimizarea capitalului poate sa priveasca si reducerea acestuia. O astfel de varianta apare atunci cand banca considera ca piata nu permite o dezvoltare a activitatii sale, iar intr-o astfel de situatie fondurile sale proprii sunt insuficient valorificate. In cazul unui excedent de capital apar probleme de rentabilitate, de remunerare a actionarilor si o scadere generala a performantelor.

Cea mai utilizata metoda de reducere a capitalului consta in punerea in aplicare a unui program de cumparare a propriilor actiuni in vederea anularii lor. O astfel de operatiune se poate realiza treptat prin achizitii pe piata sau printr-o oferta publica de cumparare de actiuni. A doua varianta este mai rapida, insa si mai scumpa deoarece banca trebuie ca prin pretul oferit sa convinga detinatorii de actiuni sa renunte la ele. In plus, exista si o anumita doza de incertitudina cu privire la reusita operatiunii.

Rascumpararea propriilor actiuni reprezinta o strategie ce vizeaza in primul rand interesele actionarilor. Reducerea fondurilor proprii prin reducerea numarului de actiuni influenteaza intr-o mai mare masura rata de remunerare a actionarilor decat rentabilitatea bancii.

Reducerea fondurilor proprii se poate realiza, de asemenea si pe seama reducerii celorlalte elemenete de capital, propriu sau suplimentar. Se au in vedere aici reducerea unor fonduri, rambursarea unor imprumuturi subordonate sau evitarea reportarii profitului din anii anteriori.

3. TITLURIZAREA – METODA DE GESTIUNE A FONDURILOR PROPRII

Titlurizarea reprezinta operatiunea prin care banca cedeaza catre investitori, reprezentati de Fondul comun de creante, o parte din creantele sale, in special rezultate in urma procesului de creditare, in schimbul unor disponibilitati banesti. Creantele cedate si transformate in titluri sunt purtatoare de fluxuri banesti susceptibile de a remunera investitorii. Creantele cedate devin proprietatea Fondului, insa banca le administreaza pana la scadenta, urmarind rambursarile si plata dobanzilor. Debitorii nu au nici-o obligatie suplimentara rezultata din acest transfer. Banca va incaseaza un comision de gestiune de la Fond.

In urma titlurizarii, banca resimte doua influente. In primul rand ea inregistreaza o modificare a lichiditatii, rezultata din schimbarea unor active cu lichiditate scazuta (creditele) pe alte active foarte lichide. Operatiunea este insotita si de o scadere a rentabilitatii bancii, prin renuntarea la o remunerare relativ ridicata, datorata dobanzilor. De remarcat aici faptul ca prin titlurizare banca nu realizeaza o curatire a bilantului prin vanzarea unor creante cu probleme (cum este in cazul preluarii creantelor de catre AVAB).

A doua influenta apare la nivelul gestiunii fondurilor proprii. Titlurizarea creantelor bancare reprezinta un mijloc de a economisii fonduri proprii pentru a face fata cerintelor reglementarilor prudentiale. In conditiile in care fondurile proprii inregistreaza un nivel necorespunzator, banca trebuie sa realizeze o majorare a acestora sau o reducere a angajarii sale. Prin titlurizare banca mentine nivelul fondurilor proprii si al activului bilantier prin o modificare de strauctura a acestuia din urma. Elemente de activ (credite) cu o expunere la risc mare si care cer o capitalizare pe masura sunt inlocuite cu alte elemente de activ (disponibilitati banesti), cu risc scazut, care fac ca fondurile deja existente sa realizeza o acoperire satisfacatoare a riscurilor asumate. De regula, o astfel de operatiune are efecte si asupra rentabilitatii bancare. Banca trebuie sa tina cont si de acest fapt atunci cand apeleaza la titlurizare.