Ionel Teodoreanu
La Medeleni
Vol.1 - Hotarul nestatornic
Partea intai
I
POTEMKIN SI KAMI-MURA
Doi tarani salutara cu o arhaica solemnitate pe viitorul stapan al mosiei. Miscarea vastelor palarii invalui pe Danut cu epicul vant al gloriei. Se opri in mijlocul soselei ca un gladiator aclamat in arena cu calcaiul pe trupul biruitului, avand drept scut zmeul, drept lance sfoara al carei fuior il strangea in pumnul rapezit indarat.
― D-apoi nu te doboara, boierule, namila asta? intreba unul din tarani.
― Pe mine?!
Danut tocmai ispravise clasele primare. Era licean in vacanta.
― Mai bine hai de i-om da boierului o mana de-ajutor sa-l suie, se amesteca in vorba celalalt taran, apropiindu-se de zmeu.
― Da mare-i! se minuna el. Cat o fereastra boiereasca!
Danut se simti mandru ca zmeul e al lui si umilit ca e mai mare decat el. Instinctiv ― cum ocoleste o femeie marunta vecinatatea celor inalte ― se indeparta grav, masurand soseaua cu pasul. Zmeul ramase arestat intre cei doi tarani.
― Opreste, boierule, ca nu bate vantul dintr-acolo; intoarce-te-napoi, porunci sfatos unul dintre ei.
Danut se codi o clipa, cerceta zarile, se incrunta cu demnitate, ca framantat de socoteli adanci, de raspunderi si se supuse. In goana mare trecu pe langa zmeul atent, si fugi, si fugi depanand sfoara intre degete. In urma lui mosorul se zbatea ca un guzgan epileptic.
― Dati-i drumul! racni el de departe, smucind sfoara din rasputeri.
Zmeul cazu in cap, Danut pe spate.
Intre timp, unul cate unul, apoi palcuri-palcuri, copilasii satului ingradira, desculti si naivi, evenimentul de pe sosea.
― Lasa, boierule, ca ti-l mustruluiesc eu, il linisti unul din tarani, stergandu-i straiele de colb cu batai delicate, ca pe un patrafir.
― Vezi! Vezi! Daca nu i-ati intins coada, suspina intretaiat Danut, abia stapanindu-si lacrimile.
― Ia sa vezi, boierule, numai sa-l iei cu binisoru, s-al vezi ca porneste! Asa-i si calu naravas! Ia te uita mata! S-al tragi s-al incerci, s-al mai lasi slobod si iar tragi hatu Ian auzi!
Melodica manie de violoncele, zbarnaitoarea vajaia in salturile, tresaltarile si incovoierile-ncordate ale zmeului insufletit de viata vanturilor stravezii. Cozile se alintau feminin in larg, dezmierdand puterea vanturilor.
― Hooo-pa!
Danut intinse bratele pe jumatate, intr-ajutor celui de sus, c-un gol in piept si, infiorat, isi feri capul. Cu o pornire de balet, fetitele se mladiara lin; baietii se-ncordara, gata sa se avante.
Ca un delfin pe valul marii zmeul se daduse peste cap si maraind se intepenise iar la loc, piept in piept cu-ntreg vazduhul
In urma ondulara cozile, pastrandu-si gratia de stele cazatoare.
― Hai-hai! chiuira copiii.
Danut clipi, zambind.
Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se inalta deasupra satului, mai sus decat dealurile, decat soarele, decat randunelele. Copiii il cautau cu mana streasina la ochi, cu degetul celeilalte intins.
― Uite-l, mai! izbucni un baietel.
― Taci, mai! se rasti la el altul.
― Ci, mai? Ci?
― Sss! se-ncruntara ceilalti.
In tacerea din nou limpezita, cerul torcea inabusit. Danut pipai sfoara ca pe taisul unei sabii, cu varful varfului degetelor.
― Apuca zdravan, boierule, ca tin si eu
Danut se inghesui in taran, apuca sfoara si, patruns de adancimea bulboanei de sus, isi trase o mana de pe sfoara. Dibuind cu ea indarat, apuca bratul omului. Mana de pe brat strangea din rasputeri; cea de pe sfoara, usurel.
― Tine bine, boierule, nu-ti fie frica! Pune amandoua manile, voiniceste!
Cu o pornire dusmanoasa, Danut se opinti si trase, incretindu-si fata. Cerul nu se desfunda In minile lui, atletica, sfoara vibra, umplandu-i muschii de barbatie Ochii ii stralucira imbatati.
― De-acum poti pleca.
― Ramai sanatos, boierule! glumi cu seriozitate taranul, prefacandu-se ca pleaca.
Sfoara-i izbucni din mana.
― Stai! Stai! Nu ma lasa! Scapa-ma! tipa Danut, imbrancit, tarat, rascolit de panica unui inec in vazduh.
― Iaca aici-s!
Din urma rasuna un trap jucaus
― Va pofteste conita de graba la curte.
― De ce? se rasti Danut catre omul de pe bihunca.
― Mergem la gara, boierule, ca-i vremea! raspunse omul, abia stapanind calul.
― Feriti, maai! chiuira copiii, zbughind din calea calului speriat.
Colbul se lua la tranta cu soseaua Hora copiilor incercui indeaproape pe Danut.
― Ce ne facem? intreba el mihnit, cu toata nadejdea in taran Il dam jos?
― Mai lasa-l badie! Nu-l da jos, boierule! se rugara in cor copiii, cind la taran, cind la Danut.
― Eu zic sa-l ducem in ograda si sa-l legam.
― Sigur! Sigur! jubila Danut, mai-mai sa sara de gitul mintuitorului.
In frunte cu Danut, alaiul maruntilor calauzi pina la poarta ograzii pasul inalt al zmeului Ograda se umplu de zarva: cinii hamaiau, slugile rasareau din toate partile.
― Hai, Danut, hai ca vine trenul, il indemna din trasura, gata de plecare, doamna Deleanu, cu minile pe urechi.
― Stai, mama, nu vezi ca am treaba! raspunse Danut, tragind de sfoara zmeului priponit, ca spre incercare.
― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapa, ca doar il tine un stejar!
― Ai ispravit, Danut?
― Bine, da` cine-l pazeste? se ingrijora el.
― Noi! Noi! protesta poarta inflorita cu copii.
― Ba eu! hotari apasat un baietas mai rasarit, ingrosindu-si glasul.
Infruntind dulaii, intra in ograda si se infipse linga stejarul incolacit de sfoara zmeului.
― Cum iti zice tie? il cerceta banuitor Danut.
― A Marandei, sa traiti, rasuna martial raspunsul.
― Si mai cum, baietele? intreba cu blindeta doamna Deleanu, scoborind pe scara trasurii.
― Gheorghita, sarut mina!
― Si nu ti-i teama c-or sa te manince cinii?
― Ehei!
― Mai Gheorghita, sa nu te misti de-aici! porunci Danut.
― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)
― Na poftim, retusa Danut subt privirea doamnei Deleanu.
Si, brusc, ii intinse cutiuta cu bomboane violete, oferindu-i oraseneste. Gheorghita sovai, dar indemnul cucoanei il hotari. Insfaca repede cutiuta. Danut ramase cu capacul, indignat si nedumerit. Doamna Deleanu incepu sa rida.
― Lasa, Danut, da-i si capacul Poftim si dumitale pentr-un rachiu, si-ti multumesc.
― Sa traiasca boierul si sa creasca mare! se ploconi taranul.
Trasura porni.
Urcandu-se in genunchi pe perna, cu barbia sprijinita de poclit, Danut privi indelung, cu melancolica invidie, pe din ce in ce micsoratul Gheorghita. La fel priveau copiii, catarati de-a lungul portii, pe strajerul stejarului cu zmeul.
Ramas stapan, Gheorghita a Marandei dezmierda sfoara intinsa si sonora ca o struna si nesocotind bunatatile din pumnul inchis, se aseza la pamint sprijinindu-se de trunchi, isi incrucisa bratele pe piept si incepu sa priveasca cerul ca un flacau indragostit.
― Te rog, nu te deranja, domnule Steflea.
― Vai de mine! Scuzati, va rog! Stiti, caldurile
1 Asculta, micutul meu, trebuie sa-i vorbesti frumos, nu asa; tine, da-i bomboane (fr.).
Odaita scunda biziia ca un 10 mai al mustelor.
Seful garii, cu surtucul pe jumatate imbracat, boxa in zadar, pe nevazute, cu pumnul indarat, gaura blestemata a celeilalte mineci In sfirsit, razbind prin tunelul de alpaca albastra, mina sefului se repezi spre mina inmanusata a doamnei Deleanu. Cu o inclinare eroica de om gras, saruta manusa. Aducindu-si aminte de batista, si-o lua de pe cap, pudic.
Danut se simti infrigurat, ca intr-o magazie cu jucarii misterioase. Nu-si lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hirtie ciuruita de pe rotita telegrafului Stia ca banda aceea e tainicul funicular cu care urca si coboara cuvintele de prin vazduh si parca nu-i venea sa creada.
― Vine regulat, domnule Steflea?
― Vai de mine, conita, imediat! gifii seful.
― Hai, Danut, afara.
Pe peron asteptau un buchet de giste legate, o traista vargata si, blonda, dimineata de vara intre doi castani.
― Ia sa te vad, Danut. Vai! In ce hal esti!
Costumul elegant de marinar, imbracat abia de dimineata, incercase naufragiul soselei. Sandalele fumegau la fiecare miscare de colbaite ce erau, iar sosetele atirnau buzate, descoperind gleznele mai albe decit pulpele.
Doamna Deleanu se aseza pe banca, avindu-l pe Danut in fata, ca o problema de arhitectura. Isi ridica voaleta, isi scoase manusile. Danut se simti reconstruit.
Cocheta impertinenta ― poruncita de nasucul cirn copilareste ― bereta alba se inclina spre ceafa, cam pe-o ureche, decoltind fruntea in intregime; panglicile fluturara marin; funda albastra reinflori cu ancora pe fata, la imbinarea aripelor gulerului
― Numai o mireasa-i lipseste! se minuna duios seful garii, rasarind cu o condicuta subtioara si cu chipiul ros deasupra pletelor batistei.
― Vine?
― Vine.
― Danut! Danut!
Cu resemnare satisfacuta, ca salvat de la sinucidere, Danut se lasa tras indarat. Zarise la orizontul vertiginos al sinelor un punct negru, dusmanos ca o gaura de revolver incarcat.
Mai asteptara, privind sinele nervoase Ingrozitor de suparata pe gara, masina trecu inainte
― Marfa marfa marfa; a treia a treia a treia descifra Danut in gura mare, clipind si stringind mai tare mina doamnei Deleanu.
― Uite-l pe tata, mama! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, miinile domnului Deleanu scuturau manusele spre cei de pe peron La usa vagonului fluturara pletele intunecate ale Olgutei. Nici nu se oprise trenul, ca Olguta si sarise de pe scara, vesela, familiara, cum sarea si dimineata din pat pe covoras.
― Vai, Olguta! vrei sa ma imbolnavesti? tipa doamna Deleanu, alergind spre ea.
In treacat, Olguta-i saruta mina si se repezi la vizitiu :
― Mos Gheorghe! Mos Gheorghe! Am venit!
In urma Olgutei se coborira bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu, chefliu, in haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafa, gata sa glumeasca, sa interpeleze; dupa el, cu miscari linistite si ochi mari de indragostita, privind si respirind vacanta, Monica.
― Iti pare bine ca ai venit la noi, Monica? o intimpina doamna Deleanu, luand-o in brate, de-a dreptul de pe ultima treapta, si sarutindu-i obrajii.
― Da.
Palaria de pai, cu boruri rotunde si panglica neagra, prinsa cu elastic pe sub barbie, ii aluneca pe spate, atarnandu-i de gat.
Doamna Deleanu surise parului descoperit: era auriu cum sint numai pletele de soare, pe care copiii vanatori de fluturi le gasesc prin iarba cringurilor, zimbind subt palaria lor, in locul fluturelui dupa care au azvirlit-o.
― Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj? Bun Totu-i in regula! Ei, bravo! Grozav is de bine dispus! se lumina de-a binelea domnul Deleanu, frecindu-si minile ca dupa un proces castigat.
Gestul bucuriei, al enervarii si al spalatului pe mini era acelasi la domnul Deleanu.
Danut se bosumflase; nimeni nu-l lua in seama, nimeni nu se uita la el! Inchise ochii si se facu nevazut!
― Mama, unde mi-i palaria? gifii Olguta, sosind in goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe virful nasului, aparu la fereastra vagonului.
― Ma rog, a ramas in compartiment o palarie de domnisoara; nu-i a dumneavoastra?
― Ba da! o revendica Olguta cu tarie.
― Mai bine multumeste domnului, Olguta Poftim! Ce ti-ai mai uitat? o cerceta, masurind-o din cap pina-n picioare, doamna Deleanu.
― Pfuuu! izbucni Olguta, dind cu ochii de Danut. Sopti ceva la urechea Monicai.
― Pfuuu! pufnira amindoua.
― Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofa Olguta pe Danut.
Cele doua saptamini de vacanta la tara ii rotunjisera obrajii, stirnind astfel o noua porecla pe buzele Olgutei. Desteptat din posomorala si uitare, Danut masura piezis pe sora lui si, cu minile care tinusera sfoara zmeului, o palmui din doua parti, alungind de pe obrajii ei paloarea examenelor.
― Bravoo! Galant cavaler! se amesteca, de la fereastra trenului pornit, domnul cel batrin.
― Respectili mele, coani Iorgu! rasuna un glas de la fereastra vagonului urmator.
― Vus tis di land? A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireprosabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplura de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Stefan cel Mare si de serviabile salutari. Care negustor din Iasi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!
― Copii! Copii! Ia, ma rog! ii potoli doamna Deleanu, despartind la timp pe Danut de pumnul si piciorul Olgutei.
― Am sa-ti arat eu tie! gesticula Olguta.
― Lasa, Olguta, nu vorbi c-un rau crescut, o impaca Monica, luand-o de brat.
Pornira inainte, impreuna cu doamna Deleanu Danut le ajunse din urma.
― Voi voi sinteti niste fete! le arunca el cu glasul inecat de indignare.
― Nu-i adevarat! batu din picior Olguta, razbita de insulta.
― Nici nu mai incape vorba. Tu esti baiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastra fetita e Monica. Asa-i, Monica?
― Ba si eu! protesta Olguta Da nu-i dau voie lui ― il fulgera cu degetul ― sa ma insulte!
― Numai foc ii duduita noastra, sopti mos Gheorghe, cu zimbete-n mustati si-n ochi, catra omul care-ncarca geamandanele in caruta.
― Pace voua! le porunci rizind domnul Deleanu. Cine merge cu mine in bihunca?
― Eu! se pripi Danut.
― Ba eu! il inlatura Olguta.
― Eu am spus intai!
― Ce-are a face!
― Ba are!
― Nu vorbesc cu tine.
Intre timp, doamna Deleanu se urcase in trasura.
― Bine, da cu mine nu vine nimeni?
― Eu, tante Alice, se oferi Monica.
― Atunci, voi haideti cu mine in bihunca.
― El sa mearga in trasura, starui incruntat Olguta.
― Duduita, ii sopti mos Gheorghe, hai cu mosu pe capra.
Olguta se insemna dar repede-si lua o figura de mucenica.
― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie! Lasa, lasa! se prefacu ea ca suspina, urcandu-se pe capra, eu is persecutata: stiu eu!
Si smulgand biciul din teaca lui, sfichiui caii.
― Stai binisor, duduita, ca ne rastoarna!
― Mos Gheorghe, zvacni Olguta cu neastampar intre picioarele lui, mina cit poti Sa nu cumva sa ne ajunga! Auzi, mos Gheorghe?
― Va salut cu respect, coane Iorgule!
― Hei! ce mai faci, domnule Steflea? Tot voinic?! Tot vesel?!
― Va multumesc! Cu slujba Mmda!
Neastimparul si minia clocoteau in sufletul lui Danut, incalecat pe bihunca; deopotriva si-n copitele calului ramas pe loc, in urma trasurii.
― Hai, papa, te rog iute
― Stai, frate, ce atita graba? Doar nu esti presedinte la Casatie!
― Sa dea Dumnezeu s-ajunga! dori din adincul inimii domnul Steflea.
― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?
― Chiar pin-acolo nu, se spovedi el modest Numai la Curtea de apel, da, ca omul!
― O mina de-ajutor?
― Dac-ati vrea! indrazni el.
― Ei! Om vorbi altadata.
Danut se muiase: trasura nu se mai vedea. Un nod amar i se urca in git, amintindu-si cum se urcase Olguta pe capra Atita obida se abatu asupra lui, incit subt pleoapele inchise inchipuirea-i dadu buzna in trasura, alaturi de mama lui: sa poata plinge si sa fie consolat Locul era ocupat de Monica! Danut dadu pinteni rotilor bihuncii.
Picioarele Monicai nu ajungeau pina la podeaua trasurii; atirnau. Totusi, nu si le legana.
Nici nu batea cu virful ghetelor sirguitor lustruite toaca, in geamandanul ei de pe scaunas. Si minile Monicai pluteau linistite pe genunchii impreunati. Numai virfurile degetelor se ridicau uneori si iar se lasau, si iar tresareau rasfirindu-se
Fiindca de-a dreapta si de-a stinga drumului se leganau lanuri de culoarea soarelui, cind luminate, cind umbrite ― fiindca pe-alocuri s-alungau atitia maci, de parca toate pozele Scufitei Rosii din cartile de basme pornisera insufletite, lasind albe paginile, rumenind cimpiile
'Ce bine-i sta in negru!' gindi doamna Deleanu, si indata-si duse cu spaima superstitioasa mina la gura. Monica avea abia zece ani si purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilaria ei o imbracase acum pentru ultima oara, fiindca de acum inainte nu mai avea pe nimeni Rochia neagra, pentru moartea bunicii, i-o facuse doamna Deleanu
― Monica, ce culoare iti place tie mai mult?
Ochii fetitei privira grav pe doamna Deleanu.
Prinzind privirea indreptata asupra rochitei de doliu, isi pleca genele negre pe ochii de miere bruna. Obrajii i se impurpurara; lacrimi mari ii alunecara de-a lungul fetei Minutile ei stransera rochita ca pe o papusa primejduita.
― Pui mic, pui mic, n-am vrut sa te supar!
Ii lua capul mahnit pe genunchi, murmurandu-i descantecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor si-ale indragostitilor.
Campiile zvoneau de rasetele glasurilor mici. Lumina soarelui adanc se daruia pamantului.
― Iarta-ma tante Alice, n-am sa mai fac! Imi place albastrul, sopti Monica, imbracand cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanta.
― Nu mai tragi din lulea, mos Gheorghe?
― Duduita mosului, toate le stie! clatina din cap mosneagul. Ba trag eu, cand am vreme! Toate cu randuiala lor.
― Da acuma de ce nu tragi?
Mosneagul ridica din umeri. Cum sa traga? Palmele lui negre si batatorite invaluiau, ocrotitoare, pumnisorii albi inclestati pe haturi, ca doua coji de nuca miezurile fragede.
― Da caii cine sa-i miie, duduita mosului?
― Cine?! Eu.
― Bata-te norocul sa te bata!
― N-ai titiun? il cerceta Olguta, imitandu-l.
― Cumpara mosu`!
― Mos Gheorghe, incepu Olguta cu sfiala, intorcind spre el coada ochilor negri ca doua capete de rindunici iesite din cuib, ti-am adus un pac di titiun Vezi ca m-am tinut de cuvant, mos Gheorghe! il dojeni ea cu seriozitate.
De asta-vara fagaduise Olguta mosului un pac di titiun, si nu uitase! Pacul era o cutie de tabla, cu tutun de lux cumparata de Olguta din banii ei, de cu toamna, si pastrata in dulapiorul ei un an intreg.
Olguta n-avea bunici.
Chipul vioi si ghidus al mosneagului se incrunta de induiosare. Ochii mici se micsorara sclipitori; mustetile-mproscate-a neastimpar, tremurara zburlite. Cuprinzind c-o mina haturile incrustate cu minile Olgutei, scotoci cu cealalta in buzunarul de la piept, scoase o garofita salbateca si, binisor, infipse in pletele intunecate ale fetitei rosul luceafar al dedeochiului.
Danut n-auzea decit tictacul mat al copitelor, batind in tact cu inima lui, pina-n inima pamintului. Subt rotile bihuncei, soseaua viscolea-ndarat Danut inchise ochii.
'Se facuse noaptea neagra ca iadul, cind zmeul se napusti naprasnic in urma fugarilor. Fugea calul lui Fat-Frumos ca vintul, dar zmeul s-apropia ca gindul si Fat-Frumos simtea in spate'
Danut deschise ochii, c-un fior in spate. Se prefacuse el in zmeu, dar simtise numai spaima lui Fat-Frumos! S-apoi, daca Fat-Frumos ar fi taiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmarit-o pe Olguta? Danut porni din nou la drum, calare pe bihunca
Domnul Deleanu tinea haturile, dar nu i-ar fi trecut prin minte ca nu mana el calul Si cum sa-l fi manat! Si bihunca si calul si haturile, si Ion, care-l tinea pe Danut sa nu cada, de la spate, nu erau decat Danut prefacut in ei toti. Cu dintii strinsi, cu ochii inchisi, cu fruntea incordata, Danut se iutea dupa Olguta, in rostogolul rotilor, in tictacul mat al copitelor.
Danut se putea preface-n oricine, si-n orice; putea fi oricind, oriunde. N-avea decit sa-nchida ochii Sa fi vrut el, cit rau n-ar fi putut face! Noroc ca era milos! Danut era mindru cu spaima de puterile ascunse-n el Odata se miniase pe mama lui, fiindca-l luase de urechi si-l pusese la colt. Inchizind ochii Danut o omorise suferise si, grabit, o inviase la loc, caci daca murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu banuia tainele lui Danut, nici doctorul care-l stia pe de rost inlauntru si-n afara. Subt pleoapele lui Danut, in adincul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum inchidea ochii era mai mare peste toti, chiar peste tata si mama. Pe mama o facea imparateasa, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguta ori copil de casa, ori o trimetea la bucatarie.
Cand le povestise mos Gheorghe povestea lui Ivan Turbinca, Olguta ceruse mosului o turbinca la fel cu a lui Ivan.
― Dac-as fi San-Petru, matale ti-as da-o, duduita mosului!
― Da-mi-o, mos Gheorghe!
― De unde s-o iau?
― Da-mi-o, mos Gheorghe!
Olguta se inrosise de necaz. Danut tacuse, c-un zambet pentru el, in ochi Mai tarziu, la lumina lumanarii, Danut isi pipaise fruntea, privind-o in inecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, in care incapea tot iadul si tot pamantul. Mult se bucurase Danut, fiindca nimeni ― nici Olguta ― n-avea turbinca. Si nimeni nu stia ca numai el o are, cand inchide ochii
Danut simti deodata vantul si soarele in parul lui.
― Ce-i?
― Opriti, boierule, opriti a cazut palaria conasului.
Fluturandu-si panglicele, bereta se rostogolea pe jos. Ion sari dupa ea.
― Papa, nu pornim? intreba Danut, alarmat de presimtirea unui nou popas.
― Tine hatul, Ioane Iar te grabesti? Mai, mai! Stai sa-nvart o tigara. Uite si pentru tine.
Zambind copilareste, domnul Deleanu ii infunda panamaua in capul lui Danut, lasindu-l fara cap, ca un cuier ocupat.
― Hoaaa! casca el zgomotos, intinzind bratele alene.
Danut ridica panamaua, posomorit, si se uita la tatal lui, care-si rasucea tigara, cu ochii femeilor neintelese de barbatii lor.
― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!
― Cine face-asa, mos Gheorghe?! intreba Olguta facind intocmai.
― Caii, duduita mosului; au baut multa apa.
― Asa! au broaste-n burta.
Monica dezmierda mina doamnei Deleanu.
― Tante Alice!
― Ce-i Monica?
― Nimic, tante Alice, zimbi Monica, respirind adinc.
― Vrei sa-mi spui ceva, Monica?
― Nu E frumos, tante Alice!
― Pui mic! Scoate-ti palaria, sa te rumeneasca soarele
― Tante Alice, uite romanite! recunoscu Monica florile calcate in picioare prin ograda scolilor.
Romanitele rideau in soare, si ele in vacanta.
― Acele ce-s, tante Alice?
― Sinziene!
― Si acelea?
― Singele-voinicului!
― Si acelea?
― Condurul-doamnei!
― Sinziene, murmura Monica silabele tremuratoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.
Tacura.
Uguiau nevazuti in jurul trasurii, dulci hulubi Caii dadeau din cap blajin, urcind la pas suisul Pilpiiau fluturasi albastri Rindunelele-si lasasera in iarba, la uscat, rochitele umede de roua Drumul de fosnete si de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu parul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu minile impreunate ― pe Monica.
Putea sa rasara, acolo unde drumul se impreuna cu albastrul, in haina alba, tinind intr-o mina inelul cu cheile cele grele care deschid portile cerului, sfintul Petre surizind.
― Mi-i foame, protesta Olguta.
De cind astepta mos Gheorghe vorba asta!
― Sss! sopti el la urechea Olgutei; are mosul ceva!
― Ia sa vad! il ruga Olguta cu glas scazut.
Mos Gheorghe scoase din buzunar o pungulita de hirtie.
― Ce are mosu??
― Roscove! porunci Olguta.
― Iaca, la asta nu m-am gindit, se intrista mosneagul.
― Ce ai acolo, mos Gheorghe? se framinta Olguta.
― Ia niste zahar de gheata, ofta el melancolic.
― Monica! Avem zahar de gheata! striga Olguta, tropaind pe capra
― Ei, mos Gheorghe, imi pare ca vrei sa-ti dai leafa pe mina dentistilor! il dojeni in saga doamna Deleanu.
― Lasa, cuconita, sa manince copiii zahar Parca matale nu-ti dadeam tot asa cind erai mica!
Doamna Deleanu zimbi. Asa era. Si ea Era mult de-atunci.
― Dar acuma imi mai dai, mos Gheorghe?
― Da, cuconita! Cum o vrea duduita!
Olguta sfarima cetoasele diamante insirate pe sfoara Incepu praznicul: Olguta, pe capra, sfarma, sugea si inghitea, si iar incepea; Monica, in trasura, rontaia incetisor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neindeminatec, inghimpindu-se in colturile sloiului vanilat, gindindu-se la vacantele de odinioara Mos Gheorghe isi smulgea mustetile zimbind. Olguta nu-l uitase: cu de-a sila ii virise in gura o bucata de zahar; mos Gheorghe o furisase in buzunar, cu mare bagare de sama, ca pe un dar de pret.
― Mos Gheorghe, grozav mi-i de pofta de un castravete crud stii, cu sare si chiper! rontai Olguta.
― Lasa s-ajungem! Iti pregateste mosu, cum stie el.
― Mos Gheorghe, cumparam si roscove de la crisma N-am mai mincat de cind! Stii, la cofetarie n-au roscove! Auzi, mos Gheorghe?
― Aud eu!
― Si cumparam?
― Cumparam, cum nu!
― Si mancam.
― Daca mi-i da dintii la loc oi manca si eu, soricelul mosului!
― Vai, mos Gheorghe! N-ai sa mananci roscove? Hai sa le facem compot.
Un nechezat vesti din urma apropierea bihuncei; caii de la trasura nechezara razboinic. Olguta se rasuci, privi, se incrunta si puse mina pe bici.
― Mos Gheorghe! Nu ma lasa! Ne-ajung!
Mult iubea mos Gheorghe caii, si pe cei de la trasura, si pe cei de la bihunca. Totusi, intrecerea incepu vioaie, ca odinioara, cind boierii erau naprasnici la minie si la veselie, si cind surugii invirteau harapnice intrind cu oistea-naintasilor la porti, ca sa zimbeasca inima boierilor de tipetele jupinitelor. Mos Gheorghe isi mai aducea aminte, stia si Olguta de la el.
― Hii-hiii! chiui Olguta.
Mos Gheorghe zimbi numai; biciul suiera o vorba de sarpe; caii lungira trapul, scuturind coamele grele, fluturind cozile lungi Si opt copite batura toba luptelor.
― Uita-te-napoi, Monica! o indemna Olguta, in gura mare, ca in plina vijelie.
Monica ingenunchie pe perne, ridicind capul pe deasupra poclitului.
― S-apropie?
― Parca sovai raspunsul.
― S-apropie?
― Parca da, se temu Monica.
― S-apropie? tuna Olguta, luind biciul din mina lui mos Gheorghe.
― Da-da ! se-nspaiminta Monica.
Cu trupul lung si zvelt de libelula, bihunca rasari in rind cu trasura, gata s-o intreaca.
― Grabiti, copii! Grabiti: mi-i o foame grozava! Si-o sete! le vorbi din goana domnul Deleanu.
Danut, senin, se uita drept inainte, incordindu-si coada ochiului. Astfel arata Olgutei dispretul lui si totodata putea sa-i si zareasca infringerea prelunga.
'Ce bine-i sa fii barbat!' gindi Danut respirind cu nesat aroma de tutun desprinsa din haina tatalui sau, respirind cu convingere duhoarea de tutun miinilor si a suflarii lui Ion de la spate.
― Mos Gheorghe, opreste! hotari in soapta Olguta.
― Ho-ho, copii! Ho-ho, baieti!
Bihunca se ducea dusa ca o saniuta cu roti prin pulberi.
― Da, da! Fugiti dumneavoastra cit vreti! Noi nu omorim caii, le arunca Olguta, ca o piatra ucigatoare din urma, marinimia milei.
Caii opriti gifiiau din greu; suflarile lor alergau inca, zbuciumindu-i pe loc.
Cei din trasura se ridicasera in picioare, urmarind fumul bihuncei pe sosea. Olguta rasucea biciul, ingindurata Ielele stravezii ale arsitei umpleau zarile de jocuri fara trupuri. Si deodata, ca o melancolie de fin cosit in toamna soarelui de sus, de ingeri tristi si blinzi, mireasma sulfinei ii invalui.
― Nu mai pot! Mor de sete! rasufla Olguta rasturnind in trasura bratul de sulfina smulsa voiniceste.
― Lasa ca pornim indata, o potoli doamna Deleanu, stergindu-i cu batista focul obrajilor nadusiti.
― Uite, tante Alice! rasari si Monica, aducind in brate manunchiul verde plin de galbene scintei, si pe obraji culori de cimp, culese o data cu sulfina si cu albastrelele din par.
Ocolind trasura pe dindarat, sa se urce in stinga, Monica se opri deodata, ca intimpinata de un gind rau Hainuta neagra, trasura oprita! In mintea ei de copil necajit, toate trasurile mergeau spre cimitir; toate trasurile oprite asteptau pornirea convoiului
― Tante Alice! Trasura n-are numar!
― Sigur ca n-are! Trasurile de casa n-au numar.
― N-ai numar! sopti Monica trasurii si-o batu cu minuta, bucuroasa.
Ajutorata de Monica, doamna Deleanu orindui in poclit manunchiurile de sulfina, rasfirind suvitele Caii pornira Multa vreme, albine credincioase urmarira colibioara de sulfina In soare, sclipeau stelute aromate, fulguind usor pe capetele din trasura.
― Tante Alice!
― Ce-i, Monica?
― Mai e mult pina acasa?
― Acusi ajungem!
― Vai!
― Iti pare rau, Monica?
― Nuuu, tante Alice!
Sigur ca-i parea bine! Si totusi parca ar fi vrut sa nu se mai coboare niciodata din trasura fara numar si cu sulfina in poclit: trasura vacantei.
― Mos Gheorghe, ce s-aude? intreba Olguta, cercetind cerul cu mina adusa deasupra ochilor.
― Bat cinii!
― Ei! Cinii! Sus, mos Gheorghe!
― Bata-l sa-l bata! Zmaul lui conasu Danut.
― Aha! mormai Olguta.
― Lasa, ca-ti face mosu unu mai frumos!
― Nu-mi trebuie!
Caii se oprira si, smucind de hamuri, trecura pragul portii la trap, pe subt vijiitul zmeului strajuit de un stejar si de un marinar marunt. De-un marinar! De-un amiral avind pe buze zimbetul aceluia care primi spada infrintului Napoleon.
Risipa alba a caselor ograzii, cu cea din mijloc larga si adinca si stapina peste toate, rasari ca o luminoasa manastire fara turle si calugari in ochii Monicai.
Sforaind, caii se oprira la scara In freamatul de vita verde al pridvorului, zorelele multicolore cascau fraged.
― Mi-i foame! tipa Olguta cu minie. Unde esti, babo?
La glasul ei, cu chip si trup enorm de eunuc ― broboada alba si pestelca alba, rizind in hopurile pintecului si-n cascatul stirb al gurii, cu bratele deschise cuprinzind ograda toata ― cobori pe scari bucatareasa.
― Aici-i baba! Da bine c-ati venit odata, ca-mi ard puii pe frigare, batu-i-ar norocii sa-i bata!
Un cersaf ud prins cu tinte de colturile ferestrei deschise se bomba lin si iar venea la loc, pre-facind caldura care molesea caisele livezii in racorita boare.
In odaita fetitelor nu era nimeni Intrase Anica in goana desculta, lasind pe scaun geamandanul usurel al Monicai si iesise trintind usa, dupa ce-si sclipise in oglinda ovala a sifonierei de mahon, surisul de tiganca tinara.
Acum geamandanul cu initialele bunicei era singur. In el asteptau portretul bunicei si o papusa imbracata in negru, sa vada noua locuinta a Monicai.
Monica, asezata in sofragerie la masa, pe un scaun cu doua perne dedesubt, minca frumos cum o invatase bunica: cu servetelul agatat de pieptarul rochitei, fara sa-si intinda coatele pe masa, cu gura inchisa, tinindu-se dreapta
Daca ar fi intrat bunica in odaia fetitelor si-ar fi pus ochelarii si, fara sa atinga cu degetul nici sifoniera, nici cele doua dulapioare de linga paturile de nuc, ar fi vazut ca pic de colb nu-i nicaieri, nici muste, si-ar fi oftat cu usurare; ar fi simtit mirosul de podele ceruite imbinindu-se cu aroma de racoare pastrata doar in tihna caselor batrine unde ierneaza mere si gutai si ar fi clatinat din cap cu bunatate si cu duiosie; si s-ar fi aplecat cu multa truda asupra paturilor neted invelite, si dezvelind un colt ar fi vazut ca asternutu-i de olanda si ca spalatoreasa-i vrednica, si ca-n dulapul rufelor mai e sulfina si lavanda ― si-ar fi acoperit ea cu evlavie coltul descoperit; si daca ar mai fi deschis si sifoniera si-ar fi vazut papusile care asteptau emotia fetitelor premiate la examenul de clasa treia primara si-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, stergindu-si-i, ar fi facut o cruce la icoana Preacuratei din parete, o alta deasupra incaperii ― si-ncetisor, incetisor, ar fi iesit, si s-ar fi dus fiindca Monica putea sa intre, in odaia fetitelor nu mai era nimeni.
― Copii, dati-mi voie sa-mi scot haina; nu mai pot.
Scotindu-si surtucul de soie-ecrue, domnul Deleanu ramase in camasa de soie-ecrue, cu guler jos si moale. Ridicindu-si bratele in sus, le scutura; minicile alunecara in jos. Pastrase miscarea aceasta de mult, de pe atunci cind avocatii pledau imbracati in roba. Pastrase si roba cu gindul ca Danut va imbraca-o intr-o zi ca sa pledeze Poate ca pina atunci vor pricepe 'cretinii' ― cretinii erau toti aceia care contraziceau parerile profesionale ale domnului Deleanu ― ca roba da aripi cuvintului, si vor reintroduce-o. De nu, sa-i aminteasca macar din dulap, lui Danut, de vremurile vechi.
Domnul Deleanu isi iubea profesia 'ca pe-o amanta' ― asa spusese intr-o pledoarie la Casatie, rostind cuvintul ilegal cu pasiune si aroganta, ca sa destepte pe un consilier adormit ― si dorea ca si Danut sa gindeasca si sa poata spune la fel Daca Olguta ar fi fost baiat!
― Ei, Danut, acuma esti licean! Esti baiat mare! Poti judeca. Te faci avocat ca si tata?
Doamna Deleanu ridica din umeri.
― Lasa-l te rog sa manince mai intai! Danut! Iar tii coatele pe masa! Uite-te la Monica ce frumos maninca. Si-i mai mica decit tine!
Olguta isi retrase coatele zambind. Danut se inrosi. Scaparand o privire crunta inspre Monica si Olguta Teroarea comparatiilor cu Monica dainuia de un an: de cand Monica si Olguta preparau impreuna, cu aceeasi profesoara, clasele primare Cine-o mai descoperise si pe Monica! Olguta! Fireste! Ea aducea si puii de mata parasiti pe subt garduri, spre deznadejdea bucataresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olgutei! Blonda! Danut demult astepta prilejul s-o traga de cozi cum trebuie!
'Lasa!' inghiti el in gand. Si din nou se dezrobi, afara, cu zmeul.
Ochii Olgutei il iscodeau pe subt gene. De la o vreme baga de sama. Clipi, se suci. Olguta nu-l slabea din ochi. O tinti si el drept in ochi.
― De ce te uiti la mine?
― Eu? se mira candid Olguta.
― Da, tu! replica el, hotarat sa faca scandal.
― Eu nu ma uit la tine! Eu ma uit la Monica! argumenta Olguta, uitandu-se la Monica. Spune si mata, mama?
― Ba te-ai uitat! isi iesi din fire Danut, schimband timpul si impungand cu degetul, violent.
― Ei, si?! N-am voie sa ma uit?
― Bine! Vom vedea!
― Ba ia te rog sa te astamperi! il urechi din ochi doamna Deleanu.
― Pfuu! se bucura Olguta cu servetul la gura.
― Si tu sa te linistesti!
― Eu nu fac nimic! Eram sa ma-nec! rasufla Olguta.
― Ia, ma rog !
Domnul Deleanu isi trecu zadarnic servetul peste fata; toti ii zarira rasul. Dand din umeri se resemna si doamna Deleanu sa rada. Rasul se raspandi ca o hora batjocoritoare in jurul posomoralii lui Danut. Se ridica de la masa, zvarlind servetul, si porni spre usa.
― Danut, unde te duci? Ce, ai ispravit? Ne-am ridicat de la masa? Ia poftim inapoi!
― Nu vreau! ingana Danut cu jumatate glas.
― Nu vrei la masa?! Bine! Foarte bine! Atunci poftim la colt Auzi, Danut? incheie, scurt si energic, doamna Deleanu.
Danut se duse, garbov In sofragerie se facuse o tacere solemna Doamna Deleanu zambi cu bunatate intalnind ochii speriati si umezi ai Monicai atintiti asupra ei.
― Vrei sa-l iert, Monica?
Monica dadu din cap cu putere.
― Poftim la masa Si multumeste Monicai! Da, da!
― Merci! tremurara sarcastic buzele lui Danut, lasind o mina moarta in minile Monicai.
― Acum maninca-ti caisele.
Danut despica in dinti o jumatate de caisa si astepta, si astepta sa-i treaca nodul din git, ca sa o poata inghiti Cu simburele in ea si cu o viespe proaspat aterizata, cealalta jumatate ramase in farfuria cu caise gratiate de la moarte.
― Sa va fie de bine Eu ma duc sa ma culc!
― Danut, du-te si tu la culcare.
― De ce, mama?
― Fiindca asa trebuie!
― Hai cu tata si te culca, mai baiete! il consola domnul Deleanu, cascind cu pofta.
― Si zmeul de afara? scinci Danut.
― Te-asteapta.
Bucuria jocului cu zmeul in plin soare se umplu de amaraciunea somnului silit.
'Lua-l-ar dracu de somn!' blestema Danut in gand pe Molohul dupa-amiezelor copilaresti.
― Ai ispravit, Monica?
― Da, tante Alice; multumesc! raspunse Monica, paturindu-si servetul si scuturandu-si faramaturile de pe rochita.
― Haidem sa-ti arat odaia voastra
Olguta, cu capul plecat in farfurie, trudea mincind caise, absorbita si atenta ca si cum ar fi invatat o poezie pe de rost.
― Si tu, Olguta, hai-hai, ispraveste.
― Vin indata; uite, numai patru caise mai am, se ruga ea.
― Sa stii ca te-astept in odaie, Olguta! Sa nu cumva sa te prind pe-afara!
― Daca spun ca vin!
― Bine-bine!
Raminind singura, Olguta trase cu urechea Incredintindu-se ca nu se-ntorcea nimeni in sofragerie, se uita lung la Profira. Profira isi intoarse fata turtita de pansea alba spre Olguta. Astepta scuturind un servet.
― Profira Asculta bine Ada-mi chiar acuma un foarfece, un creion si o bucatica de hirtie! gesticula Olguta cu degetul aratator, intovarasind substantivele cu cite o ciocaneala in masa.
― La ce, duduie? cauta sa se dumireasca femeia.
― Nu te priveste! Asa vreau eu!
In asteptarea Profirei, Olguta isi sprijini barbia de marginea mesei, isi lati coatele, stringindu-si obrajii cu pumnii, si medita preocupat.
― Ai adus?
― Am adus.
― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ti-am spus? se alarma deodata Olguta.
― Ba chiar asa!
― Vai, Profira! Si vrei sa am incredere in tine
― De ce, duduie? Iaca am adus.
― Si ce-a spus mama?
― A spus sa caut la dumneaei in odaie, si eu am cautat si am adus.
― Asaa! Bun! Iti multumesc.
Olguta zimbi. Aplecindu-se asupra mesei, incepu sa scrie pe hirtia eleganta, luata de Profira din cutia de scrisori ― mare, lataret, apasat ― scotind limba la fiecare cotitura de litera.
― Bun!
Iesi hotarita, cu ochii innegurati de Salomee, cu foarfece de parca despicat in mina.
― Amarnic diavol! exclama admirativ Profira, muscind dintr-o caisa.
Odaia lui Danut se invecina primejdios cu odaia fetitelor. Punctul de fruntarie era usa inchisa, cu cheia in broasca din partea cealalta.
Fata dinspre odaia fetitelor purta un cuier, in care atirnau palarii de pai, funde de matasa, un cerc tricolor, o retea cu mingi multicolore si doua paltonase pepita.
Fata dinspre odaia lui Danut era impodobita in partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcatuita astfel: o pusca Eureka ― culcata pe tinta ei de carton alb cu cercuri rosii in jurul centrului albastru ― in tovarasia betisoarelor ispravite cu un tampon de guma lipicioasa; doua sabii de tinichea cu tecile pistruite de rugina si scofilcite de duelurile cu Olguta, incrucisate in X si o suieratoare prinsa cu un snur rosu, cu suier bilbiit si gust acrisor.
Mai jos de panoplie, despartite de o sabie atirnata vertical ca o coloana vertebrala a razboiului, erau rastignite doua uniforme: una de amiral japonez, cu sapca si fara pantaloni, poreclita Kami-Mura; alta de amiral rus, botezata Potemkin.
Pe atunci era la moda razboiul ruso-japonez (1).
Olguta proteguia pe rusi, Danut pe japonezi. De aceea, decoratia ― o funda de la o jartiera de-a doamnei Deleanu ― cusuta nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsa cu stofa cu tot si era pastrata prudent in buzunarul amiralului ramas decorat cu 'steaua captuselii'. In schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Danut se destupase. Olguta lipise la loc arhipelagul de carton, cu guma arabica si cususe trainic fundul cu sfoara, impodobind totodata chipiul cu ciudate tesaturi de aur. Olguta isi avansase chipiul la gradul de peste-amiral si inaugurase evenimentul destupind la rindul ei ― ceva mai calm si mai metodic decit Danut ― chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Danut il avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: 'ceea ce, spunea Olguta, e imposibil'.
Iata si epilogul razboiului ruso-japonez in casa Deleanu:
― Acuma ce mai spui? Ai mincat bataie! o anuntase Danut pe Olguta, imbracat in uniforma de amiral japonez.
― Nu-i adevarat!
― Sa spuie papa.
― Da, Olguta! Ce sa-ti fac! Rusii au mincat bataie; iacata jurnalele.
― Rusii, nu eu.
― Da tu nu esti Potemkin? o sfidase Danut.
― Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam sa fiu.
(1) Razboiul ruso-japonez a avut loc in anii 1904―1905 si s-a sfirsit cu victoria japonezilor.
― Cum?
― Fetele nu fac armata. Eu is fata sa spuie papa Si-n afara de asta, japonezii tai au avut noroc, da-s niste fricosi.
― Minti!
― Mint? Atunci de ce-s galbeni?
― Cum de ce? Fiindca-s galbeni; asa-s japonezii.
― Sa-ti spun eu: is galbeni de frica. Toti au galbenare! tipase Olguta pentru urechile intregii Japonii Si daca vrei sa te bati, sa te bati cu mine, nu cu rusii, incheiase Olguta cu fruntea sus.
La masa data in cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise urmatorul comunicat:
Potemkin si Kami-Mura
Au pornit dirji la razbel
Foc si para si otel.
Ura! Ura!
S-au luptat cit s-au luptat
― Umpland casa de clemstre ―
Prin salon, sufragerie
Si prin locuri mai sihastre.
Au mai stat ei si la colt
― Aveau si parinti dusmanii!
Ripostand: colt pentru colt,
Cu toata cenzura mamii.
In ce hal fara de hal
Ti-e chipiul, Potemkin!
Dar e peste-amiral
Kami-Mura-i mai putin!
Peste-peste-amiral
Kami-Mura-i avansat.
Dar chipiul e-ntr-un hal
Supra-supranatural.
Kami-Mura a invins,
Si Danut a castigat;
Dar Olguta a pretins
Ca e fata, nu baiat.
Si ca deci nu poate fi
Biruita, nici vasal,
Fiindca n-a fost niciodata
Autentic amiral.
Envoi (1)I
Kami-Mura legendar,
Vezi proverbul cu caruta!
Buturuga nu-i la rusi,
Ocoleste-o pe Olguta.
Envoi II
Japonezi stapinitori
Pe indepartata mare,
La ce bun? Toti veti pieri
In curind de galbenare.
Odaita lui Danut avea si flota! Flota de lighean lucrata de mos Gheorghe din coji mari de nuca: chibrituri drept catarg, foite de hirtie ceruita drept vintrele, buzele lui Danut drept vint si ale Olgutei drept ciclon.
Flota de baltoace: corabioare debile incarcate ca arca lui Noe, cu vietati de celuloid gaunos.
Dedicatie (fr.).
Si flota de iaz, cumparata de la 'Magasin univeisei' din Bucuresti de mosu Puiu: un singur vas, lung si gros cit o franzela, cu elice, steag, tunuri, cosuri si marinari de tinichea, paralizati pe punte.
Danut trinti usa cu atita putere, incit molozul se prabusi pe umeri. Se scutura, clatinindu-si buclele castanii, cu miscarea biblica a lui Samson.
― Lasa-lasa! dadu el din cap.
Dind cu ochii de ultima cununa de premiant intii, atirnata deasupra patului, o smulse din cui si o trinti pe jos, imbrincind-o cu piciorul.
― De asta invat eu, ca sa ma persecute! Lasa v-oi arata eu voua! clatina el pumnii spre usa fetitelor.
Desprinzind pusca de pe tinta, o inarma cu sageata gumata si trase Chipiul peste-amiralului rus tresari raminind cu o gropita intunecata in fund.
Pac! pocni sageata, raminind lipita de usa, ca o fisa de telefon Danut o desprinse Pe usa ramase un monoclu aburit. Pac! pac! pac!
― Ei, da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Danut? Nu dormi?? il intimpina, de dincolo de usa, glasul doamnei Deleanu.
Danut amuti. In virful picioarelor isi atirna pusca la loc Culese cununa, maturind foile desprinse subt dulap, si atirna restul gloriei in cuierul ei.
― Ai adormit?
Danut izbi cu pumnul in perna si se intinse pe rug.
― Uite, Monica Asta e odaia voastra Iti place?
Mina Monicai ii strinse mina mai tare.
― Ce bine miroase, tanle Alice!
Cuprinzind-o in brate, doamna Deleanu o ridica sus, sus
― Vezi tu ceva acolo?
― Da Eii! Merci, tante Alice!
Zarise deasupra sifonierei o tabla de-argint acoperita cu sulfina.
― Acum sa-mi spui, in care pat vrei sa dormi?
― Olguta pe care si l-a ales, tante Alice?
― Las-o pe Olguta, o dezmierda doamna Deleanu; alege-ti-l tu pe care-l vrei Pe cel dinspre fereastra, sau pe cel dinspre usa?
― Mi-i totuna, tante Alice
― Bine, atunci ti-l aleg eu pe cel dinspre fereastra Asa o am pe Olguta mai aproape de urechea mea! zimbi doamna Deleanu.
Usa ietacului ei si usa odaii fetitelor, asezate fata-n fata, erau despartite de tacerea unui vast antret.
― S-acuma, hai sa desfacem bagajul Unde-i cheia?
― Poftim, tante Alice! ii oferi Monica, cu capul ridicat, capatul lantucului de argint din jurul gitului, scos de pe piept, de subt pieptarul rochitei.
― Da asta ce-i, Monica? Ce cruciulita frumoasa! Alaturi de cheita nichelata atirna o cruce de arama pe care ardea relieful unei chinuite rastigniri.
― Iti place, tante Alice?
― Foarte mult O ai de la mama?
― Nu stiu mi-a dat-o bunica Tante Alice
― Ce-i, Monica?
― Te rog, ia-o! o ruga fetita, cu obrajii incinsi, scotindu-si lantucul Vreau eu sa ti-o dau, tante Alice! starui ea, cu sprincenele ridicate, in preajma energiei lacrimilor.
Si cu de-a sila strecura lantucul in mina doamnei Deleanu.
― Iti multumesc, Monica, o impaca ea dezmierdindu-i parul Da astfel de lucruri nu se dau, puisor! E o amintire de la parintii tai Eu ti-o pastrez numai.
― Tie pot sa ti-o dau, ii raspunse cu liniste si gravitate Monica, privind in pamint.
― O iubesti asa de mult pe tante Alice?
― Da.
― Si tante Alice te iubeste pe tine mult de tot ca pe Olguta si Danut.
― Stiu! sopti Monica.
― Oare Olguta de ce nu mai vine? Ia du-te si vezi tu.
Doamna Deleanu clipi si pina sa deschida geamandanul dibui mult in jurul broastei, cu cheita nichelata.
― N-o gasesc, tante Alice! intra alarmata Monica.
― Lasa, ca vine ea singura Trebuie sa fie la mos Gheorghe! Uite, Monica! Ti-am pus pe masuta de noapte portretul bunicei Daca vrei sa-l atirni in parete, iti dau eu o alta rama.
― Nu-nu, e bine asa, tante Alice.
― Lucrurile ti le-am asezat in sifoniera Uite: rafturile de sus sint ale tale
― Tante Alice, se cutremura Monica, n-ai gasit o papusa in geamandan?
― Ba da! zimbi doamna Deleanu. Am culcat-o, uite
Si din penumbra raftului, lua in brate un patut in care dormeau doua papusi cu palariile in cap.
― Mie, tante Alice? nu-si crezu ochilor Monica.
― Sigur, Monica! Uite si o sifoniera cu rochii pentru papusile tale.
― Da` Olguta? se opri fetita cu bratele intinse.
― Si ea are la fel!
Clanta descarca un foc de pusca, usa pocni si bufni la loc, repezita indarat, cu mina stinga, de Olguta
― Ce-i? Ce-i?
Olguta se aruncase de sus, in pat, leganindu-se molatec in tresaltarile arcurilor scirtiitoare, care dormeau de un an.
― Bine, Olguta, asa se intra intr-o casa de oameni? Si cu botinele murdare in pat! Vai! Vai! Vai!
― Nu mai pot!
― Unde-ai fost?
― La mos Gheorghe.
― Si ce-ai mai facut, Olguta? o intreba doamna Deleanu, privindu-i deodata ochii cu luare-aminte.
― Nu spun?! Am fost la mos Gheorghe!
― Olguta, iar ai facut o pozna!
― Spune drept, Olguta!
― Am facut ce trebuia sa fac! vorbi Olguta sacadat, sfidind.
― Olguta, nu umbla cu fleacuri! Asa se raspunde?
― Foarfecele l-am pus la loc, incheie Olguta, prin vorbe, marturisirea inceputa in gind.
― Foarfecele!! Cine ti l-a dat?
― Chiar mata! Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumina Olguta, simtind fericirea vinovatilor care-si gasesc din senin un complice la raspundere, dupa ce-au savirsit singuri fapta.
― Eu!! Olguta, vina-ti in fire! Ia hai si te dezbraca mai bine Rapegior, rapegior.
― Mama, mi s-a rupt ciorapul! se bucura Olguta, cu o gheata in mina, cambrindu-si degetul cel mare de la picior, prin spartura mereu largita de inflorirea lui roza si ghidusa.
― Vad si ma bucur Lasa ciorapul in pace, Olguta! Hai scoate-l!
― Sa-ti ajut, Monica?
― Nu merci, tante Alice! Pot singura.
Cu bratele aduse la spate pe deasupra grumazilor, Monica isi deschise nasturii rochitei Ciorapii Olgutei zburara violent Alunecind, rochita Monicai descoperi un trup de baietel mladiu, cu piept naiv Simtind privirea doamnei Deleanu, se acoperi din nou, plecind barbia.
― Eu ma duc Dezbraca-te, Monica.
― Mama, ce bine-i in pantaloni! se fali Olguta, sarind de pe pat jos.
Incepu sa-si contemple pozitia de scrima in oglinda.
― Drac impelitat, culca-te odata! La revedere, Monica.
Inchizind ochii, Danut deschise turbinca lui Ivan
Danut e pasa sau sultan: n-are a face! Capul e infasurat intr-un turban de subt care rasar doua musteti ca doua iatagane si o pareche de ochi fiorosi Doi colti lungi ies prin gura rinjind. Coltii sint imprumutati de la un strigoi!
Sultanul Danut era asa de inspaimintator, incit Danut deschise ochii si se rasuci pe-o coasta Din odaia fetitelor s-auzea glasul Olgutei. Danut inchise ochii cu minie!
Sultanul sta pe un tron de aur. De-a dreapta si de-a stinga, doua arapoaice cu dintii ca frisca pe crema de cafea, flutura mari evantalii colorate. La picioarele tronului se-nsira mii de turbane aplecate pina la pamint. Toti se inchina sultanului. Numai doi harapi goi, negri si buzati, cu parul des si cret ca icrele negre, stau drepti s-asteapta cu mina pe securi. Nimeni nu vorbeste. Sultanul ridica un deget Rasare un armasar care tresalta si rinjeste Sultanul face un semn Harapii innoada cozile Monicai de coada armasarului Monica musca dintr-o caisa. Nu-i pasa! Lasa ca-i arata el sultanul! O suta de mii de harapnice s-abat asupra calului
Harapii o insfaca pe Olguta. Olguta da din picioare si se strimba la sultan. Asa! Bine! Harapul ridica securea Olguta e spoliata N-are pe nimeni s-o apere decit pe fratele ei Danut Si-ntr-adevar, in fruntea unei osti, ca Mihai Viteazul, vine Danut, ucide pe sultan si pe harapi ― turbanele fug ― si scapa de la moarte pe Olguta si pe Monica. Olguta si Monica ingenuncheaza si-i saruta minile. El le ia pe sea si porneste, si porneste
In fundul turbincei lui Ivan era somnul.
― Tu dormi, Monica?
― Nu.
― Nici eu.
Olguta isi ridica picioarele in sus, batindu-si talpile goale cu palmele.
― Auzi Monica?
― Ce s-aud?
― Ma bat la talpi
― De ce?
― Stiu eu! Fa si tu asa
― Monica, ce facem?
― Nu dormim?!
― De ce sa dormim?
― Asa vrea tante Alice.
― Ei, si! Parca tu dormi!
― Eu incerc! se scuza Monica.
― Nu mai incerca Parca ne stie cineva! Mama doarme.
― Monica?
― Ce?
― Nimic
Olguta casca a pustiu Incepu sa colinde cu privirea plafonul alb, numarand zgrumturii varului.
― Monica, tu ai vrea sa fii musca?
― Musca?
― Da, musca! Eu grozav as vrea Stii, m-as plimba pe plafon cu capul in jos
― Eu as vrea sa fiu mare, visa Monica.
― Si eu, se grabi Olguta s-o ajunga Ce-ai face tu dac-ai fi mare?
― Nu stiu! se incurca Monica.
― Eu m-as face vizitiu ca mos Gheorghe! Si l-as rasturna pe Buftea din trasura.
― Ce ai tu cu Danut?
― Eu? Nimica! El are cu mine.
― Adevarat! consimti Monica. Te-a batut; asta nu se face!
― M-a batut? se rasti Olguta intrebator.
― Da, azi-dimineata!
― Nu ma tin! Daca nu-l apara mama, ii aratam eu lui!
― Tu stii sa te bati, Olguta??
― Tu nu stii??
― Nu.
― Eu stiu foarte bine!
― Si-ti place?
― Sigur Vrei sa-ti arat?
― Nu.
Tacura. Olguta ofta
― Monica, de ce nu-ti tai cozile?
― De ce sa le tai? Ii placeau bunicei ea mi le-mpletea.
― Da cred! Da` nu-s bune la bataie. Te apuca de ele!
― De ce sa ma bat?
― Nu poti sti!
― Si cu cine sa ma bat?
― Cu BufteaNu, ai dreptate! reveni Olguta. Nu-i dau eu voie!
Olguta se ridica intr-un cot, miscind piciorul in aer.
― Monica, tu ai muschi?
― Nu stiu!
― Eu am! Uite: cind string piciorul! Monica, eu nu mai dorm!
Sarind jos din pat, incepu sa tupaie pe podele, inspectind odaia
― Monica! tipa ea deodata, cu intonatia prezumata a lui Cristofor Columb in fata Americei.
― Ce-i? sari speriata, Monica.
― Nimic! raspunse iute Olguta, inchizind portita sobei.
Se aseza pe scaun, peste rochita Monicai, meditind
― Asculta, Monica, am sa-ti spun un secret.
― Spune.
― Ei, nu asa! dadu din cap Olguta, asezindu-se pe patul Monicai.
― Mai intii sa te juri ca nu spui.
― Eu nu spun! se revolta Monica.
― Nu te supara! Te cred. Dar trebuie sa juri.
― Te juri?
― Nu ma jur; eu nu spun, se incapatina Monica.
― Nu te juri?!
― Nu.
― Bine!
Olguta se ridica de pe pat. Incepu sa se plimbe prin odaie, ocolind-o pe Monica Intr-un tirziu, se aseza pe marginea patului.
― Te-ai suparat, Monica? o dezmierda Olguta.
― Nu! se imblinzi Monica Da` de ce nu ma crezi?
― Atunci te rog, jura-te! Te rog, Monica: fa-mi mie placere! Haide, Monica!
― Bine ma jur.
― Ei, vezi? Bravo! Pe ce te juri?
Facind ocolul odaii, ochii Olgutei se oprira o clipa deasupra masutei de noapte. Monica zari privirea Olgutei.
― Pe portretul bunicei? intreba ea cu ochii mari.
― Nu! Asta nu! se apara Olguta Atunci jura-te pe papusa ta.
― Ma jur pe papusa mea Monica Incepu ea repede.
― Ca n-am sa spun la nimeni formula Olguta mai departe, batind tactul cu degetul aratator.
― ca n-am sa spun la nimeni repeta Monica dind din cap.
― ceea ce are sa-mi spuie Olguta.
― ceea ce are sa-mi spuie Olguta.
― Stai! se incrunta Olguta. Mai spune dupa mine! Si dac-oi spune
― si dac-oi spune repeta Monica in sila, ridicind din umeri.
― sa-mi moara papusa.
― sa-mi moara papusa. Ai ispravit?
― Stai, asa nu-i bine Spune inca o data! Si dac-oi spune spui?
― si dac-oi spune, ofta Monica.
― ii dau voie Olgutei
― ii dau voie Olgutei
― sa sparga capul papusei mele Monica.
― sa sparga capul papusei mele Monica, repeta Monica, indignata.
― Acum spune: amin!
― Amin.
― Fa-ti cruce.
― Am facut.
― Ei, acum sa-ti spun secretul!
Tacu zimbind.
― Spui, Olguta?
― Spun! Asteapta Hai sa-ti spun. Ridica-te si vino cu mine.
O duse de mina pina la gura sobei.
― Da n-ai sa spui? incerca Olguta sa smulga suprema fagaduiala.
― Vai! Olguta!
― Deschide si uita-te, ii dadu voie Olguta, c-un gest larg.
― Asta era secretul?!
In umbra racoroasa a sobei, sedeau doua gavanoase de dulceata, cu capete de hirtie alba.
― Ce? Poate nu-ti place! Sa nu cumva sa spui, Monica! gesticula Olguta c-un deget spadasin.
― Ati dormit bine? le-ntreba doamna Deleanu, intrind pe usa urmata de Profira, care aducea pe tabla chiseaua cu dulceata de trandafir.
Monica se inrosi; pleca ochii la pamint.
― Daca-i cald, mama draga! marturisi Olguta, indreptatindu-se cu bratele aruncate in sus.
― Nu te-a lasat sa dormi, Monica?
― Nu poti sa dormi pe-asa calduri! hotari Olguta, evaziv, rasucind lingurita in dulceata.
― Mata ai insomnii?
― Ce-i asta 'insomnii', mama? suspecta Olguta cuvintul si politeta formulei si zimbetul insotitor.
― Asta nu-i pentru tine. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit?
― Eu n-am insomnii! El are insomnii! arunca Olguta noul cuvint in usa lui Danut, care dormea dus
Usa se deschise blind, fara zgomot de clanta Fiindca umblau in virfuri, ghetele scirtiira, dojenite de un 'tt' bine cunoscut lui Danut. Doamna Deleanu facea ,,tt' (incretind nasul si scuturind capul cu o miscare vioaie) cind era enervata din pricini marunte ori din pricini mai grave si trebuia sa se stapineasca De pilda, fiindca nu intra ata in urechile acului, sau fiindca lampa fila de mult, inainte de-a fi bagat de sama, sau cind un musafir fara crestere minca brinza cu cutitul
― Doarme Umbla incet!
Profira pasea desculta ca si cind ar fi avut cizme: podelele duduiau Copiii, mai demult, o poreclisera, 'Sfinta lui Sfintul Ilie'.
― Tic-tac, tic-tac, tic-tac bang vorbi pendula din parete, nesocotind porunca de tacere.
Batuse jumatatea lui cinci
― Sa-l scol? sovai doamna Deleanu, cumpanind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de dupa masa.
Storul cu resort nu tisni cum avea obicei cind il smuncea Danut; se urca lin, insotit de mina doamnei Deleanu pina la cerul copt de soare, intre frunzele marului domnesc de la geam.
Danut isi stapini un zimbet de superioritate Pleoapele lui pe care le privea cu ochii inchisi, impodobeau haina de matasa cenusie a somnului abia ispravit, cu intortocheate crizanteme portocalii, scuturate din lumina
Somnul, ca si boala il faceau pe Danut invulnerabil si rasfatat de parinti. De aceea lui Danut ii placea sa fie bolnav si sa tie ochii inchisi dupa ce se destepta.
Doamna Deleanu se aseza oftind pe marginea patului Prezenta ei parfuma altfel caldura venita din livada. 'Se uita la mine Ha-ha! Cu-cu, aici-s'! tipa gindul lui Danut, tupaind, ascuns in trupul cald si fericit ca intr-un pod in care atirna lenea strugurilor copti.
Genele lui Danut tremurau; incepu sa clipeasca
― Hai scoala, lenesule! Hai, somnorosule! il imbie doamna Deleanu, culegindu-i buclele de pe frunte.
Danut se intinse si casca sincer, deschizind ochii de-a binelea
― Deschide gura mare! Ia repede, sa nu curga!
Lingurita plina, adusa plutitor deasupra paharului cu apa care o oglindea, intra dulce in gura cascata si iesi anevoie dintre buzele inchise asupra-i, curata la fata Doamna Deleanu cuprinse cu bratul capul lui Danut, il ridica, ajutindu-i ca unui convalescent neintremat sa bea apa din pahar.
Danut primea calm rasplata somnului.
Bluza de matasa inflori cu ros de mac neastimparul varatec al Olgutei. Isi incheie grabnic centura de lac, despartitoare la mijloc, intre bluza si-ntre rochita ecossaise.
― Gata! rasufla ea, incintata c-a intrecut-o pe Monica.
― Stai, Olguta, nu ti-ai pus ciorapii.
Privindu-se-n oglinda peste umar, ridicata-n virfuri, Monica isi incheia la spate nasturii rochitei de doliu.
― Monica, nu mi-ai vazut ciorapii? intreba Olguta, cautind, scoasa din fire, si sub perna.
― Nu i-ai pus pe scaun?
― I-am pus, da nu-s! se infurie Olguta trintind perna.
― Poate i-a luat Profira sa-i cirpeasca!
― Am sa-i arat eu ei Cum? Nu-i dau voie sa umble in lucrurile mele! Eu nu-s copil! bombani Olguta trintindu-se din nou pe pat.
― Iti dau eu o pareche de ciorapi Vezi, iti vin? o indemna intrebator Monica, asezindu-i coirapii la capatii.
― Nu vreau nimic! Nu primesc! Eu nu ma misc din pat pina ce nu-mi da ciorapii mei! Uite-i, Monica! I-am gasit Merci.
Ciorapii zvirliti de Olguta atirnau peste palarii, in cuierul usii.
― Esti gata, Olguta?
― Indata.
Isi palmui parul cu amindoua miinile in dreapta si-n stinga unei carari alese pe nevazute.
― Ia uita-te! E bine?
― De ce nu te piepteni in oglinda, Olguta? o intreba Monica indreptindu-i cararea.
Olguta se plecase docil subt minile Monicai.
Ispravind, Monica ii strinse parul la timple cu suvitele alipite, pastrind o clipa in palmele ei capul pieptanat corect, ca pe o enorma boaba de cafea Ceylon prajita din cale-afara Olguta se privi in oglinda.
― Ia sa vedem care din noi e mai inalta?
― Ce bine-ti sta cu bluza rosie! Esti frumoasa, Olguta.
― Tu esti mai inalta! Da eu is mai voinica! se consola Olguta, latindu-si umerii, bombindu-si pieptul in oglinda
― Ridica-ti sosetele, Olguta!
― Lasa-le-asa! Haidem!
In fata usii se rasuci pe loc, pironita de un gind.
― Asculta, Monica, sa stii ca azi are sa se-ntimple ceva!
― Nu stiu! ridica din umeri Monica, potrivindu-si cu degetul elasticul palariei pe subt barbie.
― Iti spun eu! o asigura Olguta.
― Bine, da ce are sa se-ntimple?
― Ceva! se incrunta enigmatic Olguta.
― Si ce pot sa fac eu?
― Ba poti!
― Eu?!
― Sigur! apasa Olguta, privind-o in ochi.
― Ce pot eu?
― Tu trebuie sa tii cu mine.
― De ce?
― Fiindca tu esti prietena mea.
― Sigur
― Atunci, mi-ai fagaduit?
― Da, Olguta, ofta Monica.
Danut strabatu casa in goana. Ii erau minile flaminde: de cind asteptau ele sfoara zmeului! Totusi, dupa ce trinti usa antretului din fata, gata sa fuga, incetini pasul si se aseza pe treptele pridvorului calde de soare. Zmeul era acolo, Danut era aici. Inainte de a se juca, Danut se bucura ca are sa se joace. Si astepta. Fiecare bucurie avea pentru Danut, intocmai ca si saptamina, o simbata si o duminica Duminica, in timpul scolii, era vacanta cea mare a saptaminii. Simbata era ajunul ei. Dar pe cind bucuria duminicii era intotdeauna intristata de apropierea treptata a celei mai urite zile din saptamina ― luni, zi neagra in calendar dupa ziua rosie ― bucuria simbetei era ocrotita de apropierea unei duminici care-o despartea de luni. Danut ajunsese sa pretuiasca mai mult simbata de cit duminica De duminica parca se temea
'Stie!' gindi Olguta vazindu-l pe Danut asezat pe scari. Musca o imbucatura buna din tartina cu unt, ruga pe Monica sa-i tie restul si, cu minile slobode, cobori treptele. Monica o urma cu tartinele in mina, nemaiindraznind sa muste din a ei. Trecura pe linga Danut, atingindu-l cu umbrele lor. Danut intoarse capul intr-alta parte.
'Las!' murmura Olguta pentru sine cuvintul las curind invatat intr-o poezie patriotica si talmacit de tatal ei.
― Ce-nseamna asta 'las', papa?
― Cum sa-ti spun eu tie? Uite, daca cineva iti da o palma si tu nu-i raspunzi esti las!
― Va sa zica eu eram lasa, papa?
― De ce?
― Bine, papa, cind imi tragea mama cu papucul unde stii tu? ii replicase Olguta privindu-l pe subt sprincene.
― Asta-i altceva! incepuse sa rida domnul Deleanu.
― Si daca as fi dat si eu? indraznise Olguta cu oarecare codeala si fara convingere.
― Ai fi fost obraznica, si s-ar fi suparat si papa!
― N-am inteles. Mai spune-o data, papa.
Si in sfirsit se lamurise Olguta ca un copil nu poate sa fie las decit intre copii, dar ca acolo nu trebuie sa fie.
― Haidem, Monica; n-avem ce cauta aici.
Un inceput de neliniste il cuprinse pe Danut dupa ce trecura fetitele. Abia atunci isi dadu seama ca lipsea ceva ceva: a! nu s-auzea zbirniitoarea zmeului. Cu inima in hopuri se repezi inspre stejar.
Subt cerul fara Dumnezeu si fara zmeu, Danut ceti biletul infipt in sfoara care atirna, taiata, de stejar,
'Asta pentru palmele de la gara, Buftea!
Olguta Deleanu'
Sufletul lui Danut cazu, taiat ca si sfoara zmeului.
Se aseza ostenit de durere la radacinile stejarului De data aceasta, turbinca lui Ivan era plina de lacrimi.
― Mai lasa zmeul, Danut! Hai si maninca ceva, ii striga din capul scarilor doamna Deleanu.
― Danut, n-auzi?
Doamna Deleanu cobori scarile
― Te-ai lovit, Danut? De ce stai asa?
― A! Asta era foarfecele Olgutei!
Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o intristau adinc. Lacrimele de acum ale lui Danut erau dintr-a-celea Rautatea Olgutei o revolta.
― Hai cu mama, Danut N-ai tu incredere in mama?
Danut astepta un miracol.
Doamna Deleanu il lua de dupa git inspre casa Pe masura ce se-ndeparta de locul zmeului, Danut isi ducea tot mai des minile la ochi. Se impiedeca de scara, orb si zguduit de suspine, ca de pragul unei temnite.
― Duduie Olguta! Duduie Olguta! dadu alarma in livada un glas ascutit.
― Aha! se pregati Olguta Aici-s! infrunta ea inceputul inceputului.
― Duduie Olguta, incepu Anica gifiind de alergatura, cu minile pe sini, va pofteste conita in casa.
― Spune ca vin.
― Nu se poate, duduie! dadu ea cu spaima din cap. A poruncit conita sa veniti indata ca de nu ― Anica pleca rusinata ochii in pamint ― sa va aduc pe sus!
― Sa poftesti! Du-te si spune ca vin! comanda Olguta.
― Iaca ma duc! Da sa veniti, duduie Olguta! se milogi Anica.
Olguta astepta pana ce pierdu din ochi tulpanul ros al Anicai.
― Acuma haidem!
Olguta pasea, ca un erou, inainte; Monica dupa ea, ca o mucenica.
― A spus duduia ca vine indata, isi indeplini Anica insarcinarea cu glas scazut si ochi cit mai de caprioara.
― O astept stie ea ce-o asteapta! vorbi uscat doamna Deleanu.
― Pfuu!
Doamna Deleanu dojeni din ochi pe parintele vinovatei si, incrucisandu-si bratele, ridica umerii cu revolta, coborandu-i cu deznadejde. Domnul Deleanu era avocat intr-atata, incat nici pe copii nu-i putea judeca, mai ales pe Olguta.
Tribunalul vindictei parintesti isi inaugura sedintele in pridvor, la adapostul plin de cantece, de umbra si de soare al vitei.
Cu inima grea ca o lacata de biserica pustie, Danut sedea in picioare indaratul fotoliului de pai impletit, in care fierbea judecatoreste mania mamei lui.
Domnul Deleanu, rasturnat in fotoliu, picior peste picior, privea in sus, gandindu-se cu nerabdare si curiozitate la pledoaria Olgutei. Tigareta de chilimbar cu tigara neinceputa pindea de pe masa clipa cind, orgolios de Olguta, o va chema la el sa-i intregeasca multumirea fara chip si fara glas. Olguta urca singura treptele pridvorului. Descoperindu-l pe Danut indaratul baricadei se incrunta scuturindu-si pletele.
― Am venit.
― Vad.
― Stiu de ce m-ati chemat. Eu am dreptate.
― Crezi?!
― Sint sigura.
― Atunci sa taci din gura.
― Daca-i asa, eu ma duc.
― Ba te poftesc sa stai si sa stai cuviincios.
― Alice, interveni domnul Deleanu, las-o si pe ea sa se apere!
― N-are nevoie! Are destui avocati!
― Dar trebuie sa aiba si un judecator! starui cu inteles stiut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum ii spunea el uneori.
― Poftim, judec-o!
― Nu! se apara el Stii, eu
― Stiu. Tt! Spune ce ai de spus? reincepu doamna Deleanu, adresindu-se Olgutei.
― Eu tac.
― Olguta, nu ma scoate din sarite!
― Eu tac.
― Danut, spune tu ce ti-a facut?
― Eu am iertat-o! ingina posomorit si ragusit Danut.
― Asta nu, sari Olguta. Iertare nu primesc. Eu am dreptate. El m-a lovit intii. Asa-i, Monica?
― Asta-i adevarat. Am vazut si eu la gara.
― Vedeti? triumfa Olguta.
― Minti! se revolta Danut.
― Ba tu minti!
― Nu-i adevarat!
― Ba da!
― Tu m-ai insultat!
― Si tu m-ai lovit! zvicni Olguta, gata sa-si ia revansa.
― De ce m-ai facut 'Buftea'?
― Fiindca esti.
― Eu?!
― Tu. Buftea!
― Sa-mi dea zmeul, mama! scinci Danut.
― Ia-l! zimbi Olguta mefistofelic, aratindu-i cerul.
― Am ascultat destul. Lasa-ma pe mine, Danut! il acoperi doamna Deleanu.
― Sigur! Toti pe mine!
― Olguta!
― Eu am dreptate!
― Foarte bine Ai sa te duci la tine in odaie ― unde ai sa stai toata ziua ― si ai sa scrii de suta de ori 'Eu am dreptate' si de doua sute de ori 'Eu n-am dreptate'. Mine dimineata sa vii sa-mi spui fata de Danut cine are dreptate ― daca vrei sa-ti mai dau voie sa te joci si sa capeti bomboane.
― Sa stau pina mine dimineata in odaie! Eu!? sui glasul Olgutei treptele esafodului, implintind pe ultima rosul razvratirii.
― Da! Tu si imediat!
― Daca-i asa, eu ma mut.
― Te muti?!
― Ma mut.
― Si unde, ma rog?
― La mos Gheorghe. El nu ma persecuta fiindca am dreptate si fiindca nu-s baiat.
Domnul Deleanu aprinse tigara. Olguta pierduse procesul cu brio.
― Olguta, trebuie s-o asculti pe mama
Olguta se incrunta.
Domnul Deleanu facu o pauza savanta, dind ragaz propozitiei sa capete o valoare neatirnata Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguta.
― cind te roaga tata.
Olguta intra in casa, cu capul sus, stranutind.
― Asa strici tu copiii!
― Alice incepu domnul Deleanu, rasfirindu-si mustetile. Spune drept, Alice, fara minie, fara enervare daca Olguta nu-i un drac Ingeresc! zimbi ei cu ochii Olgutei.
― Asa e! ofta doamna Deleanu, abia stapinind o lucire de tainica mindrie.
Si se grabi sa dezmierde capul infrintului Danut.
― Bine face tante Alice, aproba in soapta Monica, gata sa faca la fel.
― Lasa, Danut, iti cumpara mama un zmeu mai mare Uite, chiar acum scriu la 'universel'. Acuma ia-o pe Monica de mina si jucati-va-mpreuna.
Danut lua cu acreala minuta timida a suplinitoarei zmeului si o smuci spre livada.
Doamna Deleanu se ridica de pe fotoliu, pornind spre usa Din treacat, dezmierda fruntea impertinent bombata a capului culcat pe speteaza fotoliului.
― Si pe tine ar trebui sa te pun la colt! zimbi ea blind.
― Pacat ca nu se mai poate! ofta nostalgic domnul Deleanu, scuturind scrumul tigarii.
Olguta iesi din odaia ei, inchizind usa cu zgomot. Se indrepta spre usa din fata, fara sovaire, calcind apasat pe covorul moale. Batu cu degetul indoit in usa ietacului doamnei Deleanu, de doua ori, corect, glacial.
― Pot sa intru?
Batu din nou, precipitat si violent.
― Au!
Incepu sa-si suga, plina de minie, incheietura indurerata Batu din nou cu pumnul in usa.
― Nu pot sa intru? apostrofa ea clanta piezisa.
Dadu buzna in odaie,
― Am venit sa
Ietacul era gol.
― Aha! se dumeri Olguta.
Se indrepta spre salonas Un picior ii luneca pe podeaua bine ceruita, mai-mai s-o trinteasca. Se uita crunt la podele ― cu gindul la Anica, ale carei oglinzi erau podelele ― si se intoarse indarat. Facindu-si vint, isi dadu drumul pe ghetusul roscat Buf, pocnira minile ei in usa salonasului.
― Ce-i?
― M-am impiedicat! gifii Olguta, cu mina pe clanta din afara.
― Te-ai lovit? sari degraba doamna Deleanu.
― Nu! raspunse Olguta, reluindu-si demnitatea.
― Ce vrei?
― Am venit sa cer hirtie, cerneala, condei, penita, sugatoare si un transparent! mai nascoci Olguta, cu noua suflare.
― Pentru ce? o intreba distrat doamna Deleanu, tinind cu mina foile cartii cetita pina la mijloc.
― Ca sa scriu de o suta de ori ca am dreptate.
― Si de doua sute de ori ca n-ai dreptate! adauga doamna Deleanu, intorcindu-si cartea pe dos.
Olguta isi trecu mina pe frunte, indepartind suvitele alunecate Doamna Deleanu deschise saltarul birouasului de lemn de trandafir. Scotind o plumiera de lac japonez, incepu sa caute cu miscari de pianista prin rafturile inguste. O flacara bombata se desprinse dintr-un bujor ros. Olguta o culese din zbor, o prefacu in pungulita, o umplu cu suflarea ei si o pocni de frunte: Poc. La zgomotul fetitii, doamna Deleanu tresari.
― Iar te tii de dracii Uite un condei frumos.
Fruntea Olgutei se-ncarca.
― si o penita noua.
― Mai da-mi una! pretinse Olguta intinzind mina mai departe, cu o atitudine de picolo nemultumit cu bacsisul capatat.
― Poftim inca una Asta-i 'claps' ii explica doamna Deleanu.
― Nu pot scrie cu 'claps'!
― Te rog lasa-ma! Ce-ti place? Hai, spune!
― 'Aluminium', triumfa Olguta, pastrind penita 'claps'.
― Poftim ,,aluminium'! Acum lasa-ma! Ia-ti si calamara si vezi sa n-o scapi pe jos! Ce mai vrei, Olguta? isi iesi din fire doamna Deleanu, vazind-o ca tot nu pleaca.
― Hirtie.
― Uf! N-am hirtie! raspunse scurt doamna Deleanu, inchizind cutia cu hirtia de scrisori.
― Atunci sa nu scriu?
― Ba te poftesc! Du-te imediat la tata si spune-i sa-ti dea coli cite vrei!
― Mama, nu pot sa deschid usa!
Trintindu-si cartea pe birou, cu foile rascolite, doamna Deleanu servi de portar mariei-sale Pedepsita.
― Papa, m-a trimes mama sa-mi dai coli.
― Pentru ce, dragu tatii? se interesa domnul Deleanu, indoindu-si ziarul.
― M-a pedepsit, papa! Nu stii?
Punind calamara pe masa, Olguta culese cu solicitudine scrumul din capatul tigarii, in palma, si-l sufla spre vita pridvorului.
― Haidem in birou, Olguta, sa-ti dau coli.
― Si-un transparent, papa.
― Si-un transparent.
Olguta intinse mina spre calamara de cristal.
― Lasa c-o iau eu, se oferi galant domnul Deleanu.
― Merci, papa.
Olguta lua ziarul subt brat, ca pe o servieta, si porni indatoritoare dupa domnul Deleanu.
Biroul de stejar, ca si sufletul domnului Deleanu, era acoperit cu carti de drept, si-nlauntru plin de bunatati pentru, copii.
― Uite, Olguta, asta din partea mamei
Ii intinse un cont intreg de hirtie alba si un transparent patat de cerneala.
― Si astea din partea mea ― serveste-te
Ii oferi cutia plina de verdele primavaratec al bomboanelor de minta.
― cu conditia s-o asculti pe mama si sa n-o superi.
― Bine, papa, daca am dreptate! se apara Olguta, sfarimind in dinti bomboana.
― Lasa, Olguta! Cind are mama dreptate nu poti avea si tu.
― De ce rizi, papa? il iscodi Olguta.
― M-am gindit la ceva!
― Stiu eu!
― Olguta, lasa pe oamenii mari sa stie Tu joaca-te! Adica, du-te si scrie ce-a spus mama
― Papa, tu esti suparat pe mine?
― Nu! De ce?
― Atunci am avut dreptate. Merci, papa!
Danut intra in livada, cu mina Monicai ferecata in pumnul lui, asa cum isi aduce-acasa un barbat rnohorit sotia descoperita necredincioasa. Monica il urma privind pe sus Zarea se rasturnase rosie ca un cos de cirese pe cer si pe obraji.
Danut stia ca trebuie sa se razbune, dar nu stia cum sa inceapa. Parca incepuse sa-i mai treaca minia. Asta il revolta!
― De ce mergi asa incet? Nu poti sa mergi mai repede? se stropsi el, grabind pasul, la Monica.
Monica iuti pasul dupa el. Mergeau repede ca subt amenintarea unei ploi torentiale cind n-ai umbrela.
― Unde mergem, Danut?
― Nu-i treaba ta!
'E suparat, saracu! il compatimi Monica.
― Stii ce? Hai sa ne luam la-ntrecere, Danut!
― Nu.
― Atunci hai sa stam pe iarba.
― Nu.
― Cum vrei!
― Asa vreau!
― Esti suparat pe mine, Danut?
― De ce nu-mi raspunzi?
― Nu vrei sa vorbesti cu mine?
― Nu.
― Atunci ma duc.
― Ba sa stai!
― Cu sila?
― Da.
― Cum? Nu-mi dai voie sa ma duc?
― Nu-ti dau.
― Danut, ce-nseamna asta?
― Inseamna!
― Esti un rau-crescut!
― Vra sa zica ma insulti? Lasa, ca-ti arat eu!
Cu o miscare vijelioasa o apuca de cozi si smuci. Monica isi strinse dintii; ochii i se innegrira subt sprincenele incordate
― Vrei sa ma bati? gifii ea.
― Da! bufni Danut, nestiind cum sa bata pe cineva care vorbeste in loc sa loveasca si sa tipe.
Trase din nou de cozi cu stingacie Inainte de-a-si da sama de ce i-au scapat cozile din miini, simti o arsura la deget
― Au!
Monica-i dadu drumul.
― Musti? o ameninta el cu pumnii.
― Si zgirii.
In fata ochilor si-a miinilor Monicai, Danut facu un pas indarat. O alta Monica o apara pe cea dinainte.
― Nu ma bat c-o fata! Du-te-acasa si spune ca te-am batut, o sfida el mai de departe, alb la fata.
― Eu nu pirasc cum ai pirit-o pe Olguta. In loc sa tin cu Olguta, mi-a fost mila Asa imi trebuie! suspina Monica stergindu-si ochii cu mineca.
― Te-ai suparat? incepu Danut dezarmat, vazind-o ca plinge.
― Sa nu mai vorbesti cu mine.
Danut privi indelung cozile blonde tresarind pe spatele aplecat al Monicai O pierdu din ochi.
'Mai bine ne-am fi jucat amindoi de-a caii, ofta el descoperind ce haturi minunate puteau fi cozile Monicai, si ce greu era de-acum inainte sa le mai aiba in mini. Am fost un prost'
Simti o intepatura la deget: dintisorii Monicai lasasera o cununita urzicatoare. 'Ca n-am batut-o!'
― De ce m-a facut piritor? tipa el ciudos batind din picior Lasa c-am sa-i arat eu! Blonda! apostrofa Danut o caisa coapta, fiindca in livada, dupa Monica, numai caisele mai erau blonde.
Amurgul era rosu.
Olguta lua cu degetele din gura ultima bomboana de minta si o aseza pe sugatoare. Apoi boteza intre buze noua penita 'aluminium' cu gust de agurida, o cufunda umezita in cerneala, scutura condeiul pe sugatoare, si scrise titlul pedepsei:
'Olguta are dreptate'.
Sublinie titlul cu-atita energie, incit linia, la inceput plina, se prefacu la sfirsit in doua sine subtiri, ca si cum expresul care le umpluse ar fi deraiat. Olguta le contempla cu satisfactie Mai muie o data condeiul in cerneala si incepu sa caligrafieze afirmatia Virajurile rosii ale limbii, din ce in ce mai rasarita dintre buze, insoteau virajurile negre ale penitei, din ce in ce mai repezi Dupa a zecea afirmatie, Olguta se incrunta, contrazisa de cele doua sute de negatii care-si asteptau rindul in ciubarasul negru al calimarii de cristal Mirosea a cerneala.
Olguta lasa condeiul si incepu sa-si suceasca nasul.
Lua din nou condeiul. Subt fiecare cuvint al ultimei afirmatii insemna cu virful penitei cite doua ghilemete drepte. Subt ele altele, si altele, si altele. Miscarea ii placea. Parca scarpina coala. Cu incetul hirtia se umlpu pina jos de un joc de tintari sinelii.
Olguta nu era multumita. Iar lasa condeiul, iar isi suci nasul. Lua si bomboana de minta punind-o in gura. Incepu sa faca gimnastica suedeza cu degetele, deschizindu-le, inchizindu-le, deschizindu-le, inchizindu-le
C-un 'oac' de castaniete, degetele pocnira lovind vioi podul palmelor. Bomboana de minta exploda in dinti. Condeiul se ridica in aer, orizontal, si de-acolo cobori inspirat asupra unei coli intacte:
'Olguta nare dreptate de doua sute de ori'.
Olguta privi cu mila pe reprezentanta celor doua sute de negatii, ca pe un plenipotentiar mut. Facuse intr-adins o greseala de ortografie, scriind 'n-are' intr-un cuvint.
'Olguta are dreptate de o suta de ori.'
Privi cu mindrie sinteza bine caligrafiata si corect scrisa, a celor o suta de afirmatii. Subt ele trase o linie, scazu si scrise:
'Olguta n-are dreptate de o suta de ori'.
Vra sa zica nimicise o suta de negatii. Bun!
Dar tot mai ramineau o suta Bine! daca-i asa,
'Olguta n-are dreptate de o suta de ori
Insa Buftea n-are dreptate de loc.'
Olguta respira, privind epitaful pedepsei Usa se deschise incetisor Monica intra in odaie, privind podelele, cu mina la gura.
― Monica, ia uita-te ce-am scris!
― Olguta, incepu Monica, uitind sa-si scoata palaria, eu te-am tradat.
― Cine?! Tu?!
― Da, eu.
― Nu cred! scutura ea capul.
Monica ofta.
― Am fost cu Danut in livada.
― Si te-a batut?
― Nu.
― Ce-ati facut atunci?
― Am mers
― Nuu! Nu m-ai tradat! tagadui Olguta Ai tinut cu mine cind te-am intrebat. Ai voie sa mergi cu el in livada! ridica ea cu indiferenta umerii, schimbind tonul. Numai sa nu te bata El stie ca tii cu mine! o incredinta ea confidential.
― Da, stie! suspina Monica.
― Ti-a spus el?
― Nu stiu eu!
― Sigur. Ai dreptate.
― Da.
― Si ti-a spus ceva?
― Nu. Eu nu mai vorbesc cu Danut.
―De ce?
― Asa.
― Foarte bine! aproba Olguta. Tu esti prietena mea.
― Da, Olguta, iti promit ca de-acum inainte sint numai prietena ta.
― Bine! accepta Olguta. N-ai vazut ce-am scris?!
― Cum? ai si scris?!
― Uita-te!
― Aa! Numai atita ai scris! se linisti Monica.
― Ce? Nu-ti place?
― Nu zic ca nu! Da scriu eu pentru tine.
― Da nu vreau! Asa am vrut eu sa scriu!
―Tante Alice a vazut?
― Asa vreau eu! se impotrivi Olguta.
― Olguta, fa-mi si mie o placere Eu ti-am facut: vezi! Am jurat pentru tine.
― Si eu ce sa fac? incepu sa consimta Olguta.
― Tu uita-te!
― Asta nu!
― Atunci pune sugatoarea!
― Tt!
― Fa si tu ceva! Hai, Olguta, lasa-ma sa-ncep.
― Stii ce?
― Scriu si eu cu tine!
― Nu vreau.
― Da vreau eu!
― De ce, Olguta?
― Fiindca n-am ce face! Tu scrii 'Olguta n-are dreptate' de doua sute de ori, si eu scriu ca am dreptate.
― Hai sa-ncepem.
― Monica, n-am condei! se tingui Olguta, lasind-o pe Monica sa-i ia condeiul.
― Vezi, Olguta! Lasa-ma pe mine!
― Fa cum vrei! ofta Olguta. Eu te-astept!
Incepu sa cutreiere odaia in lung si-n lat, din ce in ce mai repede. Poposi linga soba, deschise portita, acorda o scurta audienta gavanoaselor, inchise portita la loc.
― Asculta Monica, tu pui numere la-nceput?
― Nu pun.
― Atunci cum stii cit ai scris?
― Tin minte.
― Aha!
― Vrei sa pun?
― Nu sa-mi spui cind ii ajunge la douazeci.
― De ce?
― Ai sa vezi!
Se apleca peste umarul Monicai, controlind
― Asa! Douazeci?
― Da.
― Scrie la-nceput numarul cincizeci.
― Vai, Olguta!
― Fa cum spun .
― Si tante Alice?
― Nu controleaza Scrie mare de tot 'cincizeci' Asa. Mai ai de scris douazeci de rinduri, si s-a facut suta mea.
― Mama, ce-avem la masa? intreba Danut pe doamna Deleanu, intrind in salon, mahmur de singuratate.
― Ti-e foame, Danut?
― Stiu eu? Da n-am ce face!
― De ce nu te joci cu Monica?
― S-a dus la Olguta.
― Du-te si tu.
― La Olguta?!
― Bine. Ia o carte si ceteste.
― Ce carte sa iau?
― Danut! Esti baiat mare! Asculta muzica daca nu vrei sa cetesti.
'Ce rau e sa fii baiat mare', casca Danut rasturnindu-se pe divan. Din pricina Olgutei si-a Monicai trebuia sa-ndure pina la masa pedeapsa unei sonate de Beethoven. Il ispiti deodata o impacare pornita de la el Nu-si dadu voie. 'Cind esti baiat mare' Incepu el sa-si vorbeasca.
― Mama, da-mi, te rog, o batista.
― Vai, Danut, mai rau decit salbatecii! Poftim batista mea. De ce n-ai batista?
Sonata reincepu. Danut ghemui batista mamei lui in buzunar, peste batista lui.
'Cind oi fi mare, n-am sa-i dau voie nevestii mele sa cinte la pian', hotari el, remarcind lipsa domnului Deleanu.
Si fiindca n-o mai asculta, Sonata lunii incepu sa cinte-n el pentru amintirile de mai tirziu
Afara s-aprindea clipa de argint a cerului pe inserate melancolia umbrelor fara de soare si de luna, clipa cind nimeni nu indrazneste sa aprinda luminarile subt ochii zilei care vede inca
― Ispraveste, Monica, se impacienta Olguta.
― Lasa, ca nu mai am mult.
Olguta masluise si negatiunile, silind-o pe Monica sa numeroteze cu cite-un 'cincizeci' persuaziv fiecare rind al cincisprezecelea.
― Asculta, Monica, incepu Olguta agitata, dupa oarecare codeala jenata, iti dau tie papusa mea.
― Pentru ca ti-am scris asta? dispretui Monica colile acoperite de parada amagitoare a literilor. Eu am doua papusi! Tu ce-ai sa faci fara papusa?
― Nu! Da mie nu-mi trebuie papusa. Ai ispravit?
― Am ispravit Asta nu-i frumos, Olguta! Ce-are sa spuna tante Alice!
― Lasa Cauta-mi o panglica.
Olguta facu sul colile.
― Ai gasit?
― Da.
― Acum fa o funda frumoasa; stii, cum mi-ai facut pentru premii.
― De ce, Olguta? intreba Monica, inflorind din virful degetelor funda sulului cu pedeapsa.
― Mama are sa vada ca funda-i bine facuta si-are sa fie multumita.
― Fiindca eu nu stiu sa fac funde s-atunci are sa uite sa mai controleze!
― Vai, Olguta, tare esti sireata!
― Asa-i cind 'ai parinti' urma in gind Olguta.
― Ce?
― Nimic asa spun eu.
― Va pofteste la masa, le vorbi din usa Anica, sorbind din ochi funda rosie.
― Cine? o lua in primire Olguta.
― Conita!
― Pe cine?
― Pe dumneavoastra, duduie!
― Cum ti-a spus?
― Spune, cum ti-a spus?
― Cum sa-mi spuna, duduie?! Sa veniti la masa, mi-a spus !
― Monica, du-te tu singura. Eu nu ma duc.
― Pentru ce, Olguta?
― Fiindca nu m-a poftit pe mine; si eu am facut pedeapsa.
― Iar incepi, Olguta?
― Te rog! Eu fac ce trebuie Du-te si spune ca eu nu vin la masa, fiindca nu m-a poftit, scanda ea cu mina si cu piciorul.
― Si ce-ai sa faci?
― Am s-astept sa ma pofteasca.
― Tante Alice, m-a rugat Olguta sa te-ntreb daca poate sa vina ia masa?
― Sigur ca da Anica du-te si o pofteste.
'Al dracului is fetele!' se mindri Anica, alergind din nou indarat.
Domnul Deleanu isi intoarse fata din lumina, zimbind; recunoscuse retusarea.
Luau masa in pridvor. Ca pentru un inceput de chef, nevazuti, greierii isi acordau subtire scripcele; broastele isi dregeau glasul
― Am venit.
Olguta intinse sulul ca un pretext pentru funda.
― Bravo, Olguta! o lauda induplecata doamna Deleanu.
Olguta zimbi modest si blazat.
― Ei, acuma, fiindca esti o fata cuminte, sa ne spui frumos si drept cine-a avut dreptate: tu sau Danut?
Olguta privi adinc pe domnul Deleanu.
― Mata, mama draga.
― La masa, copii, ca se raceste supa! izbucni galagios domnul Deleanu de teama unui nou proces.
― Spune drept, Olguta. Iti pare rau de ce-ai facut? o intreba doamna Deleanu cu polonicul de supa in mina
― Imi pare rau dupa zmeu, ofta Olguta.
In jurul lampii cu glob roz, incepura sa coteasca fluturii ca niste delicate vehicule la ultimul rond aj unei sosele
Fata de pansea alba cu trup gigantic a Pachitei visa, ascultind muzica lingurilor de supa. Minile ei incrucisate odihneau orizontal pe pintece.
― Danut, nu sorbi supa.
Iar!
― Danut, de ce nu te-nveti sa maninci frumos! Monica, arata-i, te rog, cum se maninca supa.
Cu rumen in obraji, ca o logodnica sarutata in fata parintilor, Monica apleca virful lingurii spre buze, insinuind supa, lin, fara murmur.
― Acum fa si tu la fel.
― Miauuu
Modulatia de foame a pisicilor se mladie veridica in noaptea de vara.
― Citt! se stropsi doamna Deleanu spre intunericul de subt masa, dind cu piciorul.
O pisica nevinovata suferi in locul Olgutei. Domnul Deleanu isi sterse cu servetul un zirnbet instelat de supa.
Incepura sa se adune oaspetii nepoftiti ai meselor de-afara. Veni, mai intai, Ali: pointer-ul laptos, roscat si jovial. Se aseza linga doamna Deleanu, privind-o cu deferenta hemesita. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: narile-i tremurau, mereu mobile; stranuta; isi sucea gitul ca cei care poarta gulere strangulatoare; isi culca timplele cind pe-o parte, cind pe alta; hapaia muste si le inghitea ca si cum ar fi avut amigdalita; isi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfadea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele
― Mars, Ali!
Se dadu linga Danut, tot scuturindu-se, tot gudurindu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!
Din farfuriile schimbate se inalta mirosul fripturii Chemati de el, dulaii din ograda ― cu ochi de haiduc si sfieli de caprioara ― rasarira intunecati pe scari si nu indraznira Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strinsera mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinarii.
― Patapum, sting! Patapum, drept! Patapum, sting! Patapum drept! comanda Olguta ― in picioare pe scaun ― nemaitinind sama de nimic.
C-o ureche neagra pe ochi si una rasfrinta pe ceafa, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strimbe; cu mers leganat si chilos de atlet in frac, basset-ul Patapum, ghidusul ghidusilor si 'bucuria Olgutei', isi facuse aparitia. In timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediana rascoapta de lumina soarelui.
Veni de-a dreptul la Olguta, constient parca de ilaritatea care-l intimpina. Se opri la picioarele scaunului, aplecindu-si capul intr-o parte, ca cineva care spune: 'Aud?'
― Patapum, drepti!
Patapum facu un sluj ostasesc.
― Patapum, bum!
Patapum cazu drept pe spate.
― Patapum, sus!
Patapum invie dind din coada.
― Patapum, hap!
Cu o strimbatura acra, ca la unt de ricina, Patapum inghiti musca oferita.
― Bravo, Patapum!
Patapum facu o pirueta, si inflori sluj, cu jumatate din friptura Olgutei in dintii ilari.
Monica ridea cu hohote. Ii cazura lacrimi pe friptura surprinsa. Doamna Deleanu ridea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguta; Olguta, in brate cu Patapum; si lampa roza, tuturora.
Demn, Danut intinse o bucata de friptura lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― si care-l asculta.
― Ali! tipa ascutit Olguta, sarind de pe scaun cu minile pe urechi.
Din bratele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pina subt botul lui Ali, care, de sus, arunca o privire dezgustata batrinului nemernic.
Acoperindu-si pletele cu miinile, Olguta isi ascunse capul, violent, in bratele doamnei Deleanu.
― Ce-i, Olguta? Ce s-a intimplat? Hai, spune, Olguta!
― Ai amutit, Olguta? Tu!!
― S-a dus! tipa Olguta innadusit in rochia doamnei Deleanu.
― Cine?
― Liliacul! tipa ea scuturindu-si fiorii in bratele mamei ei.
Un mieunat strident strapunse tacerea.
― Unde-i?
― Uf! S-a dus.
Doamna Deleanu inchise ochii, cutremurindu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afara, fringind un trasnet negru pe tremurul luceafarului.
― Hai, Olguta. S-a dus Sigur ca s-a dus.
― Nu cred.
― Olguta, lasa copilariile!
― Papa, s-a dus? intreba Olguta, tragind cu coada ochiului.
― Da, da! S-a dus.
Olguta sari drept in sus, cu ochii tinta in ochii lui Danut.
― Eram sigura ca rizi! Nu-ti dau voie sa rizi de mine! Eu nu ma tem de nimeni.
― Numai de lilieci! sopti suav Danut, incordindu-si picioarele subt masa.
― Bravo, Danut! aproba domnul Deieanu. Chipul dinafara al lui Danut nici nu clinti, de
teama sa nu-l descopere ceilalti pe cel dinlauntru. Olguta se-ncrunta o clipa numai si pufni de ris.
― Ai dreptate! Ce bine ca s-a dus! Papa, de ce ma tem eu de lilieci?
― Intreab-o pe mama.
― Mama, tu stii de ce ma tem de lilieci?
― De unde vrei sa stiu? ridica ea din umeri privind piezis pe domnul Deleanu.
― Atunci de ce m-a trimis papa la tine?
― Intreaba-l!
― Eu stiu, dadu din cap cu tilc, Olguta.
― De ce, ma rog?
― Sa spun?
― Spune.
― Fiindca si tu te temi de lilieci!
― Olguta, nu fi obraznica!
― Si eu ma tem de lilieci! se spovedi Monica inca palida.
― Sigur. Tu esti prietena mea.
'Ce proasta-i Monica', gindi c-un fel de respect Danut, pe care nimeni nu-l stia ca se temuse, decit pisicile de subt masa, calcate pe coada.
― Danut, stringe-ti servetul.
Pe-al Olgutei il paturise Monica, asa ca ochii lui Danut intilnira o dezamagire ― si pe deasupra ochii Olgutei, la pinda. Vra sa zica Olguta nu uitase spiritul facut pe socoteala ei! Danut se concentra asupra servetului.
― Mama, hai sa vorbim frantuzeste, propuse Olguta, aruncind o privire spre Danut.
― Cum nu? consimti surprinsa, dar cu placere, doamna Deleanu.
― Mama, eu pot sa ma scol? intreba Danut; luindu-si inima in dinti.
― De ce, Danut;? Stai cu noi. Vorbim, cu totii, impreuna.
Danut clipi, inghiti si se supuse; Razbunarea Olgutei incepea.
― Olguta, que fais-tu en ce moment? (1) incepu doamna Deleanu.
― Ça c'est trop simple, maman! Poses moi une autre question plus difficile: n'est-ce pas, mon frère? (2)
― Est-ce que tu as mal à la tête, mon frère? Dis vrai! Si c'est oui, que je ne te dérange plus. (3)
― Da-mi pace! mormai Danut, primenindu-si obrajii cu alta roseata.
― Voyons, mon petit, dis cela en français, au moins! Danut, comment dit-on en français (4): lasa-ma-n pace?
― Laisse-le tranquille, maman, il ne comprends pas! (5) dispretui Olguta pe Danut, cu vorba, cu tonul si cu miscarea buzelor.
― Olguta, sois plus aimable!(6)
― Mais puisque je dis la vérité, maman! (7)
Domnul Deleanu isi musca buza. Ii crestea inima auzind-o pe Olguta polemizind intr-o limba pe care abia o invatase, si mai mult din auzite, cu accent corect si dezinvoltura. ,,Ce temperament de avocat!' regreta el.
― Olguta, tu n'as pas raison! (8) apara doamna Deleanu pe Danut, stapinindu-si un zimbet.
Olguta, ce faci tu in aceasta clipa?
E prea simplu mama! Pune-mi alta intrebare mai grea: nu-i asa frate?
Te doare capul, fratioare? Spune drept! Daca da, sa nu te mai deranjez!
Asculta, micutule, cel putin spune asta in franceza! Danut, cum se spune in franceza
Lasa-l in pace mama, nu intelege!
6 Olguta, fii mai amabila!
7 Dar totusi, eu spun adevarul, mama!
8 Olguta, tu n-ai dreptate!
― Qu'il le prouve! (1) gesticula Olguta.
Danut stia frantuzeste cit si Olguta. N-avea insa curajul sa vorbeasca. Se jena, ca si de recitarea poeziilor in salonul cu musafiri.
― Allons, mon petit, reponds(2) il soma doamna Deleanu.
Lui Danut i se urca singele la cap. Adunindu-si puterile, smulse din tacerea lui innourata o expresie auzita de la domnul Deleanu, si o fulgera pe Olguta in frantuzeste.
― Je m'en fiche! (3)
― Alors, va te coucher! (4) incheie aspru doamna Deleanu.
Danut porni. In antret era intuneric. Se intoarse indarat in pridvor, si se aseza pe scari intre cinii ciobanesti care nu stiau frantuzeste, dar stiau sa muste Cu accent de viola, Monica, la rindul ei, intrase in tabara dusmanilor
― Patapum, comment font Ies avocats? (5)
― Hau-hau!
― Cest bien. Patapum, comment font les magistrats?(6)
Patapum inchise ochii si cazu narcotizat.
― Hai, Monica! Si Patapum stie frantuzeste! vorbi tare Olguta, trecind cu Monica de mina pe linga Danut.
Danut, tot pe scara, intre ciini, isi strinse dintii si tacu patriotic in noaptea romaneasca.
Sa dovedeasca!
Hai, micutul meu, raspunde
Nu-mi pasa!
Hai, du-te la culcare!
Patapum, cum fac avocatii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjectionala, care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc.)
E bine! Patapum, cum fac magistratii?
― La ce te gindesti, Alice?
― La nimic Imbatrinim Copiii cresc mari
― Da
― Ca miine-poimine casa ramine goala noi mai batrini
― Ce putem face?
― Nimic! Sa-i crestem pe ei, si sa ne privim tot mai rar in oglinda
― Oglinzile de-acum inainte sint numai pentru ei, ca si noi.
Tacura
― Olguta si Monica, puneti-va paltoanele. Si tu, Danut!
― Puneti-l si tu, Alice, sa nu racesti.
Se pornise parca o miscare undeva pe cer sau pe pamint. Nici vint si nici murmur de frunze nu era.
O clipa, broastele-amutira. Si din tacerea lor de inimi zbuciumate, care s-au oprit delaolalta, buhaiul de balta se tingui asa de simplu si de trist! Si broastele-ncepura iar, dar altfel, caci de pe zari desprinse, se apropia incet, cu amfora racoarei pe umarul ei gol de luna plina, adevarata noapte.
― Monica, ti-a placut ce i-am facut?
'Saracu Danut !' gindi Monica, revazindu-l din nou singur pe scara intre ciini. Si cu glas tare:
― Danut nu stie frantuzeste?
― Cum sa nu stie?! il apara jignita Olguta, scuturindu-si trupul in caderea alba a camesei de noapte.
― Atunci de ce nu vrea sa vorbeasca?
― Asa-s baietii prosti! Monica, incheie-ma la git.
― Cum? Danut ii prost? se mira Monica, prinzindu-i nasturele in cheutoarea gulerasului.
― Am spus eu asta?
― Da. Tu ai spus ca baietii is prosti.
― Sigur.
― Atunci cum?
― El nu-i prost Da asa-s baietii!
― Olguta, tu nu-ti pui papucii?
― Nuu! Asa-i bine! Scoate-i si tu! Asa-i ca-i altfel cu picioarele goale?
― Ce frumos e, Olguta! zimbi fetita, calcind desculta in apa lunii.
― Vezi, daca m-asculti!
― Acum ce facem?!
― Ne batem cu perne, ii dovedi Olguta, aruncindu-i un puisor.
― Tu nu te-nchini, Olguta? o intreba, ferindu-se, Monica.
― Dupa ce ne batem cu perne!
― Nu. Eu ma-nchin.
― Hai si eu atunci!
Ingenunchind pe pat, Monica se ruga in gind cu ochii inchisi 'Tatal nostru cel din ceruri' Olguta, cu glas tare, in picioare Se opri ca sa indrepte icoana strimbata de inaugurarea bataii cu perne.
― Monica, tu ai vrea sa fii Maica Domnului?
― in numele Tatalui, al Fiului si-al Sfintului Duh, amin Ce-ai spus, Olguta? o intreba Monica, desprinzindu-si fata din cerul bunicei.
― Hai sa ne batem cu perne! Num tata fiu duh amin.
Danut stia de ce dormea Ali pe covor in odaia lui, in loc sa doarma afara, in pridvor. Dar nimeni nu trebuia sa stie nici ce stia Danut, nici ca Ali sforaia in odaia lui, incolacit pe covor ca un continent de purici. La drept vorbind nici lui Danut nu-i prea venea-ndamina sa stie ce stia, fiindca stiind, frica de noapte si singuratate, nenumita, il privea gata sa vie, ca cineva strigat pe nume.
― Hai sa ma dezbrac, se imbarbata Danut, sculindu-se zgomotos de pe pat.
Incepu sa-si scoata hainele, cu miscarile factice ale actorilor cind reproduc pe scena gesturile mici de toate zilele. Din odaia Olgutei rasunara moi bufnituri de perne si risete de doua glasuri.
'Ce bine-i sa fii insurat' Si se gindi deodata cu nedumerire ca intr-o zi chiar el, Danut, va fi mare Isi ridica ochii in oglinda si privi sus, cu capul dat pe ceafa, locul unde va fi capul unui Danut capul lui Dan de peste multi ani Parca nu-i venea sa creada!
Adica va veni un strain, un urias, il va inghiti pe Danut, si cu Danut in ei va face pe ceilalti sa creada ca-i insusi Danut? Ciudat! Si Danut unde va fi? Danut nu va mai fi nicaieri
― Nu vreau! se impotrivi Danut, ca in fata mortii si-a mormantului.
Nu-i asa! Danut va fi in el, ca un ou mic de lemn intr-un ou mare Nu-i totuna! Fiindca uriasul va fi tot Danut Cum asta? Si mic si mare? Capul lui Danut ii ajunge pina la buzunarul de la jiletca, unde-i ceasul tatei, si totodata, capul uriasului e insusi capul lui Danut? Ciudat! Ca si cum ai tinea capul intre miini, si capul ar gindi deoparte ― cum? poate sa gindeasca asa! Si trupul fara cap, s-ar gindi si el! Foarte ciudat!
'Oare si tata a fost mic? Sigur c-a fost' Vra sa zica a fost odata un copil de-o vrista cu Danut, frate cu Danut si cu Olguta, dac-ar mai fi, si acuma nu mai este decit tatal lui Danut Da unde-i celalalt? S-a dus sau e in el? Daca l-ar taia pe tata in doua, l-ar gasi pe celalalt? Sigur ca nu! In trup e scheletul, inima, plaminii Danut a invatat la scoala tot ce-i in trupul tatei. Atuncea unde-i celalalt?
'Oare nu-s eu?'
Danut clipi ametit,
El e copilul tatei si-al mamei! Ciudat! Sa fii unul singur si sa fii copilul a doi oameni! Unu plus unu face doi Asta-i sigur! A invatat la aritmetica Atunci de ce Danut e copilul si ai tatei, si al mamei?
Si cum se fac copiii?
'Oare eu am sa fac copii?'
Danut se privi cu spaima in oglinda.
'Eu is baiat!' se linisti el, ca si cum s-ar fi amagit pe sine ca pe altcineva mai mic decit el si mai nestiutor
'Olguta are sa aiba copii'', o pedepsi Danut.
Olguta! Olguta e sora lui! De ce? Fiindca si ea e a tatei si a mamei Nu se poate! Olguta e a mamei, si Danut al tatei Mama e femeie Cum poate sa faca o femeie un baiat! Atunci tata l-a facut pe Danut? Bine, da motanii nu fac pui; numai pisicile fac! Asta-i altceva! Nu spune mama ca Danut e baiatul ei? Oare mama spune minciuni?.. De ce e mama femeie? Are par lung? Tata are musteti! Mama are rochie! Si tata ar putea sa-si puie rochie!
Inchipuindu-si-l in rochie, Danut zimbi.
Tata e avocat si mama e femeie Oare si Danut va fi avocat? Nu-i vine sa creada!
Cum poate oare sa vorbeasca tata un ceas in sir fara sa ceteasca? Oare invata pe de rost? Nu se poate! Numai poeziile se pot invata pe de rost! Tata e foarte destept de asta poate vorbi un ceas! Si Olguta e foarte desteapta Danut se teme de Olguta El e premiant intii, dar Olguta e foarte desteapta Cu ea nu se poate pune Oare Danut ii prost? Asa crede Olguta, da nu-i adevarat! Cum poate sa fie Danut prost, cind Danut vede cum e Olguta si cum e el singur! El nu poate vorbi ca Olguta Atunci? Asta-i altceva! Danut stie ca nu-i prost fiindca el are turbinca lui Ivan Olguta nu stie ca Danut e destept chiar foarte destept! Daca-ar asculta Olguta ce gindeste Danut! Ce pacat! Cu Olguta poate vorbi numai.
Danut se privi deodata in oglinda El vorbea sau altcineva? Isi pipai minile, una pe cealalta Facu miscari cu degetele, cu bratul
Vra sa zica el, Danut, era stapinul lui: tot Danut. El poruncea si el asculta asa cum trebuia sa asculte Danut pe mama si pe tata El putea face cu el orice! Spunea miinii: 'Intinde-te', si mina se intindea Daca i-ar fi spus: ,,Zgirie-l pe Danut', l-ar fi zgiriat? Nu De ce nu mai asculta? Fiindca n-avea cum s-o sileasca Ba avea! Cu cealalta mina Nici asa! Nici una n-ar fi vrut sa-l zgirie De ce? Fiindca nu le putea pedepsi Ba da! Putea sa le muste! Dar nici dintii nu vroiau sa-l muste pe Danut! Asa-i! Miinile care nu vor sa-l zgirie sint miinile lui! Oare si degetele gindesc?
― Ce-i asta, Danut? In loc sa dormi te uiti in oglinda? Ia, ma rog!
Doamna Deleanu, in chimono, facea rondul de noapte, pe tacute, ca toti cei care-l fac.
― Te-ai spalat pe dinti?
― M-am spalat.
― Minile ti-s curate? Ia sa vad Danut ― Danut! Pentru ce-s facute periile de unghii?
'Pentru mata, mama, ar fi raspuns Olguta', gindi Danut, rosindu-se.
― Sa vii mine dimineata sa-ti tai unghiile. Ai auzit?
― Am auzit.
― Si-acuma culca-te Danut! Da asta ce mai e? inmarmuri doamna Deleanu, descoperindu-l pe Ali Mars, Ali!
Ali deschise ochi de cuvios calugar descoperit de stareta la maici si ondula spre usa.
― Ce cauta dumnealui aici?
― A venit singur, mama!
― Cred, bine ! Asta mai lipsea! De ce nu l-ai dat afara?
― Am uitat.
― Noroc ca mi-am adus eu aminte! Da tu ce cauti aici??
― N-aveam chibrituri, mama!
Capul Olgutei rasarise atent, prin crapatura usii care dadea in antret.
― Umbli cu picioarele goale? Olguta!
― Nu-mi gasesc papucii! Am sa-i arat eu Anicai!
― Ba te poftesc sa te culci!
― Ce cauti la mine in odaie? se otari Danut.
― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. De ce n-o dai afara pe mama?
― Olguta, lasa-l in pace!
― Mama, l-ai dat afara pe Ali?
― De asta ai venit! Hai la culcare! Repede, Olguta!
― Mama, cinii fac plosnite?
― Ce? Ai gasit plosnite? se spaiminta doamna Deleanu.
― Nuu! Da-ntreb asa!
― Olguta, ai sa ma-nnebunesti!
― De ce, mama draga?
― Te rog, lasa-l pe Danut sa doarma!
― Eu nu-l las? EI nu ma lasa pe mine!
― Olguta!
― Iaca ma duc Mama draga, tare-ti sade bine in chimono!
Doamna Deleanu intoarse capul spre fereastra, sa-i zboare risul acolo de unde rasar fluturii.
― Noapte buna, Danut!
Il saruta pe frunte, stinse luminarea, si iesi lasindu-l pe Danut cu lumina lunii si cu ceva care nu intrase inca in odaie Dar inima lui Danut auzea venind, tacuta, muta, ascutita ca umbra unui zbor de liliac, spaima.
incepu un gind sa povesteasca in gura mare, asurzitor, ca un papagal, tot dialogul cu Olguta si cu mama: 'Esti un prost! Esti un prost! Esti un prost! Du-te si-o bate pe Olguta! Nu ti-i rusine sa te faca de ris! Sa te faca de ris'
Si-un alt gind, dimpreuna cu celalalt, soptea ca serpii: ,,In cimitir, se ridica din mormint strigoiul. E galban la fata, ochii negri ard; dintii si unghiile cresc, cresc si strigoiul vine fara sa-l auzi, prin lumina lunii In cimitir, in cimitir Si nici nu-l auzi cind vine'
Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia Se smulse de pe perna si repede intoarse capul: nu era nimeni la spate, dar poate plecase si venise la loc
'Strigoii cauta singe de om tinar'
'De fata tinara!' tipa alt gind de-al lui Danut.
Isi facu semnul crucii Se culcase fara sa spuie rugaciunea. Se facu palid in paloarea lunii.
Olguta lasa lingura in gavanos, gavanosul il viri in soba. Monica se viri in pat. Hotarita, Olguta porni spre usa dintre odaia lor si a lui Danut, de unde rasunau bocaniturile.
― Cine-i acolo?
― Eu.
― Cine, eu?
― Eu, fratele tau.
― Nu cred!
― Daca-ti spun!
― Si ce vrei?
― Sa-ti spun ceva.
― Spune.
― Deschide usa.
― Pentru ce?
― Ca sa-ti spun.
― Si ce-mi dai daca deschid?
― Spune tu, ce vrei?
Olguta se-ncrunta. Nu mai intelegea nimic.
― Olguta, nu deschide! o indemna tainic Monica.
― De ce sa nu deschid?
― Deschide Olguta, rasuna tare si grabita vocea lui Danut.
― Sa-mi dai pusca ta.
― Ti-o dau!
― Jura-te.
― Spun pe onoarea mea.
― Spune: jur.
― Deschide, Olguta. Jur pe onoarea mea.
Olguta rasuci cheia, apasa clanta si brusc deschizind, rasari in prag.
― Unde-i pusca?
― Ia-o.
Olguta desprinse pusca, nelasindu-l pe Danut sa incalce hotarul.
― Buftea! il incerca ea, inarmata cu pusca.
― Poti sa-mi spui! Nu ma supar.
― Atunci nu-ti mai spun.
― Cum vrei tu.
― Da tu ce vrei?
― Olguta vreau sa ma impac.
― Vrei sa te-mpaci?
― Da.
― Spui drept?
― Spun drept.
― Atunci intra.
Danut respira.
― Monica, si cu tine vreau sa ma impac.
― Ce bine-mi pare, Danut. Hai sa ne sarutam.
Se sarutara entuziasmati: Danut in vint, din graba, Monica-l saruta pe nas, din greseala.
― Ce facem? se-ntreba Olguta.
― Da-i si lui, Olguta, cerca s-o induplece Monica.
― Tu zici sa-i dau?
― Da, Olguta, de ce sa nu-i dai?
― Ce vreti sa-mi dati? se nelinisti Danut.
― Da juri? interveni Olguta.
― Da n-am jurat?
― Pentru pusca!
― Bine, jur!
― Zi dupa mine: Ma jur
― Copii, voi nu dormiti? intreba din capatul antretului doamna Deleanu, pentru a doua oara.
― Monica, spune tu ca dormim; pe tine te crede.
― inca nu, tante Alice.
― Noapte buna, Monica. Sa stii ca te-aud, Olguta!
― Ma jur Hai, Olguta! incepu Danut in soapta.
― Asteapta sa gasesc! sa am crampe.
― sa am crampe
― Olguta, asta nu-i juramint, asta-i blestem! se infricosa Monica.
― Da? Foarte bine. Zi dupa mine Ce-am spus?
― Sa am crampe se strimba binevoitor Danut.
― si sa stau in pat toata vacanta
― si sa stau in pat toata vacanta
― si sa ma puie doctorul la dieta
― si sa ma puie doctorul la dieta se ingrijora Danut.
― fara de dulciuri
― fara de dulciuri ofta el amar.
― daca oi spune cuiva
― daca oi spune cuiva
― ce-are sa-mi arate
― ce-are sa-mi arate
― Olguta
― Olguta
― Amin!
― Baga de seama! Si-acum, poftim pusca inapoi,
― De ce, Olguta?
― E pusca de copil! Mie nu-mi trebuie!
― N-o primesc. Am dat-o.
― Atunci o tin pentru Monica Ai s-o pui in patul papuselor. Auzi, Monica?
Albi pelerini ai cailor de luna pe covoare, trei copii desculti, in lungi camesi de noapte ― unul cu cozi blonde, doi cu plete brune ― poposira in jurul unui gavanos cu dulceata.
Si toti trei mincau din aceeasi lingura, subt privirea aceleeasi bunice, din dulceata acelorasi uriasi ― jos, pe covor.
II
CASUTA ALBA SI ROCHITA ROSIE
Mos Ghoorghe, mai-marele grajdului, avea locuinta la curtea boiereasca: incapere inalta, bine varuita, cu pat curat infatat, ferestre cit icoana cea mare a bisericii din sat, si mincare adusa de Anica de la masa boierilor.
Dar mos Gheorghe avea si gospodaria lui. Casuta cea mai la o parte de sat ― nu tare ― si cea mai apropiata de curte ― nu mult, cit poate cumpani un cine ciobanesc intre turma si pastor ― era a lui mos Gheorghe.
― Ce-ti trebuie, mos Gheorghe, casa? Copii n-ai; mama Anica-― Dumnezeu s-o ierte; caii ti-s aici; aici-s si eu, si Olguta, il dojenea, eu bunatate, doamna Deleanu. Ia-ti beleaua de pe cap!
Mos Gheorghe incretea fruntea, c-un zimbet viclean in ochii micsorati.
― Stie Stie el mosu!
In dosul casei, cam pe deal, se intindea livada cu prunii si visinii care coboara primavara din cerul albastru in straie mirositoare; devale se largea ogorul in care iese griul verii ca o inviere din biserica.
― Mos Gheorghe, nu mai ai putere. Sa trimet oamenii sa-ti are.
― Fereasca Dumnezeu, cuconita! Sa-ti ajute Cel-de-Sus, da sa-mi dai numai boii si plugul.
In casa lui mos Gheorghe intra numai preotul la zile mari, vreo nunta cind era nevoie de-o casa mai incapatoare, si Olguta oricind vroia. Nepoftita, insa, Olguta nu venea; asta nu inseamna ca nu venea des.
Mos Gheorghe n-avea cine. 'La ce? Eu sad la boieri; cine sa vada de el?' Dar in virful casei era un cuib de cocostirc cu toaca de asfintit a pliscului in el.
― Fiindca are inima buna mosul, isi talmaceau satenii prietesugul cocostircului cu o casa mai mult nelocuita.
De aceea, pesemne, in gospodaria fara cine a veteranului de la saptezeci si sapte, facatorii de rele nu intrau.
― Mama draga, ce sarbatoare-i azi?
― Azi? Nu-i nici o sarbatoare! Ce ti-a venit, Olguta?
― Eu credeam ca-i sarbatoare, mama draga!
― Mama draga, mama draga! Grozav ma mai iubesti! Spune mai bine, ce vrei de la mine?
― Eu??? Nimic! As vrea numai sa vad cum ii sade Monicai cu rochia albastra
Doamna Deleanu iscodi in zadar ochii Olgutei. Ochii nu destainuiau mai mult decit vorbele, adica mai lamurit, fiindca ochii Olgutei
― Monica, tu vrei sa-ncerci rochita albastra?
― Sigur ca vrea! comenta imperativ Olguta roseata Monicai, inainte de-a o vedea.
― Vreau, tante Alice, ingina Monica porunca Olgutei, incintata ca i se implinea o vinovata dorinta nu din vina ei.
Rochita albastra o astepta pe Monica de la inceputul vacantei. Doamna Deleanu i-o facuse de indata, dar Monica o incercase numai. Pe atunci, Monica isi iubea rochita de doliu nu ca o datorie, ci ca o amintire de la bunica.
Intr-o zi, Danut, Olguta si Monica se jucau de-a culorile: nascocire de-a Olgutei.
― Ce culoare ai vrea sa fii tu? Spune repede, ca altfel spui minciuni si ma supar!
Luat din scurt, pe neasteptate, de glasul si ochii Olgutei, Danut se zapacise. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile!
― Albastru, Olguta, se hotarise el, scos din incurcatura de culoarea cerului.
― Si de ce-ai vrea sa fii albastru?
― Fiindca-i frumos.
― Daa?!
― Sigur! se inversunase Danut.
― Foarte frumos?
― Foarte frumos.
― Cel mai frumos?
― Cel mai frumos.
― Nu-i adevarat. Rosul e mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos.
― Ba albastrul e si mai frumos.
― Spui minciuni. Spune si tu, Monica.
― Eu nu stiu!
― Atunci si tu spui ca si mine, si noi avem dreptate, biruise Olguta.
Vra sa zica, si lui Danut ii placea albastrul De-atunci, Monica incepuse sa astepte rochita de culoarea lui Danut. Doamna Deleanu nu mai indraznea sa i-o dea, de teama sa n-o mihneasca. Monica nu se incumeta s-o ceara Si tare se temea Monica sa n-o supere pe bunica ei! Si nici pe Olguta n-ar fi vrut s-o tradeze.
Monica urma in ietac pe doamna Deleanu. Olguta intra o clipa dupa ele si dadu sa iasa.
― Olguta, unde te duci?
― Vreau sa vorbesc cu papa.
― Olguta, azi nu-i lucru curat cu tine!
― De ce?
― Bine, Olguta, n-ai spus tu ca vrei sa vezi cum ii sade Monicai cu rochita albastra?
― Ba da, eu am vrut.
― Atunci de ce te duci?
― Fiindca Zimbi. Mama draga, eu am mai vazut-o pe Monica in pantaloni! Pina ce se imbraca, eu ma intorc.
Cind facea vizite, Olguta nu intra niciodata intr-o odaie inainte de-a bate la usa. O singura usa facea exceptie de la acest tratament: usa odaii lui Danut, in care Olguta batea cu piciorul cind nu vroia sa intre, dar vroia sa-l scoata pe Danut ― si pe care o deschidea pe tacute cind vroia sa-l surprinda.
Olguta batu o toaca discreta in usa biroului domnului Deleanu.
― Intra.
― Am venit sa te vad, papa.
― Bine, dragu tatei Poate vrei ceva?
― Nuu, papa! Am venit sa te vad.
― Uite un scaun, Olguta. Asa, stai jos.
― Ca o clienta, papa!
― Dragu tatei De-as avea clienti ca tine as cistiga toate procesele.
― Tu pierzi procese, papa?
― Sigur. Pierd si eu ca oricare altul!
― Papa, dac-as fi eu judecator, tu n-ai pierde nici un proces.
― De ce, Olguta? Tata n-are dreptate intotdeauna.
― Da numai mama are!
Domnul Deleanu privi spre fereastra, ferindu-si fata de ochii Olgutei; se intoarse la loc din cale-afara de serios.
― Papa, eu stiu intotdeauna cind rizi tu.
― Fiindca si mie imi vine sa rid.
Incepura sa rida amindoi.
― Si-l iubesti tu pe tata?
Olguta se incrunta.
― De ce ma intrebi? Parca tu nu stii!
― Stiu, stiu! Da-mi place sa mi-o spui tu.
― Mie nu.
― De ce, Olguta?
― Asa Nu stiu
― Vrei bomboane?
― Merci Papa, de ce nu fumezi tu? Fiindca-s eu aici?
― Nu, Olguta. Uitasem Vrei tu sa fumez?
― Da, papa. Tie-ti sta bine cind fumezi.
Domnul Deleanu insuruba tigara rasucita in tigareta. Olguta aprinse un chibrit oferindu-i cu bagare de seama flacara conica.
― Fuuu! Papa, de ce-i mai frumoasa o lulea decit o tigareta?
― Fiindca-ti place tie.
― Eh, papa! Asta-i altceva! Da tie nu-ti place luleaua?
― Ba imi place.
― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua?
― M-am deprins cu tigareta si nu fac bine! Cu luleaua numai pufai; nu tragi in piept cum fac eu, pildui cu voluptate domnul Deleanu.
― Si luleaua o mai ai?
― Sigur. Am mai multe.
― Si ce faci cu ele?
― Le tin si eu degeaba.
― Degeaba?
― Adica mai dau cite una la vreun prieten.
― Papa, tu ma iubesti pe mine?
― Nuu!
― Ba da.
― Cum vrei tu!
― Papa, da ma iubesti mai mult decit pe prietenii tai?
― Mai incape vorba?!
― Atunci da-mi si mie o lulea.
― O lulea?
― Daca ma iubesti, papa!
― Si ce vrei sa faci tu c-o lulea?
― S-o am si eu la mine asa, de frumuseta.
― Bine, Olguta Uite Alege-ti tu una pe placul tau.
Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului.
― Uite, Olguta: asta-i frumoasa si-i mica; de spuma de mare. Numai buna pentru tine. Iti place?
― Imi place, papa. Da eu vreau una mare.
― Alege-ti una mare atunci!
― Asta-i buna, papa? intreba Olguta, punand mina pe cea mai mare.
― Buna, cum nu?! Asta asta o am si eu de la un frantuz care acorda piane la Iasi A murit, saracu! Ce om cumsecade! Excelenta pipa.
― Atunci o iau pe asta. Merci, papa. Am sa tin minte.
― Lasa, dragu tatii. Toate-s ale tale. Tu nu stii ca tata-ti da orice?
Olguta ii dezmierda fruntea si parul.
― Ce par frumos ai tu, papa! Parca-i matasa! De-acuma ma duc.
― Asculta, Olguta, hai si tu cu tata la padure. Il iau si pe Danut; poate vine si mama. Facem o plimbare cu docarul.
Olguta-si trecu mina pe frunte.
― Merg altadata, papa. Azi fac o vizita lui mos Gheorghe, cu Monica Stii, el ne-a poftit, pleca ea capul.
Domnul Deleanu isi resfira mustatile o masura pe Olguta si deschise din nou saltarul cu lulele.
― Olguta, mai ia-ti o lulea: sa ai si tu una.
Olguta ii privi fruntea, zimbind.
― Papa, tare esti tu destept! Merci. Mie nu-mi trebuie.
Dupa ce pleca Olguta, domnul Deleanu isi lua fruntea in mini, si se gindi indelung, cu inima strinsa, intovarasindu-si copilul peste pragul vremii, departe
'Cind te gindesti ca intr-o zi Olguta va fi mare Biata Olguta.'
Monica pornise din salon imbracata cu rochita neagra, urmind-o incetisor ― de bucurie stapinita ― pe doamna Deleanu.
Din ietac se intoarse ea in frunte, cu rochita albastra, insa Monica cea care intrase in ietac nu mai iesise la loc. Atirna in cuierul rochiilor, cu rochita neagra. Monica nu schimbase o rochita, ci un anotimp. Si ochii, si parul ii luceau altfel
Cind cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre daca n-ar fi soarele atit de despletit.
Dar parul Monicai, impletit in doua cozi, atirna pe spate. Asa ca Monica era imbracata in rochita de olanda albastra, decoltata cit trebuie ca sa ramiie copil si ca sa aiba capul ― cu ochii si gura ― tulpina gitului intreaga.
Rochita se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu facea hainute pentru evolutia copiilor, ci numai pentru impodobirea unei vriste ― fiindca genunchii copiilor pot fi sinceri ca si obrazul lor si tot frumosi ramin si vii.
Si Danut era imbracat la fel Danut crestea repede. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrista sa-si aiba zestrea ei cocheta pentru toate anotimpurile anului. Totusi, dulapurile nu erau ticsite cu hainute strimte sau cu rochite prea scurte. Hainutele si rochitele ramase pe loc in urma copiilor, imbracau, in case nevoiase, alti Danuti, alte Olgute.
Monica nu era alta Olguta. Monica era ca si-Olguta. De aceea, rochita albastra rasarise intiia, pe o noua dumbrava la inceputul careia trecuse umbra unei rochite negre.
― Monica, ia uita-te in oglinda, o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochitei, ridicind storul unei ferestre din salon.
Lumina amiezei sufla cu aur in oglinda iconita diminetilor de primavara. Monica pleca ochii in jos.
― Tante Alice, nu-i pacat? tresari teama in bucuria ei.
― Pui mic, nu-i pacat. Si dac-ar fi, l-ar lua tante Alice asupra ei.
― Ce buna esti, tante Alice!
Clanta zvicni.
― Am venit!
― Nu trinti
― nu bufni, nu pocni! Mama draga, tare te iubesc!
― Olguta!
― Am spus o obraznicie?
Doamna Deleanu incepu sa rida.
― Vezi, mama draga!
― Ia astimpara-te! Uite-te mai bine la Monica.
― Ia sa te vad, o lua in primire Olguta intorcind-o spre ea Foarte bine! imi place !Grozav imi place ! Mama draga, bine mai lucrezi tu!
― Slava Domnului! Am auzit si eu o lauda din gura ta!
― Azi sint bine dispusa, mama draga!
― Ia te rog! Lasa-l pe tata sa fie bine dispus cind vrea. Tu trebuie sa fii totdeauna.
― De ce?
― Fiindca esti copil.
― Poate da azi sint foarte bine dispusa! Si tu, mama draga?
― Si eu, daca nu ma naucesti.
― Iti spun eu, mama, ca azi ii sarbatoare.
― Olguta, ti-am mai spus o data ca nu-i!
― Cred da parca ar fi! Monica, tu te dezbraci acuma, sau ramii asa?
― Las-o-n pace, Olguta! De ce vrei sa se dezbrace?
― Eu nu vreau! Tocmai, m-as fi mirat Mama draga, uita-te la mine !
― Ce vrei?
― Eu? Nimic. Numai sa te uiti.
― Bine, ma uit.
― Nu in ochi! Uita-te la mine, asa, stii tu: cum te uiti cind mergem la teatru Inspecteaza-ma.
― Ei, si?
― Si nu vezi nimica?
― Ba vad ca ti-ai patat rochita! Cind ti-ai patat-o?
― Ai vazut? Cind mi-am patat-o? Tu stii, Monica?
― Nici eu!.. Mama draga, nu-i pacat sa am eu o rochita patata?
― Pacat de rochita!
― Si de mine nu?
― De ce ai patat-o?
― Eu?
― Da cine?
― Ea singura. Adica supa.
― Olguta!
― Vrei sa ma pedepsesti, mama?
― Te rog, spune-mi ce vrei?
― Si-mi dai?
― Spune ce?
― Eu nu cer nimic. Da de ce sa am o rochita patata? Eu nu vreau sa am o rochita patata.
― Taci, te rog! Am inteles Ai vazut in sifoniera rochia cea noua.
― Da, cind ai scos-o pe-a Monicai, ademeni Olguta dialogul spre biruinta.
― Olguta, de ce spui minciuni?
― Eu nu spun minciuni.
― Taci Tu nu stiai ca ti-am facut o rochie noua.
― Ba da, stiam.
― Atunci de ce spui c-ai vazut-o acuma?
― Sigur. Acuma am vazut ca-i gata.
― Si vrei s-o imbraci?
― Eu? S-o-ncerc numai ca si Monica
― Bine. Ai dreptate. Te rog numai sa-mi raspunzi drept la ce te-oi intreba.
― Da, raspund.
― Tu ai vrut sa te-mbraci cu rochia cea noua, asa-i?
― Da, consimti cu precautiune Olguta.
― Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copil cuminte: 'Mama, te rog frumos sa-mi pui rochita cea noua'?
― Fiindca nu mi-ai fi pus-o.
― De unde stii?
― Stiu eu. Mi-ai fi raspuns ca azi nu-i sarbatoare si c-am s-o patez.
― Olguta! Olguta! Spune-mi drept, de ce esti tu asa de sireata?
― Taci, Olguta?
― Nu tac, da nu stiu!
― Vezi, Olguta!
― Poate ca stii mata, mama draga!
― Hai sa te-mbrac.
― Aha!
Danut inchise usa salonului, usurel, raminind afara. Monica nu bagase de seama.
― Hm!
Prin gaura broastei o vazu din nou uitindu-se in oglinda.
― Frumos!
A treia oara la fel.
― Bravo!
Si a patra oara.
Vra sa zica Monica se uita in oglinda! Monica-cea-cuminte, Monica-cea-ascultatoare, Monica se uita in oglinda. Se uita si Danut, dar el era baiat! Vra sa zica Monica
'Dar si tu te uiti pe borta cheii!'
'Asta-i altceva!' raspunse Danut cu vorbe mute, gindului obraznic.
Si, ca sa i-o dovedeasca, intra in salon brusc. Monica se uita pe fereastra.
― Hm!
― Nu ti-i prea cald, Danut? il intimpina Monica, gata sa-i slujeasca in haine de imparateasa.
― Treaba mea! Nu te-amesteca!
― Ti-am facut ceva, Danut?
― Fa-mi numai!
― Nu-ti fac nimic, Danut.
― Ti-i frica!
― Nu mi-i frica, Danut 'mi-i mila de tine fiindca te persecuta Olguta', urma in gind, si pe obrajii tot mai rosi, Monica.
― Nu ti-i frica? sfida el.
― Nu De ce sa-mi fie frica?
― Atunci de ce nu sari la bataie?
― Eu nu ma bat, Danut .
― Fiindca ai minca bataie?
Monica ofta Pacat de rochita cea neagra! De ce-o mai imbracase pe cea albastra? Pacat! Da ! Pacat!
― Taci?
― N-ai dreptate, Danut! dadu din cap Monica.
― Bine ca ai tu!
― Danut, nu vorbi asa urit!
― Du-te si ma spune!
― Eu nu pirasc.
― Da te uiti in oglinda! replica victorios Danut, aratind cu degetul oglinda goala.
― M-am uitat. Tante Alice mi-a spus sa ma uit, si eu m-am uitat
― Hee! Stiu eu ce spun! Mai zi ceva!
― Spune, de ce te-ai uitat?
Ochii Monicai se plecara mai tare si inima-i batu
― Fiindca nu era nimeni, fiindca te-ascunzi, fiindca te prefaci!
Cum ar mai fi vrut Danut sa-l auda si Olguta, vorbind asa de mult si de bine Ce mare fericire! Poate asculta la usa Olguta.
― Mai spune ceva. Cred si eu! imi intorci spatele! Asa-i usor sa vorbesti!
Monica plingea, cu ochii inchisi, ascultind.
Danut se indrepta spre usa Nu mai avea ce face Mai zabovi putin in prag, asteptind o provocare. Se despartea de Monica asa cum te desparti de un succes fara aplauze: cu melancolie.
'Danut e suparat pe mine! Bine, daca-i asa' Minia plinsului o inaspri. Isi strinse batista cu
severitate, pedepsindu-si rochita sa fie patata de lacrami.
Doamna Deleanu se dadu indarat doi pasi
― Olguta, stai linistita.
Olguta nici nu clinti, ca si cum rochita noua, in acea clipa solemna, s-ar fi putut scutura ca o tufa de maciesi suprem infloriti. Cu fruntea incordata si cu ochii micsorati, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri pentru ostile lor in preajma atacului; sculptorii pentru statui, inainte de-a si le trimete la Salon; indragostitii pentru intiiul plic, inainte de-ai incredinta destinul cutiei de scrisori; si femeile coapte in oglinda, inainte de-a-si pune mantoul de bal
― Poti sa-mi multumesti!
― Merci, mama draga! rasufla Olguta, multumind mai mult pentru vorba decit pentru rochita.
Un cusur numai, si rochita ar fi trecut pe masa de operatie!
― Vin' sa te sarut, Olguta.
Olguta era a doamnei Deleanu. Asta era rasplata.
― Du-te sa te vada si tata.
Asta pe deasupra.
Se incrucisara in antret. Olguta privi compatimitoare pe Danut.
― Credeai ca eu nu stiu?
― Ce sa stii? se cutremura Danut.
― Cum, ce sa stiu? Ca mergeti la padure cu docarul.
― Si ce? Merg! izbucni Danut, antrenat de intiia victorie.
― Du-te! Eu am refuzat! replica sarcastic Olguta.
― Ai refuzat? nu-si crezu urechilor Danut.
― Eu nu ma rog sa ma ia ― ca tine. Eu refuz sa merg, fiindca asa vreau!
'Bravo tie, Olguto! o aclamara gindurile lui Danut. Merg singur! Merg singur!'
― Sigur! daca vrei tu asa! vorbi el ceremonios.
― Lasa, lasa! Crezi tu c-ai sa mii? Tata tine haturile. Mi-a spus el mie! Pune-ti pofta-n cui!
― Aa! De asta ai refuzat!
― Ba de loc! Daca mergeam eu, eu minam. Eu stiu sa min. A spus si mos Gheorghe.
― Atunci de ce nu mergi?
― Fiindca nu vreau!
― Nu vrei?! zimbi sceptic Danut Si pentru ce?
― Asta-i treaba mea!
― Nu zic! Da eu vreau.
― Ce vrei?
― Sa merg.
― Tuu? Vrea tata, si asta-i altceva!
― Si pe tine nu te ia: sic!
― Pe mine?! Hai sa-ti arat eu! Si sa nu mai spui sic
Apucindu-l de mina, il smuci spre usa biroului.
― Ce-i, copii? Mergem?
― Papa, spune tu daca nu m-ai poftit la padure si eu am refuzat?
― Asa-i, Olguta. Tu faci vizite azi. Te ia tata altadata. Bre, bre! Da frumoasa mai esti!
― Vezi!
Danut era in prag.
― Acuma du-te cu docarul.
Danut se vazu afara, in fata usii izgonitor inchise.
― Lasa! Am sa-ti arat eu tie!
Feti-frumosi din turbinca lui Ivan isi pregatira palosele ca sa retuseze umilirea lui Danut.
Mos Gheorghe se gatise ca pentru horele din tinereta, hore care-i mai jucau in amintire uneori cind bucuria nu-si gasea astimpar nici tovaras in trupul imbatrinit. Se gatise fiindca era in casa lui, si fiindca in casa lui avea sa vie 'duduita mosului'. Acoperi cu o naframa strachina plina de pere busuioace culese una cite una din vestita livada a Otalencii. Lua strachina, trecu prin tinda, si o aseza deasupra unei birne de sus. Ca dintr-o catuie rustica, tamiia aprinsa de soarele verii umplu incaperea
'Hm ! Miroase bine a nu stiu ce! Unde le-ai ascuns, mos Gheorghe?'
'Ce s-ascund, duduita mosului?'
'Ia, niste pere busuioace de la Otaleanca.'
'Oare?'
'Ba ca da!'
'Ba ca nu'.'
'Iacata-le, mos Gheorghe! Cum le dam noi gios? Sus, mos Gheorghe, ca mata n-ajungi.'
Mos Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu, si cu Olguta putea vorbi oricind; glasurile lor tineau tovarasie singuratatii mosului.
O singura amaraciune avea mos Gheorghe: ca nu va ajunge s-o vada mireasa pe duduita mosului. Hei! atunci ar fi imbracat mos Gheorghe hainele de mire si numai ce-ar fi chiuit el de pe capra: 'Hii-hii, baietii mosului !'
Si-ar fi intins baietii un trap dracesc sa-i creasca inima duduitei. Si numai ce s-ar fi intors duduita mosului spre mire si i-ar fi spus: 'Aista-i mos Gheorghe. El m-o invatat sa min caii.'
Si mosu ar fi zimbit pe capra indreptindu-si spinarea: 'Hei-hei! Si pe tine are sa te miie, ca stie duduita mosului sa tie hatu!'
Dar mai avea mos Gheorghe, tot intr-ascuns, si-o bucurie mare: ca dupa moartea lui
― Iar, mos Gheorghe? il mustra doamna Deleanu, vazindu-l cu banii intr-o mina si palaria-ntr-alta.
― Da! Iar
― Si ce vrei sa-ti cumpar, mos Gheorghe?
― Lucru ales, cuconita, ca pentru fata boiereasca.
― Cit, mos Gheorghe, ca-i bun si ieftin.
― Ba, matasa, sarut mina, ca-i scumpa si frumoasa.
― Si pentru ce, mos Gheorghe? Ca doar fata de maritat n-ai?
― Sa hie Stie el mosu.
In fiecare toamna, asupra plecarii la oras, se intimpla la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu se dumirea nici Otaleanca, gospodina de frunte, agera la minte si iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui mos Gheorghe valuri-valuri, pinzeturi albe de tot soiul, platite fara tocmeala.
― Pentru cine stringi zestre, mos Gheorghe?
― Are el mosu pentru cine!
― Pentru cine, mos Gheorghe?
― Mai, fimee, mai, pacat ca nu faci tu pinza cu limba aiasta ca multi ai mai face!
Sipetul brasovenesc ― dar de la boierul cel batrin ― era aproape plin. De asta mos Gheorghe nu stia ca matasurile din fund se taiasera. Nu cuteza el sa umble in sipet cu minile de la grajd. El umplea, privea, si-atit! Din pricina sipetului, mos Gheorghe nu mai mina caii la Iasi, de doi ani.
― Se poate, mos Gheorghe?! Dai caii pe mina lui Ion?!
― Asa-i, oftase mos Gheorghe. Da iaca-s batrin! Sa ma gaseasca moartea la mine-acasa.
Doua ierni, mos Gheorghe oftase dupa cai, facind foc in vatra pentru sipet.
Caci dupa moartea lui
Mos Ggeorghe isi pieptana parul alb cu minile. Isi potoli mustatile, iesi afara si se aseza pe prispa cu ochii indreptati spre poarta, ca cei care stiu ca in curind vor iesi pe ea, pentru vecie
Docarul se opri in pragul portii deschise de Ali care porni inainte cu limba scoasa.
― Anica! Unde-i Anica? striga doamna Deleanu.
― A-nii-caaa! racni Ion, urcindu-se la spatele docarului.
― Unde esti, Anica? vocifera Olguta de pe scara pridvorului.
― Unde-i Anica? se intreba placid Profira, dindaratul Olgutei.
― Du-te si-o cauta! se incrunta Olguta.
― Iacata-ma-s, conita! tipa Anica navalind din casa, ca un vinat speriat de racnetele gonacilor.
― Uita-te la mine.
― Ma uit, conita! se alinta din solduri si grumaji Anica, oprindu-se din fuga.
― Asculta bine. Ai sa te duci cu duducele la mos Gheorghe. Sa le pazesti de cini pin-acolo, auzi?
― Da, sarut mina, asa am sa fac.
Docarul porni. De pe scari, Olguta il petrecu pina ce colbul il mistui de-a binelea, ironica Monica inca mai departe, cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.
― Hai, Monica!
― Hai, ofta Monica.
― Sa mergem! se amesteca Anica.
― Da tu ce vrei?
― Sa va duc la mos Gheorghe!
― Sa ma duci tu pe mine?
― Asa a poruncit conita
― Si eu iti poruncesc sa stergi colburile in casa Hai, Monica!
― Sarut mina!
Ochii Anicai ascultara pe doamna Deleanu, zimbind dupa rochita rumena in soare, dar trupul Anicai, tintuit pe scari, se pregati sa faca ceea ce poruncise duduita cu ochi de drac.
― De-acuma hai sa ne culcam, casca Profira.
Doua priviri se incrucisara in poarta asupra celor doua rochite colorate: privirea Anicai, de pe scari, cu-a lui mos Gheorghe, de pe prispa.
Rochita albastra si rochita rosie inflorira drumul alb de-a lungul, cind iata ca rochita rosie se opri. Cea albastra sovai pe loc. Rochita rosie lasase drumul si apucase pe cimp.
Rochita albastra filfiia, aratind ca era mai aproape spre casa lui mos Gheorghe pe drum decit pe cimp.
Mos Gheorghe zimbi.
Si deodata, rochita albastra alerga dupa cea rosie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.
Mos Gheorghe porni intr-un suflet spre livada. Stia el din tinereta ca la poarta niciodata nu rasar rochite rosii.
Mos Gheorghe se tupila in iarba subt gardul nalt din fundul livezii si astepta.
― Amarnic are sa se minie! mormai el, zimbind Aha!
Se auzea glasul Olgutei.
― Tie-ti place sa intri pe poarta?
― Da, Olguta, de ce sa nu-mi placa?
― Da de ce sa-ti placa!
― Stiu eu! Asa m-am deprins!
― Foarte rau!
― De ce, Olguta?
― Fiindca numai mosnegii intra pe poarta. Eu nu intru!
― Tu sari gardul?
― Sigur Da acuma nu vreau, fiindca-mi stric rochia.
― Atuncea cum facem?
― Lasa ca stiu eu.
Mos Gheorghe se posomori.
― Eii! Nu se poate!! exclama Olguta.
― Ce-i, Olguta?
― A astupat-o!
― Borta de la gard.
― Aa! Vezi, Olguta! Daca mergeam pe drum!
― Da! Sigur! Ca sa ne umplem de colb! Da de ce-a astupat-o?
― Nu stiu, Olguta!
― Da stiu eu!
― De ce?!
― Saracu mos Gheorghe! Dadeau porcii in livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe.
― Duduita mosului! Nu s-a suparat! mormai incet mosneagul.
― Si-acuma ce facem?
― Mergem pe dincolo.
― Si intram pe poarta, zimbi Monica.
― Eii! Pe poarta Intram si noi pe unde putem!
― Bine-ai facut, mos Gheorghe, c-ai astupat borta! I-am aratat si Monicai pe unde intrau porcii!
Ridicindu-se de pe prispa, mos Gheorghe le intimpina gifiind.
― Lasa, c-o face mosu la loc! Da poftim in casa, sa va racoriti.
Rochita rosie intra dupa cea albastra, cum se cuvine la oaspeti.
― Vezi tu, Monica, asta-i dulceata de nuci verzi
― Vad!
― Vezi! Maninca mai intii, s-ai sa vezi! Lasa, mos Gheorghe, eu tin tablaua.
― Nu se poate, duduita! Mata ia si maninca si te racoreste cu apa
― Si mata n-ai sa iei?
― Multumesc, duduita mosului! Eu is batrin Ce-mi trebuie mie!
― Vrei sa ma supar, mos Gheorghe?
― Iaca iau!
― Ei! Ai vazut? se incrunta Olguta la Monica.
― Foarte buna! Multumesc, mos Gheorghe.
― Asa dulceata nu mai este! hotari Olguta tot cu ochii ia Monica.
― Si tante Alice face foarte buna!
― Da! Parca tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu!
Mos Gheorghe isi trecu palma peste musteti Tot bucatareasa de la curte ii facea si lui dulceata.
― Acuma stai jos, pofti Olguta pe Monica Asta se cheama lavita. Asa-i, mos Gheorghe?
― Asa-i! Ce nu stie duduita mosului!
― Vezi, Monica .
― Olguta, ce bine miroase!
― Sigur. Miroase foarte bine Aha! Unde-s mos Gheorghe?
― Ce sa fie, duduita mosului?!
― Nu spune, ca stiu!
― Ce sa spun?!
― De la Otaleanca?
― Otaleanca?!
― Sigur ca-s de la Otaleanca!
Suita, dupa vechiul obicei, in bratele lui mos Gheorghe, Olguta lua strachina de pe grinda.
― Sigur! Numai mos Gheorghe are asa pere.
― Mos Gheorghe le are?
― Nu-ti spun!
― Da tu spuneai ca-s de la Otaleanca
― Ce-are-a-face! se supara Olguta La Otaleanca se coc numai!
― Ia sa va dea mosu un prosop sa nu va festeliti ca tare-s zamoase!
― Si bune-s! adauga Monica, muscind din para cu batista dedesubt.
― Si coapte! le preamari Olguta, privind cu mindrie lacrimile picurate pe prosopul asternut peste rochita.
― Le-a ales el mosu! Pacat numai ca-s a Otalencei, ofta incetisor mos Gheorghe.
― Mos Gheorghe, da nu-i arati cartile? Monica nu le-a vazut! Sa vezi tu ce are mos Gheorghe!
― Ia niste vechituri, duduita, zimbi mosneagul, luind cu evlavie bucoavnele rinduite pe masa de subt icoana.
― Olguta, asta-i de la mine! se bucura Monica descoperind zalogul de matase dintre foile deschise.
― Da Lui mos Gheorghe ii trebuia pentru carte !
― Si bunica tot asa avea!
― Sigur ca si mos Gheorghe.
Olguta si Monica se strinsera alaturi pe lavita. Pe rochita rosie si pe rochita albastra, deopotriva, Biblia veche isi desfacu scoartele afumate Mos Gheorghe se aseza pe un scaunel rotund la picioarele fetitelor. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei si a tacerii. Olguta intoarse o foaie cu bagare de seama. La inceputul celei urmatoare, intiia slova ardea rosie intr-un chenar negru, ca o garoafa in pioasa ferestruica a unei manastiri
― Vezi tu, Monica?! Citeste daca poti.
― Tu poti?
― Eii! Numai mos Gheorghe poate.
― Chiar stii, mos Gheorghe?
― Stie mosu. Aieste-s chirilice Nu-i greu.
― Daa, chirilice?
― Sigur, chirilice. Foarte greu, dadu din cap Olguta cu respect.
Vorbeau cu glas scazut, ca la gura sobei.
― Mos Gheorghe, s-aud si eu cum citesti! il ruga Monica, scuturindu-si cozile pe spate.
― Sigur. Arata-i, mos Gheorghe.
― Numai sa-mi pun ochelarii.
― Si bunica avea ochelari.
― Sigur, ca si mos Gheorghe!
― Olguta, tare-i bine la mos Gheorghe!
― Sigur, ca-i foarte bine.
Mos Gheorghe isi drese glasul, ofta si, cuprinzind Biblia in palmele despartite, isi dadu capul indarat cu solemnitate.
― Asa-i ca-i frumos mos Gheorghe?
― Da, Olguta, raspunse tot in soapta, Monica S-ascultam pe mos Gheorghe.
'Si se duceau parintii sai in fiecare an la Ierusalim, la sarbatoarea Pastelor. Si cind el a fost de doisprezece ani, suindu-se el la Ierusalim, dupa datina sarbatoarei si sfirsindu-se zilele, cind s-au intors ei, a ramas pruncul Isus in Ierusalim, fara ca Iosif si muma lui sa stie'
Cu minile incrucisate pe genunchi, fetitele ascultau povestea
'Si neaflindu-l, s-au intors la Ierusalim, cautindu-l. Si dupa trei zile l-au aflat in templu, sezind in mijlocul invatatilor, ascultindu-i si intrebindu-i. Si se mirau toti cei ce-l auzeau de priceperea si de raspunsurile lui.'
― Dragu lui copil! ofta mos Gheorghe cu ochii Olguta.
― Mos Gheorghe, si invatatii aveau barbi lungi?
― Si albe, duduita mosului.
― Si ei il intrebau?
― Il intrebau.
― Si la toti le raspundea?
― Le raspundea, si-i intreba si el.
― Sigur, mos Gheorghe Si-i incurca.
― Ii incurca, duduita mosului, cum nu.
― Si nu-i tragea de barba?
― Nu-i tragea, duduita mosului, zimbi mos Gheorghe.
― De asta l-au ucis.
― Da, l-au ucis, se posomori mosneagul.
― Mos Gheorghe, spune mai departe, sopti Monica. 'Si vazindu-l, s-au uimit, si a zis catre el muma lui: «Fiule, de ce ne-ai facut asta? Iaca, parintele tau si eu, ingrijiti fiind, te cautam» Si a zis catre dansii: «Pentru ce ma cautati? Au nu ati stiut ca mi se cade sa fiu in cele ce sint ale parintelui meu'!» Dar ei nu au inteles graiul care le-a vorbit'
― Sigur Mos Gheorghe, nu l-au pedepsit?
― Nuu, duduita mosului. Pe fiul lui Dumnezeu? se spaiminta mos Gheorghe, facindu-si cruce.
― Da ei nu stiau, mos Gheorghe.
― Da stia Dumnezeu!
'Si Isus crestea in intelepciune si in vrista si in har inaintea lui Dumnezeu si-a oamenilor.'
Mos Gheorghe isi ridica ochii de pe Biblie, asupra fetitelor. Fericirea ii umplea sufletul. In casuta mosului, subt ochii lui, trei copii cresteau impreuna inaintea lui Dumnezeu, dar feriti de oameni Si dintre ei numai unul, saracu, avea sa moara pe cruce: copilul Domnului.
― Mos Gheorghe, da fesul nu l-ai aratat!
― Iacata si fesul turcului.
― Vezi, Monica, asta se cheama fes, ii explica Olguta.
― Stiu, Olguta! Cum sa nu stiu! Avea si bunica de la bunicu.
― Nu se poate!
― Ba da, Olguta! Tot asa era: ros, cu canaf negru.
― Eii! Acela era cumparat de la Constanta. Asa am avut si eu. Da fesu lui mos Gheorghe e chiar de la turci.
― De la turci?
― Sigur. Din batalie.
― Adevarat, mos Gheorghe?
― Adevarat, duduita. De la Plevna il am.
― Ai fost la Plevna, mos Gheorghe?
― Sigur c-a fost. Daca-ti spun eu! Mos Gheorghe are si decoratii.
― Adevarat?
― Are mosu.
― Si-i frumos la razboi, mos Gheorghe?
― Eii! Duca-se pe pustii! Mor bietii cai ― mai mare jalea ― si oamenii, saracii Duca-se pe pustii!
― Si mata n-ai murit, mos Gheorghe.
― Cum sa moara, se indigna Olguta. Vrei sa ma supar?
― Iaca-s viu Nu te supara, duduita mosului Ia mai bine sa mergem in livada.
― Mos Gheorghe, dac-as fi eu fata matale, si dac-as face obraznicii, m-ai bate?
― Fereasca Dumnezeu!
― Vezi, Monica! Da de ce nu tragi din lulea, mos Gheorghe?
― Fac miros urit.
― Ba-i frumos. Imi place mie si Monicai.
―Fie s-asa. Da hai sa va arate mosu ceva in livada.
― Hai, Monica Ce vrei sa faci, mos Gheorghe? se alarma Olguta, vazindu-l ca intinde mina spre palaria ei.
― Sa-ti dau palaria, duduita.
― Nu pune mina pe palarie, mos Gheorghe!
― Iaca am lasat-o! Da ce-i, foc in palarie?
― Foc, mos Gheorghe, chiar asa! se incrunta viclean, Olguta.
― Mergem, Olguta?
Mos Gheorghe arunca o privire spre lacata sipetului
― Nu-i descuiet, mos Gheorghe, n-ai grija. Cind ai sa-mi arati si mie?
― Nu mai e mult pin-atunci, duduita mosului, zimbi el departe.
Olguta-i astepta sa plece.
― Inchide usa, Monica.
Raminind singura, lua din fundul palariei luleaua invalita intr-o sugatoare, o mai lustrui cu rochita cea noua, si incepu sa caute prin odaie La loc de cinste, subt icoana, alaturi de bucoavnele sfinte, mos Gheorghe asezase darul Olgutei: cutia cu bectimis. Deschizind capacul, Olguta desfacu hirtia rosie si sonora, infunda in aromatul asternut luleaua, si inchise capacul la loc.
― Mos Gheorghe, chiui Olguta, ajungindu-i din urma, acum stiu de ce-ai astupat borta.
― Nu te preface, mos Gheorghe. Uite-l dupa nuc. Ai vrut sa-mi faci o bucurie! Stiam eu ca n-ai astupat borta din pricina porcilor!
― Ce spui tu, Olguta?
― Nu vezi, Monica! Uite scrinciobu! Scrinciob, Monica! Hai sa te dau in scrinciob! Merci, mos Gheorghe.
Avea Otaleanca pere busuioace, da scrinciob n-avea Mos Gheorghe aprinse luleaua si porni spre fundul livezii sa destupe borta.
― Olguta!
― Sstt!
― Olguta!
― Ti-i frica?
― Nu mi-i frica, da
― Tine-te de mine.
Olguta se suise in picioare pe banca zburatoare, cu minile inclestate pe barele de lemn. Toate vioarele stridente ale scrinciobului mieunau aprig subt minile ei. Monica vedea cind cerul, cind pamintul, cind albastru, cind verde. Imbratisa picioarele Olgutei Si scrinciobul: scirt-scirt Cind sus, cind iar sus c-un ingeras albastru la picioarele unui dracusor ros.
― Vai, Olguta!
― N-ai frica.
― Olguta, cadem!
― Nu te las eu!
― Olguta!
― Monica!
Monica inchise ochii. Obrajii Olgutei ardeau.
― Stai, duduita mosului, ca ametesti, o potoli mosneagul, aducind scrinciobul din cer in puterea bratelor.
― Mos Gheorghe, vreau sa merg calare, striga Olguta batind cu piciorul in scrinciobul oprit.
― Te-nvata el mosu, da odihneste-te oleaca.
― Uf! Tare-i bine, da nu mai pot! rasufla Monica, inviind din noaptea valurilor la lumina portului.
― M-am odihnit, mos Gheorghe. Iar incep! Hai si mata, mos Gheorghe.
― Stai, ca ma dau jos! tipa Monica.
― S-acuma sa ma vedeti pe mine, ii vesti Olguta ridicindu-se la loc in norii de asfintit, de culoarea lor.
― Rau te-ai infierbintat, duduita mosului.
Culcata pe laicerul intins de-a lungul prispei, Olguta zimbea si gifiia cu capul pe genunchii Monicai.
― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Mos Gheorghe, sa-mi aduci aminte am sa-ti spun ceva. Monica, pune mina aici.
― Vai, ce tare-ti bate inima!
Ar fi putut scutura un manunchi de bujori cu bataile inimii. Mina Monicai fugi spre frunte.
― Da-mi apa, mos Gheorghe Multa.
― Vai de mine! Vrei sa cazi la pat, duduita?
― Da-mi, mos Gheorghe, nu ma lasa!
Mos Gheorghe intra in casa oftind.
― Tu esti teribila, Olguta!
― Ei!
― Da. Mie-mi vine ameteala.
― Nu se poate. Asa crezi tu Eu as vrea un scrinciob mare-mare-mare, un scrinciob de aici pina la Iasi. Stii ce-as face? L-as lua pe mos Gheorghe si dintr-o data l-as lasa la Iasi.
― L-ai lua de aici?
― Cind incepe scoala, nu acuma. Si dupa asta as lua scoala si as zvirli-o in iaz, si-n locul scolii as duce casa lui mos Gheorghe
Tacura, urmarindu-si gindurile Monica isi inchipui un scrinciob care ar duce-o in cer, la bunica.
'Fara Danut?'
'Fara de bunica?'
Monica privi spre curtea boiereasca. Acusi trebuia sa vie si Danut In sufletul Monicai bucuria navali ca o roseata pe obraji Scrinciobul pornise gol in cer.
Vocea Olgutei rasuna energica.
― Asculta, Monica, eu as vrea un scrinciob din Romania pina in America. Tu stii ca in America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu il aduc in Romania.
― Si daca-i mai mare decit Romania?
― Nu-i nimic. Si peste tara mea, il pun imparat pe mos Gheorghe.
― Si tu?
― Eu is imparateasa Da eu ma dau in scrinciob.
― Si cu regele Carol ce faci?
― Nu stiu Il fac statuie si gata! Mos Gheorghe, m-ai lasat! Mos Gheorghe, mi-i sete!
― Iaca si mosu.
Ascuns dupa usa, tot zabovise, tot asteptase, dind ragaz Olgutei sa se mai potoleasca putin.
― Nu-i buna apa, duduita mosului. Am uitat cofa descoperita si-au dat mustele in ea. O spurcat apa.
― Mos Gheorghe!
― Zau, duduita mosului!
― Mos Gheorghe, nu ma lasa!
― Niste busuioace, duduita mosului.
― Mai ai?
― Are mosu un paneras.
― Sa le mincam, mos Gheorghe.
― Asa zic si eu.
― Bune-s!
― Dulci-s!
― Mai bune decit apa, duduitelor.
― Buna-i si apa, mos Gheorghe, da cica au intrat mustele.
― Daca iti spune mosu.
― Le-ai prins mata de-afara, ca-n casa nu-s, mos Gheorghe!
― Ba zau !
― Hai sa te cred, mos Gheorghe, ca bune-s busuioacele cind ti-i sete de apa.
― Toate le stie duduita mosului.
― Mos Gheorghe, ce s-aude?
― Ia niste copii S-o incaierat. Copii, da!
― Se bat, mos Gheorghe?
― Ei! Se hirjonesc ei asa.
Olguta sari drept in picioare, privi si se repezi la poarta.
― Ce-l bati, mai, nu ti-i rusine?
Mai naltuti decit Olguta, cei doi baieti de taran se bateau cu destoinicie pe tacute, icnind numai.
Alaturi de ei insa, un copilas marunt, in camesuica, tipa si se vaicara ca un lautar tocmit pentru bataia celorlalti.
― Si tu, ce tipi?
Cel mic amuti, trecindu-si dosul palmei peste nas.
― Acusi v-arat eu voua! De ce va bateti?
Amindoi baietasii indreptara o cautatura crunta spre Olguta, ca doi taurasi in fata muletei toreadorului.
― Mai, da voi n-aveti gura ― cind va-ntreaba duduita? interveni mos Gheorghe.
― Ia l-am gabjit!
― L-am trintit oleaca!
― Cum iti zice tie?
― Ionica.
― Si tie?
― Patru.
― Si tu de ce plingeai? se inturna Olguta catra cel marunt.
― El ii frati-meu, lamuri, tot mohorit, Patru.
― Si ce i-ati facut?
― Olguta, spune sa-i stearga nasul. Uite ce ochi frumosi are, sopti Monica, aratind doi ochi albastri si un nasuc tare necajit.
― Auzi mai, sterge nasu lui frati-tau!
― Da di ci?
― Da di ci-i frati-tau? se imbufna Olguta, inginindu-l.
Camesuica celui mic, devenind batista, descoperi o goliciune pintecoasa
― Mai broscoiule, sa nu mai plingi! Si voi veniti cu mine.
― Parca am facut ceva! se inspaimintara baietii, codindu-se in fata portii si-a poruncii.
― Hai-hai! cind spune duduita!
Mos Gheorghe ii lua de dupa git pe fiecare, cu blindeta, aducindu-i inauntru. Monica dupa ei, de mina cu cel mic. Se oprira cu totii in fata prispei, Olguta, asezata turceste pe laicer, se incrunta si vorbi apasat.
― Mos Gheorghe, acuma lasa-i cu mine.
Mos Gheorghe ii slobozi, impingindu-i binisor spre Olguta. Cel mic incepu sa tipe.
― Tu sa taci odata! Monica, da-i o para Acuma sa va judec pe voi.
Baietii plecara capetele, incrucisind, in treacat, priviri dirze. Mai mult decit toti, mos Gheorghe zimbea in mustatile albe.
― Cine-a sarit intii la bataie?
― Mai Patru, tu ai sarit, il tinti Olguta.
― Parca numai eu!
― Spune de ce ai sarit la bataie?
― Sa spuna el!
― Ba tu sa spui, ca pe tine te-am intrebat.
― M-o facut ,,porcule', mormai Patru cu pumnii strinsi.
― Da tu di ci m-ai facut jidan? izbucni Ionica.
― Fiindca m-ai pradat de bunghi!
― De unde-ati furat voi bunghi? se otari Olguta.
Patru sa uita la Ionica. Ionica-l masura pe Patru Amindoua capetele se indreptara spre mos Gheorghe Mos Gheorghe intilni ochii Olgutei si pleca fruntea in pamint.
― Aha! Vra sa zica, voi va jucati in bunghi in loc sa faceti treaba.
― Citi bunghi aveti?
― Eu n-am; m-o pradat! se rasti Patru la Ionica, ragusind deodata.
― Citi bunghi ai tu?
― Parca-am numarat?!
― Mai Patrule, da tu citi bunghi ai avut?
― El stie, ca m-o pradat!
― Scoate bunghii!
Ionica intoarse capul inspre poarta, gata s-o ia la fuga.
― Fa cum porunceste duduita, mai Ionica. Asta-i stapina ta, il sfatui mos Gheorghe.
Ionica ofta din greu, salta din umeri subtiindu-si mijlocul incins cu briu ros si scoase o legaturica plina de noduri si sunatoare de bumbi, ca un chimiras copilaresc.
― Mai multi n-am!
― Da-i incoace!
Fruntea lui Ionica imbatrini
― Monica, ia deznoada tu
Ochii lui Ionica n-o slabeau pe Monica. Cu fiecare nod desfacut, pumnii lui Ionica se stringeau mai tare fara folos pentru nodurile batistei si cele din git Patru se dadu mai la o parte.
― Ha ha hhh! Ha ha hhh! incepu din nou fratiorul lui Patru.
― Mos Gheorghe, mai da-i o para da-i doua sa taca ― auzi tu?
Monica intinse Olgutei, in palmele alaturate, legatura desfacuta, cu bumbii tarcati.
― Monica, du-te-n casa si imparte-i in doua.
― N-o lasa, mos Gheorghe, strigara intr-un glas baietii gata sa se repeada dupa Monica.
― Ia!
Olguta se ridica in picioare, privindu-i de sus.
― Vra sa zica mos Gheorghe v-a dat bunghii
― Noua ni i-o dat, se scuturara ei.
― Voua, voua! Da de ce vi i-a dat?
― Ca sa ne giucam noi! se batura ei peste piept.
― Si voi asa ati facut?
― Da cum?
― Da cum? Eu m-am batut, sau voi? Ia sa vad
Calciile goale ale lui Ionica sfredeleau pamintul Degetul cel mare de la piciorul lui Patru se ridica in sus, nedumerit.
― Vra sa zica, in loc sa va jucati cu bunghii lui mos Gheorghe, voi v-ati pradat.
― El m-o pradat!
― Is bunghii mei! Zi mai, ci stai!
― M-ai pradat.
― Ei, acuma vorbesc eu Vra sa zica v-ati pradat si v-ati batut Si mos Gheorghe, fiindca nu l-ati ascultat, va ia inapoi bunghii. Asa-i, mos Gheorghe?
Privit din trei parti, mos Gheorghe clipi.
― Da! ofta el cu ochii la Olguta.
― Acuma sa va vad!
Patru ofta. Ionica se scarpina dupa ceafa.
― Vra sa zica ati tacut. Bine. Acuma sa vorbesc eu In ce clasa esti tu, Patru?
― Parca eu mai stiu!
― Nu stii. Atunci bunghii tai ii dau eu lui Ionica. Spune tu, mai Ionica, in ce clasa esti?
― Intr-a patra, se iuti el cu raspunsul.
― Si eu parca nu-s! sari Patru.
― Vra sa zica intr-a patra, ca si mine. Bun. Acuma eu am sa pun o intrebare: cine raspunde indata, capata bunghii lui mos Gheorghe. Ati auzit?
Baietii se incordara ca pentru o intrecere la fuga.
― Gata, Olguta, o vesti Monica, aratindu-i pumnii inchisi.
― Acusi is si eu Cit face cinzeci si trei inmultit cu saptezeci si unu? Poftim.
Monica, Patru si Ionica ramasera cu ochii mari si gura cascata in fata Olgutei. Mos Gheorghe dadu din cap minunat.
― Unu ori trei face trei. Unu ori cinci face cinci
Incepura in gura mare Patru si Ionica, intorcindu-si spatele si scriind in aer cifrele.
― Tu stii, Olguta? sopti usurel, Monica.
― Da tu?
― Nu stiu.
― Nici eu.
― Vai, Olguta!
― Parca ei stiu! Da-s prosti! Uite cum isi bat capul.
― Daca n-am tabla si plumb! se tingui Patru cu amaraciune.
― Ma duc in sat, si-aduc socoteala gata, se oferi Ionica.
― Vra sa zica nu stiti. Voi, baieti din clasa a patra, nu stiti sa faceti o inmultire. De ce nu v-a lasat repetenti?
Baietii o ascultau cu teama si supunere.
― Vra sa zica numai eu stiu. Ia spuneti voi, a cui-s bunghii?
― oftara ei amar.
― Ai mei, fiindca numai eu stiu. Monica, da-i incoace.
― Nici legatura nu mi-o dai? intreba cu spaima si sfiala Ionica.
― Da-i-o, Monica De-acuma plecati! Ce mai asteptati?
― Hai, mai!
― Hai!
― Mai Patrule, ai sa te mai bati?
― La ce?
― Da tu, mai Ionica?
― Hhei! ofta el hurducat.
― Ia veniti incoace Hai, ca ma supar.
Baietii se apropiara cu capul in pamint.
― Ia intindeti fiecare cite-o mina.
Pumnul lui Patru inghiti bumbii. Ionica ii privi pe-ai sai cu mai mult 'ramas bun!' decit 'bine-ati venit', purtindu-si privirile cind spre palma lui, cind spre pumnii lui Patru.
― Monica, da-mi sase pere.
Monica alese, facu un buchet din cozi, si le intinse Olgutei.
― Patrule, na doua pere, si sa nu mai fii prost sa-ti pierzi bunghii ia Ionica ― si tie, mai Ionica, iti dau eu patru pere busuioace cum n-ai mincat tu niciodata. Pune-ti bunghii la loc ― nu ti-i iau inapoi ― si maninca perele Si sa te astimperi, ca ma supar!
― Multumiti duduitei, mai ursilor!
― Sarut mina!
― Sar mna!
― Sarutat-o, mai, ca ea v-o facut dreptate.
Minile Justitiei de pe prispa casei lui mos Gheorghe primira sarutul impricinatilor.
― Monica, da-mi batista.
― Uite-o. Pentru ce?
― Mi-au incleiat minile, zimbi modest Olguta, coborindu-se de pe piedestal.
― Duduita, vine Anica sa va cheme.
― Iar Anica!
― Va pof
― Stiu. Ce cauti aici?
― Va pof
― Stiu. Vino cu mine.
Anica intra in casa dupa Olguta.
― Mi-am pierdut batista. Pune-te si-o cauta. Olguta trinti usa lasind-o pe Anica inlauntru. Pune lacata, mos Gheorghe.
― Cind sa-i dau drumul? se veseli mos Gheorghe.
― Cind om ajunge-n poarta casei.
― Asa oi face.
― MosGheorghe, vezi c-ai uitat sa-mi aduci aminte!
― Vezi! De ce nu pui mata, mos Gheorghe, felii de morcov in tutun, cum pune si papa?
― Oi pune, duduita mosului.
― Sa pui, mos Gheorghe, ca morcovul tine umezeala, ii explica ea serios.
― Duduitelor, da cind mai veniti la mosu?
― Cind ni-i pofti, mos Gheorghe.
― Iaca va poftesc.
― Atunci venim miine.
― Duduita, am dres gardu la loc! clipi cu inteles mos Gheorghe.
― Or sa intre porcii in livada!
― Sa intre sanatosi. De-acuma are mosu scrinciob.
― Duduie Olguta, nu-i batista, vocifera Anica din casa.
― Caut-o.
Din pragul curtii boieresti, rochita rosie si cea albastra facura semn catra mos Gheorghe.
― De-acum pleaca, zimbi mos Gheorghe dind drumul Anicai.
― Da, unde-s duduiele?
― Du-te si le cauta ca asta-i treaba ta!
In urma tuturor porni mos Gheorghe. Se inserase limpede. Luceafarul dintai lucea curat si zimbitor, la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem.
Mos Gheorghe intoarse capul indarat. Pe poarta caselor de tara, pe-nserat, intra doar carele cu boi si oamenii cu seceri, sape sau securi.
Pe poarta casei lui mos Gheorghe intrase si iesise o poveste.
Deasupra casei lui mos Gheorghe, un inger sau un cocostirc se inchina.
― Cum ati petrecut, Monica?
― Foarte bine, tante Alice. Pacat numai ca n-a fost si Danut.
III
HERR DIREKTOR
― Mama, tu auzi ceva? intreba Olguta pocnind in dinti o pruna brumarie.
― Ce s-aud?
― Asculta bine, mama
― Tt! Il aud pe Danut sorbind harbuzul si n-ar trebui sa-l aud. Danut, numai racii se sorb asa, cind nu stii sa-i maninci altfel.
Doamna Deleanu il obliga pe Danut sa aiba cite-o alta surdina pentru fiecare fel de mincare. Danut le mai incurca, le mai uita. Din care pricina, cind simtea ochii mamei lui privindu-l cu toata atentia urechilor mesteca supa, frigindu-se, ori inghitea friptura, fara s-o mai mestece, inecindu-se.
Olguta facu semn cu piciorul pe subt masa Monicai. Monica ofta neutral. Danut tocmai incepuse rugul zamos din mijlocul harbuzoaicei. Topi intre limba si cerul gurii geroasa imbucatura, isi sterse buzele si, inghitind de doua ori, ridica ochii spre Olguta.
― Ce nu-mi dai pace sa maninc?
― Eu? Hm! Mama ti-a facut observatie.
― Da! Tu imi spargi urechile cu perjele tale si nu-ti spun nimica.
Sprincenile Olgutei se strimbara in sus.
―! Pe tine te aud mincind in fiecare zi, cum spune si mama; m-am deprins Vorbeam de altceva.
Sprincenile revenira la loc. Satanic, Olguta pocni o pruna. Obrajii lui Danut luara culoarea miezului de harbuz, mimetic parca.
― Asculta, papa, n-auzi?
Toti ascultara inspre usa. Ochii Olgutei se micsorara de incordare, ca la miopi Ragetele boilor rasunau profunde si enorme acoperind tiuitul greierilor si al cosasilor, ca notele basilor bisericesti, fragilul murmur al sopranelor.
― Baa-baa N-auziti? se inversuna Olguta.
― Un bou ca toti boii! se pronunta sarcastic Danut. Olguta il privi, dadu din cap energic si zimbi indulgent.
― Danut, nu vorbi urit. Ti-am mai spus.
Olguta se ridica solemn in picioare, cu servetul in mina, ca un prim-jurat cu verdictul.
― Sa stiti ca vine Herr Direktor cu automobilul. Cine pune ramasag cu mine? N-auziti? Baa-baa! Cum fac boii? Asa fac? consulta ea deferenta pe Danut.
Uitind harbuzul si insulta, Danut se repezi afara cu servetul la git, urmat de doamna Deleanu si Profira.
― Sint sigura, papa. De ce nu ma crezi tu pe mine?
― Ba te cred, Olguta! zimbi domnul Deleanu, scuturindu-si servetul. Tu ai ureche muzicala, ca si mama.
― Rizi de mine, papa?
― Nu, Olguta! Da ia spune-mi tu de unde stii sa deosebesti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Ca doar automobilele de la noi le poti numara pe degete!
― Fiindca mi-s antipatice, papa.
― Taci!
― Da papa, eu tin cu caii adevarati.
― Si cu Grigore nu? Fiindca-i automobilist?
― Ba da. Cu Herr Direktor!
― Olguta, cine-i Herr Direktor?
― Un alt papa- al vostru, ii raspunse zimbind domnul Deleanu din pragul usii.
― Monica, ai auzit ce-a spus papa? Sa-l iubesti pe Herr Direktor.
― Nici nu-l cunosc, Olguta!
― Ce-are-aface! Il cunosc eu. Tu esti prietena mea.
― Olguta, de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamt?
― Tt-ti-ti! E fratele tatei! Eu glumesc, da lui ii place sa-i spui asa. Si tu sa-i spui Herr Direktor.
― E director de scoala?
― Cum poti sa spui asa ceva! Nu l-as putea suferi!
Zarind inima harbuzoaicei neispravita de Danut, Olguta incepu sa implinte in ea scobitori.
― E directorul unei societati foarte mari nu stiu ce fel ceva cu electricitate si cu nemti.
― Si seamana cu mosu Iorgu?
― Nu. Nu stiu cu cine seamana! Cu papa nu seamana de loc Ai sa-l vezi. Eu il iubesc.
― Si eu, consimti diplomatic, Monica Ce ai tu, Olguta, cu harbuzul lui Danut?
― M-a insultat! Ma razbun.
Ca cele sapte sageti din inima biblica a Mariei, simbolicele scobitori indurerau miezul harbuzului loctiitor al lui Danut.
― Pacat de harbuz! cerca Monica s-o induplece.
Alta scobitoare patrunse mai adinc.
― Sa nu se supere tante Alice!
Alta urma, temerara.
― Olguta, haidem afara, sa vad si eu automobilul.
― Lasa ca-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa Monica, mi se pare ca esti sireata! Sigur, ca si mine.
Ispravindu-si vindicta, Olguta o intregi cu un pocnet de pruna, jubiliar.
― Olguta, imi dai voie sa scot scobitorile?
― Cum vrei. Eu am ispravit.
Monica plivi miezul strapuns, adunind scobitorile in farfuria ei.
― Merci, Monica.
Fara pofta, dar cu entuziasm, Olguta minca miezul pe care Danut il curatise de simburi si Monica de scobitori.
Cu sufletele infratite in aceeasi departata epoca geologica, vitele si taranii priveau trasura stacojie ― cine-o mai vazut! ― fara de cine ― Doamne, iarta-ma ― suind la deal in goana mare, cu burta plina de darabane batute de toti dracii, si-n urma improscind un fum puturos ca cel din iad. Iar vizitiul ― ptiu! fereasca Sfintul de-asa crestin! ― in loc de ochi avea sticle negre, ca orbii; in loc de haturi, o roata in protap; si-n loc de bici si de 'hii, boala!' un muget de bou in mina.
Taranii isi faceau cruce, cu ochii cind la dihanie, cind la biserica. Inghesuiti in mamele lor, copiii tremurau sa nu-i fure Uciga-l-toaca si scinceau, iscodind cu ochi de femeie.
Mos Gheorghe mai vazuse la Iasi nelegiuirea-cu-roti. De aceea mai scuipa o data.
― Saracu conu Costache, Dumnezeu sa-l ierte! In ograda dumnealui sa intre una ca asta! Lasa c-o-nvata mosu pe duduita sa umble calare.
Vicleimul pasarilor insirate pe sosea, juca-naintea si in urma goanei rosii
In sfirsit, duduind, bufnind, mugind, acoperit de colb, masiv pe rotile burtoase ― molohul kilometrilor se opri razboinic in fata scarilor. Cinii latrau si schelalaiau ca la urs. Toti servitorii iesisera din casa.
― Bine-ai venit, Grigore!
― Guten Tag l, Herr Direktor!
― Mosu Puiu! mosu Puiu! vocifera Danut cu servetul in mina, ca o jalba.
Herr Direktor, imbracat din cap pina-n picioare in armura automobilistilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc caramiziu, casca de doc, halat de doc, inchis ermetic la git si la incheietura minilor ― se cobori flegmatic pe portita de la spatele automobilului, ridicind bancheta articulata. Tropai ca sa-si desmorteasca picioarele, se intinse, casca, isi descoperi fata lasind ochelarii sa-i atirne de git, isi puse monoclul in ochi, incruntindu-se, isi freca minele neatinse de colb si de soare si se inclina zimbind in fata scarilor, cu aerul unui amiral englez aclamat intr-un mic port dunarean.
― Bine v-am gasit!
Cazusera si ochelarii negri de pe fata soferului ― din pricina Anicai. Mecanicul berlinez, expediat in tara o data cu automobilul, il intregea. Era si el confectionat in fabrica de blonzi cu ochi albastri si obrajii de Gretchen ai Germaniei.
Anica pleca ochii rusinata.
Herr Direktor se insufletise tinindu-l pe Danut in brate. Parea ca toasteaza cu o cupa de sampanie.
― Kulek, dieser ist mein Sohn.2
― Und ich bin sein Vater! 3 adauga modest domnul Deleanu, coborind scarile.
― Das ist guuut! 4
Buna ziua (germ.).
s Kulek, acesta este fiul meu (germ.).
Si eu sint tatal lui! (germ.)
Asta-i bine! (germ.)
Cuprins de giganticul hohot de ris al bautorilor de bere, Herr Kulek se batea cu palmele peste genunchi, tresaltind delaolalta cu trepidatiile masinii.
― Mai Grigore, tu ai sa ma compromiti, glumi domnul Deleanu, sarutindu-l.
― Ba ma cormpromiteti voi pe mine! protesta doamna Deleanu.
― Danut, esti sau nu feciorul meu?
― Tu esti burlac, Herr Direktor, il apostrofa Olguta din pridvor.
― Tot drac ai ramas!
― Nici nu mi-ai spus buna-ziua, Herr Direktor!
― Scuzele mele domnisoara!
Urcind treptele se apleca in fata Olgutei si-i saruta mina.
― Poti sa ma saruti si pe obraz, Herr Direktor. Nu ma supar!
― Uf! Da grea te-ai mai facut! ofta el, ridicind-o.
― Am muschi.
― Zau!
― Da. Buftea-i gras; eu is voinica.
― Domnisoara?
― Monica, o numi doamna Deleanu, punindu-i minile pe umeri.
― Monica?
Doamna Deleanu ii facu semn din ochi.
― Monica e fetita noastra asa cum e Danut baiatul tau, tata de carton ce esti!
― Atunci mai am o nepoata?
― Te poti mindri!
― M-am curatit! Ma pregatisem numai pentru doi nepoti Da frumoasa nepoata mai am! Monica: nu?
― Monica, sopti Monica intimidata, apucind mina Olgutei.
― Ii dai voie lui mosu Puiu sa te sarute?
― Sigur, ca si pe mine, aproba Olguta.
― Mai omule, ai mincat?
― As!
― Haidem in sofragerie. Puteai sa te anunti; te-am fi asteptat.
― Imposibil! Dati-mi apa.
― Hai la masa.
― Apa de spalat, cucoana!
― Asa-i! Iti uitasem tabieturile! Un ceas iti ajunge sa te speli?
― Cuconita, unde-l culcam pe domnul neamt? se interesa Anica.
― Domnul neamt, domnul neamt! incepu sa cinte Olguta.
― Mos Puiu, eu iti torn apa de spalat, starui Danut, aducind geamandanul.
― Daa! N-ai nici-o grija! Iti da voie Anica! raspunse Olguta.
― N-am vorbit cu tine.
― Tu esti servitor: duci geamandanul, torni apa, perii hainele Eu iti vorbesc. Tu taci si-asculti.
Danut, congestionat, schiopata purtind geamandanul greu.
― Vrei sa te-ajut, Danut? ceru voie Monica, ajungindu-l in antret.
― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguta.
Nici nu-i trecea prin minte Monicai cit de temerara-i era propunerea! Danut, numai, avea dreptul sa duca geamandanul greu, sa toarne apa de spalat pe buretele mare si zburlit ca un cap de hotentot blond si colonie in pumnii lui mosu Puiu. Tot el ii peria hainele, asezind pantalonii pe dunga. Asta era o demnitate barbateasca, nu slujba de sluga cum spunea Olguta. 'Din invidie', gindea Danut, ofensat totusi.
― Te-ai suparat, Danut?
Danut se intorcea cu minele goale patruns de o grava mindrie, ca dupa un fapt de arme. Trecu inainte, fara sa raspunda Monicai, urmat de supunerea ei intristata.
― Sarut mina, cuconasule. Bine-ai venit Niste sarmalute de piept de gisca! susura gales bucatareasa rasarind in urma lui Danut si a Monicai, rosie la fata.
― Sa traiesti, babo! Mi-ai iesit cu plin! Unu, doi, trei, incepu sa numere Herr Direktor pe cei din pridvor, socotindu-l si pe Kulek. Babo, ai la mine un bacsis: ai facut abatajul cel mare! Noua, Iorgule, striga el cu ochii de vizionar ai jucatorilor de chemin-de-fer. S-a spart ghina!
― Cuconasule, v-am pregatit de spalat.
― Ai-ia-ia! Profiro, m-ai nenorocit! S-a facut bac Mai Iorgule, ce neam de ghinionisti sintem!
― Cui i-o spui?!
― Iesi afara, Profira! Adica du-te-n casa.
― Olguta, asa se vorbeste?! se incrunta doamna Deleanu.
― Mama draga, am dres abatajul lui Herr Direktor,
― Sa traiesti, Olguta! Dar tot bac a ramas, ca baba face cit doi!
― Cit patru, Herr Direktor!
― Toate le face baba, conveni serviabil bucatareasa.
― Haidem odata la masa!
― La spalat, cucoana!
― Spala-te odata, omule!
― Hai, Danut!
― Sa nu uiti sa versi caldarea! insinua Olguta la urechea lui Danut De harbuz n-ai grija ca am avut eu.
Proaspat tuns, cu numarul zero, capul rotund al lui Herr Direktor parea carunt ca un bulgare de sare. Doamna Deleanu pretindea ca nu parea, ci chiar era, din pricina abuzului de colonie.
― Vezi, Danut, si tu ai sa ajungi mosneag ca si mosu Puiu.
Cu osebirea ca Danut intrebuinta numai colonia doamnei Deleanu, torential.
― Calomnie! protesta Herr Direktor.
― Dovada.
― Actul de nastere, pe care nu-l ascund; monoclul pe care-l arat ostentativ; si succesele care se stiu!
― Ta-ta-ta! Lasa parul sa creasca. Atunci sa te vedem!
― Prefer sa fiu calomniat!
Pentru Herr Direktor, de la trei centimetri in sus, incepeau pletele: poetice, deci nefaste; necivilizate, deci neigienice, inestetice si incomode pe deasupra. Nici sub forma de musteti nu ingaduia parul: 'aceasta pacoste pentru barbati, chiar, sau mai ales cind il poarta femeile'.
― Herr Direktor, cind ti-i marita ai sa-ti tunzi nevasta? il intreba Olguta.
― Olguta, de cite ori nu ti-am spus ca numai femeile se marita! intervenea doamna Deleanu.
― De ce, mama? Vreau eu sa ma insor Cine nu-mi da voie?
― Eu.
― Da eu vreau sa ma insor. Eu nu-s femeie. Spune, Herr Direktor, ai sa-ti tunzi nevasta?
― Nu.
― De ce?
― Fiindca n-am sa ma marit, cum spui tu.
― Nici n-ai sa te-nsori, cum spune mama?
― Nici Umberufen! (1) adauga el, batind cu degetul in lemn toaca superstitiosilor.
― Nici eu, adera Danut.
― Atunci tunde-te, incheia logic si violent Olguta.
'Sa nu fie de deochi!' (Germ.)
Danut amutea. Ca sa nu-l tunda ar fi fost in stare sa se insoare chiar.
― Cine-i?
― Eu, sarut mina, se recomanda Profira pe nevazute, in afara usii odaii de baie. Intreaba conita daca v-ati botezat Simtind c-o pufneste risul, Profira se batu cu palma peste gura nelegiuita. Ca de nu, sa chemam parintele din sat: asa a spus conita.
― Spune amfitrioanei ca nu-mi ajunge un popa; sa-mi trimita un care de popi. Asa sa spui.
Rind pe rind, Danut turnase de baut buretelui, din cana cea mare; suflecase la loc o mineca nesupusa; intinsese prosopul Acum venise rindul coloniei. Danut desfacu surubul dopului metalic.
― Cine-i?
― Careul de popi sau carul de popi, cum spune Profira. Pot sa intru, Herr Direktor?
― Nu se poate, raspunse dirz Danut, cu sticla de colonie in mina.
― Nu te-am intrebat pe tine, Buftea! tuna Olguta.
― Intra, Olguta. Danut, tot in razboi sinteti? Danut se bosumfla. Dintr-o aruncatura de ochi,
Olguta vazu tot, si uita insarcinarea cu care pornise din sufragerie.
― Herr Direktor, hai sa-ti arat eu cum faci tu cind pui colonie.
― Ia sa vad.
― Toarna, porunci ea umilitului paharnic.
― Toarna-ti singura.
― Ba tu sa-mi torni. Asa ti-a poruncit Herr Direktor.
― Toarna-i, Danut.
― Auzi! Toarna bine: asta nu-i joaca!
'Eu m-as face ca torn si l-as lovi cu virful sau l-as stropi in ochi din greseala', medita Olguta razbunari in locul lui Danut, care turna cu minie, dar constiincios.
― Herr Direktor, mai intii tu stropesti covorul Desfacindu-si palmele boltite si le freca una de alta:
picaturi acide plouara pe covoras.
― Dupa aceea, te masezi pe cap, de la sprincene in sus si gemi: iii-iii! Tot mai ai migrene, Herr Direktor?
― Diavol impielitat, tu ai sa mi le dai!
― Dupa aceea, draga Herr Direktor, fiindca ai ispravit colonia, ceri sa-ti mai dea.
Danut se uita pe geam, facind scut cu trupul sticlei din mina.
― Toarna, n-auzi?
― Toarna-i, Danut; am intrat la stapin!
― Asa. Acum iti dai pe fata, oftezi, si-ti freci pleoapele Nu te frigi? Fff-haa! aspira ea intretaiat oftind apoi ca dupa o arsura.
Danut zimbi: ,.S-o usture! Asa-i trebuie! Lasa!'
Printre zabrelele degetelor viclene, ochii Olgutei il pindeau.
― Degeaba te bucuri, Buftea. M-am prefacut.
― Si ce mai fac, Olguta?
― Crezi ca nu stiu.! Da-mi sticla, Buftea.
Danut ramase cu mina goala.
― Acuma, Herr Direktor, vine rindul batistei. Eu n-am. Sa zicem ca rochita mea e batista.
― Sa zicem da ce-are sa zica Alice?
― Mama zice ca tu esti de vina.
Colonia gilgiia, murind rochita Olgutei.
― Grigore, sa-ti faci singur mincare! rasuna glasul doamnei Deleanu.
― Intra. Am ispravit.
― Ce faci acolo, Olguta?
― Mama draga, aveam o pata pe rochita si Herr Direktor a spus ca iesa cu colonie.
― Tu-mi strici copiii, Grigore!
― Vezi, Herr Direktor!
― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mincare.
― Colonie Asta meriti.
― Atunci sint sigur ca masa-i buna!
― Te poftesc sa maninci la Bucuresti ca la mine!
― Bucurestiul are multe bunatati!
― Acele!
― Care-s acele, Herr Direktor?
― Are sa-ti spuie Danut peste vreo citiva ani.
― Grigore!
― Ba stiu eu si n-am sa-i spun lui Buftea.
― Olguta !
― Daca stiu, mama draga! La Bucuresti faci un chef.
― Cine ti-a mai spus si asta?
― Tu, mama.
― Eu?!
― Sigur. N-ai spus tu ca papa face un chef la Bucuresti?
― Am glumit!
― Atunci si eu am glumit, mama draga!
― Tante Alice, se racesc ochiurile, vesti Monica din pragul usii, cu un aer de paj timid.
― Iacata singurul copil cuminte din casa asta!
― Lasa, c-am sa-i arat eu! mormai Danut, uitat de toti, atingind cu cotul pe Monica, dinadins ramasa la urma.
Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu facea mare deosebire intre femeile frumoase si mincarile alese. Le privea cu aceeasi impertinenta curtenitoare, in timp ce buzele intredeschise sovaiau parca intre vorbe si fapte.
Se asezara cu totii in jurul mesei, pastrindu-si locurile obisnuite. In fata tacimului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alaturi de farfuria lor, mamaliguta poetica si adormita ca o porecla moldoveneasca a soarelui; mai incolo, untul tatuat cu lingurita si impodobit cu doua ridichi violent rosii; si smintina cu ten de madona
― Se aproba!
― Mai omule, nu mai aproba! Ia si maninca. Acusi e vremea mesei!
― Si voi sa ma priviti? Pardon!
― Te cred! Ce vrei sa facem? Sa-ti intoarcem spatele?
― Sa mincati si voi Altfel sa-mi platiti intrare!
― Mama, eu zic sa aduca un cantalup, propuse Olguta indatoritoare.
― Hm? consulta doamna Deleanu pe domnul Deleanu.
― Amin. Azi e bairam!
― Prohiro, ada un cantalop Vezi, Herr Direktor, eu nu te las!
― Asa esti tu, Olguta: iti place sa te sacrifici! glumi doamna Deleanu.
― Mama, spune tu drept daca si tie nu-ti place cantalupul de la gheata?
― Imi place: cum nu?!
― Atunci ne sacrificam impreuna!
― Olguta!
― Draga Alice, toate bune si frumoase in casa ta, incepind cu tine! Cum se face numai ca la voi
― nu-s scrumelnite? ii lua vorba din gura Olguta, luindu-i si monoclul ca sa-l imite mai bine.
La masa lui Herr Direktor, scrumelnita facea parte dintre farfurii, si tigara dintre mincari.
― Olguta, scoate monoclul: asta-ti mai lipseste! Fumat! fumat si iar fumat! Mincare se mai cheama asta Grigore?
― Omoara microbii si ajuta digestia!
― Lasa scrumelnita, Danut!
― Da-mi-o, Danut.
― Nu i-o da!
Olguta smunci scrumelnita din mina buimacita de doua magnete potrivnice si o insinua pe masa.
― Mama, uite ce face Olguta!
― Asa iti trebuie daca nu asculti! Si tu, Olguta, de ce nu faci cum spune mama?
― Mi-ai spus mie ceva, mama draga?
― Am spus. Ajunge.
― Mama, tu nu esti decit mama mea, pe cind Herr Direktor
― Ce-i, ma rog?
― El e musafir si tu esti gazda.
― Obraznica mai esti!
Profira intra solemn cu sarmalele; dupa ea Anica purtatoarea cantalupului palid si zbircit ca un cap de mucenic al scopitilor.
― Cine-i amator de cantalup sa ridice un deget.
Olguta impunse cantalupul cu doua degete.
― Vezi, Monica, asta-i o figura de jiu-jitiu. Daca erai tu in locul cantalupului ― Olguta se apleca la urechea Monicai de teama sa n-o auda Danut ― trebuia sa-mi despici degetele cu palma. Altfel iti scoteam ochii. Asa se pareaza. Sa stii de la mine!
Monica ridica un deget incovoiat, retinindu-si o modesta felie.
― Nu asa. Uita-te la mine.
Cu muchea palmei, Olguta despica aerul, scurt, taios.
Domnul Deleanu se apleca asupra cantalupului, il mirosi, apoi, cu buzele strinse si narile dilatate, privi plafonul dind din mina
― Vous m'en direz des nouvelles! 1 Mai, tot jidanii mei, saracii! Numai ei stiu s-aleaga ce-i bun: cum ii avocatul lor asa-i si cantalupul avocatului Ma duc s-aduc curaçao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
'Ei, na!' <Fr.)
― Contra! Sint la al doilea abataj de sarmale! Dupa asta sa-mi faceti coliva.
Danut ridicase degetul subt fata de masa. Ce? Erau la scoala? Sigur ca minca si el. Nici nu mai incapea vorba. Se simtea in stare sa manince el singur tot cantalupul.
Din cantalupul taiat in doua, ca dintr-o besactea orientala, curgeau siruri blonde si roscate.
― Hm-hm-hm! se pregati Olguta zanganind cutitul de farfurie.
Cu o leganare de evantaliu, mina Monicai alunga mirosul sarmalelor Buzele lui Danut se crapara umede, topind in gura si in plamini adierea care te face sa inchizi ochii si sa-ti largesti narile si pieptul, ca intiia sarutare a fecioarelor aprige.
― Danut, tu nu maninci cantalup?
'Sigur ca da, sigur ca da', vociferau gindurile imbatate de fagaduinti mereu improspatate.
― Nu, merci.
De ce? Tacu mindru si amar De ce? Fiindca asa vroia De ce? De multe ori buzele lui Danut erau dusmanele lui Danut De ce? Lasa
― Portia lui o maninc eu, hotari Olguta, dind din picioare.
Danut inghiti in sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguta cu dintii si cutitul.
― Danut, noi doi nu umblam cu fleacuri. Hai si-mi tine tovarasie. Sarmalele-s mincare serioasa.
― Da, mosu Puiu. Chiar mi-i pofta.
― Vai de mine, Danut! Ce-i lacomia asta? Acuma ne-am sculat de la masa!
― Lasa-l sa manince cit vrea. La vrista lui
― Bine, bine! Profiro, da-i o farfurie, ofta doamna Deleanu Si sa maninci frumos, te rog! Macar atita!
― Buftea, Buftea!
Buzele Olgutei insultau pe soptite, si topeau lung aurul onctuos din care o apasare numai revarsa sipote de miere glaciala.
Danut intoarse capul, strivi o lacrima intre pleoape si, cu un gest de sinucigas, implinta furculita in sarmale.
Aroma cantalupului plutea racoroasa deasupra arsitei de varza ardeiata, ca un curcubeu al fericitilor.
In odaia turceasca, pe cinci divane rinduite-n sir de-a lungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de linuri, inflorite-n Orientul unde lenea si cadinele-s frumoase ca si basmele celor o mie si una de nopti.
La fiecare capatii vegheau masute arabesti, fin incrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici una nu lipsea tablaua de arama impodobita cu mladii desenuri, nici narghileaua cea cu trompa lunga pentru fumul lung.
Pe jos, covor mai plin decit ale divanurilor, pe care orice zgomot amutea descult ― ca si tigancile de-odinioara, care aduceau boierilor un zimbet rosu in dintii albi si dulceata de trandafir intre pahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile impodobite ca odajdiile mitropolitilor; icoane cu obrazul castaniu imbrobodit in aur si argint; si doua portrete in rame ovale: tineretea cu haine si bucle demodate a strabunilor copiilor de-acum.
Si mai era ceva in odaia trecutului: un cufar-dulap de la 'Wertheim', ultimul model. S-ar fi incruntat poate stramosii vazind prihana, si la incruntarea lor hangerele si iataganele din cui ar fi dat iures Dar cufarul de la Berlin era incarcat cu daruri.
De aceea, in linistea exotica a odaii turcesti, portretele strabunilor sedeau la locul lor asteptind sa se deschida usa si sa navaleasca stranepotii, sa se deschida cufarul nemtesc si sa rasune veselia copiilor de-acum in fata zimbetului tinerilor de atunci.
Demult, Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu, ras pe de-a-ntregul, tuns cu numarul zero si impodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni sa faca vizita cumnatei sale si parintelui ei, raposatul conu Costache Dumsa.
― Mai neamtule, unde sa te culc pe tine? il intrebase conu Costache privindu-l cam de sus, dupa un dejun subt nucul din livada, cu lautari si cotnar.
― In odaia turceasca, raspunsese Herr Direktor, nesocotind ― poate din pricina monoclului, poate din pricina cotnarului ― posomorala coborita pe fata venerabilului batrin.
― Si ce ai sa faci cu cinci paturi, mai paginule? Pentru un cap de stecla si spin, ajunge unul singur.
― Coane Costache, sa-ti spun care-i cintecul: cind m-oi culca eu singur intr-o odaie cu cinci paturi si turceasca pe deasupra am sa visez ca-s sultan la mine in harem. S-are sa fie bine! Si cind m-oi destepta dimineata cu grija celor cinci belele din vis, s-oi vedea cinci paturi goale are sa fie si mai bine. Si cit oi sta la Medeleni am sa te binecuvintez, coane Costache, cind m-oi culca si cind m-oi destepta, ca pe Dumnezeu.
― Mai! Stii ca nu-i prost neamtu! Sa mai aduca o stecla de cotnar. Ia sa-i mai ziceti un cintec moldovenesc. Brava, neamtule! Tot moldovan ai ramas pe dinauntru.
De atunci, odaia turceasca in care nimeni nu intra, ramase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui conu Costache erau pravila in casa batrineasca.
Rezemindu-si crestetul capului pe divan, Olguta facu o tumba si inca una, gata sa nu le mai ispraveasca.
― Olguta, ce-nseamna asta?
― Tumbe, mama draga, raspunse capul de pe divan rostogolindu-se.
― Da-te jos.
Olguta incepu sa fumeze din narghilea.
― Olguta, astimpara-te!
― Sa-ti ajut, Herr Direktor?
― Imposibil! Mina de femeie in lada mea?!
Tocmai desfacuse lada. In genunchi, in fata ei, tragea saltarele pe rind. In lazile lui Herr Direktor domnea o ordine amanuntita si strategica. Herr Direktor cu ochii inchisi si-ar fi putut imbraca fracul, culegind, una cite una, toate cele trebuitoare de la locul lor, si de indata s-ar fi putut dezbraca, imbracind pijamaua, smochingul sau un sacou.
Si doamna Deleanu era mestera la alcatuirea lazilor. De unde, rivalitate.
― Cu asa lada nu-i greu sa fii ordonat!
― Cu asa ordine, orice lada-i la-naltime.
― Sfinta modestie!
― Sfinta dreptate!
Lui Danut ii batea inima repede, inecindu-l. Isi freca mereu minile, ca jucatorii de bacara cind au pontat fundul buzunarelor. Uitase de Olguta si de toate cele. Suferea, coplesit de presimtirea cadourilor si ceilalti nu mai taceau odata: tt-tt-tt In preajma cadourilor, bucuria se prefacea in chin si nu mai era bucurie. Tot asa patea cind erau prea multe bunatati la masa. De pilda: icre negre, ghiudem, salam, masline marinate si cataif cu frisca la sfirsit. Lacomia il exalta asa de tare, incit nu-i mai era pofta de nimic si minca in sila, dar mult, ca sa nu se caiasca mai tirziu
Monica stia sa organizeze geamandanul cu lucrusoarele ei si zestrea papuselor. Dar ce-are-a face o biata odaita cu un palat!
― Tante Alice, parca-i o vitrina!
― Bravo, Monica! Ai auzit, Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronada!
Invidia traducind elogiul sinceritatii! Si asta-i un portret: nu? Sa traiesti, Monica Incep cu mosnegii. Poftim, Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile.
― Esti in stare ! A! Face-à-main! Merci, Grigore. N-ai uitat comisionul.
― Cum ii lada, asa-i si capul: ce intra nu mai iesa decit atunci cind trebuie.
― Napoleon!
― Al lazilor, da Poftim si notele.
― Bach?
― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Bach sau ciorapi, mi-i totuna ― cu o usoara preferinta pentru ciorapi! Of! Bine c-am scapat! Muzica asta imi dadea migrene.
― Cred ca alte muzici mai usoare mai berlineze!
― Acelea te lecuiesc de migrene.
― Migrenele capului tau!!
― Iorgule, tu ce spui?
― Eu, draga, regret migrenele burlacilor Mie mi-au ramas celelalte si piramidonul.
― Frumos!
― Si Minerva, draga Alice.
― Cine-i Minerva, papa?
― O cucoana, Olguta.
― Ce nume!
― Asa-s cucoanele!
― Sigur, papa.
Unul cite unul, pachetele, pe jumatate desfacute de doamna Deleanu, erau rinduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Aceeasi insufletire copilareasca crestea in toti deopotriva, ca subt stresinele tuturor caselor cind se intorc pasarile, primavara. Numai Danut, cu minile infundate in buzunarele pantalonilor, sedea ursuz, ca zgribulit de frig.
― Iorgule, ti-aduci aminte cind se intorcea tata de prin judete, de la sesiunile curtilor cu juri?
― Bietul tata! Parca-l vad. Inainte de-a se dezbraca, ne chema in biroul lui: 'Ati fost cuminti, copii?' 'Cuminti', raspundeam noi in locul mamei. Erau singurele ocazii cind treceam si eu drept copii cuminte Doua pistoale de tinichea cu petite
― pestisori de minta
― balonase, anume facute pentru urechile mamei Grigore, ti-aduci aminte de cele doua capete de leu de pe speteaza fotoliului?
― Cum nu?! Tata ne speria ca musca si tu le-ai pus in gura cite-o bucatica de carne cruda ca sa-i imblinzesti. Tii minte? Acolo a ramas carnea.
― Bietul tata! 'Mai baieti, de unde vine asa miros urit?' Cum sa-si inchipuie bietul batrin ca leii de lemn devenisera carnivori!
― Se stricase carnea, papa?! intreba Olguta cu ochii scinteietori de mindrie, navalind in trecutul poznelor parintesti.
― Da, Olguta, zimbi domnul Deleanu. Parc-o vad pe mama cu ochelarii pe nas, inspectind pe subt dulap, pe subt birouri, pe subt covor S-a uitat la talpi: nimic!
― Si tu taceai, papa?
― Taceam, ce era sa fac?
― Si mosu Puiu nu te-a spus?
― Se poate! Frati si tradatori?
― Si ce s-a intimplat?
― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cind incepusem sa fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mincam cite o lamiie intreaga si fugeam pe-afara cu gura deschisa ca sa nu ma simta, si tot ma descoperea.
― Papa, te-a batut pentru conserve?
― Nu m-a putut prinde. M-am suit pe acoperis, amenintind ca ma zvirl de-acolo daca nu ma iarta
― Iorgule! il mustra doamna Deleanu.
― Asa-i. Semanam cu Olguta cind eram mic!
― S-acuma, papa.
― Olguta!
― Acuma-mi sameni tu mie, ofta domnul Deleanu.
― Herr Direktor, mai spune ce facea papa.
― Ce faci si tu: supara pe mama Bietul tata! Cind te gindesti ca din lefusoara lui de magistrat cinstit izbutea sa puie deoparte pentru cadouri si pentru studii la Berlin
Monoclul cazuse din ochiul lui Herr Direktor, lasind in loc privirea amintirilor. Olguta se aseza pe marginea divanului, ingindurata: 'Saracu mos Gheorghe!'
― Danut, ada-mi un foarfece din trusa.
― Ce ai acolo? intreba doamna Deleanu.
Herr Direktor isi puse monoclul.
― O surpriza!
― Spune, ce-i?
― Foarfecele are cuvintul cu precadere.
― Stofe?
― Tt!
― Bomboane?
― Ba.
― Carti?
― De joc?
― Eu intreb. Raspunde.
― Degeaba. N-ai sa ghicesti.
In jurul tainicului pachet se adunara toti, privindu-l incruntati. Herr Direktor dezmierda hirtia muta.
― Pot sa va spun ca vine de peste noua mari si noua tari; ca e de gen neutru: honny soit qui mal y pense (1); ca e cenusiu pe dinafara si rosu pe dinauntru; ca-i dulce la pipait; ca-i plin de pasari gingase care au calitatea ca tac; ca cei de la care vin sint ga sint palizi; si ca va fi la moda.
― Ei!
― Poftim. Mai poetic nici ca se poate! Ghiciti!
― Precizeaza.
― Ce sa va mai spun? Ca-n tara de unde vine se bea mult ceai.
― Rusia?
― Acolo se bea votca.
― Anglia.
― Te-ai departat.
― Uf! Nesuferit esti cu
― cadourile tale, completa Herr Direktor.
― Cu enigmele tale.
― Draga mea, cadoul fara enigma e ca o cucoana cinstita: nu intereseaza!
― Grigore!
― Tu esti interesanta din alt punct de vedere!
― Poftim, mosu Puiu.
― Danut draga, tu mi-ai adus clestele de unghii! Eu ti-am cerut foarfecele.
― Grigore, nu te mai strimba. Ispraveste cu subtilitatile.
― Bine, o sa-mi platiti clestele.
― Ti-l platesc.
Sa fie blestemat cel care se gindeste la ceva rau (fr.).
Tacticos, Herr Direktor taie sfoara, o strinse ghem, desfacu invelitoarea descoperind o alta de hirtie de matase, le paturi
― Asta-i farsa!
― Ma rog
― Eu cred, Herr Direktor.
― A ta va fi imparatia cerurilor. Uitati-va in sus. Un-doi-trei
Zvirlite-n sus chimonourile japoneze se desfacura si cazura iluminate de auriu si rosu ca fasii desprinse din cerul legendelor nipone.
De-o vrista cu Olguta si Monica, doamna Deleanu ingenunchie pe covor, asupra minunilor.
― Iorgule, am scapat de femei. Acuma e rindul tau. Copiii vin la urma. Fuu! Da cald mai e!
― Scoate-ti surtucul, mai omule!
― Simandicoasa doamna, se poate?
― Dupa asa surpriza esti suveran.
― Uite, Iorgule, adevarate tigarete orientale. Excelente. Fiindca-s fara carton ti-am adus o tigareta.
Galbena si plina, ca taiata intr-un miez de ananas, tigareta de chilimbar destepta zimbetul pomului de Craciun pe chipul domnului Deleanu.
― Herr Direktor, as vrea sa-ti spun ceva.
― La dispozitie.
― Nu. La ureche.
― Poftim urechea.
― Herr Direktor ― nu te supara ― eu as vrea sa-i dau Monicai chimonoul meu. Stii, mie-mi place foarte mult, dar mi se pare ca Monicai ii place si mai mult.
― Vino sa te pup, gura de aur.
― Si eu, Herr Direktor.
― Olguta sa nu crezi ca te-am uitat! Acuma vine rindul vostru. Chimonourile erau pentru cucoane.
― Herr Direktor, sopti Olguta, te rog da-i-l tu. Stii, mie nu-mi vine.
― Dragii mei, sa ispravim cu buclucurile, incepu Herr Direktor acoperind cu minile saltarul de jos Olguta, tu esti cucoana?
― Nuu, Herr Direktor.
― Bravo tie. Tu esti in partida mea Asadar chimonourile sint ale cucoanelor Monica nu te superi? Ia sa vedem cum iti vine. Unu-i mai mic, acela-i al tau Hocus-pocus-filipus!
Cu o surprinzatoare dibacie, Herr Direktor o metamorfoza pe Monica intr-o clipa.
― Ia sa vedem mai, da frumoase-s japonezele! Ma mut in Japonia.
― Monica, scoate-ti cozile afara Asa. Vino sa te sarut.
― Tante Alice, da Olguta? Nu vreau asa, sopti ea in bratele doamnei Deleanu.
― Lasa, nu te ingriji, Monica. Olguta are destule.
― Merci, mosu Puiu.
― Hopa!
Luind-o in brate, Herr Direktor o aseza pe divan si se dadu indarat masurind-o prin monoclu.
― Alice, schimba-i pieptanatura. S-o facem japoneza de-a binelea Merita Japonia!
― Vrei, Monica?
― Da, tante Alice, raspunse Monica prin visul chimonoului.
― Alice, sa fii la inaltimea chimonoului si-a europencei.
― Cu-asa par nu-i greu.
― S-acum deschid bazarul de jucarii. Jos mosnegii! Incepem dupa virsta. Danut e cel mai mare. Poftim o pusca, Danut. E cu doi ani mai mica decit tine: calibrul noua. Uite si-o cutie cu cartuse. Uite si cartusiera.
Pusca adevarata! Adevarata! La asa bucurie nu s-astepta. Inima lui Danut, ca un tobosar napoleonian batu imnuri de glorie Tinind pusca in mina, arunca o altfel de privire Olgutei. Olguta il privea mai dinainte, asteptindu-l.
Intilnindu-i ochii, Danut isi rasuci privirea spre geam, ocoli plafonul si strinse mai tare pusca. Ochii Olgutei parca erau de un calibru mai mare decit al pustii.
― Daca vrei, uita-te si tu, Olguta.
Muta, Olguta lua pusca din mina diplomatica in mina ei razboinica. Pusca devenise internationala.
― Danut! Danut! Tot Danut! Iar Danut! Inca Danut! Nu cumva te-am protejat?
Pachetele zburau unul dupa altul pe al treilea divan.
― A venit rindul Olgutei. Poftim cizme de calarie si pantaloni de amazoana. Bluza sa-ti faca maica-ta. Cal sa-ti dea tata-tau.
― Mai-mai! De antilopa! se minuna doamna Deleanu pieptanind-o pe Monica.
― Ce vrei. Pentru asa gazela!
― Herr Direktor
― Olguta! Ajutor, oameni buni! Tigroaica, nu gazela! gemea Herr Direktor naucit de sarutarile Olgutei.
― Uite, Herr Direktor.
Luind cizmele in brate, Olguta le saruta cu evlavie, pe fiecare in parte, cum sarutau stravechii luptatori armele de lupta.
― Stai, ca n-am ispravit. Uite doua diabolouri; o minge de foot-ball; si uite, uite
Alte pachete zburara, despuiate cu infrigurare de Olguta si Danut.
― Ce ziceti? ii intreba doamna Deleanu dindu-se la o parte cu o incetineala savanta din fata Monicai.
― Aferim! aplauda Herr Direktor.
Monica, rosie ca suflata cu vaporos margean, sedea turceste pe divan, cu genele si umerii plecati si minile ― in minicile largi ― incrucisate pe genunchi. Sfiala si chimonoul ii insuflase gesturile inguste ale japonezelor. Parul ei de aur tumultuos, inflorise in coc nipon, prins cu pieptenii doamnei Deleanu In rumen revarsat de zori, un pui de piersic inflorit, c-un paradis de aur pe creanga cea din virf, invelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetite, ca sa nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez indragostit de piersici. Asa era Monica: o vigneta la inceputul unei legende.
― Stati, copii, uitasem. Deschideti gura si intindeti minile.
Herr Direktor desfacu repede o ladita de carton, isi sufleca minicile ca un hirurg, isi cufunda minile in cutie.
― Va banque!
Prune, cirese, caise, renclode, piersici, pere, mere, nuci, ridichi, alune, morcovi, cepe, castane ,migdalede martipan cadeau, sareau, se rostogoleau ca o grindina umoristica de fructe si legume, facute din pasta de migdale.
― Prinde-o, papa!
― Pe el, Olguta!
― Au, Herr Direktor !
Duhul anarhic al neorinduielii, paradoxal rasarit din cufarul ordinei, intrase in odaia turceasca. Trintiti pe jos de-a valma, mari si mici, culegeau bunatatile, de teama sa nu le calce.
Olguta c-un morcov in dinti, ca un nas de clown; Danut, ca obrajii umflati de piersica din gura; doamna Deleanu, muscind ― minune! ― dintr-o ceapa inofensiva; Monica, impiedicindu-se in chimono, facind mereu matanii gratioase fructelor ca unor dragalase zeitati; domnul Deleanu, punind piedici Olgutei, si Herr Direktor, contemplindu-i ca un boscar incintat.
― Apa! M-am topit!
― Un dus ne-ar trebui. Am innebunit cu totii!
― Cine-i acolo? Intra.
Profira intra, clipi prosteste si ramase cu gura cascata subt obstescul hohot de ris al celor de jos.
― Prohiro, uite ceapa de la nemti. Pune-o in gura, porunci Olguta, bombardind-o cu cepe.
― Maninca, Profiro, sa vezi si tu cum is cepele de pe-acolo, starui doamna Deleanu.
Cepele erau invalite intr-o foita de matasa dogorita care imita foita lor. Profira lua ceapa, o suci, o intoarse, tot tragind cu ochiul la zimbetul nelinistitor al copiilor.
― Fa-ti cruce si maninca, o sfatui Olguta, vazind-o ca se codeste.
― Hai Profiro, zi: Doamne-ajuta!
― S-o curat, conita Nu-i lucru curat.
― Ia nu te mai strimba! Parca n-ai mai vazui ceapa de cind esti!
Profira facu o cruce cu limba in gura si musca din ceapa, fara s-o mai curate, cu narile infiorate de teama.
― Ptiu! scuipa ea in pestelca, scarpinindu-si limba cu dosul palmei.
― Te-ai otravit.
― Doamne pazeste! Asta-i doftorie, conita!
― Ceapa nemteasca, Profiro!
― S-o manince sanatosi! Ma lipsesc.
― Fugi si ada apa de baut.
Un morcov aruncat de Olguta o expulza pe Profira. Ridicindu-se in picioare, doamna Deleanu redeveni severa gospodina.
― Vai-vai-vai! Ce-am facut aici! Parca-i un bazar din Stambul.
― Herr Direktor, lasa-ma sa-ti fac un turban, il ruga Olguta nascocind un mijloc de-a prelungi dezordinea.
― De unde turban?
― Fac eu c-un prosop.
― Se aproba. Atunci dati-mi si un sal.
― Stiti ce? se amesteca doamna Deleanu din nou convertita la extravagante, hai sa ne costumam cu totii. Fiecare cum vrea. Mina libera fanteziei fiecaruia.
― Eu ramin asa, tante Alice, se ruga Monica.
― Sigur, tu esti gata costumata. Si eu tot japoneza ma fac.
― Da eu, mama? intreba Danut.
― Tu cauta doamna Deleanu imbracind chimonoul, tu
― Mama draga, el are costumul japonez, interveni Olguta cu o ciudata suavitate in glas.
― Nu vreau. Ce te-amesteci!
― Ce idee buna! Sigur. Tu ai costumul lui Kami-Mura. Du-te si ti-l pune.
― De ce, mama?
― Fiindca si eu is japoneza si Monica.
― Da! Monica are haina frumoasa, bombani Danut.
― Cred, bine! Ea e domnisoara. Tu esti soldat viteaz.
― Da! cu haine urite!
― Danut, te rog sa nu-mi strici cheful. Du-te si te-mbraca. Asa vreau eu.
― Fara pusca? se posomori Danut mai tare.
― Cu pusca si cu tun daca vrei! Hai, repede.
― Alice, da-mi si mie o idee.
― Tu tu si Grigore sinteti turci, adica tu esti pasa ― iti fac eu turban si tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului.
― Draga Alice, nu-i fi avind tu vreun stramos mongol?
― Uita-te-n oglinda. Esti japoneza autentica. Parul negru, in noua pieptanatura, ochii departati si paloarea bruna a obrajilor ovali, erau un adaos exotic la chimono.
― Mai stii?! zimbi doamna Deleanu.
― Ia priviti! ii invita Olguta cu un gest teatral. Cu prosopul improvizat turban in jurul capului,
Herr Direktor avea infatisarea unui indian de opereta. Salul turcesc de pe umeri nu izbutea sa anuleze efectul european al monoclului si al zimbotului de rigoare.
― Ha-ha-ha! Ia uitati-va la Buftea!
― Kami-Mura!
― Bravo, Kami-Mura, esti in forma!
Danut se retrase pe linga zid intr-un colt, tirind sabiuta ruginita si zanganitoare, ca o rusine intrupata in coada de tinichea.
Ca dimensiune, uniforma de amiral japonez avea sase ani, Danut unsprezece! Iar chipiul, prea mic, se razbuna exagerind circonferinta buclata a capului care o purta plouat!
― Numai cafeaua si rahatul imi mai lipsesc! Narghilea am, harem am, eunuc am, exclama domnul Deleanu.
― Papa, tu esti Nastratin Hogea.
― Prea onorat! Si tu, Olguta?
― Eu imi pun cizmele si pantalonii de calarie. Ma fac haiduc si o fur pe Monica.
― Ma asteptam! ofta doamna Deleanu, mai mult pentru viitor decit pentru prezent. Du-te si ti le pune.
Profira intra cu tablaua de dulceti.
― Iracan de mine!
― Te-ai speriat, Profiro?
― Nici nu te-am cunoscut, conita, sarut mina.
― De ce rizi, Profiro? o intreba doamna Deleanu vazind tablaua primejduita de hurducaturile vulcanice ale veseliei pintecoase
― Spune, Profiro.
― Sa nu va suparati, conita . Tare-i frumos! Parca-i la panorama.
― Bravo, Profiro!
― Traiasca Profira!
― Sa inchinam un pahar cu apa in cinstea Profirei!
― Sa traiti si dumneavoastra si tot veseli sa fiti!
― Danut, tu nu te servesti? Da tu ce cauti, Anica?
― Ha!
Prin usa intredeschisa, Anica, numai ochi si zimbet, sorbea tot ce vedea, minunindu-se. Peste umarul ei, cu gura pina la urechi, se ivi capul de luna umoristica al bucataresei.
― Ce-i? Ati venit la panorama?
― Ha! Ha! zimbira dimpreuna, cu glas de soprana si de bariton, Anica si baba.
― Hi-hi! le ingina Profira, clipind din ochi catre ele.
Se auzi un pocnet. Baba se rasuci. Anica o zbughi. Peste hotarul gol al pragului, Olguta sari in odaie c-un bici in mina.
― Ce ti-ai facut, Olguta?
― Musteti, mama draga. Asa au haiducii.
Mustetile de funingine impodobeau o frageda fata de haiduc marunt, in stilul baladelor populare:
Mustacioara lui
Pana corbului,
Ochisorii lui
Mura timpului,
Fetisoara lui
Spuma laptelui
Cizmele de antilopa, pantalonii bufanti, si mai ales bluza rosie cu centura de lac, erau licente poetice. Olguta putea haiduci printre flori de lunca, pe unde navalesc fesurile macilor musulmani.
― Eu propun sa redevenim oameni seriosi.
― De ce, Herr Direktor? il dojeni Olguta.
― Mor de caldura in Turcia asta.
― Stati. Nu va dezbracati. Am o idee.
― Spune, mama draga, spune.
― Sa ne fotografiem.
― Sa ne fotografiem. Bravo!
― Bine, draga. Ce nu fac eu pentru copii!
― Ridicati storurile; eu aduc aparatul.
― Cum ne-aranjam, Iorgule?
― Ce sa ne mai aranjam! Asa cum sintem.
― Unde te duci, Danut? il intreba doamna Deleanu, intilnindu-l pe coridor, cu sabia si chipiul in mina.
― Hai inapoi, Danut! Vrei sa ma superi? Si-mbraca-te la loc.
Mobilizat din nou in ostile ridicolului, Danut mergea, minat din urma de mama lui si de blestematul aparat fotografic in care rusinea clipei de fata, inghitita ca de-o sugatoare uriasa, avea sa se intinda in viitor.
― Alice, hai si tu cu noi.
― Si cine va fotografiaza?
― Pune tu aparatul la punct; restul poate sa-l faca si Profira.
― Ti-ai gasit! Nu pune ea mina pe-asa ceva s-o tai! Se teme!
― Sa-l chemam pe Kulek, propuse Herr Direktor. El se pricepe.
― Perfect, cheama-l tu, Olguta.
― Cum sa-i spun, Herr Direktor? Komen sie, Herr Kulek nach Herr Direktor (1). E bine?
― Spune-i s-asa Olguta. Are sa vie rizind. Sa nu te superi!
― De-acuma asezati-va, ii pofti doamna Deleanu. Fratii turci alaturi pe divan. Asa Grigore, de ce nu stai turceste?
― Poftim. Asa-i bine? A la turca, bre!
― Bun. Monica, tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea Apleaca-ti capul putin numai. Danut aseaza-te linga Monica Brrr! Crunt mai esti! Adevarat samurai!
― Küss die Hand gn dige Frau. Was wollen sie, Herr Direktor?(2) urma Herr Kulek cam zapacit.
― Explica-i, te rog, Grigore Olguta, tu stai la dreapta Monicai. Asa.
Doamna Deleanu se aseza la picioarele divanului intre copii. Herr Direktor lua o narghilea si-si cabra monoclul.
Domnul Deleanu isi rasuci mustetile.
― Ruhig bleiben, bitte schön.(3)
Olguta privi cu coada ochiului pe Danut, ironica. Monica isi privea minecile, dar vedea tot pe subt gene.
Danut, tinind recordul incruntarii, intoarse capul obiectivului, lasind posteritatii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetita, care pregatea o razbunare apriga japonezei cu coc blond, ocrotita de zimbetul haiducului cu musteti de funingina.
Vino, domnule Kulek la Herr Direktor (germ.).
Sarut mina, stimata doamna. Ce doriti, domnule Director? (Germ.)
3 Stati linistiti, va rog (germ.).
De pe scari, doamna Deleanu ― cercind sa compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptanaturii si a chimonoului ― vorbi apasat:
― Grigore, te fac raspunzator! Tine-o din scurt, mai ales pe Olguta Si nu uita pariul.
Olguta pastrase numai costumul de haiduc; mustetile si le spalase cu vata imbibata in colonie.
― Mama-i fricoasa, Herr Direktor. Nu samana cu mine.
― Ia lasa!
― Vorbesc serios, Herr Direktor.
― E fricoasa pentru tine, Olguta.
― Totuna.
― Ai sa-ti schimbi parerea.
― Eu?? Nuu!
― Tu. Si eu mi-am schimbat parerile de cind am nepoti.
― Tu nu esti fricos, Herr Direktor.
― Sint, cind trebuie prudent.
― Ce-i asta prudent?
― Curaj cu lingurita.
― Ca o doctorie.
― Asa-i bine.
― Nu-mi trebuie. Eu is sanatoasa.
― Olguta, de ce o superi tu pe mama?
― Fiindca-i mama mea, Herr Direktor.
La citiva pasi inaintea celorlalti, cu pusca plecata in jos ― ca vinatorii ― Danut isi ducea ostirile la lupta. Ostirile din spatele inchipuirii lui Danut erau nesfirsite. Incepeau de unde rasare soarele, si coborau, si suiau dealuri ― hat! in urma ― se revarsau pe cimpii, si abia capetele lor ajungeau pe viteazul imparat din frunte, ai carui pasi erau pasii ostirilor care-l urmau mute, supuse, ca o trena uriasa.
Armata din spatele concret al lui Danut era alcatuita din Herr Direktor, Olguta si Monica. Pentru expeditia vinatoreasca ― copiii fusesera iertati de somnul ritual in aceasta zi ― Herr Direktor imbracase haine usoare de tussor si inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici manusile cu toti nasturii incheiati. Herr Direktor isi pastra albeata minilor ingrijite 'ca o' spunea doamna Deleanu.
― Ca o ce, mama?
― Ca o cucoana. Asta a vrut sa spuie mama si nu gasea cuvintul.
― Merci, Grigore. Cuvintul acela il gasesti tu mai usor decit mine.
― El ma gaseste! zimbise Herr Direktor cu modestie.
― Grigore, esti un caraghios! Uite: eu am mini mai negre decit tine. Soarele-i sanatate. Atita cochetarie la un barbat?!
― Draga Alice, imi plac minile tigancilor fiindca-s fine si uscate, nu fiindca-s negre. Sa ma iertati cu soarele dumneavoastra! Ma piriesc eu de ajuns la carti!
Monica mergea alaturi de Olguta. In sufletul ei, pe o creanga inflorita, se leganau pasarile brodate pe chimono, la adapost de pusti si ochi de vinatori.
Armatele inchipuirii lui Danut, calauzite de imparatul lor, mergeau sa ucida un zmeu strajuit de balauri. Primejdiile pindeau la tot pasul. Zmeul putea sa fure soarele si sa arunce noaptea ca un codru des in fata navalitorilor. N-avea grija imparatul! Dadea foc codrului si trecea mai departe printre flacari. Parca pompierii nu umbla prin foc! Inaintea lui Danut alerga Ali cu coada tantos rasucita in sus ca o musteata rurala.
Cinele imparatului era nazdravan. Putea creste cit o vaca; se putea preface in armasar cu aripi, pe care nimeni nu cuteza sa-l atinga Dar pe imparat il asculta ca un cine.
Zmeul avea balauri la poarta si buzdugan naprasnic in cui Si ce? imparatul avea pusca Sa pofteasca zmeul! Imparatul avea in cartusiera moarte pentru o suta de zmei si tot atitia balauri Cartusele le pastra Herr Direktor, dar zmeul n-avea de unde sa stie ce stia Danut.
Armata din spatele lui Danut ― mai putin Monica ― mergea sa ucida o legenda si sa cistige o prinsoare cu prilejul botezului vinatoresc al pustii lui Danut.
Iata obirsia legendei: in casa lui conu Costache Dumsa, sultanise vreme indelungata, peste toti si peste toate, Fita Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.
Vlastar urit al unui neam de oameni frumosi, Fita Elencu era hida pentru intregul ei neam in cumpana a doua veacuri, pe care o inclina inspre ea. Dar nimeni n-ar fi cutezat sa gindeasca macar una ca asta, caci ochii verzi, ca verdele veninului, ai Fitei Elencu, razbateau dincolo de fruntile plecate in fata ei. Desteapta pe cit era de sluta, rautatea ei le intrecea pe amindoua la un loc. Cind pleca la Medeleni, in cupeu, insotita numai de carti in felurite limbi, aduse de prin strainatati ― lasul boieresc, scapat de robia rosie si verde a unei limbi si a unor ochi ― ofta cu dulce usurare. In schimb, la Medeleni incepeau vremuri de bejenie. Peste copilaria si tinereta doamnei Deleanu si peste tinereta mamei ei, Fita trecuse ca lacustele prin lanuri. Un boier de pe vremuri o poreclise 'soacra bucuriei' si multele ei nurori nu puteau trai cu ea in casa. Si-n casa lui conu Costache, Fita traise inca si dupa moartea lui.
Cu tineretele fecioarei batrine se ingropase in trecut o taina soptita odinioara, apoi amutita. O dragoste Oare? Un tinar indragostit de Fita Elencu Cu putinta? Inselarea cu o tiganca trupesa de la Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un inec din care Fita Elencu scapase vaduva ― si o roaba batuta cu harapnice pina cind trupul luase culoarea singerie a buzelor pacatoase, culoare ademenitoare de muste verzui ca ochii Fitei.
Taranii batrini vorbeau ca iazu-i blestemat.
O singura slabiciune avuse Fita Elencu ― de nimeni stiuta: Olguta. Ochii negri ai fetitei de cinci ani nu se plecau in fata ochilor verzi. Crutati de batrineta, ochii verzi urmareau deseori prin casa pletele brune si fruntea scurt si dirz taiata, ca pe o inscriptie netalmacita inca. Curind insa, o intamplare nemaipomenita in lunga viata a Fitei, o luminase.
Singurii dinti de care batrineta o despuiase pe Fita Elencu, erau cei obirsiti din gingii. Fita purta dantura. La prinz si la masa, in fata tuturor comesenilor, feciorul aducea intr-un pocal albastru, plin de apa, dintii albi si tapeni ca un rinjet de strigoi.
― Naturalia non turpia (1).
Nimeni nu cricnea. Pofta de mincare pierea, ca toate celelalte.
Intr-o buna zi, Fita Elencu incepu un post care tinu mai bine de doua luni ― si care-i grabi sfirsitul ― fiindca dintii luasera drumul iazului.
Feciorul venise la masa cu pocalul gol, asa de palid la fata, ca parca-si aducea inima in pocalul fara de dinti.
― Eu i-am zvirlit in iaz, vorbise raspicat Olguta, intr-o tacere de oras ingropat subt lava.
Ceea ce este natural nu este urit (lat.).
― Sa-mi aduca un pahar cu lapte la mine in odaie. Si mata, fetito, sa poftesti la mine dupa ce-i sta la masa.
Olguta nu-si pierduse pofta de mincare: dimpotriva, cu plecarea dintilor, pofta-i venise la loc. Dupa masa, intrase in odaia Fitei trintind usa, ostentativ.
― Am venit.
Fita o privise din cale-afara de lung ― cu toata puterea ochilor si a mintii ― facind-o pe Olguta sa creasca mare in viitor, cum germineaza o saminta in mina unui fachir.
Si pentru intiia oara in viata lor, buzele fara dinti sarutasera c-un fel de acra duiosie, obrajii aprinsi ai Olgutei. Din clipa aceea, Fita Elencu nadajduise ca neamul ei de 'papa-lapte' mai capatase o Fita Elencu. O lasase mostenitoare.
Drept rasplata, dupa binecuvintata ei moarte, Olguta botezase cu numele celei raposate o ciudata broasca.
Din tata-n fiu, satenii din Medeleni pastrasera vorba ca iazu-i blestemat si ca Fita Elencu Dupa moartea Fitei ― spuneau taranii ― se ivise in iazul cu pricina o broasca neobisnuit de mare si de indrazneata. Riioasa, fireste, domnea peste celelalte, cum domnise Fita cu ochi verzi peste toti. Mos Gheorghe scapase o vorba ― ca s-o fereasca pe Olguta de iazul necurat ― vorba necugetata! Olguta incepuse vinatoarea Fitei iazului in care zimbea dantura celeilalte Fite. Prastia nu izbutise, nici mestesugul vinatorilor de aiurea.
Acum, satul intreg stia ca Fita Elencu s-a prefacut in broasca fermecata. Si, la adapostul legendei, broastele, nesuparate de nimeni, se inmulteau in voie, ocarind cu glasuri din ce in ce sporite privelistile Domnului, cu broasca cea mare intre ele, ca un nesecat si diabolic potir cu venin
Se apropiau. Iazul pustiu ca subt luna, sclipea zimtat in bataia piezisa a soarelui, mirosind a mil si a racoare putreda.
imparatul redeveni Danut, fiindca Danut stia legenda si nu-i venea sa-nfrunte singur iazul ocolit de toti. Ridica pusca, ochi lung cerul pina cind il ajunsera ceilalti si porni cu ei alaturi, lepadindu-se de pusca: nu-i bine sa te pui rau cu Fita Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui mosu Puiu nu-i pasa.
Rasuna dinspre trestii oracaitul broastelor, ca mii de saci cu nuci scuturati. Larma crescu patetica. Oracaitul se dezlantui mai patimas, intretaiat de bocete, de vaicareli si tinguiri ― ca psalmodia unei sinagoge.
Pe mal sedeau broaste cu gura blazata si ochi astronomici privind cerul fara stele Hamaitul lui Ali le facu sa tresara, fara sa le alunge din lenea lor si-a milului.
― S-asteptam, Herr Direktor. Ai s-o vezi acusi.
― Tu o cunosti, Olguta?
― Sigur. Nu pot s-o sufar! Asa-i de obraznica!
― Lasa, Olguta, ca-i vin eu de hac.
Monoclul lui Herr Direktor o astepta pe Fita Elencu. Si pusca incarcata. Si prastia Olgutei pe deasupra.
De aproape broastele erau soliste. Latratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloare-a lunii, ci din cite un trup bubos si moale ca de batrineta viermanoasa.
― Olguta, poate ca iese-n alta parte.
― Nu, Herr Direktor, iti spun eu. Acela-i tronul ei.
Mina Olgutei izbucni dusmanos, aratind cu degetul un ciot de salcie saltata deasupra apei, mult mai incolo de mal, ca dinadins. Incomat de lintita, ciotul parea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele in apa si-ncremenit.
Pinda incepuse. Herr Direktor aprinse o tigara. Olguta isi incerca prastia intinzind-o prelung cu un gest gratios. Monica asculta tintarii al caror tiuit apropiat era ca freamatul tinguitor a mii de vioare, in cer parca.
Un broscoi incaleca o broasca si impreunati se azvirlira hizi in apa nuptiala, urmati de un inel de-argint infiorat. Alte broaste tisnira din apa; cu salturi de guma trecura prin mil, raminind in genunchi, nemiscate, cuprinse de un brusc extaz.
Din valurele rasareau capete cu ochi holbati de inecat si s-afundau la loc.
Danut nu se simtea la indemina. Prin apa il pindeau mii de ochi Si apa e adinca! Si apa e ciudata ca o neinsufletita mina de mort, care deodata poate sa te apuce si sa te traga dincolo
Incet-incet, de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme sa nu fie prins pe la spate ― soarele rosu, mare si rotund se-ndeparta de iaz, privindu-l.
Cind vorbele amutesc, gindurile incep sa vorbeasca singure, iute, ciudat Danut ar fi fost multumit sa-l atace Olguta. Dar Olguta pindea luciul apei din preajma salciei, ca pe-o usa indaratul careia o mina apasa clampa.
― Sst!
Nu vorbea nimeni. Herr Direktor arunca tigara si trase tragaciul.
― Acuma sa stiti ca iese, sopti Olguta cu fruntea brazdata.
Monica isi astupa urechile.
In jurul salciei, subt apa, zvicneau noroadele mucegaite.
― Uite-o! Nu trage. Mai stai.
Raposata Fita Elencu rasarise din apa sau din salcie. Si toate broastele, imprejmuind cu ochi si bube salcia, incepura a prohodi in cor.
Burduhanoasa ca un idol chinezesc, leproasa, stirba si gusata, Fita Elencu nu se clinti din fata pustei. Glontul porni, piatra porni. Si glont si piatra in zadar. Prohodul broastelor, din ce in ce mai urlator, gonea parca si glont si piatra. Cu miscarea eleganta a vinatorilor ― asemanatoare cu destinderea in salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini pusca de umar si trase din nou. Piatra dupa glont.
Gales si sinistru, Fita Elencu ii privea.
Si deodata, inghitita Fita Elencu ,ramase numai in ochii vinatorilor salcia goala .Broastele se risipira.
― Ce zici, Herr Direktor?
― Stiu eu! E greu sa tragi in apa; te orbeste lumina Urita broasca!
― Urita broasca! ofta Olguta.
― Urita! sopti Monica strinsa de un fior in spate.
― Hai sa plecam, mosu Puiu, se grabi Danut.
― Nu, draga. L-am scapat pe decan. Sa ne luam macar revansa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broasca. Eu tin contabilitatea. S-a facut?
― Bravo, Herr Direktor! Lasa ca le-arat eu!
― Danut, incepe tu Nu te pripi, mai baiete! Ocheste linistit Acuma trage. Ai scapat-o. E rindul Monicai.
― Eu nu stiu, mosu Puiu.
― Inveti N-ai frica, Monica. Nu face zgomot, o imbarbata Herr Direktor vazind-o ca-si astupa urechile in loc sa apuce pusca.
― Monica, ma supar, interveni Olguta. Eu astept.
Dojana Olgutei o hotari. Lua pusca, stingace ― asa cum fumeaza femeile care nu stiu ― si trase la noroc. O broasca intoarsa pe burta deveni nufar alb.
― Un leu pentru Monica Ia sa te vad, Olguta.
Broasca Olgutei facu un salt deznadajduit si cazu pe apa, aratind cerului, cu labuta, inima ranita.
Ali alerga de-a lungul malului, hamaind. Un pocnet il alunga inainte, altul il intorcea indarat, mai minios, mai buimac. Parea ca se lupta cu tintarii: el prea mare, ei prea mici.
― Pauza. Sa facem bilantul. Monica are doi lei; Danut cinci; Olguta opt E rindul tau, Danut.
― Ssst! Herr Direktor! Fita.
Pe iazul vinat de inserarea cerului se facuse liniste. Numai papurisul din fund suspina uscat.
― Olguta, trage tu; eu nu mai vad, sopti Danut lepadindu-se de pusca.
Olguta i-o lua din mina fara sa-l asculte. Obrajii ii ardeau ca atunci cind intrase in odaia Fitei Elencu pentru rafuiala. De asta data, broastele amutira ca sa rasune singur glasul celei de pe salcie.
De unde rasuna? De-acolo sau de-aiurea? In tacerea topita si-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pamintului, minate de un hohot de ris hurducat, innabusit si gros.
― Ali, vin aici! Tine-l de git.
Danut asculta porunca epica. Olguta se lasa intr-un genunchi, isi sprijini cotul de genunchiul celalalt, si ochi, si ochi, pina cind telul se incrusta in burta alba ca un ciob de luna. Din inima Olgutei si din pusca impietrita glontul tisni si nimeri. Labele Fitei izbucnira in sus, tragice, ca bratele unui blestem. Imbrincit de glontul care-l gaurise, trupul se pravali in apa
Rasareau stelele pe cerul crestin.
― Bravo, Olguta! Asta-i lovitura de maestru. Meriti o pusca de vinatoare.
― Olguta, iti dau tie pusca mea, sari Danut cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente.
― Merci, pastreaz-o. Eu am sa am pusca de vinatoare.
― Olguta, am cistigat pariul. Adica tu l-ai cistigat, Un cataif cu frisca de la mama si un flacon de parfum de la mine.
― Herr Direktor, nu se putea sa scape. Trebuia s-o ucid.
― De ce, mai drace?
― Asa Fiindca-mi era frica de ea, raspunse tare Olguta ca s-o auda si Olgutele din trecut.
Acesta fu epitaful celor doua Fite.
Muzical, visul unei nopti de vara suna pe hotarul toamnei. Fluiere si flaute, cimpoaie, cobze si vioare, talangi, viole si violoncelul monocord al buhaiului de balta cintau din trei zari intunecate ― albastru, pentru paloarea de argint a unei zari. Nu rasarise luna pe acolo; de mult trecuse soarele. In naltul luminis, o stea tremura ca prinsa in pinze de paianjen.
Danut, cu pusca aplecata in jos, deschidea alaiul. Latratul lui Ali crainicea victorii.
imparatul se intorcea singur de la lupta. Ostile il asteptau mai incolo, ca o padure gata sa-nfloreasca sau sa piara subt secure Bietul imparat! Numai el isi primejduise viata pentru ostasii lui si pentru linistea imparatiei. Ce imparat de treaba! Ce imparat viteaz! Bravo lui!
― Mosu Puiu, unde esti? AH! Ali ! Hei-hei!
Inainte era cimitirul de la marginea satului, indarat iazul cu Fita Elencu. Dar mosu Puiu era inaintea iazului. O lua la goana indarat, cu pusca.
― Herr Direktor, de ce nu-s eu baiat?
― Asa a vrut Dumnezeu !
― Ei, Dumnezeu!
Herr Direktor schimba un zimbet ateu cu steluta de sus.
― Sau cocostircul.
― Ei, cocostircul!
― Cine atunci? intreba si se-ntreba prudent Herr Direktor.
― Mama, Herr Direktor. Iti spun eu.
― Bine. Mama si tata au vrut, amplifica scrupulos Herr Direktor.
― Nu. Mama singura.
― De ce tocmai mama?
― Ca sa ma persecute.
― Ei!
― Ba da. De ce nu l-a facut fata pe Buftea?
― Lasa-l in pace, mai drace! Ce-ti mai trebuie? Acuma esti baiat: ai pantaloni.
Olguta ofta amar.
― Nu-s baiat.
― De ce, Olguta? Ce mai vrei?
― Nu stiu! Da stiu eu
― Si nu esti tu mindra sa fii la fel ca mama?
― Asta-i altceva, Herr Direktor. Mamei ii place.
― Si tie?
― Mie nu.
― Iti plac baietii, Olguta?
― Mie?! Nu pot sa-i sufar.
― Atunci de ce vrei sa fii baiat?
― Eu nu vreau sa fiu fata.
― Atunci ce vrei sa fii?
― Vezi, Herr Direktor! Spun prostii fiindca-s fata.
― Da tu, Monica? o intreba Herr Direktor, cintarindu-i cozile cu palma.
― Eu as vrea sa fiu ca tante Alice.
― O iubesti, Monica?
― Da.
― Si pe mine?
― Sigur, Herr Direktor, il incredinta Olguta, ea e prietena mea.
Treceau in dreptul stogurilor de fin rinduite pe cimpie, ca niste falnici cozonaci abia scosi din cuptorul verii.
― Monica, asa-i c-ai obosit? o intreba poruncitor Olguta, incetinind pasul.
― Putin!
― Da tu, Herr Direktor?!
― Ajungem indata.
― Draga Herr Direktor, mai avem si te-as ruga ceva.
― La dispozitie.
― Da sa-mi promiti ca faci.
― Depinde.
― Spune ca da, Herr Direktor.
― Spune tu ce vrei.
― Spun, daca promiti.
― Spune.
― Vra sa zica mi-ai promis?
― Sa zicem!
― Hai sa ne odihnim, Herr Direktor, Uite, Monica nu mai poate.
― Si mama ce-are sa spuie?
― Are sa ne-astepte.
― Cu biciusca!
― Ba cu mincare buna si calda fiindca noi am cistigat pariul.
― Asa sa-i spui.
― Sigur. Eu am sa-i spun.
― Sa ne asezam Da unde-i Danut? Danut Danut! Kami-Mura, stop!
'U-uuu tra-raa oo-ooop', hauli ecoul dezmatat.
― Mosu Puiu, ma duc eu sa-l aduc, se oferi Monica, spaimintata de singuratatea lui Danut.
― N-are sa-ti fie frica?
― Nuu, mintira buzele Monicai, dezmintite de obraji.
Cu dintii si pumnii strinsi, Monica o lua la goana orbita de intuneric. Pe masura ce se indeparta mai tare de cei ramasi pe loc, alerga mai iute. Si spaima, ca un greier negru si strident, tipa-n tacerea ei: Danut, Danut, Danut
Inimile celor doi fugari, lovindu-se una de alta pe neasteptate, cazura-n jos, de fier, si zvicnira in sus, istovitor de elastic.
Cu picioarele cosite Monica se opri in drum, inchise ochii si tipa, gifiind: 'Danut, ajutor!'
Lui Danut, in sprinteneala fugii, ii cazuse pusca din miini in dreptul Monicai. Tipatul Monicai il opri. Se intoarse indarat, ridica pusca si incruntat se porni asupra Monicai.
― De ce m-ai strigat?
Tinea pusca de teava, cu patul proptit in pamint, calm. In schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strinse in degete brutale.
Monica, muta, il apuca de mina, sorbind adinc racoarea serii.
― Lasa-ma. Nu vezi ca tin pusca?
― Tu esti, Danut?
― Eu, sigur, se fali glasul invirtosat. Nu vezi! Ce cauti aici?
― M-a trimis mosu Puiu sa te chem inapoi.
― Si de ce fugeai?
― Mi-era frica, Danut.
― Aha!
― Te rog sa nu ma spui Olgutei. Ea se supara.
― Si eu ma supar !
― Nu te supara, Danut. Eu is fricoasa.
― Stiam eu!
― Cu tine nu mi-i frica.
― Hee! Cred!
― Tu esti baiat; esti curajos.
― Si ce vrei?
― Sa mergem inapoi.
― Si daca nu vreau?
― Atunci mergem acasa. Da parca si tu veneai inapoi
― Ma plimbam.
― Eu merg cu tine, Danut, unde vrei.
― Stii tu ce-i acolo? o intreba Danut, aratind cu teava pustii.
― Satul.
― Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Danut, estompind treptat silabele fioroase.
― Vai, Danut!
― Ti-i frica?
― Cu tine, nu.
Danut isi stapini un oftat de usurare.
― Bine. Hai cu mine inapoi.
― Lasa-ma sa te tin de mina, Danut
Doua mini se inclestara, incuiate in apropierea cimitirului. Pornira. Pasii lui Danut cresteau. Din nou goana clocotea in el.
― Danut, nu vrei sa mergem mai incet?
― N-ai decit sa ramii singura.
― Nu, Danut eu cu tine vreau da nu mai pot. Hai mai incet, Danut
― Daca-ti place! Eu ma grabesc.
― De ce, Danut? Mosu Puiu ne asteapta.
― Aii! Am spus o data!
in drum, o vrajitoare atinuse calea imparatului.
Cu minile ― fiindca ispravise gloantele ― imparatul se luase la trinta cu ea. In ajutorul vrajitoarei sarisera din cimitir toate duhurile rele. Dar miinile imparatului erau de fier, ca si curajul sau. Pusca intr-o mina, mina vrajitoarei in cealalta ― si la drum! Imparatul se ducea sa inece vrajitoarea in singele balaurului rapus Halal de-asa imparat!
Din marele belsug ceresc cadeau stelute, stele si luceferi prin noapte si prin veacuri.
― Ce stai?
Danut intoarse capul indarat. Monica privea cerul cu ochii mariti ca si cum ar fi vazut zborul unui inger. Apoi, cu aceiasi ochi, il privi pe Danut.
― Vai, Danut, ce frumos e!
Asa se dezvalui sufletului Monicai, intiia noapte lirica a lunii
― Unde-s? se rasti Danut dind drumul minii de prisos de acum inainte.
― Crede-ma c-aici i-am lasat! se apara Monica, indoindu-si degetele intepenite de strinsoarea viteazului imparat.
In locul vinatorilor de broaste ― ca intr-o vraja ― un mos decorativ cocea papusoi la un foc aromat de vreascuri si coceni.
La auzul vorbelor, mosul se apleca si intoarse un papusoi rumenit: pe stogurile de fin si pe cimpie, si poate si pe cer ― o umbra mitologica rasuci gitul unui balaur cu limbele vilvoi.
― Mosule.
― N-auzi, mosule?
Autoritar, Danut batu cu patul pustii in pamint.
― Hei! Mosule! Eu is de la curte!. N-auzi?
Mosul se intoarse clipind. Cu ochii micsorati si troieniti de sprincenele albe, il privi pe Danut cum privesti o rindunica pierduta in cer, sau o giza prizarita printre ierburi.
― Ha?
― Poate ca n-aude, saracu! interveni Monica. Vorbeste mai tare, Danut.
― Tu sa taci! Mo-su-le, urla Danut, rosu la fata, n-auzi odata?
― Aud?
― N-ai vazut un domn si-o domnisoara? racni Danut ca pentru cineva din luna.
Mosul trase cu ochiul la carul cu boi oprit in drum, trase cu ochiul si la fata lui Danut, posomorita cu toata veselia flacarilor, si-si cauta de treaba mai departe. Un alt papusoi fu tolanit pe cealalta coasta de-o mina deprinsa cu focul.
― Ei comedia dracului! ofta din greu Danut.
Daca si surisul ar fi sa aiba umbra, al mosneagului ar fi acoperit citeva falci, de mare si bun ce era.
― Mosule, mosule, n-auzi?
― N-am vazut ni'ca! Ei!
― Esti sigur?
― Ti-ai batut joc de mine! se intoarse Danut catre Monica.
― Crede-ma ca nu, Danut! Aici erau
― Da nu-s! ― batu el din picior.
― Poate ca-s mai incolo.
― Du-te si-i cauta.
― Parca ti-ar fi nevasta, boierule! Asa-i ghini! Mai stati oleaca la foc. Ia luati cite-un papusoi.
― Eu ma duc sa-i caut, suspina Monica. A!
Danut ii intoarse spatele.
Olguta rasarise din car, pe jumatate in bataia flacarilor, facind semn Monicai sa taca si sa vie. Inaltata de bratele lui Herr Direktor, Monica se trezi in fin gidilitor si parfumat ca un indemn la ris, cu stelele deasupra si soaptele Olgutei la ureche.
― Olguta, sa-l chem si pe Danut.
― Lasa-l sa te astepte!
― Sa stea singur?
― Sigur. Asa a vrut!
Olguta injumatati papusoiul adus de Monica, suflind in palme. Se infruptara toti trei.
― Herr Direktor, ai bagat de seama? Cind maninci papusoi parca pasti !
― Merci!
― Sa-ti mai dau?
― Reste ! imi stric pofta de mincare.
Culcat pe spate, Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Calea laptelui adia pina-n zare, ca vintul intr-un lan astral de rochita rindunelii.
'Un taraf de lautari si celelalte', dori tainic Herr Direktor, oftind.
― Olguta, trebuie sa pornim spre casa.
― Iaca pornesc.
― Cheama-l pe mosneag.
― Parca eu nu stiu sa min! Hais, boala! indemna ea boii cu glas prefacut.
― Iaca ma cheama nepotu-meu. Stai, mai copchile mai! Nu porni.
Mosneagul se porni de linga foc, paturind in panusi papusoi copti.
― Apoi te las cu bine, boierule.
― Mosule, ma lasi aici?
― Pai cum?
― Mosule.
― Mosule, n-auzi? Vin si eu.
― Asteapta-ti copchilita, boierule. N-o lasa, c-o maninca lupchii. Hais!
Scirtt-scirt, scirt-scirt
― Lupii? murmura Danut ingindurat, stringindu-se linga foc.
Scirt-scirt, scirt-scirt Parca-i facea in ciuda!
Cu pas imparatesc, leganindu-si coarnele prin stele, boii trageau; carul scirtiia. Mosneagul linga boi. Si numai Danut linga foc.
― Monica! Unde esti, Monica?
― Aici-s, Danut.
― Kami-Mura!
― Buftea, hoo!
― Uf!
Din car, Danut dadu un binemeritat concediu bravului imparat.
― Uite luna!
― Luna-i?
― Luna; Samana cu tine, Buftea, cind ai oreillons ! Rasarise colorata ca un abtibild, fara gura si sprincene lineare, luna care-o vad copiii mici prin somn, strimbindu-se elastic: serioasa, vesela sau trista. Olguta o vedea ilara si-i venea sa-i scoata limba.
― Nu seamana cu Danut, Olguta! protesta Monica dupa o scrupuloasa examinare.
― Da cu cine seamana? Cu tine?
― C-un natarau de bostan! glumi Herr Direktor.
― Buftea, spune si tu cu ce seamana. C-un glob de aur?
― Lasa-ma-n pace.
― Fii politicos! Ai noroc ca-s bine dispusa.
Danut nu se gindea la luna. Constatase din auzite prezenta ei si o gasise in turbinca lui Ivan, fara s-o priveasca pe cer.
Lui Danut ii era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu fata ei de lipovan gras, era stapina unei bacanii mai mare decit a lui Ermacov de la Iasi, Danut o vedea punind in vastul cos de hirtie, cutii cu sardele; taind patace roscate de salam; deschizind cutii cu masline marinate; intinzind, spre gustare, cu virful cutitului, o aschie grasa de cascaval de Penteleu; desfacind un hirzob de pastravi afumati
― Herr Direktor, mie mi-i antipatica luna.
― De ce?
― De la Slanic, Herr Direktor.
― Ce ti-a facut la Slanic?
― Trebuia sa ne plimbam pe luna. Pe atuncea eram eu mica.
― Si-acum esti mare?
― Nu. Da atunci eram mai mica Eu mergeam de mina cu Buftea, inainte. Si-n urma noastra veneau niste domnisoare care se sarutau cu domnii
― I-auzi!
― Da, Herr Direktor. Eu vedeam umbrele lor De ce se sarutau, Herr Direktor?
― Se jucau, Olguta.
― Asta-i joaca?!
― Joaca de oameni mari !
― Mai rau decit copiii, Herr Direktor! Eu n-am sa ma joc asa niciodata. Herr Direktor, spune-mi drept daca ti-ar veni tie sa te saruti pe gura cu o cucoana care nu ti-i ruda?
― Aaa! Mai ales! Sigur ca nu, ofta Herr Direktor.
― Sigur. Asta-i gretos. Uite: Monica-i prietena mea. Spune tu, Monica, ma spal eu pe dinti cu periuta ta?
― Nu. Tu ai periuta ta.
― Vezi, Herr Direktor! Ei, iti spun pe onoarea mea, ca domnisoarele celea se sarutau pe gura cu domnii de-acolo!
― Vai de mine!
― Crede-ma, Herr Direktor. De asta, eu nu le lasam sa ma sarute pe obraz Si eu am bagat de seama ca ziua nu faceau asa. Numai cind era luna.
― Vra sa zica nu esti bine cu luna?
― Nu, Herr Direktor. Cind o vad imi vine ciuda.
― Vin sa te pup, Olguta.
― Pupa-ma.
― Nu te superi?
― Nu. Tu esti ruda cu mine Si tu nu faci ca domnisoarele de la Slanic.
― Fereasca Dumnezeu!
La intrarea in sat, un tunel galbui gauri noaptea.
― Ne-am fript, copii! Au trimes dupa noi, zimbi Herr Direktor recunoscind farul de la automobil si presimtind ce adapostea.
― Iar Anica! se supara Olguta Mosule, ia vin sa graim oleaca.
― Sa graim!
Mosul ramase in urma boilor, stergindu-si musteata.
― Mosule, sa spui ca nu ne-ai vazut. Are sa te-n-trebe o tiganca ― glasul Olgutei scazu ― care umbla cu un neamt. Stii, neamtu cu caruta dracului.
― Lasa ca le-arat eu! Neam spurcat! mormai mosul trecind linga boi.
Herr Kulek se apropia, cu bratul incolacit pe mijlocul Anicai: Tinea farul in mina ridicata, ca pe o halba.
― N-ai vazut pe boieri, mosule? intreba distrat Anica.
― Hm! Ai sa te-afurisesti, fa! Chei din fata mea! Hi, boala!
Hohote de surda veselie pornira din finul carului, acoperite de risul greierilor si-al cosasilor.
Spiritual, Herr Kulek lumina luna cu farul si trecu mai departe, vorbind Anicai ca unei surdomute de acelasi neam.
― Borsul, Profiro, striga domnul Deleanu din cerdac, zvirlind tigara.
― Borsul, Profiro! intona corul din car, prin zarva cinilor din curte si din sat.
Cu lampa intr-o mina si cu lingura de salata in cealalta, doamna Deleanu ii astepta pe scari, severa ca o alegorie a Justitiei casnice pentru acei care intirzie la mese.
― Poftim! Car cu boi va mai lipsea! Domnule automobilist, acum se vine la masa, si asa?
― Paziti, c-o arunc pe Fita.
― Ali!
Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se. Manusile lui Herr Direktor purtasera, o clipa, groaznica porecla. Dupa manusi sari din car Ali, gudurindu-se frenetic.
― Am cistigat pariul, intreaba-i, tipa Olguta avintindu-se din car pe-a doua treapta in bratele domnului Deleanu.
― Adevarat?
― Vesnica ei pomenire ! intona Herr Direktor.
― Uf! Slava tie Doamne! rasufla doamna Deleanu. Parca am avut o presimtire: cataifu-i gata.
― Ura pentru cataif!
― Dar n-am sa vi-l dau fiindca va faceti de cap.
― Patapum, bum Da-ni-l de sufletul lui Patapum, mama draga, se jelui Olguta aratind moartea declamatorie a basetului.
― Ce-avem la masa? navali Danut scuturindu-se ca un catelandru scos din apa.
― Buna sara, tante Alice Olguta a impuscat broasca.
― Daa? Buna sara, Monica. Hopa. Ti-i foame?
― Grozav, tante Alice.
― Bravo!
Cu fin zburlit in parul blond si cu obrajii rumeniti, Monica clipea, luminoasa in lumina lampii.
― Da unde-i Anica? N-ati intilnit-o?
― Cauta luna! mormai Olguta, mestecind un colt de pine.
― De miere! adauga Herr Direktor, scuturindu-se de fin.
― Grigore! Nu-ti dau cataif.
― Are Kulek si pentru mine!
Pasii Profirii duduira. Aducea castronul cu bors.
― Pofta mare, boierilor! le dori mosul, plecindu-se.
― Asemenea, mosule!
― Hii, boala! Nie, potaie!
Boii pornira visatori prin ocara cinilor.
Aburii borsului pictara nostalgii pe fetele infometatilor.
In tacerea deplina, vorbira numai lingurile, greierii si ochii cinilor.
Partea a doua
I
'MEDIUL MOLDOVENESC'
Ca dintr-un cantalup tinut la gheata, delaolalta cu lumina soarelui, intra racoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.
Cosuletul cu struguri din mijlocul mesei, impodobit cu frunze bahice, lumina.
Struguri de culoarea diminetilor blonde si-a celor verzui; de culoarea amiezelor balane; de culoarea amurgurilor profirii; de culoarea miezului de noapte vinat de duhuri necurate; de culoarea noptilor albastre iluminate de somnul lunii ― se ingramadeau redesteptind icoana zilelor si noptilor trecute.
Danut minca poama, iute si plural. In farfuria lui simburi si coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor inlacrimate. Olguta arunca cojitele, vehement, ca niste insulte farfuriei, preocupata de miscare mai mult decit de gust. Monica desprindea boaba, o dezbraca de cojita intre buze si, pe cind gura alegea simburii de miezul apos, degetele asezau cojita in farfurie, meditativ, ca pentru un joc de sah: se apropia sfirsitul vacantei.
― Danut, spala poama; de cite ori ti-am spus!
Danut muie strugurii in apa
― Sa stii c-ai sa capeti apendicita! De ce inghiti simburii?
'De-ar da Dumnezeu', dori Danut in sinea lui, inghitind inainte: se apropia scoala.
― Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnind apa clocotita in ibricul de cafea.
Herr Direktor alese un chibrit din cutiuta.
― Da-mi cutia, omule. Doar nu-ti cer luna!
― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.
― Bine. Revansa mi-o iau la caimac.
― Poftim cutia numai sa fie cafeaua blanita.
― De ce-or ii disparind cutiile de chibrituri? intreba domnul Deleanu, aprinzindu-si tigara si punind cutia in buzunar, masinal.
― Fiindca toti furam cutiile de chibrituri ale celorlalti! Da-mi inapoi cutia.
― Ce cutie?
― A mea.
― De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar. Poftim: o singura cutie Ei! dracie!
Doua cutii iesira din buzunar.
― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede ca au un element penal in compozitia lor.
― Focul, nu chibriturile.
― De la Prometeu cetire?
― Te cred.
― Bravo, Grigore! Voi propune, cind se va face revizuirea codului penal, o noua infractiune: delictul prometeian As face-o numai ca sa vad capul mai multor colegi de dincolo. 'Ce-i aia?' 'Cine-i ala'?
― Cine-i ala, papa?
― Un viteaz, Olguta. A furat focul zeilor si zeii l-au pedepsit mai rau decit pe hoti.
― Si el s-a facut haiduc?
― Nu. A murit.
― Si cine l-a razbunat?
― Literatura, zimbi doamna Deleanu.
Olguta tacu, incruntata. Anumite discutii insotite de zimbete, o suparau ca o convorbire intr-o limba pe care nu o intelegea indeajuns. Si pe deasupra, si mai presus de toate, o nemultumea surisul lui Danut.
― Ce rizi?
― Am nimerit o boaba acra.
― Hm! iti sade bine: de asta te-am intrebat. Parca esti Patapum. La dulce, plingi?
Danut facuse un spirit pe tacute. Cind domnul Deleanu explicase Olgutei ca hotul focului fusese pedepsit, Danut gindise: 'S-a fript!' Daca n-ar fi fost si Olguta, Danut ar fi spus spiritul. Asa scapase de Olguta! Indeobste, Danut era tacut pe dinafara si limbut pe dinauntru, poate fiindca inauntru nu era Olguta.
In jurul ibricului de cafea, hora violenta a flacarilor se rotea usoara.
'Fuuu!'
Bolborosind, cafeaua se umflase deodata, clabucita si minioasa ca un curcan de socolata. Tinind ibricul de coada, deasupra flacarilor, doamna Deleanu incepu culesul caimacului.
― Nu mai pot! gemu Olguta, combativa. M-am umflat. Mama draga fa-mi si mie o cafea.
― Ia ma rog!
― Te rog, mama!
― Cafeaua nu-i pentru copii.
― De ce?
― Fiindca enerveaza.
― Atunci tu de ce bei?
― Fiindca ajuta digestia.
― Si eu n-am digestie?
― Ai si fara cafea.
― Si tu ai nervi si fara cafea, mama draga, sopti gales Olguta.
― Olguta, nu te obraznici!
― Daca mi-i pofta de cafea.
― Lasa ca-ti da tata din farfurioara, un pic un picusor de pofta, adauga domnul Deleanu simtind privirea de Neptun a doamnei Deleanu indreptata asupra lui din clocotul cafelei.
― Bine ca vine scoala, ofta mama Olgutei. Sa am si eu putina vacanta Danut, ajunge. Du-te si te spala pe mini.
― Merci, tante Alice.
― Sa-ti fie de bine Olguta, hai si tu; plimba-te pe afara cu Monica. Acusi trebuie sa va culcati.
― Stiu, ofta Olguta. Papa, imi dai cafea? Domnul Deleanu isi umplu farfurioara.
― Sufla, Olguta, s-o racoresti.
Bruna furtuna din farfurioara azvirli un val si pe fata de masa.
― Olguta! Azi am pus fata de masa.
― Mama draga, incepu Olguta dupa ce-si sorbi cafeaua, de ce spui tu, cind versi cafea, ca ai sa iei bani?
― Fiindca asa se spune.
― Atunci de ce te superi cind vars eu?
― Iti multumesc!
― Pentru putin, mama draga! Merci, papa! Hai, Monica!
Dupa ce ramasera singuri, Herr Direktor incepu sa rida.
― Cine-i profesoara Olgutei?
― O fata excelenta.
― Mult singe rau trebuie sa-i mai faca.
― Inchipuieste-ti ca nu! Bineinteles, lectiile sint discutii, si raporturile dintre ele camaraderesti. Olguta-i ofera ceai sau dulceata, si profesoara convorbiri instructive De altfel, Olguta invata usor si cu placere: singura mostenire simpatica de la Fita Elencu! Si sint convinsa ca prietenia cu Monica si viata impreuna or s-o mai imblinzeasca.
― Pacat ar fi! suspina domnul Deleanu.
― Pacat?! Gindeste-te ca-i fata, nu haiduc!
― Da, da. Asa-i sade bine Olgutei Sa fi fost Danut ca ea
'Danut ii mai prostut: el samana cu mama lui.'
― Inchipuieste-ti, Grigore, ea aceasta amabilitate mi-a fost servita in fata, de o prietena a voastra din copilarie probabil un flirt.
― Cine? intreba rizind, Herr Direktor.
― Domnisoara Dobriceanu.
― Mai traieste?!
― Draga, ii de-o vrista cu voi!
― Biata Profirita! De la ea nimic nu te poate supara. E latifundiara inexpropriabila in imparatia cerurilor. Avea mare admiratie pentru Iorgu
― Numai?
― Mai stii?! Tu si cu Danut nu sinteti genul ei! Ii plac oamenii limbuti si agresivi. Si ea e un mielut. Da-i plac toreadorii! Saraca! Iorgule, iti aduci aminte ce obraznicii ii spuneai?
― Da Saraca!
― Dragii mei, incepu Herr Direktor, stergindu-si monoclul cu batista, ca pentru o lupta cu ochii, fiindca a venit vorba de Kami-Mura si fiindca a sunat ceasul plecarii
― Deja?
― Daca nu ma dati voi afara ma da toamna Si cum spuneam, fiindca se apropie plecarea, as vrea sa limpezim o chestie care ma preocupa serios. Ce intentii aveti voi cu privire la Danut?
― Cum? E foarte simplu, raspunse repede doamna Deleanu. Il dam la liceu.
― Si?
― Punct.
― Grabita mai esti la puncte!
― Nu vad unde vrei s-ajungi?
― Indata La ce liceu vreti sa-l dati?
― La Liceul Internat.
― Intern?
― Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Danut intern? Extern, fireste.
― Iorgule, tu n-ai nimic de spus?
― Eu sint de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
― De loc! Ce vrista are Danut?
― Unsprezece ani; nu stii?
― Perfect. Vra sa zica e baiat.
― Copil.
― Nu, nu! Baiat. Si nenorocirea e ca pentru tine va fi mereu copil.
― E natural. Sint mama lui.
― Foarte frumos si laudabil. N-am nimic de spus. Tu esti o mama admirabila.
― Tt!
― Si tocmai de asta esti primejdioasa pentru educatia unui baiat.
― Vai!
― Asculta, Alice, sa lasam fleacurile. Sa vorbim serios. E in joc viitorul singurului tau baiat, singurului urmas al numelui nostru. Tu stii bine ca-ti iubesc copiii. Da sau ba?
― Eu copii n-am. M-a ferit Dumnezeu de casatorie pina acum, si de-acum inainte stiu sa ma feresc singur. Asa ca toata afectiunea mea si restul, e pentru copiii vostri. Si singura mea bucurie ― altii ar numi asta ideal, eu is mai modest ― e sa-i vad oameni mai vrednici si mai intregi decit noi. Si, slava Domnului, nici noi nu sintem de lepadat.
― Si? se impacienta doamna Deleanu.
Herr Direktor aprinse o noua tigara.
― Va rog sa ma credeti ca tot ce va spun e gindit si copt de mult, in capatina asta fara de plete poetice Va-ntreb: ce-are sa se aleaga din Danut daca va face liceul asa cum vreti voi?
Doamna Deleanu ridica din umeri.
― Dragul meu, ce s-alege din toti copiii crescuti in conditii bune, subt privegherea parintilor. Raspunde tu mai precis daca poti.
― Cred ca da. Un ratat.
― Grigore!
― Azi esti in toane rele, zimbi domnul Deleanu, cu oarecare ingrijorare totusi, ca la auzul unui gind de-al sau, ocolit si rostit de un altul.
― Nu glumesc, nici nu cobesc. Va pot dovedi ceea ce am afirmat, cu creionul in mina, matematic.
― Poftim ai devenit prooroc!
― Nu, Alice. Degeaba te superi. Sint convins ca Iorgu gindeste la fel: spune.
― Draga Iorgule, tu esti un om de isprava: iti iubesti copiii, nevasta ― hai sa zicem ― dar esti un om comod, moldovan prin excelenta. Si asta spune tot Stii, de pilda, ca ti se darima acoperisul casei, in loc sa-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru citva timp din tabieturile tale ― esti in stare sa te imbeti in fiecare zi ca sa uiti ca din clipa-n clipa poate sa-ti cada in cap. Asa-i?
― Poate. Numai ca, din fericire, acoperisul casei noastre e teafar.
― Bine. Sa lasam acoperisul. Nasturul de la pantaloni, din zi in zi mai descusut, nu-i cosi la loc fiindca te bizui pe noroc si ai ferma convingere ca norocul se preocupa de nemurirea atei de care-ti atirna nasturul. Iar in ziua cind iti cade, devii pesimist si faci admirabile stante melancoliei celor batuti de soarta ― fara ca sa-ti cosi alt nasture la loc Uite lasul, lasul nostru, lasul! Un oras care are poeti si n-are primar, fiindca, bineinteles, primarii sint tot moldoveni. Toata activitatea primarilor se reduce la inzestrarea cu ruine din ce in ce mai poetice si mai melancolice a reveriei poetilor din ce in ce mai betivi, mai acri si mai calici Dragii mei, lenea moldoveneasca incepe cu vorba moldoveneasca si se incheie cu fapta moldoveneasca. Voi nu vedeti ca limba noastra e facuta pentru femei si pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― si molateca ingrozitor, deprimant de molateca! Parca-i vorbita numai din puf, la gura sobei, cu jumatate gura, intre doua cafelute cu serbet, cu ochii cirpiti de somn. Limba valahilor e vulgara: recunosc. E brutala: adevarat. Dar e vioaie. Vorbele-s scurte, rastite, ca pentru lupta. Ai impresia ca cine le rosteste are muschi, si muschi vinjosi, si nervi pe deasupra Si credeti-ma ca ce spun, spun cu durere, caci mi-e draga Moldova Uite, pina si dragostea pentru Moldova e plina de mila, ca pentru un biet batrin nevolnic dar venerabil. De altfel asta e si expresia consacrata a moldovenilor pentru Iasi de pilda: 'Batrinul nostru oras! Bietul Iasi!' Toti il depling si toti revendica mila celorlalti pentru batrina capitala a Moldovei. Si spune-mi tu, Iorgule, daca nu esti prototipul moldoveanului?
― Asa-i, magarule, sintem frati!
― Sintem frati Da. Numai ca moldovenismul meu a primit un altoi salutar
― Monoclul?
― Daca as fi ramas in Moldova sint sigur ca-l purtam, cum se spune, in fundul pantalonilor.
― Exagerezi!
― De loc! Adu-ti aminte ca printr-a sasea de liceu faceam versuri!
― Si?
― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.
― Toti baietii trec pe-acolo.
― In Moldova mai ales si nenorocirea-i ca ramin.
― Ai devenit moldofob?
― Nuu Dar constat ca Moldova-i primejdioasa. Trasatura ei esentiala, din care decurg toate celelalte, e o anumita lene, eleganta, aristocratica, estetica, cum vrei sa-i spui, dar nefasta mai ales. Cine traieste in Moldova din copilarie, trebuie sa-si puie vata in urechi, ca si marinarii lui Ulysse, altfel ii ucid frumoasele sirene
― Grigore, eu am trait numai in Moldova, si traiesc: hm?
― Si sint ferm convins ca te intrebi si tu cum ai ajuns unde esti.
― N-am obiceiul sa-mi pun astfel de intrebari dar poate ca ai dreptate.
― Sigur ca am. Daca nu era Alice, tot talentul si toata inteligenta ta ti-ar fi fost un ferment de amaraciune in plus. Poate exagerez putin, dar, in fond, am deplina dreptate. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educatia baietilor Viitorul lui Danut nu trebuie incredintat norocului moldovenesc. Deocamdata il aveti voi, il avem noi, in minile noastre.
― De Danut nu ma despart. Asta s-o stii, se scutura nervos doamna Deleanu.
― Draga Alice, miine-poimine vine armata. Vrind-nevrind ti-l ia. Nu mai vorbesc de miile de despartiri dintre parinti si copii ― dintre mame si baieti, mai ales ― inerente vietii. Or sa-nceapa femeile, chefurile etc. inevitabile. Ce-ai sa te faci?! Ai sa-l legi? Nu. Ai sa plingi Or, si pentru tine ― si mai ales pentru el ― e bine ca despartirile sa fie fara lacrimi, barbatesti. Si-i iarasi foarte bine ca nenumaratele ispite ale adolescentei si-ale tineretei sa-l gaseasca barbat calit in viata, nu poet ancorat in fustele mamei Si sa stii, Alice ― ti-o spune o experienta ― adevarata dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuti in viata, nu cei crescuti in ietacul mamei. Odraslele din ietacul mamei stiu sa-i canoneasca batrinetele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalti stiu sa pretuiasca si delicateta si jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindca la tot pasul s-au lovit de viata care, cum stii, nu-si pierde vremea cu solicitudini si amabilitati materne
― Grigore draga, se ruga doamna Deleanu, da eu nu-l rasfat pe Danut. Spune tu: nu-s eu destul de severa cu el? Poate mai severa decit cu Olguta!
― Alice, genul acesta de severitati nu conteaza. Indaratul mamei severe e tot mama. Copilul stie sau simte aceasta. Ajunge atita: rasfatul e gata. Severitatea care vine de la un strain e tonica Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slava Domnului, sintem in masura sa-l ferim pe Danut. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebuie s-o intilneasca de mic, fiindca numai aceea ii da muschi si individualitate combativa. Sa admit, ipotetic, ca severitatea educatiei de pina acum e fara cusur Sa intoarcem pagina. Sa-l privim pe Danut in liceu, in liceu la Iasi, bineinteles. Ia inchipuie-ti ca intr-o zi Danut vine acasa cu capul spart, fiindca s-a batut sau s-a jucat cu alti baieti Ei! vezi! Ai tresarit! Atunci te vei alarma, vei exagera, vei plinge, il vei compatimi Si Danut va simti nevoia sa aiba cite o sora de caritate pentru fiecare durere sau necaz Ori, in viata si-n razboi surorile de caritate nu-s obligatorii, si chiar daca ar fi, sint rare Sau altceva. O nota proasta, de pilda. Danut te va convinge ― cu lacrimi, la nevoie ― ca-i persecutat. Tu-l vei crede fiindca esti sensibila lui mama, si fiindca, pe de alta parte, belferii care sint oameni din viata ― cu tot ce implica aceasta ― nu sint la fel cu mamele si nici nu pot fi mama a treizeci-patruzeci de copii straini Consecinta: in loc sa nascoceasca el singur mijlocul de-a birui reaua vointa, neatentia sau severitatea dascalului, va obtine o interventie la director, prin parinti Ei! asta topeste barbatia Si, ascultati-ma, conditiile de viata devin tot mai grele. Rascoala taraneasca e un semn. Vor incepe alte rascoale, alte tulburari ― mai curind sau mai tirziu. Civilizatia a inceput sa patrunda in tara noastra, luind aspecte comice de opereta ― dar va ispravi prin a patrunde adinc, efectiv, si atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor darima asezamintele barbare si poetice, si marile energii ale muncii vor coplesi tirania trindaviei stapinilor de ieri. Vom avea, in sfirsit, mai multi medici si mai putini popi, mai multe spitale si scoli, si vor navali in viata sociala oameni care vor tiri civilizatia cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici. S-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conu Costache Dumsa nu va mai insemna nimic, decit poate in rarele saloane cu mobile mincate de molii si boieri scapatati. Atunci nu te va mai intreba nimeni: 'Cine-a fost tata-tau?' Pasaportul ereditar pentru saloanele aristocratice si pentru viata sociala de azi ― va fi un arhaism perimat Ferice insa de acel care, puternic prin el, va sti sa-si arunce numele cu iz de cronici nespalatilor pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinenta. Asa, da! Acela va fi stapinul celorlalti, ca si stramosii lui, dar altfel
― Grigore, tu uiti ca Danut va fi bogat
― Nu uit de loc Averea mostenita e socotita ca o fericire cazuta din cer, de poeti, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun ca saracia lucie e o fericire! Aceasta pretentie o las religiei cu popi grasi! Dar tot atit de mare primejdie ca si calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. Draga Alice, bietu tatu-meu, era un om care se ridicase numai prin puterile lui N-ai teama! Nu-s demagog, nici nu fac politica, nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau sa-ti spun atit: tata a avut experienta vietii. Ei bine, stii ce ne spunea el cind eram mai mari? 'Mai baieti, sanatosi sinteti, cap aveti: iaca-ta averea pe care v-o las. Daca-ti sti sa fiti oameni, iti lasa nepotilor mei mai mult decit va las eu voua, dar cit v-am lasat v-ajunge.' Iata, Alice, singura avere cu adevarat manoasa. Cealalta ― cind e si mostenita pe deasupra ― e buna pentru bacara, pentru sampanie si mai tirziu pentru doctori. 'Danut va fi bogat': te cred! Foarte bine! Numai ca in clipa cind isi va minui singur averea, sa fie atit de intreg, atit de calit, incit sa aiba mindria ca el singur ar fi fost in stare s-o adune asa cum au facut si parintii sai ― si s-o pretuiasca mai degraba ca o dovada si ca o amintire a vredniciei inaintasilor sai, nu sa-si masoare nemernicia si slabiciunea in fata ei. Si pentru asta trebuie sa-l facem om, inainte de a fi om bogat.
― Sa-l trimit in Germania? vorbi rar, cu temere si sfiala, doamna Deleanu.
― Nici nu m-am gindit la asa ceva!
Doamna Deleanu respira, inseninindu-se. Herr Direktor isi stapini un zimbet cu o incruntare. Lasind tigarile, isi pregati o havana. Herr Direktor fuma havane numai dupa mesele lungi, cu lautari si alte muzici, si dupa discutiile lungi pe care le vedea ispravindu-se cu izbinda.
O aprinse.
― Dragii mei, in aceasta privinta credinta mea e alta decit aceea a parvenitilor, ciocoilor si chiar multor boieri autentici care-si trimit odraslele prin strainatati de indata ce le-au intarcat, ca sa invete limbi straine. E o eroare cu grave urmari, dintre care cea mai de capetenie e instrainarea de limba nationala. Copilaria fiecarui om, in conceptia mea, trebuie sa fie etnica. Fiecare om trebuie sa stie sa injure in limba lui ― fara dictionar ― trebuie sa poata ride, plinge si iubi la fel. Cind n-ai amintiri din copilarie, in limba ta nationala, ci intr-o limba invatata cu dascali, vei fi o corcitura lamentabila, cum avem atitea. Ori, studiile in strainatate nu urmaresc, si nu trebuie sa urmareasca instrainarea, ci altoiul fertil al unei civilizatii superioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai in clipa cind mai e permeabil. Cit despre Germania! Voi credeti ca vreau sa-mi trimit toate neamurile in Germania, fiindca acolo mi-am facut eu studiile? Eroare, dragii mei Mai intii, Germania n-a fost pentru mine o vocatiune cum e, de pilda, Parisul, pentru atitea secaturi. Fereasca Dumnezeu! M-am dus in Germania sa invat in conditii practice, ca nicaieri aiurea ― dupa cit stiu eu ― specialitatea mea: ingineria. Asta nu inseamna ca socot Germania indispensabila unei bune educatii! Germania e o tara cu multe calitati sociale si cu multe cusururi vadite pentru sugacii lupoaicei. Mie mi-a folosit, fara ca sa ma robeasca. Dar asta-i altceva! Sint in masura sa pretuiesc si alte educatii decit cea germana. De altfel, pentru un om intreg, e buna orisice civilizatie adevarata. Contactul cu mai multe chiar, nu-i strica. Dimpotriva, deschide citeva ferestre adevarate in incaperea cu ferestre pictate care e mintea noastra de cele mai de multe ori. De asta om vorbi mai tirziu. Deocamdata-i vorba sa-l formam pe Kami-Mura.
― Si?
― Simplu. Indepartarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame.
― Grigore, vorbesti serios? intreba domnul Deleanu.
― Draga Iorgule, tu te uiti prea mult la monoclul meu. Uite: il scot.
― Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar iti marturisesc franc: dorinta mea e sa-mi vad copiii crescind la un loc, subt ochii mei, asa cum am crescut si noi subt ochii parintilor nostri De rest vom vedea
― Sau, mai exact, nu te supara, Iorgule ― cit despre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu si lotul cel mare la loteria statului.
― In definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinta mea Sa hotarasca Alice Piedica pentru viitorul copiilor mei nu vreau sa fiu chiar daca mi-as calca pe inima.
Ramasa singura pe cimpul de lupta, doamna Deleanu isi musca buzele stringindu-si batista in mina.
― ? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
― Grigore, vorbeste precis, fara ocol. Ce propui?
― Slava Domnului! Pe Danut mi-l dati mie Stati, nu va alarmati! Pe Danut il dati pe mina mea.
― Precis, nu asa.
― Precis: il dau intern la o scoala din Bucuresti ― la care, vom vedea. Vorbesc principial Scoala Luterana, de pilda. Asta la inceput, provizor. L-as da acolo numai din pricina sporturilor. La nemti sportul e obligator. Si mediul e destul de romanesc Unde mai pui ca, in contact cu nemtisorii, Danut va deveni patriot din clanul romanilor de-acolo: tot teatrul social in mic, plus sporturile. Ce ai de zis?
― Vorbim in principiu. Mai departe?
― Bun Vacantele le petrece la Bucuresti ― sau aiurea ― in tovarasia mea. In tot cazul nu acasa.
― Cum??
― Stai, Alice. Nu-s atit de negru! Vorbesc de vacanta de Pasti si de Craciun; cea mare, evident, o petrece cu voi, la Medeleni ― ca sa faca o data pe an inhalatii de moldovenism in familie.
― Grigore, e inuman!
― Draga Alice, spriturile sint bune si-si au rostul lor numai in pahar In astfel de ocazii, ori vin, ori apa. Il vrei barbat? Da-mi ragaz sa ti-l fac. Da-mi-l mie cit il dai si invataturii; un an scolar, cu vacantele cele mici si nu vei regreta!
― Grigore draga, sa nu-l vad un an intreg?
― N-ai decit sa vii cind nu mai poti, impreuna cu Iorgu ― el are destule procese la Casatie ― si sa-l vezi In vorbitor insa.
― Si cine are sa se ingrijeasca de el? Cine-are sa-l imbrace? Sa-l cirpeasca?
― Eee! Asta-i! Cine are sa-i stearga nasul! Cine-are sa-i potriveasca palaria! De ce nu-l insori, Alice? Nu-nu, n-ai nici o grija! ingrijesc eu de el, cit trebuie si cum trebuie.
― Grigore, si casa noastra? Ramine goala
― Da Olguta? Face cit cinci! Da Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ti trebuie tie: delicata, cuminte, frumoasa Si vei avea mindria sa-ti iei, cu Olguta si cu Monica, o indoita revansa ― regionala si femeiasca ― asupra barbatilor de felul meu, si asupra muntenilor.
Doamna Deleanu privea in gol
― Si mai am o ultima pretentie, necesara, adauga repede Herr Direktor; vacanta urmatoare sa mi-l lasati mie pe Danut. Vom face impreuna o plimbare prin strainatate: Italia, Germania, Franta, Anglia Vreau sa-i dau un aperitiv international Si sa n-ai grija, Alice! Evident, n-o sa-i fiu mama. In schimb va avea in mine un camarad atent si experimentat. Se va deprinde sa stea singur intr-o odaie de hotel ― de mina intiia, se intelege, alaturi de odaia mea. Va invata sa-si faca singur geamandanul ― de piele, cu trusa, si inzestrat de un burlac competent in geaman-dane. Va trebui sa se descurce in limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul Va asculta muzica buna ― vezi, Alice, de ce sacrificii sint in stare! ― ca sa invete cum sa-si stapineasca somnul in public Si peste doi ani, iti trimit un alt Danut ― ceva mai dezghetat si mai neatirnat ― care va aduce, cum se cuvine sa faca cineva care vine din strainatate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori si parinti S-ai sa ai vreme atunci ― trei luni de zile, mari si late ― sa-l inzestrezi cu delicateta si eleganta sufleteasca ― atit de necesare ― si care sint darurile nepretuite ale mamelor de calitatea ta
Din ochii inchisi ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji cazind pe fata de masa. Uneori, palmele i se ridicau ― razvratite sau rugatoare ― si iar cadeau, invinse de lacrimi.
In sofrageria fara de copii si cu toamna plutea tacerea si apasa viata.
Domnul Deleanu intoarse capul spre fereastra, uitind tigara aprinsa pe fata de masa. Herr Direktor se surprinse oftind, si tusi.
― Asculta, Grigore, incepu doamna Deleanu stergindu-si ochii, nu cu batista, ci cu palmele, Danut Danut ― glasu-i tremura ca si barbia ― Danut e un copil, sopti ea, izbucnind in plins.
Fata de masa incepuse sa arda negricios, nebagata in seama de nimeni. Domnul Deleanu se retrase linga fereastra. Herr Direktor ridica din umeri.
― Da, Alice draga, asta-i soarta noastra. Sintem copiii pina cind nu mai sintem Sintem oameni pe pamint Facem si noi ce putem
― Grigore, il ruga doamna Deleanu, cu ochii acoperiti, nici nu-i pregatit N-are uniforma Nici nu-i pregatit Cite-i trebuie Daca nu-i pregatit
― Ia sa lasam jalea la o parte! Parca l-am prohodi. Ce Dumnezeu! Doara nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om intreg, un barbat. Si vom fi fericiti cu totii.
― Grigore, se inviora deodata doamna Deleanu, trebuie sa-l intrebam si pe Danut daca vrea. El trebuie sa hotarasca.
― Ai dreptate, Alice. Altfel decit crezi si decit doresti, dar ai dreptate. Sa se invete de mic sa vrea. Sa-l chem.
― Eu ma duc, izbucni doamna Deleanu.
― Alice draga, du-te mai intii si te racoreste. Uite: ai ochii rosi. Nu trebuie sa te vada asa! Noi v-asteptam.
Doamna Deleanu iesi cu umerii plecati de povara ultimei sperante.
― Ei, Iorgule, am ramas intre barbati Trebuie sa convii ca ce-am facut e bine
― Ai dreptate, draga Grigore Mediul moldovenesc e cam slab, zimbi domnul Deleanu stergindu-si ochii umezi Bietul Danut!
Mingea de foot-ball, cu doua pintece ― de piele pe dinafara si de guma pe dinauntru ― inghitise mingile de oina ale copiilor, cum avea sa inghita toate mingile de oina ale tarii, de-a lungul anilor. Intiile ei victime in casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepra.
― Grigore, sa nu uiti ― cind ii pleca ― sa iei tiparul picioarelor nepotilor tai. Dupa fiecare partida de foot-baal iti dau o telegrama urgenta: 'Trimite'. Si tu ai sa expediezi cite doua perechi de ghete de cap. Dupa trei telegrame te-ai compromis. Tot Bucurestiul va sti ca ai copii clandestini.
― Sau, mai exact, ca am nepoti a caror mama e denaturata, raspundea Herr Direktor incintat de succesul balonului.
Dupa ghete, victimele mingii nemtesti erau Anica si Profira. Anica si Profira aveau picioare ― Profira, trindave; Anica, agere. Dar mingea avea aripi si o frunte de berbec
Si in sfirsit veneau geamurile: niciodata mingea nu intra in casa pe usa. La marginea satului, in fata cimitirului, se intindea un tapsan: loc mai potrivit decit ograda pentru jocurile cu mingea. Doamna Deleanu, insa, socotea ca-i mai cuminte s-o auda pe Olguta ― chiar spargind geamuri, decit sa n-o auda de loc.
Herr Direktor proclamase legile jocului, cu demonstratii lamuritoare.
― Bine, Herr Direktor, da de ce n-ai voie sa lovesti cu mina? obiectase Olguta nevoind sa accepte aceasta ciungie sportiva.
― Fiindca legea-i lege. Nu se discuta.
― Atunci eu am sa fac alta lege.
― Cum, Olguta? Nu esti tu in stare sa faci ceea ce fac sute de nemtisori?
― Bine! Am sa le-arat eu lor!
Si ca sa se razbune pe nemtisori, Olguta se jurase fata de Monica sa bata acest cap de neamt, care nu merita sa-l lovesti cu mina, numai cu piciorul.
Monica era arbitru.
Danut purta mingea, lovind-o din fuga cu un picior, indrumind-o cu celalalt. Olguta il astepta calma, cu ochi ageri, cum astepta un boxer in ring atacul celuilalt. Goana dintr-un capat al ograzii, depanind mingea cu picioarele, si apropierea treptata de Olguta il istovise pe Danut. Ii zvicneau tamplele.
― Haide odata!
Erau fata in fata la citiva pasi. Mingea nemiscata astepta lovitura care-i va dezlantui salturile.
Pierzindu-si cumpatul, Danut intrebuinta un viclesug naiv: se prefacu numai ca loveste mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel sting ataca, hotarit. Dar Olguta sarise spre stinga si primise mingea intre picioare inclestind-o. Danut se repezi orbeste In gol. Odihnita, Olguta mina mingea, fara graba, magnetizind-o cu poruncile indesite ale picioarelor.
Danut gifiia, alergind dupa Olguta cu deznadejdea ghinionistilor Olguta intoarse capul se feri vertiginos ― Danut cazu ― iar mingea lovita puternic, salta lung si intra in bar.
Genunchiul lui Danut era insingerat ca o rodie coapta. Monica alerga cu batista in mina.
― Te doare, Danut?
― Da-mi pace!
― Ce i-ai facut, Olguta? intreba doamna Deleanu coborind scarile in goana.
― L-am batut! tipa Olguta aducind mingea in brate.
― Cum l-ai batut?
― Ne-am jucat, mama. M-am impiedicat si-am pierdut partida.
― Olguta, sa stii c-am sa arunc in fintina mingea asta. Sa te linistesti odata.
― De ce esti suparata, mama draga? intreba Olguta blind, privind-o cu bagare de sama.
― Nu-s suparata! Da nu-mi plac jocurile violente!
― De ce-ai plins, mama?
― Lasa-ma, Olguta! Danut draga, hai cu mama in casa.
― Mama, azi nu mai dormim?
― Lasa Mai joaca-te cu Monica.
Schiopatind, cu batista Monicai in jurul genunchiului si mina doamnei Deleanu, dezmierdatoare, pe crestetul capului, Danut pasi spre viitor
― Monica, sa stii ca s-a-ntimplat ceva! Haidem in casa Stai: numai o data s-o mai arunc.
Picioarele Olgutei se desfacura in unghi drept; mingea zvicni sus-sus-sus pina ce derapa in jos din cerul ingerilor.
― Ai vazut lovitura? Acuma hai!
Scrumelnitele erau pline de mucuri; fata de masa caruntita pe-alocurea de scrum.
Herr Direktor fuma. Domnul Deleanu fuma. Amindoi taceau, urmarind dansul oriental, invaluit in voaluri, al fumului aromat.
Olguta-si lua la masa locul obisnuit. Monica se strinse linga Olguta.
― Herr Direktor, de ce nu ma-ntrebi de ce am venit?
― A! tu esti Olguta! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit?
― Asa!
― Bine.
― Papa, da tu nu ma-ntrebi?
― Ce sa te-ntreb?
― Ce vrei tu.
― Ce-ai facut pina acuma?
― M-am jucat afara.
― Bine.
― Tot ce fac eu azi ii bine: de ce papa?
― Ce-ai spus?
― Nimica. Am glumit.
― Bine.
Olguta o privi pe Monica, rasfringindu-si buza de jos. Monica matura faramiturile de pe fata de masa.
― Herr Direktor, ai migrena?
― Nu.
― Atunci tu ai migrena, papa?
― De ce, Olguta? N-am.
― Atunci eu am migrena.
Si tacu incruntata.
― Te doare capul, Olguta? o intreba domnul Deleanu privind-o in sfirsit cu luare-aminte.
― Stiu eu!
― Spune tatei, Olguta. Te vad cam infierbintata.
― Nu ma doare capul Eu nu spun minciuni.
― Esti suparata?
― De ce sa fiu suparata?
― Atunci ce ai?
― Da tu ce ai, papa?
―? Nimic. Fumez. Ma gindesc
― La ce te gindesti, papa?
― La tine la Danut la voi.
― Bine, papa.
Se auzi un zgomot la usa. Toti intoarsera capetele intr-acolo. Profira intra mestecind. Venea din bucatarie sa-si ia desertul in sufragerie.
― Conasule, pot sa string masa? intreba ea potolindu-si un cascat, cu ochii la strugurii ramasi.
― Dupa ce-i ispravi de mincat, ii raspunse crunt Olguta.
― Am ispravit.
― Du-te si te uita-n oglinda.
― Hai, du-te, Profiro; ai sa stringi masa mai tirziu, interveni zimbind domnul Deleanu.
Profira iesi. Un voluminos sughit crainici mersul pasilor ei masivi.
― Papa, de ce stam noi aici?
― O asteptam pe mama.
― Si tu o astepti, Herr Direktor?
― Eu il astept pe Danut.
― Sa astept si eu?
― Daca vrei
― Tu ce zici, papa?
― Cum vrei tu, Olguta!.
― Eu fac asa cum vrei tu.
― Stai si tu de ce nu?!
Olguta ciuguli citeva boabe dintr-un ciorchine, rostogolindu-le pe masa.
― Papa, numarul treisprezece poarta ghinion?
― Tu stii ce-i ghinion, Olguta? o cerceta prin monoclu Herr Direktor.
― Sigur, dac-am spus! Ghinion e cind ai tu bac la carti si cind am eu crampe.
― Bravo! Si cine te-a-nvatat?
― Tu, Herr Direktor.
― Unde-i Alice sa te-auda! As capata o papara!
― Spune, papa, numarul treisprezece poarta ghinion?
― Stiu eu, Olguta? Asa cred unii.
― Da tu ce crezi?
― Da! Da si nu.
― Mai mult da sau mai mult nu?
― Parca mai mult da.
― Ca si mine, papa Herr Direktor, nu cumva azi ii treisprezece?
― De ce? Azi ai ghinion?
― Ma rog! Spune tu si spun si eu!
― Nu-i treisprezece. Acuma spune.
― Eu n-am da poate ca au altii!
― Iaca n-ai nimerit: altii au noroc azi.
― Stiu, Herr Direktor, il iscodi Olguta.
― De unde stii? Ai ascultat la usa?
― Eu n-ascult la usa!
― Atunci ce stii?
― Intreaba-l pe papa.
― Ce stie, draga?
― Stiu eu!
― Mare drac mai esti, Olguta!
― Herr Direktor, ce faci tu cind ti-i ciuda?
― Depinde! Uneori inghit alteori
― Alteori?
― Alteori fumez!
― Eu inghit.
― Inghiti! Ce inghiti?
― Poama, Herr Direktor, raspunse calm Olguta, strivind in dinti ca pe-o aluna, un fraged bob de busuioaca.
In ietacul doamnei Deleanu, prin storurile lasate in jos, lumina amiezii de toamna patrundea ostenita si odihnitoare.
Cu o mina, Danut se rezema pe umarul mamei lui ingenuncheata linga el. Piciorul cu pricina si-i tinea intins. Genunchiul zdrelit fusese spalat si badijonat eu iod Acum venise rindul bandajului antiseptic.
Un pronuntat miros farmaceutic magulea narile lui Danut. Ochii nu i se mai desprindeau de pe invelitoarea bandajului, insemnata cu o cruce rosie.
'Ranit in razboaie soldatul cazuse,
Si-n putine zile chinuit muri.
Departe de-o mama care il crescuse si care-l iubi'
Nestiind ca Danut murea 'departe de-o mama care il crescuse si care-l iubi', doamna Deleanu era ingrijorata de gravitatea obrajilor lui.
― Te stringe pansamentul, Danut?
― Da, pansamentul Nu. Nu ma stringe pansamentul!
― Spune mamei, Danut. Daca te stringe sa ti-l fac din nou.
― Nu, mama. Asa e foarte frumos. Merci.
Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea pina la mijlocul pulpei dind piciorului un vestmint de rana pentru decoratii. 'Il pressent quelque chose! (1)'
Mai demult, doamna Deleanu vorbea frantuzeste cu domnul Deleanu mai ales atunci cind vroia sa n-o inteleaga urechile copiilor. Deprinderea de prisos in vorbe ― acum cind copiii stiau frantuzeste ― se refugiase inauntru, pentru gindurile tainice.
― Esti trist, Danut? il intreba ea dezmierdindu-i fruntea.
Intrebarea se prefacuse in indemn: Danut deveni trist.
'Pauvre petit! Quel sourire navrant
Patruns de vanitatea tristetelor poetice, Danut primi dezmierdari pe frunte, pe obraji, cum ar fi primit aplauze.
― Vrei tu sa-ti dau ceva? Hai! Cere ceva mamei..
― Mama, azi nu mai trebuie sa dorm? intreba Danut eu glas din ce in ce mai nesigur.
― Esti obosit, Danut? Ti-i somn!
― Nuu!
― Atunci de ce sa te culci! Nu-i bine-aici, cu mama?
― Ba da.
― Hai sa te pieptene mama.
'Poate ca m-am imbolnavit', nadajdui Danut, simtindu-se la putere.
1 Pun ei ceva la cale! (Fr.)
2 Sarmanul de el! Ce zimbet nedumerit! (Fr.)
Prin valurele moi si incilcite, pieptenele vislea usor, ascultind mai mult de melancolia ochilor decit de minile care-l purtau c-un scop practic. Pentru oricine altul decit doamna Deleanu, parul lui Danut era castaniu si buclat. Dar ochii strainilor sint distrati si vad conventional: nu mai mult, nici altfel, decit ochii functionarilor de la pasapoarte.
'Castaniu si buclat!' Adica la fel cu sute si mii de capete prin care trece foarfecele si cosmeticul barbierilor! Bietii baieti! Trebuie sa fii femeie ca sa bage de seama lumea ca ai par frumos!
Inima doamnei Deleanu se strinse amar, simtind nepasarea oamenilor. Si minile mamei ocrotira, o clipa, zadarnic, impotriva ochilor si-a foarfecilor, risipa buclelor lui Danut.
― Stai jos, Danut. Sa te pieptene mama frumos.
Danut se aseza pe dormeza de la picioarele paturilor alaturate.
― Intinde-te bine Asa. Stii, Danut, cind erai mic
Se lungise de-a lungul dormezei, cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. Ghetele prafuite odihneau pe salul turcesc, si ― ciudat! ― nici o observatie! Dimpotriva, un zimbet zarit printre gene.
'Ranit in razboaie'
― Sa-ti spuie mama o poveste?
― Daa!
― Ce sa-ti spuie mama?
― Danut, se intrista ea deodata, nu mai stie mama povesti pentru tine! Esti mare, Danut! Cum trece vremea!
Doamna Deleanu ofta si, lasind pieptenele in par, alinta capul pentru care nu mai avea povesti.
'Departe de-o mama'
Ochii doamnei Deleanu cunosteau nuantele buclelor lui Danut ca notele unei Nocturne de Chopin
Bucle castanii! Castanii pe dinafara: da. Dar cite flacari mocneau inauntru! Cite ape ruginii! Ce delicate chenare aramii ardeau pe marginile suvitelor!
La sfirsitul vacantelor, buclele lui Danut erau altele decit cele de la inceputul vacantelor. In rosul lor de soare cuprins de intuneric, simteai o dogoare parca, simteai apropiindu-se toamna, cum simti in luminisul unor tablouri de Rembrandt, nimbul lui Isus.
'Si buclat!' Bucla cu bucla altfel buclat. Dimineata, cind Danut se destepta din somn ― in clipa hida cind parul oamenilor e zburlit si dezmatat ― parul lui rasarea ca o gramada de lalele ― cind aramii, cind castanii ― inflorite in gradinile somnului.
Atitea dimineti! Atitea desteptari copilaresti! O clipa, tot trecutul anilor din urma se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde
Si iata, incepea liceul viata uniforma tunsul batrinetea pentru unii, tineretea pentru altii si copilul cu bucle de fata, intins pe dormeza, niciodata, niciodata nu va mai fi la fel
― Danut.
Furata de ginduri, doamna Deleanu nu bagase de seama ca Danut atipise pe genunchii ei. Ridicindu-i capul cu minile, il aseza pe capatiiul dormezei, incetisor, ca pe un vas cu flori si fluturi.
Crant Danut se destepta inspaimantat, in sunet de sabii parca.
― Ce-i?
― Nimic, Danut. Uite
― Ma tunzi, mama? se alarma el vazind suvita de par si foarfecele din mina doamnei Deleanu.
― Nu, Danut, zimbi ea cu tristeta la gindul ca altii il vor despuia. Am taiat o suvita numai pentru mine.
― De ce, mama? intreba Danut cascind cu pofta.
― Asa s-o vezi si tu cind vei fi mare Danut!
― Poftim?
― Tu esti mare, Danut?
― Da, mama.
― N-ai vrea tu sa ramii asa cum esti: mititel?
― Nu!
― impreuna cu mama.
― Daa.
― Daca nu se poate, Danut! Hai sa-ti dea mama ceva bun.
― Din sifoniera?
― Din sifoniera, zimbi doamna Deleanu in fata sifonierei de mahon a mamei si-a bunicei ei.
Parfumul datator de nostalgii al sifonierelor copilariei din ietacul somnului si al rasfatului! Parfum care se duce cu trecutul Parfum pe care-l regasesti ― trecind grabit de viata pe o veche ulita cu zarzari infloriti Te tine-n drum ciudata adiere, venind cu-a primaverii printr-o fereastra necunoscuta la care poate sa rasara un chip de fata tinara ― din casa? ori din trecut? ― turburator.
Parfumul de livantica si sulfina strinse in saculete colorate, care atirna de rafturi ca niste delicati desagi ai amintirilor Miros de iarba-mare, de colonie si de parfumuri cu nume pe veci uitate, ca ale fericirii Gramezile albiturilor, zimbitor de albe-n umbra violeta a rafturilor
Si zanganitul argintiu al cheilor, si scirtiitul muzical al sifonierelor deschise de o mina alba, cind in oglinda lor rasare ― o clipa numai ― un ietac si un copil cu buze umede si ochi duiosi fiindca in sifoniera e socolata
― Mama, cite am voie sa iau? intreba Danut, rontaind o tableta rotunda de socolata 'Marquis', mincind din ochi cutia ramasa in mina lui.
― Ia-ti-le pe toate sa ai si tu la tine in odaie.
― Adevarat?
― Adevarat.
Danut inchise cutia dupa oarecare dibuire cu capacul: era emotionat.
― Si-acum hai sa te parfumeze mama.
Danut pleca capul ca pentru incoronare. Dopul de sticla, umezit, serpui printre bucle, pe dupa urechi, pe timple, lasind o adiere de lunca jilava si de bomboane acre.
― Danut
― Poftim.
― Danut
Minile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi, sucind si framintind teancul batistelor.
― Danut, sopti ea rar, in sila, du-te in sofragerie Te asteapta mosu Puiu.
Danut iesi. Curentul trinti usa smulgind-o minii distrate. In afara usii, Danut astepta cuvenita observatie: 'Usile se-nchid, nu se trintesc!' Neauzind nimic, se mira, si porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia socolatilor, schiopatind din pricina bandajului.
Oglinda sifonierei oglindi in treacat o mina care acoperea un obraz
― Uite si pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor, azvirlind cartile.
In asteptarea ― cam lunga ― a lui Danut, Herr Direktor jucase citeva partide de cart cu domnul Deleanu.
― Da ce-i cu tine, Kami-Mura?
― M-am julit la genunchi, mosu Puiu.
― Si ai primit cadou un pansament Bravo tie! Ia stai jos.
Herr Direktor isi strimba scaunul spre Danut Olguta care indurase cazna unei silnice taceri, isi turti barbia de masa, cu ochii la pinda. Domnul Deleanu isi statornici privirea pe plafon; Monica, pe genunchi.
― Ti-a spus mama pentru ce te-am chemat?
― Nu.
― Foarte bine. Atunci sa vorbim noi amindoi, ca doi barbati ca doi prieteni: da?
― Da, ingina Danut, stringind cutia cu socolata.
― La vrista ta ― citi ani ai? doisprezece?
― Neimpliniti, regreta Danut rosindu-se.
― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai esti copil. Esti gogeamite baiat mare! Asa trebuie sa fii.
Vocea lui Herr Direktor rasuna categorica, directorala. Danut se pregati pentru un lung sir de 'da.'.
― Tu stii, Danut, ca mosu Puiu te iubeste ca si mama, ca si tata
― Da.
― si ca-ti vrea binele si numai binele
― Da.
Olguta se framinta.
― Bine, Danut. Sa vedem numai, daca-l iubesti si tu pe mosu Puiu cit te iubeste el pe tine
Danut clipi. Atitea vorbe adresate lui, si numai lui, il ameteau. I se parea ca intre cap si picioare, erau kilometri. Capul se inaltase sus, sus, dimpreuna cu plafonul; picioarele coborisera afund, afund, dimpreuna cu podelele. Si peste prapastia dintre cap si picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor
― Ia sa-mi spui tu mie, Danut, daca vrei s-ajungi intr-o zi la fel ca mosu Puiu?
― Da.
― Sa cistigi si tu bani ― cit vrei ― sa cheltuiesti cit poti, sa ai automobil, sa porti monoclu, sa fii, intr-un cuvint, stapin pe tine, si cind ii spune o vorba sa tremure ceilalti in fata ta si sa te asculte ca pe un rege
― Da.
― Atuncea Danut trebuie sa faci cum iti spune mosu Puiu.
― Bine
― Dar fiindca esti baiat mare si destept si invatat si ascultator
O licarire de spaima il nelinisti pe Danut, ca un fulger prin ceata deasa.
― Mosu Puiu vrea sa hotarasti tu singur Si hotarirea luata de tine va fi sfinta. Cum vei spune tu, asa vom face noi. Si tata, si mama, si mosu Puiu te vor asculta pe tine, ca si cum noi toti am fi copiii tai Dar tu, Danut, trebuie sa chibzuiesti serios si sa raspunzi ca un barbat. Daca vei face asa cum credem noi, te vom iubi mai tare si te vom trata ca pe un om mare si cuminte, nu ca pe un copil Ne-am inteles?
― Da, vorbira singure buzele lui Danut.
― Acuma asculta bine
'Ranit in razboaie soldatul cazuse' Ce s-a intimplat?
― Incepind din anul acesta ― fiindca acusi se ispraveste vacanta
Danut strinse mai tare cutia din buzunar.
― tu intri la liceu Hei! Nici nu-ti inchipui tu, Danut, ce mindrie-i sa fii licean! Ce inseamna asta: scoala primara? Fleac! Pentru copii mici! Liceul e altceva! Si tata si eu am fost liceeni. Si ce rau ne pare ca nu mai sintem!
Danut trase cu coada ochiului la Olguta, dar intilni numai ochii tristi si mirati ai Monicai.
― De-acuma inainte ai sa ai pantaloni lungi, cu dunga! Auzi, Danut? Pantaloni lungi. Asa cum poarta tata si cu mine. Ce mai vrei?
Danut incepu sa asculte.
― Ce se-ntimpla insa: noi cu totii vrem ca tu sa ai parte in viata de ce-i mai bun si ce-i mai ales Si fiindca la Iasi nu sint licee de sama, am dori sa urmezi liceul la Bucuresti. In capitala tarii, Danut! Sa stai intr-un oras cu regele! Duminica te scot din internat, si dupa ce tragem un o masa grozava la Enescu ― unde-ai sa comanzi tu ce-ti trece prin cap ― ne trintim intr-o trasura cu doi cai negri si facem o plimbare la Sosea Si sa stii, Danut, muscalul care l-oi alege eu intrece caleasca regelui! Hei-hei! Saracul rege! Noi inainte, picior peste picior, si el in urma noastra Stii tu ca mosu Puiu se pricepe! Si la anul ― dupa ce-i invata tu bine, ca sa nu-l faci de ris pe mosu Puiu ― facem amindoi o plimbare in strainatate. Cind cu trenul, cind cu vaporul! Si cind ti-i intoarce, vorbind atitea limbi straine, ramine Olguta cu gura cascata, glumi Herr Direktor, facind cu ochiul Olgutei. Vra sa zica, Danut, iaca ce-ti propune mosu Puiu: ori ramii la Iasi ― intr-un liceu darapanat unde vin toti descultii si nespalatii, intr-un liceu cu uniforme urite ― ori vii la Bucuresti cu mosu Puiu, la un liceu ca cele din povesti, in orasul in care sta regele, in orasul in care, duminicile, o ducem numai intr-o petrecere, si de unde, cind vine vacanta, hop in tren si tot inainte Acuma tu gindeste-te si alege Tu stii cum e bine si ce vrea mosu Puiu. Hotaraste.
Hai, Monica. Noi n-avem ce cauta aici.
Usa pocni Herr Direktor aprinse o havana Danut isi roti privirea prin odaie Domnul Deleanu privea plafonul incruntat, ca si cum acolo sus ar fi fost zugravita vinzarea lui Isus.
Privirea lui Danut intilni capul tuns al lui Herr Direktor, cicatricea de Schläger; infricosata, se abatu in spre bufet Bietul bufet! Cind Danut era mic se ascundea in bufet Acum era mare! Si mama nu era in sufragerie
Inghiti uscat, iar inghiti Singur pe un scaun deasupra lumii Si trebuia sa raspunda da.
Ridica ochii infrinti spre Herr Direktor.
― Nu te grabi, Danut, il imbarbata Herr Direktor. Gindeste-te bine.
Capul lui Danut zvicnea gol.
Mina-i intepenise pe cutia din buzunar O viespe venita de-afara ii bizii subt nas. Scutura capul, se apara cu minile. Viespea se aseza pe struguri. Mina lui Danut inclesta din nou cutia.
'A! Vra sa zica de asta mama'
Si tata si Olguta! Toti stiusera, numai el nu!
Il alungau din casa Toti il paraseau Nimanui nu-i pasa de el si mama? Chiar mama! Danut nu mai avea pe nimeni
Inchise ochii umeziti Si deodata, turbinca lui Ivan se intredeschise. Din ea navalira ― ca niste umbre uriase, intr-o lume pustie ― Barbara Ubric, Genoveva de Brabant, Cenusareasa, toate domnitele si imparatesele nefericite si printre ele, cinele soldatului mort in razboaie, cinele Azor.
'Vra sa zica asa! Vra sa zica asa!'
Pe obrajii lui Danut si peste lumea jalnicelor umbre alunecara doua lacrami sterse cu minie de mina lui Danut Caci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vint, cu ochi scinteietori, cu palosul intr-o mina si buzduganul in cealalta ― iesise Fat-Frumos din lacrima.
Mina lui Danut smunci cutia cu socolata, izgonind-o pe masa.
Nu-mi trebuie! Daca-i asa, bine! Lasa ca v-arat eu!'
Cu glas ridicat, neobisnuit de tare si de hotarit, Danut rosti marile vorbe:
― Da, mosu Puiu, merg cu mata la Bucuresti. Asa vreau eu.
― Bravo, Danut, bravo! Asa baiat mai inteleg si eu! Vino sa te sarut.
― Danut! striga doamna Deleanu, scotind capul prin usa intredeschisa, fara sa intre, ca in asteptarea rezultatului unei operatii.
'Ce-am facut?'
Ca roua diminetii, Fat-Frumos se risipi in ploaie de lacrami pe obrajii sarutati ai lui Danut.
― Alice! Hai, Alice! S-a facut! Sa ne traiasca Danut! O sticla de Cotnar.
― Lasa, lasa, dragul mamei, are sa fie bine, il alina doamna Deleanu stringindu-l in brate asa cum l-ar fi strins pe peronul unei gari lugubre, subt tipatul locomotivei care l-ar fi dus la macel.
In citeva clipe sofrageria isi schimba infatisarea. Profira iutita de-o porunca scurta, strinse fata de masa cu scrum si farmaturi, matura pe jos, aruncind priviri crunte sprintenei si zimbitoarei Anica, ale carei mini purtau farfurii si zanganitoare tacimuri, ca pe niste castaniete. O alta fata de masa, alba, impodobita cu broderii simple, acoperi masa, dindu-i un aer duminical. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu, potrivind, cu un fel de galanterie, faldurile si caderea fetei de masa.
Domnul Deleanu se duse in beci. Danut, nemiscat pe scaun, avea privirea grava si distrata a figurantilor pentru schimbarea decorului piesei in care si ei sint decor.
― Alice, fac prinsoare pe ix kilograme de maroane ca n-ai biscoturi de sampanie.
― Bine, Grigore. Priveste
Intr-un raft de sus al bufetului, alaturi de traditionalul paneras cu struguri de Malaga si migdale, biscoturile se inaltau in vraf pudrat, ca niste galbene visle ale veseliei.
― Am pierdut. La porunca!
― Ai sa ne trimiti de la Bucuresti, cind incepe sezonul maroanelor un vagon Facem un praznic, Danut! Asa-i?
― Poftim?
― Nimic Spune mama prostii.
O stringere de inima Cind ii vremea maroanelor, Danut va fi la Bucuresti O odaie goala in casa si alta insuflet
S-auzira lovituri de picior in usa.
― Deschideti !
Anica smunci usa-n laturi. Gifiind, cu palaria pe cap si pardesiul pe umeri, intra domnul Deleanu.
― Asta-i pentru Alice si pentru copii.
― Prezint-o!
― 'Mumm', noua sute sase.
― Se aproba, exclama Herr Direktor descifrind eticheta in timp ce degetele incercau soliditatea dopului cu casca razboinica.
― Grigore, ia priveste.
― Bine ca mai vad si eu colb autentic pe o sticla de vin.
― de Cotnar, rectifica domnul Deleanu cu un ton heraldic.
― Uite ce mi-ati facut fata de masa!
In mijlocul mesei, domnul Deleanu culcase cotnarul, facindu-i capatii dintr-un servet. Sticla neagra cu dopul imbrobodit in ceara, avea straiul de praf si ate de paianjen al anilor subterani.
― Anica, du-te in odaia fetitelor si pofteste-le.
― Sa ne asezam.
― Cum?
― Danut linga mine, hotari doamna Deleanu, luindu-l de dupa git.
― Vra sa zica pe mine m-ati dat afara! protesta Herr Direktor.
― Tu stai cu sampania. Noi, moldovenii, stam cu Danut si cu cotnarul.
― Ma lepad de Satana!
― Nu se leapada ea de tine!
― Da Olguta unde-i? intreba doamna Deleanu pe Monica.
― Tante Alice, Olguta Olguta a spus ca doarme, sopti Monica, subtiind pe cit cu putinta pe a spus.
― Nu se poate. Sa vie si Olguta.
― O doare capul, tante Alice.
― Ia sa ma duc eu sa vad ce-i, se ridica domnul Deleanu simtind ca nu-i lucru curat.
― Pot sa intru?
― Olguta.
Domnul Deleanu crapa usa, privi si incetisor se indrepta spre patul Olgutei.
― Dormi? o intreba el, dezmierdindu-i pletele.
― Nu, raspunse ea cu ochii inchisi, cu pumnii inchisi.
― Te doare capul?
― Nu.
― Atunci de ce nu vrei sa bei si tu un pahar de sampanie pentru Danut?
― Nu vreau.
― Ia uita-te la tata.
De subt genele negre, privirile negre izbucnira. Olguta ― ca si cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea pozitiei ― se ridica, asezindu-se pe pat. Privea fara sa clipeasca.
― Ei! Vad ca esti suparata! Ia spune tatei: ce s-a intimplat?
― Sint suparata.
― De ce?
― Fiindca am dreptate.
― Asta-i bucurie, Olguta, nu suparare!
― Nu. Fiindca eu am dreptate si tu n-ai si eu vreau ca tu sa ai dreptate totdeauna.
Domnul Deleanu abia isi stapini un zimbet; Olguta gesticula cu degetul: asta insemna ca supararea-i pe sfirsite.
― Ia explica-mi cum vine asta.
― Papa, incepu Olguta vehement, cine-s eu?
― Tuu? Fata mea.
― Si mai cine sint eu?
― Fata mamei.
― Si mai cine, papa?
― Si prietena lui mos Gheorghe.
― Ei, papa! Tu ma faci sa rid, si eu vreau sa fiu serioasa! Spune, papa.
― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune si tu.
― Papa, cine-i Danut?
― Aha! Fratele tau.
― Vra sa zica el e fratele meu?
― Sigur.
― Papa, vra sa zica Danut e ruda cu mine tot atit cit e si eu tine si mama?
― Da, Olguta, zimbi domnul Deleanu.
― S-atuncea, daca eu as fi tot asa de mare ca si mama, as fi mama lui Danut.
― Asa-i. Ar avea doua mame. Vai de el!
― Papa, zau ca nu glumesc Vra sa zica eu sint sora lui numai fiindca-s mica
― Nu, Olguta! Esti sora lui Danut fiindca amindoi sinteti copiii nostri.
― Sigur, papa. Eu ce spun! Vra sa zica eu sint ca si mama pentru Danut, numai ca eu sint mica si mama-i mare Da si eu am sa fiu mare.
― Te-ai suparat pe tata fiindca-l trimete pe Danut la Bucuresti?
― Spune, Olguta. Tu stii ca tata te asculta cu placere.
― Papa, de ce nu m-ati intrebat si pe mine?
― Tu il iubesti mult pe Danut?
― Ma rog! Eu sint sora lui. De ce nu m-ati intrebat?
― Stiu eu! Asa-s parintii, Olguta: n-au incredere in copii. Si poate ca n-au dreptate Intotdeauna.
― Te-ai suparat, papa?
― Nu. M-am posomorit, poate, fara sa vreau.
― Papa, eu nu vreau sa te supar. Eu vreau sa ai tu dreptate De ce-a plins mama?
Mina domnului Deleanu ii raspunse dezmierdindu-i mina.
― Si tie-ti pare rau, papa. Sint sigura.
― Cum iti pare rau si tie, Olguta! Asa-s parintii! glumi el melancolic.
― Vezi, papa! Pe mine nu m-ati intrebat!
― Olguta, tu stii ca Danut vrea sa plece? El a hotarit, nesilit de nimeni In sfirsit!
― Stiu eu. El face cum vrea Herr Direktor.
― Si mosu Puiu il iubeste pe Danut ca si noi. El ii vrea binele altfel decit noi si cred ca are dreptate.
― Spui drept, papa?
― Da, da!
― La noi acasa nu-i bine?
― Ii bine, Olguta Dar pentru un baiat e mai bine sa creasca intre baieti strunit cum trebuie.
― Mai bine eram eu baiat.
― De ce, Olguta?
― Asa! N-ar fi plins mama.
― Ba da, Olguta. Mama va iubeste deopotriva pe amindoi.
― Stiu, papa, nu zic! Da eu nu vreau sa plinga mama.
― Si-l lasai pe tata singur, daca erai baiat?
― Tu esti barbat, papa!
― Si?
― Nu te-as fi lasat, papa, izbucni ea minioasa, fiindca-s fata.
Domnul Deleanu o saruta.
― Ti-a trecut supararea?
― Daca ai tu dreptate, sigur.
― Am, Olguta. Avocatii au totdeauna dreptate!
― Si parintii, papa!
― Ei, bravo! Asa te vreau: vesela. Haidem in sofragerie.
― Papa, Herr Direktor e mai sever decit tine: asa-i?
― Decit mine ― mi se pare ― nu-i greu sa fii mai sever Ce zici?
― Adevarat! Tu nu esti de loc! Nici nu-i nevoie sa fii!
― Da! Spui tu!
― Ba da, papa. Daca ai fi tu sever, eu
― Tu?
Olguta il privi cu vicleana seriozitate.
― Eu m-as arunca de pe acoperis cum erai sa faci si tu cind erai mic, si ti-ar parea rau!
― Oare!
― Da tu nu esti sever. Tu nici nu poti sa te superi, papa.
― Ei?!
― Da. Iti spun eu! Tie-ti vine sa rizi cind te superi, s-atunci vrei sa te superi si mai tare
Domnul Deleanu ridea.
― Tu sameni cu mine, papa.
― Da, Olguta. Ar trebui sa-l pui la colt pe tata, fiindca nu stie sa fie tata serios.
― Ei, papa! Eu te-ascult pe tine. Stii, eu te-am suparat odata, si fiindca tu nu mi-ai spus nimica, eu singura m-am pus la colt Vezi! Nu mi-i rusine! Eu iti spun Da vreau sa stiu daca Herr Direktor e sever?
― Cit trebuie, Olguta. Grigore va iubeste.
― Stiu, papa Lasa, am sa vorbesc eu cu Herr Direktor Ce cauti aici? De ce nu bati la usa, Anica?
― Intreaba conita de ce nu mai veniti
― Hai sa mergem, papa Imi pare bine ca mi-ai facut o vizita. Am sa invat sa fac cafea. Cind mi-i mai face tu o vizita am sa te tratez cu cafea neagra.
― Ma omoara Alice, mai dracusorule!
― Si dulceata-ti dau, papa.
― Ai tu dulceata?
― Sigur. Uite, papa Da sa nu ma spui!
Ochii domnului Deleanu sclipira de risul amintirilor, privind gavanoasele din soba.
― Acolo-i bufetul tau!
― Da, papa, acolo am sa ascund cafeaua si ibricul.
― Si de unde ai sa ai tu cafea si ibric?
― Imi cumperi tu, papa ca sa-mi pot primi musafirii.
― Si daca ne prinde mama?
― Are sa guste si ea din cafea sa vada daca-s buna gospodina!
― Si daca se supara?
― Ne pune la colt pe-amindoi!
― V-ati impotmolit? ii intimpina doamna Deleanu scuturindu-si gindurile.
― Tacere! cuvinta Herr Direktor. Dau cuvintul lui 'Mumm'. Aviz urechilor delicate!
― Grigore, sa nu spargi oglinda.
― N-ai grija, Alice! Dopurile de sampanie au predilectie pentru urechile tale! De rest n-ai grija, ca are dopul!
Intr-o pornire, doamna Deleanu si Monica isi astupara urechile. Totusi, pocnetul festiv le facu sa tresara. Dopul zbura ca o vrabie dintr-un exuberant zarzar inflorit in sticla, scuturat in cupe.
― Impecabil! se autocomplimenta Herr Direktor, umplind cupele Serviti-va! Cea mai plina pentru Kami-Mura.
― Umple-o bine, Herr Direktor, nu ma persecuta! il lua in primire Olguta aratind cu degetul adevaratul nivel al sampaniei subt cel decorativ al spumei.
― Alice, ce ai de spus? Fiica-ta vrea abatajuri alcoolice?
― Da-i, Grigore. In norocul lui Danut.
― Stai, Olguta, nu incepe N-ai grija, te-ametesti indata.
― Ai sa tii un discurs, Herr Direktor? intreba Olguta cu buzele pufoase de spuma.
― Nu ma interpela! Tu esti vesnic in opozitie Dragii mei, incepu Herr Direktor ridicind cupa, de azi inainte am pierdut un nepot, dar am capatat un baiat in aceleasi conditii ca si Fecioara Maria. Beau mai intii, in cinstea noului tata ― vrednic tata! ― care-si boteaza fiul in sampanie nu in apa ortodoxa Si in ce sampanie! adauga el muindu-si buzele in blonda roire. Gaudeamus igitur.
Ciocnite, cupele cintara pura arieta a cristalelor subtiri.
― Hai, Alice, nu fi mama vitrega! Ciocneste cu tatal copilului vostru!
― Umple-o, Grigore.
― Cum? Ai si baut-o! Tu, Alice!
― Eu.
Herr Direktor turna veselie acolo unde era nevoie de multa. C-un fosnet, spuma crescu. In miscarea ei, cupa se inalta, parca palpitind, asemeni unei balerine-n virfuri, furata de zborul voalurilor desfasurate.
― S-acum, dragii mei, urma Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu, sa bem in sanatatea fiului indrumat. Dorinta mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani, adunati in jurul acestei simpatice mese, ca ciocnim din nou toti cei de-acum. S-atuncea, Danut, sa ma privesti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― si sa zici: 'Acest ramolit care in viata lui n-a stiut sa aiba un copil a izbutit sa faca un om'. In asteptarea acelei zile, s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine, sa cinstim pe mame!
― Esti bine dispus, Herr Direktor! il apostrofa Olguta c-un biscot in mina.
― Mi se pare ca sintem amindoi Buna-i sampania! Ce zici, Olguta?
― Ii buna, Herr Direktor! Te pisca de limba!
― Atunci tine si tu un toast.
― Crezi ca mi-i frica?
― Ia sa te vedem! o provoca Herr Direktor, rasturnindu-se pe speteaza scaunului.
Olguta se ridica in picioare.
― Mama, da-mi voie sa ma sui pe scaun.
― Ce vrei sa faci?
― Vreau sa tin un discurs pentru Herr Direktor.
― Suie-te. Vezi numai sa nu cazi!
― Parca esti o statuie! exclama Herr Direktor privind-o cu gitul strimb.
― Nu ma interpela, Herr Direktor!
Domnul Deleanu nu-si gasea locul pe scaun. Cunostea tracul debuturilor oratorice si, desi gluma, debutul Olgutei il emotiona.
Olguta isi trecu palma peste frunte, umplindu-se de faramaturi fiindca avea in mina un ciot de biscot.
― Draga Herr Direktor, vorbi ea fara sovaire, privindu-l, noi doi si pina azi am fost rude fiindca tu esti mosul meu. Si nu-mi pare rau!
― Nici mie, Olguta.
― Atunci avem noroc la rude amindoi!
― Bravo, Olguta! aplauda domnul Deleanu.
― Mare noroc, Olguta! Sa stii de la mine.
― Stiu, Herr Direktor, de cind am fost ruda cu Fita Elencu Da de azi inainte sintem mai rude.
― Chiar foarte rude! superlativa Herr Direktor comparativul Olgutei.
― Ba nu! Foarte ruda sint numai cu tata, cu mama si cu cineva
― Cine-i misteriosul cineva?
― Ai sa vezi, Herr Direktor.
― N-o intrerupe, Grigore, o apara domnul Deleanu.
― Lasa, papa, eu ii raspund De azi inainte Herr Direktor, tu esti tatal fratelui meu. De asta sintem noi mai rude: fiindca doi e mai mare decit unu, si fiindca tu, de azi inainte, esti de doua ori ruda cu mine.
― Si-ti pare bine, Olguta?
― Sigur ca-mi pare bine!
― Atunci hai sa ciocnim.
― Stai, ca n-am sfirsit! Si eu doresc, Herr Direktor, sa aiba si fratele meu noroc la rude cum avem si noi doi.
― A bon entendeur, salut! exclama Herr Direktor luind-o in brate.
― Bravo, Olguta! Nota zece la discurs!
― Dragii mei, vocifera Herr Direktor, asezind-o pe Olguta la locul ei, ca am capatat un baiat nu-i mare lucru! Dar vad ca nu scapa omul de ce e scris sa i se intimple. M-a ferit Dumnezeu de nevasta, si iacata ca-n schimb imi trimete o soacra! Sa bem in cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru si sa dorim ca toate celelalte sa-i samene!
Danut mincase mai multe biscoturi muiate in sampanie, fara pofta. Auzea rasunind cupele ciocnite, vorbele, glumele, risetele, fara sa le asculte Vra sa zica se intimplase ceva bun. Toti erau veseli fiindca Danut spusese da. Danut ar fi putut sa spuna da sau nu Sezuse pe un scaun din sofragerie, inalt, ciudat de inalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― si toti asteptasera sa hotarasca el Da.
Cind ii scosese dentistul, mai demult, o masea, Danut, cu maseaua in mina, plinsese privind-o cu nedumerire si dusmanie. S-atunci, ca si acum, parintii lui il felicitasera, rizind alaturi de scaunul caznei Ciudat! Atunci o masea, acuma un da ― din gura lui Danut iesite Si toti erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toti ar fi fost tristi Saracu Danut! Numai el era trist si parca nu Era odata un imparat care cu jumatate fata ridea si cu jumatate plingea
Rasturnat pe scaun, domnul Deleanu respira cotnarul din paharut.
― Grigore, incepu el zimbind cu ironica melancolie, mult ai mai terfelit tu astazi biata noastra Moldova!
― Scopul scuza mijloacele!
― Nu, nu! Criticele tale erau sincere, si mai bine decit copiii nimeni nu stie sa vada paiul din ochii parintilor Dar eu, draga Grigore, am baut sampanie, s-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci si noua de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci si opt! Si inchin, la rindul meu, pentru aceasta Moldova in care s-a facut cotnarul amar si blind, pentru aceasta Moldova in care mai rasar suflete asemanatoare cotnarului, si fiindca-s amare, si fiindca-s blinde, si fiindca-s rare. S-atit doresc eu copilului meu: sa fie din acele suflete, atunci cind in pivnitele Moldovei cotnar nu va mai fi.
― Papa, cotnarul e mai bun decit tutunul?
― Vrei sa gusti, Olguta?
― Daca spui tu!
― Ia sa vedem.
Olguta isi muie buzele, sorbi cu incordata atentie, si ridica din umeri incretindu-si fruntea.
― Ii amar, papa! Mai buna-i sampania!
― Tu nu te pricepi, Olguta! zimbi domnul Deleanu. Asta-i pentru mosnegi ca noi!
― Papa, da spune-mi daca-i mai bun decit tutunul!
― Hei! Cred bine! Si-i mai rar!
― Atunci am sa te rog ceva.
― Spune.
Olguta se ridica de pe scaun, se apropie de domnul Deleanu, si incepu sa-i sopteasca la ureche, tragind cu ochiul la ceilalti.
― Olguta, nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu.
― Merci, papa! Mama draga, asa-i cind faci un chef!
― Uite, Olguta Si spune-i sa-l bea in cinstea voastra, a copiilor.
Olguta iesi cu paharul de cotnar in mina, calcind ca o acrobata pe fringhie.
― Pentru mos Gheorghe? intreba doamna Deleanu.
― Mai incape vorba?!
― Raminem fara copii, zimbi doamna Deleanu oftind. Pe Danut ni-l ia Grigore, pe Olguta ni-o ia mos Gheorghe Numai Monica e a noastra Hai sa ne sculam.
― Noi mai raminem, Alice, protesta Herr Direktor, aratind paharul pe jumatate plin.
Herr Direktor si domnul Deleanu ramasera singuri in fata paharelor.
― Cind pleci tu, Grigore?
― Mine.
― Si pe Danut cind ti-l aduc?
― Peste vreo saptamina.
― Asa degraba?
― Acusi incepe scoala.
― Si tribunalul.
― Incep toate! Trebuie sa-l pregatesc: sa-i fac uniforma, sa-l mai plimb prin Bucuresti
― Bine Sa traim!
― Noroc!
Pornita tocmai din indepartate vremi ― cu alean de soare ingalbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se raspindi in tacerea odaii. Si adierea toamnei de afara, invaluind suflarea toamnei din cotnar, se umplu de amintiri
Doamna Deleanu iesise din sofragerie dezmierdind cu degetele buclele lui Danut, urmata de Monica. Ajungind in dreptul usii ietacului se opri.
― Haideti la mine, copii.
Mut, Danut trecu inainte, spre odaia lui, cu capul aplecat. Intra. Usa se inchise. Parasita de buclele lui Danut, mina doamnei Deleanu ramase o clipa in aer, cu degetele rasfirate, ca o frunza desprinsa de pe creanga si razletita de fructul pe care-l ocrotea Cazu.
― Tu vrei sa vii cu mine, Monica?
Fetita apuca mina cea trista, o strinse cu toata puterea ei copilareasca si intra in ietac, furisind o privire abatuta spre usa lui Danut.
Doua taceri, una linga alta, mina in mina.
Doamna Deleanu sedea intinsa pe pat, cu ochii inchisi; Monica asezata pe marginea patului.
Ochii Monicai nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. Ii venea sa-si tie suflarea ca sa nu faca zgomot.
De la o vreme, genele doamnei Deleanu tremurara si doua lacrimi alunecara de-a lungul obrajilor. Tinindu-si suflarea, Monica se apleca si saruta cu timiditate mina doamnei Deleanu.
― Tu erai aici, Monica? tresari doamna Deleanu.
― Cu mata, tante Alice.
― Pui mic tu du-te linga Danut Eu am sa dorm.
Monica iesi in virfuri. Se opri in fata usii odaii lui Danut. Batu incet cu degetul.
― Danut, sopti ea aplecind urechea.
Apasind binisor clampa, intredeschise usa.
― Doarme! Saracu Danut!
Dupa ce se inchise usa la loc, Danut deschise ochii din nou ― si nu zimbi.
Monica intra singura in odaita fetitelor.
In trei odai, trei taceri priveau viata
Venind de la mos Gheorghe cu paharul gol, Olguta dadu buzna in sofragerie. Profira sari de pe scaun cu gura plina, ca o matahaloasa eleva surprinsa mincind in clasa de profesoara. Anica pleca ochii in jos, ascunzind biscotul la spate, cu gestul revelator al scolarilor fumatori.
― Pofta mare! Anica, hai cu mine!
Profira le astepta sa iasa. De indata ce se inchise usa, invie, ca statuia unui tablou alegoric dupa ce se lasa cortina Aplecindu-se, lua biscotul aruncat de Anica, si-l inghiti.
― Asculta, Anica, o cerceta aspru Olguta, ai mincat numai, sau ai si baut?
― Nici n-am apucat sa maninc, duduie Olguta, se tingui Anica aratindu-i minile goale.
― Bine! Atunci trebuie sa te grabesti fiindca Profira maninca tot. Stai, nu pleca. Ai treaba cu mine Ia sa-i dau si Profirei o treaba!
Medita incruntata si repede deschise usa sofrageriei.
― Profira!
― Of! M-am speriat, duduie!
― Du-te si spune vierului sa-ti dea poama fraga: auzi? S-o aleaga frumoasa.
― Da aici cine sa curete?
― Stie si Anica sa manince biscoturi! Du-te si maninca poama. Hai repede.
Profira ofta si porni scotind un alt biscot din buzunarul pestelcii.
― Asculta bine, Anica.
― Ascult, duduie.
― Ai sa te duci in odaia turceasca, la mosu Puiu, s-ai sa bati la usa incet. Si daca nu raspunde ai sa bati tare Ia arata-mi cum ai sa faci?
Anica se apropie de usa sofrageriei si intra.
― Anica, te joci cu mine?
― Am uitat, duduie Olguta!
― Fa cum ti-am spus.
― Da. Dat incet
Toc-toc, bocani ea cu degetul.
― Si daca nu raspunde bat tare.
Buf-buf, batu ea cu pumnul.
― Asa. Si daca nici atunci nu raspunde, intri in goana, trintesti usa, te bati cu mina peste gura si spui in gura mare: 'Pacatele mele! Eu gindeam ca erati in sofragerie!' Ai inteles? Da sa faci zgomot, ca sa-l trezesti!
― Si daca se supara, duduie Olguta? intreba Anica abia tinindu-si risul.
― Nu-i treaba ta! Ai sa-i spui ca duduia Olguta vrea sa-i vorbeasca.
In asteptarea Anicai, Olguta se plimba cu minile la spate, din ce in ce mai repede, ca cineva care nascoceste dialoguri cu replici scurte. Uneori se oprea, isi descoperea fruntea mereu batuta de suvitele negre si iar pornea.
― A spus sa poftiti.
― Dormea?
― Nu, fuma.
― Bine. Acuma du-te si maninca tot ce-a ramas pe masa. Sa nu lasi nimic Profirei!
― Bucuros de musafiri? intreba afabil Olguta intrind la Herr Direktor.
― Incintat!
― Ce mai faci, Herr Direktor? Nu te deranjez?
― Tu! Prietena mea! Imi pare rau! Ce vint te-aduce pe la mine?
― Nimic, Herr Direktor! Am venit sa te vad, sa mai stam de vorba
Herr Direktor se ridica intr-un cot pe divan, incrustindu-si monoclul in orbita.
― Imi faci o vizita?
― Sigur Da frumos halat ai! Tu esti elegant ca o cucoana.
― Asa-s burlacii, Olguta.
― De ce numai burlacii?
― Fiindca ei n-au nevasta! In schimb, au un halat frumos.
― Si cei insurati nu trebuie sa aiba?
― N-au nevoie. Ei au o nevasta frumoasa.
― Si daca-i urita?
― Se consoleaza! Adica nu. Da! Ofteaza si ei! Da stai jos. Ce pot sa-ti ofer: o tigara?
― Azi esti vesel, Herr Direktor!
― Ca intotdeauna.
― Azi nu-i ca intotdeauna.
― Ai dreptate. Azi e o zi mare.
― Pentru tine?
― Si pentru Kami-Mura si pentru toti. N-ai vazut?
― Atunci de ce-a plins mama?
― De unde stii tu c-a plins?
― Am vazut eu.
― Bine. A plins fiindca-i mama.
― Ei! Atunci ar trebui sa plinga in fiecare zi!
― A plins de bucurie, Olguta.
― Nu, Herr Direktor.
― Asa cred eu.
― Sa-ti spun eu de ce-a plins: fiindca pleaca fratele meu.
― Draga Olguta, mama a inteles ca-i mai bine pentru Danut sa invete la Bucuresti, si ea singura a hotarit ― cum de altfel a hotarit si Danut.
― Atunci de ce-a plins?
― Asa-s cucoanele, Olguta. Dupa ce se hotarasc sa faca ceva, pling, si le trece.
― Si-a calcat pe inima, Herr Direktor!
― Mai! ca multe mai stii!
― Herr Direktor, cind pleci?
― Mine, Olguta.
― Pleci singur?
― Da. Danut vine cu Iorgu, peste o saptamina.
― imi pare bine, respira ea.
Herr Direktor ii dezmierda pletele.
― Buna fata esti tu!
― Herr Direktor, incepu Olguta privindu-l drept in ochi, tu esti sever?
― Cu cine Olguta?
― Stiu eu! La Bucuresti, cu functionarii tai.
― Sigur. Altfel nu merg treburile.
― Si ce faci tu cind esti sever?
― Da! Vorbesc mai aspru, ma incrunt, si daca nu m-asculta ii dau afara.
― Si daca n-are sa te-asculte fratele meu?
― Danut m-asculta.
― Cine stie?! Daca face-o prostie?
― Ii fac morala.
― Si daca mai face una?
― Hm! Om vedea!
― Hm! Herr Direktor, tu ai batut vreodata pe cineva? .
― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cind eram baiat
― Da-ti place sa bati?
― Nu, Olguta. E urit si salbatec.
― Vra sa zica, n-ai sa-l bati pe fratele meu?
― Pe Danut! Fereasca Dumnezeu!
Olguta respira adinc.
― Merci, Herr Direktor. Stiam eu! Tu esti sever, da bun Imi dai voie sa umblu in geamandan?
― Ma rog!
― Inchide ochii, Herr Direktor Astupa-ti ochii cu minile Acuma sa-mi spui ce-am sa fac!
― Ai sa-ti faci un dus cu colonie!
― Bine-mi pare ca n-ai ghicit!.. Azi nu te doare capul, Herr Direktor?
― Slava Domnului, am scapat!
― Ce rau imi pare! Eu vroiam sa-ti fac o frictiune.
― Ba ma doare! Cum nu!
Revarsindu-se, colonia gilgiia; palma Olgutei se rotea repede, imprastiind-o pe capul zimtat aspru de parul marunt, in timp ce buzele suflau din rasputeri spre crestet.
― Iti place, Herr Direktor?
― Strasnic! Parca s-a mutat Polul Nord in capul meu! Numai ia-o mai incet, ca acusi capat o migrena.
― Nu-i nimica, Herr Direktor! Iti mai fac o frictiune. Azi ii o zi mare!
― Pe capul meu!
― Si pe altele, Herr Direktor, adauga Olguta, framintind amarnic.
Era o darapanare atit de stravezie, ca parca nu era in vazduhul toamnei ― si o blindeta vasta in lumina ca un trecut
Danut cobori treptele pridvorului cu minile in buzunar si umerii plecati. Zarind mingea de foot-ball uitata in ograda, isi aminti ca se jucase cu Olguta, ca se ranise la genunchi mai adineaori ― si i se paru ca treptele pe care le coboara sint altele decit acele pe care le suise, si ca ograda-i alta, si ca Danut e altul
Ca si cum treptele suite atunci si coborite acum ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei parintesti.
Inchise ochii
De multe ori, spre sfarsitul vacantelor mai ales, Danut visa ca i s-a intimplat o nenorocire. Si-ntotdeauna, deschizind ochii, nenorocirea se ispravea. Si Danut era fericit, cu sufletul fragezit de zimbete desprinse din spaima somnului. Astfel nenorocirile din somn il deprinsera sa socoata nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizind usa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra in alba incapere a luminii, cu oglinzi numai pentru zimbete si ferestre numai pentru soare
Deschise ochii. Mingea de foot-ball, aceeasi; cerul, inalt si intins; incepea scoala, se apropia plecarea; Danut, mic si singur
Vra sa zica l-au dat afara din casa Nu-i venea sa plinga, nu. Ofta.
Cum ar fi vrut Danut sa se faca cerul mic-mic, si jos-jos, asa cum era cuvertura masutei pe care facea uneori, iarna, doamna Deleanu pasiente sau cetea o carte. Si dedesubtul cerului micsorat si coborit, asa cum ar fi vrut Danut, sa fie un covor luminat de flacarile sobei si o pisica somnoroasa
Deasupra masutei mai era o lampa cu abat-jour. Subt masuta se vedeau picioarele mamei in pantofi subtiri, stind locului, sau strimbindu-se pe-o coasta de nedumerire, sau batind tactul unei suparari, cu virfurile. Danut, fireste, sedea subt masuta. Olguta se juca pe-afara, in omat. Dar lui Danut nu-i trebuia alta joaca. Acolo, lumea se micsora ca o casuta de papusa. Nimeni nu mai era pe lume, decit picioarele masutei, Danut la mijloc, pantofii mamei si pisica. Danut stia ce face mama fiindca vedea ce fac pantofii. Stia cind zimbeste, cind se incrunta, ciad se supara. Pisica de la o vreme torcea. Si era o tacere! Caldura sobei ajungea acolo molateca si somnoroasa Acolo incepeau povestile cu Statu-Palma-Barba-Cot, cu Prichindel Acolo faurise Danut o lume marunta, cu oameni mici ca literile, cu animale de statura majusculelor si casute niciodata mai mari decit o carte de povesti, sa-ncapa-n ele numai basme. Danut, numai, era urias, dar ce urias cumsecade! Era bine acolo! Aceea era patria lui Danut luminata de focul din soba ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii si viseaza pisici
L-au izgonit.
Ce inalt era cerul! Ce mare pamintul!
Porni incet spre livada Ce se intimplase in turbinca lui Ivan? Ce vint vestejise, scuturase si alungase imparatii, feti-frumosii si povestile? Turbinca lui Ivan era goala?
Danut mergea singur. Nimeni nu-l mai insotea. Ostile care intotdeauna veneau in urma lui Danut sau il asteptau inainte ― pierisera. Pustiu inainte, pustiu in urma! Din casa-l izgonisera, inainte-l astepta scoala
Turbinca lui Ivan era goala si era grea fiindca in ea intrase durerea din viata in locul celei din basme, cu duioasa apasare de moarte a toamnei pe paduri.
In drum spre livada il ajunse Ali, gudurindu-se pe linga el.
Numai Ali il iubea pe Danut. Si dupa ce va pleca Danut, amindoi vor raminea singuri: Danut la Bucuresti, Ali la Medeleni.
― Danut!
Cu cozile fluturind pe spate, Monica alerga dupa el.
― Danut, stai putin, Danut!
Il ajunse in livada. Gifiia.
― Danut Imi pare-asa de rau ca pleci! se spovedi ea gata de plins, luindu-l de mina si privindu-l cu ochii mariti.
― Ce v-am facut eu? Ce mai vreti cu mine? De ce nu-mi dati pace?
Smulgindu-si mina din mina Monicai porni inainte, instrainindu-se de-ai lui in toamna.
― Ce i-am facut eu? murmura Monica acoperindu-si obrajii cu minile Saracu Danut!
Si fiindca numai Ali mergea dupa Danut, desi gonita, Monica porni dupa Ali.
Arome dulci si amarui, mirodenii piparate, miresme stinse, suflari umile, abia simtite, deslusite totusi
Soarele umed ― adierile vintului de pe miristi, si gradini, si araturi ― fructele si frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pamintul ― frunzele si fructele cazute ― si firele de iarba-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.
Pluteau suflete printre pomi si suflete se desprindeau din iarba si din vint, si caderea frunzelor dezmierda mihniri fara de frunte si sfisieri fara de mini.
Si pretutindeni incepea o plecare, si nicaieri nu se vedea tristul cufar al plecarilor, nici femeia care sta pe el infrigurata, cu genunchii strinsi si coatele impreunate, acoperindu-si ochii: sa nu mai vada si sa nu mai plinga.
Dar toamna?
Monica se tupilase dupa trunchiul unui mar domnesc. Deasupra ei, merele pline incovoiau crengutele, impovarindu-le, ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante.
De-acolo, Monica tinea tovarasie lui Danut, intr-ascuns.
Ostenise. De aceea ingenunchease.
Danut sedea pe banca de sub nuc, nemiscat. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l batea in plin, cirliontindu-l cu arama.
Pe masa de stejar cadeau frunze, lumini de soare si nuci intunecate in cojile verzi. Se desfacuse parca un stravechi gromolnic, cu scoartele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Si capul unui pui de faun, aplecat, visa
O lacrima de-ar fi lucit in soare cazind din ochii lui Danut, Monica ar fi cutezat sa iasa din ascunzatoare. Dar numai frunzele cadeau din crengile de nuc.
Sufletul lui Danut se indepartase atit de mult de trupul lui Danut, ca murmurul buzelor lui era al unui copil care abia stia sa vorbeasca, si numai zimbetul era poate al lui Danut daca nu al soarelui de pe obraz.
Unu Ila
Duduila
Esti cas
Toporas
Pe la moara Murgului
Trece fata turcului
C-un cojoc
De motoc
C-o pestelca
Strecatoare
Una mara
Doua para
Triaria
Compania
Fara inteles, versurile capatau odinioara farmecul naiv al buzelor care mai degraba stiau sa rida decit sa vorbeasca. Pe-atunci, Danut avea vreo trei ani. Purta rochita ca si Olguta, si cind ii era somn anunta: 'Vau naniti'. Si o bucovineanca, dadaca lui, poate in dorul satului de peste granita, il invatase incetul cu incetul versurile copilariei ei. Danut le recita din bratele doamnei Deleanu si, dupa ce ispravea, capata bomboane si sarutari. Cind se culca, le recita in soapta, pentru el, pina ce-adormea.
Unu Ili
Duduili
― Nani, Danut! rasuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Si Danut soptea mai incet:
Esti cas
Topoas
Sst!
Pe la moaa Mugului
Tece fata tucului
? Tt-tt!
Si Danut zimbea fiindca numai gindul lui mai auzrea ca fata turcului avea:
Un cozoc.
Di motoc
Si adormea zimbind.
Cadeau frunzele nucului cite una si mai multe laolalta pe masa de stejar.
Si pomii asta primavara erau infloriti, si-acum nu mai aveau flori, si cadeau frunze galbene din ei, fosnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lasa zimbetul somnului pe buzele lui Danut ― pe cind avea trei ani ― acum fara de inteles, si-atit de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut:
Unu Ila
Duduila
Esti cas
Toporas
Se ridica-n livada ― pe masura ce se lungeau umbrele ― racoarea umeda. Monica isi acoperise pieptul cu minile: tremura.
Si Danut era imbracat subtire! Daca racea? Se ridica in picioare, frecindu-si genunchii indurerati, incepu sa se indeparteze de-a-ndaratelea, ascunzindu-se pe dupa trunchiuri. Se opri, uitindu-se: Danut nu se misca. O lua la fuga din rasputeri ca sa aduca mai degraba pelerina lui Danut.
Cind esti trist de tot, iti vine sa dormi. Iti vine sa-ti culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeste, sau, daca esti singur si n-ai pe nimeni, sa ti-l culci pe palmele tale Da. Iti vine sa dormi cind esti trist. Si sa uiti Dar cind te destepti? Iar esti trist si nu mai poti s-adormi din nou!
Danut ofta.
De ce cadeau frunzele? Fiindca venise toamna Frunzele erau moarte? Nu. Frunzele cadeau si mureau jos pe pamint fiindca venise toamna Toamna
Frunzele cadeau sau vroiau sa cada? Daca venise toamna! Ce sa mai faca ele pe crengi!
Cind vine toamna, pasarile pleaca si frunzele cad
Daca Danut ar fi fost o frunza pe creanga nucului, si-ar fi venit toamna ― ce-ar fi facut? Toate frunzele din jurul lui ar fi cazut, si el ar fi ramas din ce in ce mai singur ― asa cum era acum Da. Si el s-ar fi aruncat de pe creanga si l-ar fi luat vintul, si l-ar fi amestecat cu celelalte frunze, si cine stie unde l-ar fi azvirlit si nimeni-nimeni n-ar mai fi stiut de el
Cind esti trist de tot iti vine sa dormi si sa uiti
Un gind ciudat se apropia de Danut, de dinafara parca, asa de ciudat ca ochii lui Danut se deschisera mari si orbi, ca in intuneric, cind se apropie spaima care-ti apuca inima si ti-o gituie
In fundul livezii era o ripa inalta ― tot atit de inalta pentru Danut cit era pentru o frunza creanga de pe care se zvirlea in jos. Frunzele plutesc, aluneca si se asaza lin Nucile cad si se sfarma! Nucile n-au singe. Dac-ar avea, le-ar curge singele pe coaja ca unui om. ca unui om cu capul sfarmat ca unui biet om trist
'Danut! Danut! Unde esti, Danut? Unde-i Danut?'
Si l-ar fi gasit boarul jos, linga ripa, cu capul sfarmat, cu siroaie de singe pe obraz
Mort Danut? El, Danut, mort?
― Eu?
'Nu se poate!' murmura un gind indepartat si invaluitor ca orizontul rasaritului.
Toti sint in doliu. Merg in urma sicriului lui Danut. Pling Si lui Danut ii vine sa plinga fiindca si el merge in urma sicriului.
― Mort?
Singur in sicriu? Singur in groapa? In pamint negru? Si noaptea cu strigoii? Singur!
'Nu. Mai bine la scoala.'
Toamna mor nucile sfarmate si frunzele cazute. Danut pleaca la scoala.
Monica rasari indaratul bancii ca o icoana luminata de candelile apusului. Fara sa spuie o vorba, aseza pelerina pe umerii lui Danut si fara sa vrea, fara sa stie de ce, bratele ei subtiri ii incolacira grumajii, si buzele inchise ii sarutara buclele
Vazind ca bratele nu sint ale mamei lui, Danut sari in picioare scuturindu-si buclele.
― Cine ti-a dat voie sa ma saruti?
― De ce mi-ai adus pelerina?
― Ca sa nu racesti, Danut, ingina Monica, inghitind.
― Mai bine-as raci. Ce te-amesteci?
― Daca mi-i mila de tine!
― Cine ti-a dat voie sa-ti fie mila? N-am nevoie!
Aaa! Nu se ispravise vacanta! Are sa le-arate el! intilnind cozile Monicai, apuca si trase. Capul Monicai zvicni indarat, docil. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Danut: la inceputul vacantei, pe vremea caiselor, in livada, o trasese pe Monica de cozi Si parca se temuse de Monica si-i paruse rau. Ce repede trecuse vacanta! Incepea scoala! Pleca. Era frig, toamna!
― Te-ai suparat, Monica? o intreba el dulce, lasind sa-i cada cozile din mini.
Nu-i vedea fata: numai cozile blinde si grele.
― Imi pare rau, Monica. Pardon Nu ti-e frig?
Capul Monicai facu semn ca nu.
― Da vrei sa fugim impreuna?
Capul Monicai facu semn ca da.
― Tu esti calut si eu te min: da?
― Da.
― Hii, calut! rasuna puternica si ascutita vocea lui Danut.
Tot nu se ispravise vacanta!
Trezit din somn, Ali tisni sageata. Cu cozile de aur in mini, Danut fugea subt foile de aur. Si-n
fata lui fugea Monica, zvelta, cu fata plinsa si bitoare. Si pretutindeni printre ei, Toamna.
Nori lungi si subtiri se asternusera din inaltul cerului siniliu pina in zarea apusului, ca nenumarate trepte de marmura ale palatelor din basme.
In gloria luminilor ― ca-n tara unor torti inaltate de bratele curtenilor ― un punct negru tresari si pieri. O rindunica poate. Si soarele apuse dincolo de lume, ducind cu el condurul delicat pierdut de vara pe cea din urma treapta a palatului ceresc, si melancolia printilor indragostiti de o cenusareasa.
Monica tresari prin somn, ingaimind cuvinte nedeslusite.
Dormea pe-o coasta, dezvelita, cu picioarele indoite de la genunchi, c-un pumn adus linga frunte, celalalt repezit de-a lungul coapsei, alba in goliciunea copilareasca si cea lunara, ca statueta fugii rasturnata.
― Hii, calut!
Alearga prin livada, fara sa-l poata vedea pe cel care-o mina de la spate tragind-o de cozi
Se smunci atit de tare, incit visul, ca un lung par despletit, il flutura pe dinaintea ochilor Se acoperi cu pledul pe picioare, ridicindu-se.
― Hii, calut! murmura ceresc glasul din vis.
Un zimbet fericit ii rasturna capul pe spate Si ce cuminte era Danut! Ce suris blind avea! Si ce ochi dulci, verzui si aurii! Si buclele lui cu miros de castane coapte! Si ce repede-i trecea supararea!
― Hii, calut!
Rizind cu ochii inchisi, Monica-si rasturna capul pe perna asteptind somnul si visul care avea sa uneasca din nou cozile ei cu minile lui Danut.
Cu fosnetele toamnei si tiriitul greierilor, balul alb al lunii ondula pe la feresti.
Prin intuneric, domnul Deleanu rasuci o tigara si o aprinse aplecindu-se pe marginea patului.
― Nici tu nu dormi?
― Fumez, Alice.
― Cite ceasuri?
Flacara unui chibrit clipi, rascolind umbrele.
― Cam tirziu Unu.
Doamna Deleanu se cobori din pat, isi arunca pe umeri chimonoul Intra in virfuri in odaia lui Danut, apasind si ridicind clampa, mut. Danut dormea cu buzele intredeschise. Se dezvelise. Camesa alba se ingramadise infoiata deasupra genunchilor, descoperind picioarele lungi cu genunchii zgiriati, pulpele lin rotunjite, gleznele subtiri.
In palma desfacuta ii juca o lumina de luna. Lumini de luna ii tremurau prin par si pe obraji.
Ca un copil de casa adormit la picioarele unei albe castelane al carei evantai de pene albe ii lumina somnul.
Doamna Deleanu il inveli, ii alinta cu virful degetelor buclele rotunde si iesi incet.
― Ce face?
― Doarme.
― Bine-i sa fii copil! dadu din cap domnul Deleanu turtindu-si tigara in scrumelnita.
― Bietii copii! ingina pentru ea mama lui Danut.
Cu miscari nesigure si albe cadeau petalele unui trandafir de pe masuta de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn, cind viseaza
II
ROBINSON CRUSOE
Ploua
Cea din urma caruta a satrei de tigani se oprise in drum, ceva mai incolo de poarta ograzii boieresti. Caii firavi murisera parca in picioare, cu capetele grele, si mita unghiulara, legata cu o fringhiuta indaratul carutei, mieuna slab.
Subt coviltirul de culoarea norilor zdrentele galbene si rosii ale tigancilor si sclipirea focoasa a salbelor abia se desluseau prin intunericul incetosat de fumul lulelelor, instelat cind si cind de luceferi rubinii.
Un glas femeiesc momea incetisor, cinta poate, adormind un copil sau o durere.
Anica, zgribulita in burnita, isi odihnea sufletul si mina desfacuta in palma castanie a ghicitoarei. Cind rare, cind repezi si bolmojite, vorbele sorocului aduceau nadejde sau infricosare. Anica privea cu spaima degetul vrajit cautindu-i in palma cararile vietii, potecile norocului si dumbravile dragostei.
Ploaia se intetea rascolita de vint. De subt coviltir un glas aspru bodogani rastit.
Ghicitoarea isi lua banii si porni spre caruta. Anica intra in ograda cu capul plecat in jos. Trecind pe subt stejarul de la poarta, zari urma slaba a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecara spre zarea afumata Ofta. Toate drumurile erau sterse de cenusiul des. Se scutura infrigurata si alerga spre casa. Cinii strinsi pe subt stresini abia o privira.
In privelistea moarta, caruta cu tigani se indeparta ducind subt coviltir cele din urma focuri si culori ale toamnei, lasind in urma ei vazduhul sur, ca o bolnava lumina de luna
Nu s-auzea nici un latrat. Ploaia vorbea singura ca o cersetoare nebuna.
Prin ferestruicele de mansarda ale podului ― zabrelite de ploaie pe dinafara, zbircite de paianjeni pe dinauntru ― lumina intra ca un val de dantela de mult aruncata acolo printre celelalte vechituri. Si cite nu erau! Pe masura ce pornisera batrinii din casa luind drumul cimitirului, podul se umpluse cu tot ce le indestulase mai curind tabieturile si ciudateniile lor, cit si ale vremii lor, decit trebuintele.
Odaia Fitei Elencu fusese surghiunita in pod, in intregime, ca osemintele unui ciumat. Incapatoarele fotolii si canapele, cu picioare arcuite si primitoare speteze, captusite cu matasa albastra ― inadins adusa din Franta ― caruntisera de cind tacerea motaia in ele. Taburetele, ca niste broaste testoase cu albastra carapace, intepenisera subt apasarea vremii. Si toate cartile, bucoavnele, gromolnicele si ceasloavele rasfoite de uscatul deget al Fitei si colindate de ochii ei verzi zaceau in lazi sau gramadite pe jos.
Intr-un ungher, stranii instrumente de muzica ― nascociri ale unui stramos meloman si sui ― asteptau pe stranepotul in care avea poate sa invie sufletul strabunului sa le dezlege melodiile amutite. Vioare de lemn blond cu gitul curb; vioare brune ca zaharul ars, cu git serpuitor de lebede; viole cu pintecele bombat ca al voluptatii; cobze, mandoline si ghitare, care de care mai sucite, mai intortocheate. Si toate inecate in tacere!
Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau patrate, de lemn sau catifea, mari si mici ― desprinse treptat de pe zidurile odailor de jos ― se rezemau laolalta pe umarul aceleiasi uitari; si chipurile lor pareau icoane ale colbului si ale paianjenilor, nu ale unor fete omenesti.
Mirosea a lemnarie incinsa de caldura, a putregai uscat si a colb de arhiva.
Asa ca aroma de proaspete piersici, in pod, era ingrozitor de vesela
'Mincam ca un rege in fata curtii. Nu avea voie sa-mi vorbeasca decit papagalul, ca un favorit. Cinele meu care imbatrinise sedea totdeauna la dreapta mea; cele doua pisici, la fiecare capat al mesei, asteptind sa le arunc cite o bucatica de carne'
Ajungind la acest pasaj, Danut intoarse cartea pe dos, asezind-o pe podea, lua o persica fardata si musca din ea zgomotos.
Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, asa cum il arata lucioasa cromolitografie de pe coperta.
Intre coliba ― mai mult pestera ― si palmierul de trunchiul caruia atirna o nuca de cocos, se vedea marea, dincolo de gardut, inofensiva si draguta ca o gradinita de albastrele.
La intrarea colibei, in gaura neagra-verzuie, un paianjen alegoric isi tesuse o pinza neglijent poligonala. Din coliba pornea iarba tinara cu reflexe verzi de acuarela uda.
Trebuie sa fi fost tare cald cind se fotografiase Robinson, fiindca deasupra caciulei tuguiete ― care-i acoperea si urechile si ceafa, ca o gluga ― radia o umbrela facuta din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau rosii: Robinson Crusoe.. Da asa-i placea lui Robinson: sa umble gros imbracat pe orice vreme! Sarica de blana barboasa era croita pe talie. Robinson avea o fata foarte simpatica ― aducea cu Mos Craciun, numai ca barba si mustetile-i erau castanii. Mustetile spiritual rasucite; obrajii rumeori; barba frumos retezata. De subt caciula ii navaleau cirliontii pina deasupra sprincenelor, ca un breton drotat.
In mina stinga, ridicata deasupra genunchiului sting, tinea papagalul. Adica papagalul sustinea mina, fiindca toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde, ca pe gaurile unui fluier; iar cele patru degete de papusa ale minii drepte pluteau pe spinarea capritei care intindea botul spre papagal, ca si cum ar fi vrut sa-l sarute sau sa-l pasca.
Robinson era asezat pe ― nu se vede pe ce! Sedea cum stau fachirii, pe aer. La picioarele lui ― departate unul de altul si in virfuri, ca ale cuiva care salta un copil pe genunchi ― se incrucisa o lopata cu alta unealta decapitata de chenarul copertii. Pisicile dormeau, pesemne, in coliba sau pe acoperisul ei. Cinele fugise de pe coperta si sforaia in pod la picioarele lui Danut. Se numea Ali. Tot in pod, veghea si un papagal ― aidoma cu cel de pe coperta ― numai ca era impaiat.
Insula lui Robinson, cu vesela sihastrie a cromolitografiilor, se mutase in podul cu vechituri. Danut era Robinson Crusoe in insula lui Robinson Crusoe. Si era foarte bine !
Barba lui Robinson de pe coperta cartii era umeda si plina de picuri aromati fiindca in podul cu vechituri al Medelenilor, Robinson Crusoe minca piersici, in tovarasia unui cine adormit si a unui papagal impaiat.
Hirtiile si cartile celor doua birouri ― de la Iasi si de la mosie ― ale domnului Deleanu, aveau flux si reflux, datorite pe rind magnetismului ordonat al doamnei Deleanu si izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu.
In epocile fluxului, biroul era o odaie ca oricare alta, inzestrata cu masiva mobila de birou barbatesc, tinuta in cea mai amanuntita ordine si curatenie, in acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasa, ori nu lucra.
In epocile refluxului, din dulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe etajere, din buzunarele tuturor hainelor, pardesiurilor, halatelor, pijamalelor si paltoanelor navaleau tomuri multicolore si proteiforme, dosare, reviste, ziare, caiete, carnete, coli, scrisori, telegrame, recipise, fituici, cutii cu tutun cu tigari, cutii de chibrituri peste tot. In acele epoci doamna Deleanu nu intra in birou. Domnul Deleanu lucra ca Neptun in viitoarea valurilor.
O telegrama sosita, de dimineata, de la Iasi, dezlantuise refluxul.
'Arestat bancruta frauduloasa. Confirmat mandat. Rog lucrati memoriu camera acuzare. Interveniti urgent. Sotie soseste bani, informatii. Nu ma lasati.
Respect.
Blumm'
Artagoasa, penita alerga de-a latul colii de hirtie. Madam Blumm, vehement izgonita din birou, astepta in salon, cu umbrela si sacosa in mina, cu palaria in cap, tragind cu urechea si oftind pe nas de durere si gutunar.
Domnul Deleanu aprinse minios o tigara, arunca o privire piezisa pe motivarea stereotipa a mandatului de arestare si oratoria intemnitata in penita izbucni:
'E revoltatoare'
Sterse Zimbi, inchipuindu-si spasmul clopotelului justitiei statuare si irascibile ca toate femeile care fac putina miscare.
'E ciudata si jignitoare usurinta cu care se rapeste libertatea unui om intr-o societate civilizata care stie sa respecte averea si nu stie sa respecte omul. O arestare preventiva, in definitiv, e un sechestru asigurator asupra persoanei.,.'
Cind lucra, nimeni nu intra in biroul domnului Deleanu, afara de Olguta, fireste.
― Iti aduc cafeaua, papa O vars sau n-o vars? intreba ea, apropiindu-se cumpanitoare cu ceasca in mina.
― Ce versi e pentru tine!
― Ei! Papa! Vrei sa nu vars de loc?
― De ce?
― Ai sa crezi ca fac dinadins.
Domnul Deleanu sorbi din ceasca; Olguta din farfurioara.
― Tare-i frig si urit, papa! Iti vine sa fii bolnav!
― Mi se pare ca n-ai ce face, Olguta?
Olguta il privi pe sub sprincene, stapinindu-si un cascat din senin venit ca un stranut.
― Am! ofta ea. Ma plimb prin casa da mi-i ciuda ca nu-i frumos!
― Ce sa facem noi oare? se intreba domnul Deleanu c-un ochi la Olguta si altul la memoriu.
― Lasa papa. Te deranjez. Vad eu ca ai de lucrat.
― Cind ai sa fii tu mare, Olguta?
― De ce, papa?
― Sa lucram noi doi impreuna.
― Ce bine-ar fi, papa! am ride tot timpul si-am bea la cafele!
― Da Ne-am face de cap!
― Da am face si treaba, adauga Olguta ridicind sprincenele.
― Mai incape vorba?!
― Tu mi-ai dicta, papa, si eu as scrie si dupa ce-as obosi, eu ti-as dicta si tu ai scrie..: Si n-ai mai avea nevoie de secretar!
― Pe tine te-as pune sa primesti clientii.
― Clientele, papa. Le-as arata eu!
― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui sa plateasca dublu.
― Papa, femeia ceea din salon divorteaza?
― De unde si pina unde?
― Ofteaza, papa! Nu pot s-o sufar: a vrut sa ma sarute!
― I-auzi!
― Da, papa! Da ce-s eu? Ce au, papa, cucoanele ca saruta tot timpul?
― Asta-i ocupatia lor!
― Eu n-am sa sarut niciodata!
― Nici pe tata?
― Ba pe tine da. Asta-i altceva.
― Bine ne mai impacam noi doi, Olguta!
― Pacat ca nu esti tu mic, papa. Ne-am fi jucat impreuna! Eu as fi vrut sa fim frati.
― Sintem prieteni.
― Da eu nu te las sa lucrezi, papa. Ma duc.
― Unde?
― In salon.
― Cu madam Blumm?
― Lasa, papa! Tu lucrezi si ea ofteaza! Am sa fac atitea game la pian, ca are sa plinga!
― Bravo, Olguta! Si dupa asta o dam afara si-o expediem la gara.
― Da, papa! O dam afara.
― Si facem amindoi ordine in birou!
Olguta zimbi. Stia ea ce inseamna sa faca ordine!
― Halal tata ai tu, Olguta!
― Papa, tu nu trebuia sa te faci tata Da-i foarte bine asa cum esti!
― Pe placul tau?
― Da, papa Parca te-as fi capatat cadou de la mos Gheorghe!
Sofrageria era napadita de funigei colorati, ca toate croitoriile: intr-aceasta se lucra la zestrea scolara a lui Danut. Cu minii intermitente dar mereu improspatate, masina de cusut isi invalmasea zornaitul metalic intr-un galopant crescendo, brusc amutea, si iar incepea, ca o sotie care-si cearta sotul in rate pasionate.
Limbutia etnica si profesionala a cusutoresei adusa de la Iasi negasind nici un ecou, se convertise in mutenie posaca, dezmintita de dansul picioarelor de pedale si de jargonul ros al parului.
Doamna Deleanu, ermetic alba in sort de sora de caritate, cu metrul de musama incolacit pe dupa git si foarfecele in mina croia pe masa intinsa.
Monica, asezata de profil linga fereastra, pe un scaun cu doua pernute, cu spatele putin adus, broda initiale pe batiste. D.D. ― adica: Dan Deleanu. Asa avea sa-l strige la scoala, la catalog.
Monica broda pe intiiul D putin mai mic decit pe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindca nici minile Monicai nu puteau sa-i spuie lui Danut altfel decit: Danut.
Dac-ar fi stiut cineva! D.D., adica: Danut Deleanu Acul sovai in minile Monicai. Adevarul, ca un parfum de garoafe, navalea aprins pe obrajii aplecati asupra sufletului D.D., adica 'draga Danut'
Cele doua initiale erau intiia scrisoare de dragoste a Monicai.
― Monica, n-ai vazut tiparul?
Monica tresari, scapind batista pe genunchi. In locul ei raspunse c-un suris afabil, plin de pistrui, madmazel Clara, care stia orice, chiar si locul tiparului.
'Cine ti-a dat voie sa ma saruti?' se suparase Danut cind il sarutase in livada.
'Cine ti-a dat voie sa-ti fiu drag?' s-ar fi suparat Danut daca ar fi stiut.
'Draga Danut'
Da. Cine i-a dat voie sa-i fie drag?
Si zimbi Cine stie! Poate ca Danut i-ar fi dat voie sa-i fie drag
― Cucuti!
― Doo, replica pianul profund.
Madam Blumm dadu din cap.
Cu degetul cel mic al minei stingi si cu cel gros al minei drepte, Olguta batuse inversunat un dublu do, in extrema stinga a clavirului, punind si pedala. Un bubuit bas de furtuna in munti zbirnii prin salon, lovindu-se de geamuri si oglinzi.
Olguta vroia sa faca douche cossaise timpanului clientei. De aceea, gama incepu sa alerge intr-un tempo zglobiu subtiindu-si sunetele, pina cind, cu ajutorul pedalei din nou puse, se prefacu intr-un viscol de vibratii urzicatoare, intr-un tiuit strapezitor de chinina in urechi, din care se pravalira indarat, spre cruntele sonoritati din stinga, stridentele din dreapta
Vaierul crestea Se darimau sunetele, imbrincite de pedala cu desantata brutalitate a unui rix intr-o taverna de apasi.
Olguta lasa pedala. Gama sireapa amuti Acalmia se lasa ca un parfum de tei Si domol, cu o blindeta iezuita, procesiunile de calugarite ale gamei normale se strecurara prin salon.
Olguta tragea cu urechea si coada ochiului.
Insa timpanul auditoarei era deprins mai demult si cu notele enervante, drept raspuns la casnice intrebari, si cu tumultul muzicii pentru care ai platit bani si-ti da ameteli de cap dar si invidia celorlalti comercianti. Madam Blumm avea o fata absolventa a clasei de pian de la Conservatorul din Iasi. Domnisoara Rasela cetea Fleurs du mal si cinta la pian operele lui Wagner.
Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olgutei ca auditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba, minunindu-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguta cinta pe dinafara. Asa da! La fel cu Rasela, numai ca notele Raselei multe parale mai costau! Cucuti samana lui conu Iorgi. Si el bine mai vorbea si tot pe dinafara! La el era scaparea
― Ooff!
Bratele Olgutei ostenisera. Incetul cu incetul incepu sa scurteze cimpul gamelor, facindu-le egal si monoton ca un exercitiu de dimineata, dupa somn.
In salon era frig. Ploaia intuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o picla
― Cum?
Nu-si crezu urechilor. Intoarse capul, privind peste umar. Madam Blumm adormise, fara sa-si fi lepadat sacosa si umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinind, ca o supa fierbinte, horaia, ofta si suiera pe nas si pe gura.
Olguta intoarse capul cu scirba Era rau dispusa si nu mai avea pe cine sa se supere. Monica era prietena ei. Buftea Danut pleca Pe linga asta, de doua zile, o data cu ploaia intrase in sufletul Olgutei o neliniste pe care ar fi vrut s-o bata si n-avea cum. Niste vorbe, din intimplare auzite:
― Ce sa fie cu mos Gheorghe? Ca tare s-o mai sfrijit! intrebase vatavul unei mosii invecinate.
― Ia, ce sa fie! Il ajunge si pe el ceasul mortii ca-i vremea! oftase Ion, succesorul lui mos Gheorghe la grajd.
― Nu ti-i rusine sa spui minciuni? sarise Olguta, batind din picior.
S-atit.
De-atunci, de cite ori raminea singura se temea de minciunile lui Ion. Si-i era ciuda pe ea, pe teama ei, ca si cum astfel si ea ar fi crezut ca-s adevarate minciunile lui Ion, indemnindu-le oarecum sa se adevereasca.
Incepu sa cinte concertul de Mozart in la major, pentru piano si orchestra ― de asta data cu note. Ca si in viata, in muzica Olguta avea simpatii si antipatii violente. Concertul de Mozart era prietenul ei.
― Ce mai studiezi tu, Olguta? o intreba doamna Deleanu in timpul vacantei cind o vedea cam rar prin salon.
― Am sa studiez concertul meu, raspundea Olguta expropriindu-l pe Mozart si viitorul.
Concertul ei suna a melancolie. Inchise caietul Madam Blumm horaia lugubru Toti lucrau in casa. Afara ploua. Olguta isi lasa fruntea pe claviatura. Clapele, adincite brusc, scincira. Cu minie si revolta, piciorul Olgutei lovi in pedala a doua a surdinei.
Trecusera ani multi prin file si prin pod, de la masa lui Robinson in tovarasia papagalului, cinelui si a pisicilor.
Odinioara rideau carnoase piersici; acum nu mai erau decit simburii, ca inimi mici de lemn. Ali imbatrinise, dormind ― poate murise. Papagalul cu pene vestede si prafuite amutise, impaiat cu trecut. Ninsoarea colbului si a atelor de paianjen, asternuse peste toate cele, cenusii troiene, vechi taceri. Iar pe la geamuri ― ploaia, ploaia, si iar ploaia sura, in vazduhul toamnei si-n clepsidrele vremii.
Nici Danut nu fusese crutat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decit in sarbada talmacire, se vedea ca Robinson isi paraseste insula, ca se desparte pentru totdeauna de-o poveste indelung traita.
'Spunind adio insulei, luai cu mine caciula si umbrela'
Danut ofta ― si incepu din nou lectura, cu cinci rinduri mai sus, cum un indragostit asteapta trenul nu pe peron ci in sala de asteptare, fiindca-i ceva mai aproape de casa iubitei si ceva mai departe de ultimul prag al despartirii.
'Putin dupa aceasta'
Ochii ceteau din rasputeri 'putin dupa aceasta', dar violele si dulcile violoncele ale melancoliei, plingeau cu aceeasi lunga aplecare de arcus 'spunind adio insulei'
'Putin dupa aceasta barca cu proviziile promise fu trimisa in insula. Dupa rugaciunea mea, comandantul puse intr-insa si lazile cu hainele marinarilor, pe care acestia le primira foarte bucurosi'
Si iarasi:
'Spunind adio insulei'
Impainjeniti de lacrami, ochii lui Danut isi luara un lung adio de la cromolitografia de pe coperta patata de lacrimile bucuriei. Plingea si Robinson, zimbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Danut, nu ale textului. Pe-atunci ― pe cind zimbise pe coperta ― nu stia c-are sa plece. Preocupat de caciula si umbrela, talmacitorul uitase lacrimile.
Urgent si implacabil, textul pleca subt ochii lui Danut.
'Spunind adio insulei, luai cu mine caciula, umbrela si papagalul, neuitind nici banii despre care am vorbit si care statusera ascunsi atita vreme incit ruginisera'
'In insula', adauga, fericindu-i, gindul lui Danut.
Mai erau sapte rinduri pina la sfirsit.
'Astfel imi parasii insula, la 19 decembrie 1686, dupa o sedere de 28 de ani, doua luni si nouasprezece zile, salvat din viata aceasta trista in aceeasi zi a lunci in care scapasera din sclavia maurilor din Sale.'
Si nici n-a mai privit insula, de pe vapor, pina ce n-a mai vazut-o? Si nici n-a fluturat batista?
Danut privi din nou cromolitografia de pe coperta: Cum? Trista viata din insula? Atunci de ce ridea Robinson? Si de ce ridea parca si insula in jurul lui, intr-aceeasi culoare ca si obrazul lui Robinson?
Incepu iarasi:
'Astfel imi parasii insula'
Isi asezase cartea pe genunchi. Cetea si plingea stergindu-si ochii cu minile.
'Calatoria mea fu norocoasa. Sosii in Englitera la 11 iunie al anului 1687, dupa ce lipsisem din patria mea treizeci si cinci de ani.'
― Treizeci si cinci de ani, murmurara inca odata buzele lui Danut in tacerea podului.
Si nu luase nimic din insula! O pietricica macar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunza! Nimic, nimic!
Danut inchise cartea, isi pleca obrajii uzi deasupra copertii si saruta adinc si lung intristarea colorata a fericirii.
Sufletul lui Danut era o insula din care plecase Robinson Crusoe, luindu-si numai caciula, umbrela si papagalul.
Clasa intaia a doua a treia a patra a cincea a sasea a saptea a opta; si alte clase inca
Si Danut singur in fata oceanului de banci scolare
In pod era numai ce-a fost odata. In pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod incepeau bancile scolii
'Spunind adio insulei', Danut isi rindui cartea in ladita jucariilor stricate si-a povestilor cetite, il striga pe Ali si iesi din pod Dar turbinca lui Ivan, deznadajduit de larg deschisa, inghiti si pod, si insula, si clipa, cu ate de paianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zimbitoare poze
De asta, pesemne, umerii lui Danut erau plecati.
Se cobora pe scari, trecind din podul cu vechituri in plina toamna.
In graba, negasindu-si galosii, Olguta-i luase pe-ai lui Danut. Ii erau prea mari. Trebuia sa mearga tiris prin mizga lunecoasa.
Cind te alunga o spaima din urma si nu poti fugi, drumul iti innadusa pieptul si-ti loveste inima, ca un cosmar.
Cu trupul infasurat in pelerina de cauciuc si capul gol acoperit de gluga, Olguta inainta greu. Indesa cu toata puterea degetelor in botul galosilor ca sa nu-i piarda se afunda in glod si ca sa treaca mai departe isi incorda pulpele smuncindu-se piezis.
Parca mina o minge de fier cu pasi de piatra in fundul unei mari impaienjenita de meduze.
Ingenuncheat in fata icoanelor, mos Gheorghe se inchina.
In jurul unui om batrin care se inchina, tacerea e ca rasunatul unui cor indepartat.
Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminita din paharelul ros al candelii, rumenea chipurile intunecate ale icoanelor, ca o presimtire de aurora trunchiurile codrilor adinci.
In rastimpuri, mos Gheorghe isi desfacea minile din impreunarea rugaciunii, acoperindu-si pieptul scurmat de tusa.
Dumnezeu ii implinise statornic rugaciunile: avea sa i le-mplineasca si de-acum inainte.
Era drept sa tuseasca: fiindca era batrin.
Era drept sa se-nnaduse si sa-l injunghie prin piept: fiindca era batrin.
Era drept sa sufere cit mai avea de trait si sa moara cit mai curind: fiindca era batrin.
Tot ce era, drept era sa fie. Nici nu cirtea, nici nu se caina, nici nu ofta. Mos Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, in pragul ceresc al mortii, un blestem ― cugetat sau soptit ― sa intoarca de la el fata milostiva a Domnului si urechea lui ingaduitoare. Mos Gheorghe cerea indurare pentru greselile altora: boierii lui de-acum nu se impartaseau niciodata, si rar calcau prin biserica ctitorita de strabunii lor. Incolo, erau buni la inima, milostivi si drepti, dar uitasera de casa Domnului si de frica Domnului.
― Iarta-i, Doamne, ca mare-i mila ta!
Iar tusa, ca o toaca de vecernie omeneasca.
Dumnezeu ii implinise rugile. Nu se ruga pentru el. Mos Gheorghe avea sa paseasca dincolo, urmat de privirea bietilor cai pe care-i ingrijise si crutase ca pe niste orfani.
Se ruga pentru copilul nevinovat ca roua si frumos ca florile, de care curind avea sa se desparta.
― Duduita mosului
Sa nu apese asupra ei ratacirea parintilor. Si sa-i fie viata blinda, fara de dureri si-amaraciuni.
Sufletul lui mos Gheorghe se asternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunatate, pe care ar fi vrut sa tot copilareasca duduita mosului de pe pamint in fata slavitului bunic din cer
Cu galosii in mina, Olguta trecu in goana prin ograda lui mos Gheorghe. Ajungind in fata usii, dadu sa intre. Zavorul era tras pe dinauntru. Batu cu pumnii in usa. Nici un raspuns.
Zvirlind galosii, izbi cu amindoi pumnii in usa.
― Mos Gheorghe! tipa ea poruncitor si tremurat.
― Ce-i, duduita mosului! Mata aici? Pi vremea aiasta!?
Auzindu-l, vazindu-l, Olguta respira adinc. Ridica galosii tencuiti de glod si, capatindu-si cumpatul, zimbi viclean scuturindu-se de ploaie.
― Mos Gheorghe, am venit sa te-ntreb daca nu li-i frig cailor?
Danut cutreierase casa pe dinafara odailor fara sa intre in nici una. Nu-si gasea loc, nici astimpar. Indelungata lectura din pod il instrainase de toate cele. Ii era dor de insula lui Robinson; ii era mila de singuratatea ei, mila de singuratatea lui.
Decorul familiar, intimpinindu-l pretutindeni cu prezente concrete, il indeparta de casa, ca o asprime cind esti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despartit plingind, plutindu-ti in suflet si in nari te face sa-ti para triviala melodia oricarui alt glas femeiesc si brutala delicateta oricarei alte solicitudini.
Instrainari, mihniri si nostalgii sortite sa-si gaseasca alinare si camin numai in scrisorile acele scrise cu mini calde inca de strinsoarea minilor dorite, scrisori cu tinguiri umile si amare, ca parfumul tomnatecelor tufanele.
Intra in salonasul doamnei Deleanu. Zarind calendarul de pe birouas se apropie de el. Era deschis la o zi neagra; tot neagra si cea care urma. Negre erau toate. Parca murise toate sarbatorile rosii din calendar, o data cu vacanta si cu frunzele
Intra la el in odaie.
Hainele groase, de curind scoase din cufere si rinduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalina, Soba rece, zbuciumata de vint, ofta si se vaita ca un taran bolnav de piept, sporind frigul odaii si pustiul ei.
Si mai era asa de mult pina la noapte, ca lui Danut ii venea sa caste si sa scinceasca. Se trinti pe pat, aducindu-si genunchii la barbie, virindu-si minile in caldura minicilor, ghemuindu-se in el; cercind sa-si tie singur tovarasie cu trupul, ca pisicile
Capul Olgutei rasari intrebator si obraznic.
― A! Tu esti aici?
― Da.
― Ce faci?
― Nimica. Stau.
― Am venit sa te vad.
'Ce-o fi vrind Olguta?' se intreba Danut apatic pe dinafara, atent pe dinauntru.
Olguta intra cu galosii lui Danut in mina, luciosi ca niste galosi de abanos. Era desculta, in papuci.
― Ii pun subt pat.
― Ce?
― Galosii.
― Galosii?? De ce?
― Galosii tai. Unde vrei sa-i pun?
― Pune-i.
'Ce-o fi facut cu galosii mei?'
― Olguta, ce-ai facut cu galosii?
― I-am spalat, ii explica ea, apropiind galosii de nasul lui Danut, ca pe niste flori atunci culese.
― Merci, se feri Danut. De ce i-ai spalat?
― Asa mi-a venit. N-aveam ce face!
― Ti-ai spalat si botinele? o intreba serios Danut, ridicindu-se intr-un cot.
Olguta se incrunta. Razgindindu-se zimbi.
― Ai fost in pod? il iscodi ea cu ochii micsorati.
― Cine ti-a spus? tresari Danut.
― Stiu eu!
― Te rog sa nu ma spui, Olguta!
― N-ai grija! il asigura ea gesticulind cu galosii.
― Merci. Da tu unde-ai fost?
― M-am plimbat.
― Cu galosii mei.
― Cu niste galosi! se supara Olguta zvirlindu-i subt pat.
― Vad!
― Nu vezi nimica! Asculta: ti-i pofta de roscove?
― Ai tu?
― Sigur.
― De unde ai?
― Raspunde: vrei sau nu vrei?
― Vreau.
Facindu-si vint cu bratele, Olguta sari peste prag in odaia ei.
― Aha! se dumeri Danut facind legatura dintre roscovele Olgutei si galosii lui.
― Poftim roscove.
― Merci Is bune, Olguta, grozav is de bune! exclama Danut stiind ca-s de la mos Gheorghe!
Olguta zimbea, magulita. Danut zimbi si el mindru c-a fost mai siret decit Olguta.
― Olguta, daca te vede mama fara ciorapi?
― De ce sa ma vada?
― N-ai ciorapi?
― Ba am eu da mi-i lene sa-i caut.
― Pot sa-ti dau eu o pereche.
― Lungi?
― Da. Din cei pentru scoala. Nu i-am pus niciodata.
― Da-mi-i. Iti dau eu altii.
― Nuu! Ti-i dau cadou.
De cite ori se intimpla sa fie complicele Olgutei, Danut rasfringea si asupra lui admiratia pentru ispravile ei. Ofranda ciorapilor era si o indatorire, si plata unei maguliri.
Olguta se aseza turceste pe patul lui Danut, isi scoase papucii si incepu sa-si priveasca picioarele goale, asteptind ciorapii.
― Tu poti sa misti degetul cel mare fara sa le misti pe celelalte?
― Nu pot.
― De ce rizi? se incrunta Olguta demonstrind acrobatia in care excela.
― Nu stiu Is caraghioase degetele picioarelor!
― Mele? complecta amenintator Olguta.
― Nu. Toate degetele de la picioare.
― Ai dreptate, reflecta Olguta cu glas tare, intinzind piciorul si examinindu-si degetele rasfirate Iti vine sa rizi cind te uiti la ele!
― Olguta, incepu Danut incurajat de intimitatea convorbirii, asezindu-se pe marginea patului, eu am observat ceva.
― Spune.
― Da tu ai sa rizi Ai sa spui ca vorbesc prostii!
― Vad eu! Mai intii spune.
― Eu cred, vorbi rar Danut, cu ochii indreptati spre piciorul Olgutei, ca-i mai bine sa fii picior decit mina
― Cum??
Danut se inrosi.
― Mai spune odata.
― Stai. Vra sa zica tu spui ca-i mai bine sa fii picior decit sa fii mina? medita Olguta examinindu-si alternativ mina si piciorul Nu m-am gindit niciodata! De ce spui tu asa?
― Eu m-am gindit la asta intr-o zi, la scoala
― Hai, spune-odata!
― Stii sedeam in banca. Era ora de aritmetica. Eu faceam o impartire pe caiet si m-am incurcat.
― Sigur, daca nu era mama cu tine!
― S-atuncea m-am gindit ca-i mai bine sa fii picior decit mina Fiindca picioarele nu faceau nimica: ele sedeau in botine, si sedeau asa degeaba. Pe cind mina mea se muncea sa faca impartirea
― Da. Sigur: picioarele nu faceau nimica.
― Nu-ti spun! Cu picioarele ce faci? Te joci in recreatie si in clasa se odihnesc! ridica din umeri Danut, infierbintindu-se la vorba.
― Bine, da cu picioarele mergi, obiecta Olguta.
― Nu zic! Da tie nu-ti place sa mergi?
― Sigur ca-mi place!
― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ti place!
― Tie-ti place sa mergi la scoala? il interoga Olguta.
― Ei, nu.
― Vezi ca picioarele nu fac numai ce-ti place?
Danut medita muscindu-si degetul.
― Stai, Olguta! Da lor nu le pasa! Picioarele nu invata la scoala.
― Asa-i! Ele-s tot timpul in recreatie!
― Foarte bine ai spus! Asta vroiam sa spun si eu!
― Stai. Tu ai spus la inceput ca-i mai bine sa fii
― picior. Da, ii lua Danut vorba din gura, gesticulind convins.
― Nu-i rau sa fii nici mina! Iarna ai manusi, stai in buzunarul de la palton sau in manson Minile-s destepte! zimbi Olguta, privindu-le pe ale ei cum trageau ciorapii lui Danut dupa ce luasera galosii lui Danut.
― Daca esti picior ai sosoni, isi apara Danut, cu timiditate, punctul de vedere.
― Ce-are-a-face! Sosonii is uriti si picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi in botine Eu tin cu minile Buni ciorapi! Merci!
― Olguta, ce-ai vrea tu: sa-ti taie minile sau picioarele?
― Da nu vreau nici una, nici alta!
― Nu. Zic asa! Dac-ai fi intr-o poveste si imparatul ar porunci sa-ti taie minile sau picioarele, ce-ai alege tu?
― M-as face haiduc si i-as taia eu lui si minile, si picioarele, si limba.
― Nu vrei sa raspunzi! ofta Danut.
― Nu ti-am raspuns? N-are decit s-aleaga el! Eu nu dau nimic!
Olguta sari pe covor. Danut ramase ginditor pe marginea patului.
― Olguta, tu iti inchipui cum ar fi cu capul taiat?
― Foarte rau!
― Eu pot sa-mi inchipui Da ametesti!
― N-ai nevoie sa-ti inchipui!
― Tu nu te-ai gindit niciodata?
― De ce sa ma gindesc la asta! Am eu la ce sa ma gindesc! De asta ai cap, ca sa te gindesti ca nu-l ai?
― Eu m-am gindit Oare mori daca-ti taie capul?
― Sigur.
Danut nu indrazni s-o dezminta pe Olguta, dar clatina din cap cu indoiala.
― Eu m-am uitat odata in oglinda si mi-am inchipuit ca n-am cap.
― Trebuia sa ti-l tai mai intii.
― Nu l-am taiat Eu ma uitam in oglinda si-mi inchipuiam ca trupul e afara si capul numai in oglinda.
― Hei! Da tu te gindeai cu capul tau! Vra sa zica gindul nu era in oglinda, era in cap.
― In capul din oglinda, starui Danut.
― Si n-ai spart oglinda cind ti l-ai pus la loc?
― Mi-a fost frica, Olguta. Eu ma uitam din oglinda, numai la picioare. Vra sa zica picioarele erau intr-o parte si capul in alta parte cum ar fi doi oameni fata in fata, numai ca unul n-avea cap. Uite-asa, Olguta.
Danut isi ridica palmele una-n fata celeilalte.
― Acuma, sa spunem ca aici ar fi ochii, in virful degetelor. Vra sa zica mina dreapta e capul din oglinda. Vezi: imi aplec degetele si vad din oglinda numai picioarele.
― Asta inseamna ca tu te uiti in oglinda si vezi prostii!
― Sa incerci si tu, Olguta. Dupa aceea iti vine sa inchizi ochii si sa dormi.
Olguta nu-l mai asculta. Pindea pe fereastra in livada.
Danut ofta El ar fi vrut sa-i spuie multe Olgutei ― de plecare. Sa-i spuie, de pilda, ca daca-ti taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate sa moara fiindca nici un traieste: n-are nici trup, nici cap. Ea este 'cind inchizi ochii'. Cind esti mort inchizi ochii. Vra sa zica turbinca lui Ivan ramine acolo unde este. Atunci nici Danut nu moare, fiindca, desi turbinca lui Ivan e a lui Danut, si el, Danut, e in turbinca lui Ivan. Cind inchide ochii se poate gindi la el ca la altcineva. Si Olguta-i in turbinca lui Ivan. Toti is acolo. Vra sa zica daca moare Danut, ramine turbinca lui Ivan. Cind Danut traieste, turbinca e a lui. Cine ia turbinca dupa ce moare Danut? Dumnezeu Daca vrea Dumnezeu sufla in turbinca lui Ivan, si toti cei de-acolo invie; Danut impreuna cu ei Da, numai ca atunci Danut nu va mai avea turbinca. Turbinca o tine Dumnezeu. In schimb, toti cei care-au fost in turbinca sint ai lui Danut, fiindca el i-a adus la Dumnezeu in turbinca lui. S-atunci Danut va fi stapin in afara asa cum e acuma stapin inauntru
Daca Olguta nu vrea sa-l asculte!
― Unde-s cartusele? intreba iute Olguta, desprinzind pusca din cui.
― Ce vrei sa faci?
― Lasa! Da-mi-o repede!
Mergind in virful picioarelor pina la fereastra, o deschise binisor. Fumegarea toamnei aburi odaia Pipaita de ploaie, o cioara se legana in cumpana pe o crenguta si pe telul pustii.
― Las-o, saraca!
Olguta isi strimba gitul indarat, fara sa clinteasca pusca, masura din ochi pe Danut ― cu privirea jucatorilor de carti pentru cei care dau sfaturi de la spate, in plin joc ― intoarse capul la loc, rectifica ochirea si trase. Cioara cazu. Si toate ciorile livezii izbucnira, carbonizind livada si cerul cu o explozie de negru sonor.
Olguta incarca pusca din nou.
― De ce ti-i mila de ciori? Am impuscat-o in cap: vroiam sa vad daca traieste fara cap ca tine!
― Nu mi-i mila! minti Danut rosindu-se. Am crezut ca vrei sa impusti o vrabie.
― Ai vazut ce lovitura?
― Da.
― Uite-o! tresari Olguta saltind pusca.
Inadins parca, usa se deschise o data cu pocnetul pustii. Cioara cazu departe. Doamna Deleanu se feri indarat, scapind din mina pijamaua lui Danut.
― Olguta! Asta ce mai este?
― Impusc ciori.
― Sa stii c-am sa dau odata pusca asta!
― Mama draga, nu-i a mea; e-a lui!
― Ti-o dau tie! zimbi Danut.
― Da-o mamei; mie-mi da Herr Direktor una de vinatoare.
― Inchide fereastra si du-te-n odaia ta. Si tu dezbraca-te, Danut, sa-ti incerc pijamaua.
― Ia s-o vad si eu, se ruga Olguta inchizind fereastra.
― Lasa-ma, Olguta! Nu stii ce sa mai faci ca sa ma superi! Asta mai lipsea: vinatoare in casa.
― Daca ploua! Tu cosi, mama draga ― frumoasa pijama! ― eu ce sa fac? Trag si eu cu pusca.
― De ce nu studiezi la pian?
― Asta nu! Ce-s eu, lautar? Clienta sforaie si eu sa-i cint!?
Speculindu-si indignarea, Olguta trecu pragul inchizind usa. Totodata salvase si pusca de sechestru, din care pricina zimbi enigmatic.
Monica tocmai intrase in odaie, cu teancul de batiste lirice; insusindu-si-l, zimbetul Olgutei o nelinisti, ii ocoli privirea, ascunzind batistele la spate.
― Ti-am adus zece roscove, o vesti Olguta.
Monica se rosi si mai tare.
― De ce esti tu asa buna cu mine? vorbi ea privind papucii Olgutei.
― De ce spui ca-s buna cu tine! izbucni Olguta minioasa.
― Fiindca esti prea buna si eu nu merit.
― Nu-i adevarat! Nu-ti dau voie sa vorbesti asa! Tu esti prietena mea. De ce ma superi?
Usa zvicni in laturi facind loc doamnei Deleanu.
― Ce s-a intimplat?
― Nimic!
― Atunci de ce tipi?
― Tip? La cine sa tip? Vorbesc tare ca sa ma incalzesc.
― Incalzeste-te fara sa te-aud!
Usa se inchise la loc. Monica se aseza pe pat alaturi de batiste.
Olguta ascunse pusca dupa soba si se apropie de Monica. Dind cu ochii de batiste, o lua pe cea de deasupra, si inainte ca Monica s-o poata opri, isi sufla nasul.
― Olguta! Ce faci?
― Nu vezi?
― Na-ti-o pe-a mea.
― Asta nu-i buna?
― I-a lui Danut.
Din fericire, batista lui Danut slujise numai de instrument muzical. Monica o paturi la loc.
― Monica, tu ai bagat de sama ca daca vezi mai multe batiste iti vine sa-ti sufli nasul?
― Fiindca tu n-ai niciodata batista la tine! clocoti Monica.
― Cine are batista? Numai tu ai!
― Si Danut are, protesta Monica apasind batistele cu podul palmei.
― Crezi tu! Intr-o saptamina le pierde pe toate! o incredinta Olguta autoritar.
― Vai! Nu-i adevarat! De ce spui asa?
― Cum nu-i adevarat? Atunci de ce i-a facut mama atitea batiste? Ca sa aiba de unde pierde!
Monica privi in sus, in jos; intoarse capul la dreapta, la stinga
― Vezi, Monica! Mie-mi vine sa-mi suflu nasul cind am batiste si tie-ti vine sa plingi! Mai bine sa n-ai de loc!
In pijamaua de flanela alba, Danut parea mezinul lui Pierot.
― Nu te stringe subtioara, Danut?
― Nuu!
― Si sa stii, Danut, ai sa imbraci pijamalele numai cind ti-o fi frig acolo. Nu-i bine sa dormi gros imbracat!
Doamna Deleanu ocolea cuvintul: dormitor.
Danut nu-si mai lua ochii din oglinda. Pantalonii pijamalei erau cei dintii pantaloni lungi ai copilariei lui. Ii pipaia mereu, cu o nedeslusita teama sa nu-i simta desprinzindu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― si sa ramiie scurti si acestia. Aveau si dunga: omagiu spalatoresei. Gratia obraznicuta a genunchilor si a pulpelor se mistuie in rigiditatea dungii.
Danut era mindru. Asa de mindru ca ar fi dorit spectatori, chiar pe cei din dormitorul internatului.
― Nu te taie, Danut? urma doamna Deleanu cu intrebarile care faceau din cea mai desavirsita haina un provizorat.
Danut scutura capul si picioarele in acelasi timp.
― Nu, mama! Pantalonii cei vechi ma taiau! ii invinui el postum.
― Sa-i porti sanatos! De-acuma dezbraca-te.
― Mama lasa-ma sa ramin azi cu pijamaua Mi-i frig la picioare.
― Bine, Danut. Cum vrei tu!
Doamna Deleanu iesi repede. Alba hainuta de flanela era grea pentru sufletul ei.
― Olguta!
― Ce vrei?
― Ai uitat cartusele la mine.
― Bine. Ada-le-ncoace.
Monica se indrepta spre fereastra, stergindu-si ochii ca si cum glasul lui Danut, patrunzind prin usa inchisa, ar fi putut s-o vada.
Danut facu un actoricesc popas in fata usii. Ii venea mereu sa rida. Compunindu-si o seriozitate demna, intra, intinzind Olgutei cutia cu cartuse.
― Daca o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu!
― De ce te lauzi? Mama nu pune mina pe cartuse! Cum ii cu pantalonii lungi?
― Im!
― Diseara am sa-i incerc si eu.
― Tuu?! se muie Danut.
― Eu. De ce te miri?
― Fetele nu poarta pantaloni!
― Eu am sa port. Eu am si pantaloni de calarie!
― De ce nu vrei tu sa porti chimonoul? se jertfi Monica.
― Fiindca am pofta de pantaloni!
― Nu mai impusti ciori? cerca Danut s-o abata spre alte victime.
― Nu Nu vreau s-o sperii pe mama.
― Atunci ce facem? se deznadajdui Danut.
― Stiti ce? Voua vi-i frig?
― Da, raspunsera intr-un glas Monica si Danut.
― Vreti sa stati la foc?
― La ce foc? se mira Danut.
― Nu te priveste! Vrei?
― Vreau.
― Veniti dupa mine Si-ncet, sa n-auda nimeni!
Cu umbletul de taina al celor care merg sa se inchine unor zei prigoniti, Monica si Danut, unul dupa altul, urmara pasii calauzei in papuci.
Uitasera necazurile si amaraciunile posomoritei dupa-amieze de toamna.
Danut zimbea, fiindca-si plimba pijamaua, si fiindca, impreuna cu Olguta, se indrepta spre o isprava noua.
Monica zimbea fiindca era-mpreuna cu Danut.
Zimbea si Olguta, fiindca misteriosul foc la care ii ducea sa se incalzeasca era, pur si simplu, focul din bucatarie.
Venirea copiilor in bucatarie schimbase infatisarea plitei. In locul meditativelor oale de toate marimile ― inghesuite acuma in fund ― izbucneau risetele albe ale grauntelor de papusoi, preschimbate in cucosei. Pe marginea plitei, trei mere domnesti se coceau, priveghiate de baba, ca o trinitate bosumflata de repetente, strunita de ochii profesoarei si zeflemisita de colegele marunte.
La gura sobei, pe trei scaunele joase, Olguta, Monica si Danut isi rumeneau obrajii in bataia flacarilor, rontaind cucosei fierbinti.
― Ii! 'Ta-te Dumnezeu! Acusi! se rasti baba la oala nervoasa care-si strimbase capacul bufnind.
Tustrei bufnira de ris.
Baba se sfadea cu oalele, cu tingirile, cu mustele, necontenit. Asa ca cineva care ar fi ascultat din odaia de alaturi si-ar fi inchipuit ca bucataria-i plina de barbati muti, dresati de o matroana cu glas barbatesc. Si-ntr-adevar, in bucatarie baba era stapina peste tot ce era inauntru. Zeloasa si harnica stapina, ca vara in livezi. Si groasa! Atit de groasa ca parea supranatural dospita in cuptorul vast din care cozonacii ieseau opulenti si falnici ca pasalele de la sultan.
Tragind cu coada ochiului la mere, baba crapa portita rolei, arunca inauntru o privire savanta si repede o inchise la loc.
Dintr-acolo, caldura se revarsa parfumata.
― Miroase a turta dulce, babo! se stropsi Olguta rizind.
― Are cine-o minca! ofta baba rasucind un mar.
Pe plita, merele imbatrineau vazind cu ochii. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbircindu-se. Suspinau innadusit si lacrimau somnoros. In schimb, aroma lor crestea mai varatica, mai imbatatoare, ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.
Olguta sedea la mijloc, drept in fata flacarilor care-i imbracau fata in aur si arama fluida; Monica si Danut sedeau la dreapta si la stinga ei.
Pe jos, de-a lungul cuptorului, motanii si pisicile, numai puf si arabescuri, torceau de lene si de cald ce le era. Mai la o parte de pisici ― prudenta sau demnitate ― dormea Ali. Mai toate mustele atipisera amortite. Totusi se gaseau destule sa-l necajeasca. Urechile lui Ali ― vesnic atente ― palmuiau si trageau sfirle.
Subt cuptor, intr-un paneras plin de fin, o closca isi dospea puisorii de aur. Un greier, cine stie subt ce grinda ascuns ― tinea ison subtil corului primavaratec.
Si soba duduia de flacari si de vint, ca o hora.
Intrind in bucatarie, domnul Deleanu dadu cu ochii de copii stind in jurul unei mesute rotunde. Mincau mere coapte, cu minile. Pe mesuta, in loc de mamaliga, se racorea o turta dulce taiata felii.
― Aici imi erai Olguta?
― Da tu ce cauti aici, papa?
― Mama Marie, spune te rog lui Ion sa puie caii la trasura Ei! s-acum sa va rafuiesc eu! se incrunta domnul Deleanu frecindu-si minile.
― Ramii cu noi, papa! se ruga Olguta urmata de Monica si Danut.
― N-am loc, Olguta!
― Uite-aici, linga mine.
Cind se intoarse, baba gasi patru oaspeti gramaditi pe trei scaune in jurul mesutei. Isi acoperi risul cu minile.
― Mama Marie, da pe mine nu ma cinstesti cu nimica?
― D-apoi cu ce, conasule?
― Ei! c-o cafeluta Da nu de-a noastra, de-a dumitale.
― Lasa ca are baba! se fali ea facind cu ochiul.
― Musca, papa.
Domnul Deleanu musca din marul intins de Olguta.
― Pii! Grozav de bun! Asa ceva n-am mincat de cind eram copil!
― Papa, stii ce? Povesteste-ne ceva de cind erai tu mic.
― Hai, papa, se ruga si Danut.
― Si eu te rog, mosu Iorgu.
― De cind eram eu mic Hei!
― Mai musca odata, papa. Asa ai sa-ti aduci aminte!
Aroma merelor coapte, parfumul cald de turta dulce, flacarile sobei si trei chipuri de copii care-ti sint dragi ― nu sint numai indemn, ci chiar izvor de basm si amintiri.
In jurul mesutei erau patru copii.
Afara, ploaia curgea cenusie, batind in geamuri.
Peste sate, sesuri, codri, dealuri si orase cadea ursuzul potop al tristetei, mucezind frunzele, sporind glodul, intetind tusa, alungind zimbetele.
Dar bucataria rumena de flacari, plina de copii, pisici, pui de gaina si povesti plutea prin ploaie si prin toamna, ca o noua arca a lui Noe.
Si umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblica.
III
PAPUSA MONICAI
In odaia lui Danut ardea focul incalzind lumina soarelui. Pe podele s-aliniau ghetele, pantofii, papucii si galosii. Patul, masa si scaunele erau troienite de albiturile pregatite pentru cufarul din mijlocul odaii.
― De ce te-nghesui? mormai Danut, stringindu-se mai tare.
― Taci Ti-am mai spus odata sa taci! il ameninta Olguta, scuturindu-l de umar.
Sedeau ingramaditi in cufarul golit de rafturi, cu atitudini rigide de fachiri. Cufarul era al lui Danut; ideea, a Olgutei. Danut blestema ideea, Olguta dispretuia cufarul. Numai ca Olguta isi ducea ideile pina la capat.
― Nu mai pot. Eu ies afara, se razvrati Danut.
― Ba ai sa stai.
Danut ofta acru.
― Macar deschide putin sa rasuflu.
Cu multa zgircenie, Olguta crapa capacul. Danut isi umplu plaminii de libertate, si repede batu din cap o matanie berbeceasca, din pricina plafonului grabit.
Presiunea psihologica sporea necontenit, ca intr-un submarin naufragiat pe masura ce se scufunda.
Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica si Profira umpleau celalalt cufar: cel cu asternutul.
Profira icnea indesind salteaua, ca Ion la framintatul cozonacilor. Treaba o facea Anica; Profira trudea numai verbal.
Alaturi de cufar, Monica, imbracata cu rochita si bluza de postav albastru, se uita in gol Apucind deodata, ca prin somn, mina doamnei Deleanu, o strinse tare.
― Ce-i, Monica?
― Nu Nimic, tante Alice! tresari ea.
Isi inclesta pumnii. Ochii i se-nasprira de minie impotriva ei. Vroise sa si-l inchipuie pe Danut si nu izbutise. Si doar il stia mai bine decit se stia pe ea! Si doar acuma il vazuse! Atunci? Dupa ce va pleca Danut ― mai era o noapte numai ― sa nu-l mai vada deloc?
'Nu-i adevarat!'
Cum era Danut? Avea ochi verzui-aurii, bucle castanii, nasul in sus. Purta hainute de catifea gris care-i veneau asa de bine.
― Da unde-i Danut? Intreba doamna Deleanu incuind lacata.
Monica isi scutura cozile si intoase capul spre usa de teama sa nu vada tante Alice ca Danut se juca de-a ascunselea in sufletul ei.
― Danut! Olguta! Unde sinteti?
― Vezi, nu-s dincolo, Monica?
― Nu-s, tante Alice!
Monica se uita subt patul lui Danut: doamna Deleanu scotoci prin dulap.
― Sarut mina, conita.
― Ce-i, mama Mario?
― Am venit sa iau porunca de la stapanul meu, zambi ea, clipind, ce dulci sa-i fac de ramas bun?
― Auzi, Danut! il ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mancacios.
― Eu ies, Olguta! exploda Danut, imbrincind capacul.
Zburlit, congestionat, buimacit de lumina, stapinul bucataresei si-al Monicai incaleca marginea cufarului.
― Aii! se schimonosi el, muscindu-si limba.
― Ce-i, Danut?
― M-a piscat de picior!
― Sa te-nveti minte sa privesti unde calci! tuna Olguta, cautindu-si nou-nascutul cucui pe frunte.
― Bata-i norocul sa-i bata copii! chihoti bucatareasa ajutind Olgutei sa iasa.
― Babo, sa faci bezele.
― Lasa, Olguta. Azi porunceste Danut.
― Nu vezi ca tace, mama draga! Pina ce se hotaraste el, vine masa!
― Eu nu tac; spun sa faca
― Ce sa faca? Bezele. Uite: nu poti spune nimic! ii porunci Olguta, tintindu-l cu ochi de hipnotizator.
― Spune, Danut, il incuraja doamna Deleanu: ce-ti place tie mai mult? O crema de vanilie? Clatite cu dulceata de capsune? Niste crafle?
― Bezele-s cele mai bune. Eu vreau bezele cu frisca.
― Cu frisca? Cataif cu frisca! o contrazise Danut inspirat.
― Bezele, sfida Olguta.
― Vad eu ca am doi stapini! Face baba si cataif cu frisca si bezele cu frisca.
La fereastra, marul despuiat de frunze clocotea de vrabii. Galagia lor subtire si destrabalata semana atit de mult cu intaia recreatie a unei scoli primare dupa sfirsitul vacantei, ca te-asteptai mereu sa rasune clopotelul de intrare in clasa, curmind-o.
Intrecerea la fuga pornea din fata ograzii. Monica isi innoda cozile subt barbie. Intinzindu-si bratele si indoindu-si trupul, Danut isi verifica elasticitatea muschilor greu incercati in cufar. Ali latra, gudurindu-se pe linga ei. Cu muchia talpii, Olguta trase o linie pe sosea; in dreptul pietrei care marca locul Olgutei, linia era dreapta ― se strimba insa cotind indarat pe masura ce se apropia de piatra lui Danut.
― Nu ma tin! protesta Danut privind piezis linia vicleana.
― Tare-i prost! Fa-o tu, Monica.
Monica-si cruta talpile. Lua o piatra ascutita si zgirie constiincios pe soseaua jilava o linie tremuratoare.
― Un doi, murmura Olguta, istovitor de rar, incordindu-si pulpele.
― Trei! tipa Danut, pripindu-se.
― Napoi! Eu numar.
Danut isi relua locul, incruntat.
― Un, doi trei.
Pornira in pas alergator cu Ali in frunte: Monica in rind cu Danut, Olguta in urma. Danut privea casa lui mos Gheorghe spre care alergau. Monica tragea cu coada ochiului la Danut cu care alerga: Olguta-i urma calm, ca si cum amindoi ar fi fost inhamati la goana ei.
Cozile Monicai se desfacura: si le-nnoda la loc intorcind capul spre Danut. Ce bine ar fi fost sa alerge cu cozile in minile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi intrecut.
Danut gifiia. Intoarse capul indarat; Olguta si-l pleca in jos, zimbind. Adunindu-si puterile, Danut isi dadu drumul. Se-mpiedica.
Oprindu-se, Monica-i ajuta sa se ridice.
― Din cauza ta am cazut!
Olguta trecu pe linga el in goana mare, cu ochii la mos Gheorghe care-i astepta in pragul portii.
― Buftea, acuma te tii?
Danut suspina. Monica-si incetini goana jertfindu-se pentru Danut.
― Ai vazut, mos Gheorghe?
― Ca o rindunica, duduita mosului!
― Cine-i al doilea? se interesa distrat Olguta.
― Danut, triumfa Monica.
Danut nu mai putea vorbi: respira. Aruncind din treacat o privire haina invinsei, intra pe poarta inaintea ei, dimpreuna cu Olguta: asa-s biruitorii.
― Cine merge cu mine la scrinciob? intreba Olguta umplindu-si gura cu visine uscate.
Monica astepta raspunsul lui Danut. Mos Gheorghe isi scutura luleaua pregatindu-se de plecare.
Danut tacu. Sedea intins pe lavita, in fata vetrei. Ii era asa de lene ca-i venea sa rida si nu putea.
― Tu nu mergi, Monica?
― Mi-i frig.
― Atunci ma duc singura?
― Da pe mosu nu-l iei?
Olguta zimbi.
― Da casa cine-o pazeste?
― Hei! Mosnegii care stau la foc. Noi tinerii ne dam huta in scrinciob.
Singura cu Danut! Necutezind sa se aseze pe lavita, alaturi de el, Monica se aseza pe un scaunel, linga lavita, cu fata la foc. Daca flacarile vetrei ar fi putut strabate prin sufletul Monicai, deasupra lui Danut ar fi lucit un curcubeu
Atitea vitejii faptuise Fat-Frumos, ca toate la un loc n-ar fi incaput intr-o biblioteca ticsita cu carti de povesti. Si totusi nu era satul. Pornise pe alte tarimuri, spre alte ispravi.
In inima lui Danut, copitele calului nazdravan bateau un trap eroic Un vijiit de buzdugan? Nu. O musca. Fat-Frumos opri calul. Danut deschise un ochi: pe spinarea nasului, gidilitor, o musca peregrina. Strimba nasul, musca zbura, ilara. Ochiul deschis o intovarasi pina cind se aseza pe capul Monicai. Danut inchise ochiul.
Monica avea cozi de aur ca si Ileana Cosinzeana? Oare ce facea Fat-Frumos cind era singur cu Ileana Cosinzeana? O tragea de cozi?
Nu. Se sarutau. Asa spunea povestea.
Da de ce se sarutau?
― Monica, tu stii de ce se saruta Fat-Frumos cu Ileana Cosinzeana?
Ileana Cosinzeana stia, dar ii batea inima atit de tare ca nu putu raspunde lui Fat-Frumos.
O spaima ciudata trecu prin sufletul lui Danut ca si cum Fat-Frumos ar fi rupt-o la fuga Cum? Nu se temea Fat-Frumos de zmei si de balauri si-are sa-i fie frica de o Ileana Cosinzeana?
Deschise ochii. Intinse mina. Apuca o coada de-a Monicai si trase inspre el. Capul Monicai se indoi pe spate; nemaiavind sprijin, cazu pe lavita, cu ochii inchisi si fata palida ca parfumul crinilor.
Danut se apleca asupra Ilenei Cosinzeana. Simtindu-i respiratia dulce si calda ― de tainica zmeura ― se dadu putin indarat.
Aceeasi musca staruitoare si concreta incepu sa colinde obrajii legendari. Lui Danut ii veni inima la loc. Cu degetul alunga musca.
'Unde s-o sarut?' zabovi Danut, plimbindu-si virful degetului pe conturul obrajilor. Alese virful nasului, parca era mai putin primejdios, fiind punctul cel mai departat de restul fetii.
Fara sa vrea, simtind buzele lui Danut pe virful nasului, Monica tresari. Sarutarea aluneca si cazu ca o floare umeda pe buzele Monicai.
― Da-mi pace! se smulse Danut, tragindu-si capul indarat. Nu ma mai joc cu tine de-a Fat-Frumos.
Ileana Cosinzeana nu se jucase.
Odaia lui Danut se golise treptat. Razele soarelui luminasera palid fundul cufarului infatat cu un cearceaf; stralucisera aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau rosii pe capacul inchis, printre etichetele hotelurilor cosmopolite.
Erau si surprize in cufarul lui Danut. Cite un napoleon de aur in buzunarul fiecarei hainute; o pusculita de argint, captusita cu catifea violeta, plina, fireste, cu bani de argint; o cutie cu bomboane englezesti; pachete de socolata 'Velma Suchard'; o cutie cu tablete 'Marquis'; saculete cu livantica; un saseu parfumat pentru batiste O buna parte din sufletul sifonierei pleca la internat in cufarul lui Danut, fara sa stie el.
― Anica, deschide fereastra s-aerisim putin.
Cu zarile rosii, strapunse de asprul croncanit al ciorilor, amurgul de toamna parea uriasa oglindire a unui cimp de lupta acoperit de infringeri. Venea vint rece dintr-acolo.
Doamna Deleanu incuie cufarul, incercindu-i incuietorile.
― Anica, inchide dulapul.
Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel dupa plecarea pasagerului.
― Doamne, conita! Mata?! Lasa, ca-l trag eu.
Doamna Deleanu impingea cufarul, din mijlocul odaii spre parete.
― Lasa, Anica: tu curata pe jos.
― Conita, intreba Profira intrind cu lampa aprinsa, unde sa-i fac patul lui conasu Danut?
― Cum unde? Aici Ce-i, musafir?
― Da n-are saltea!
― Tt! Ia de la alt pat.
Doamna Deleanu mai arunca o privire prin odaie, oprindu-si-o apoi asupra cufarului gata de plecare: era greu cum uneori o inima e grea.
Ocolind lumina lampii, iesi afara.
Anica si Profira se privira lung.
Le istorisea mos Gheorghe o poveste de pe vremea cind Dumnezeu umbla printre oameni, insotit de Sfintul Petru, cu chip si strai de cersetor.
Tustrei il ascultau cuminti si reculesi, gramaditi pe lavita. Mos Gheorghe sedea pe un scaunel, cu spatele la vatra si fata la copii. Il auzeau mai mult decit ii vedeau, fiindca lumina scazuse, viorie, albastra, apoi vinata ca prunele ― si ferestruicele odaii erau mici. In vatra, cenusa brumase mormanele de jar, invaluindu-le carunt, roseata.
Rasunasera in urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: si buni, si haini, si nepasatori, si milostivi. Pe toti ii intilnise Dumnezeu pe caile basmului, cu toti vorbise ― si trecuse mai departe. Si nici unul din drumeti nu auzise inimile celor trei copii cintind prin veacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: 'Vorbiti cu Dumnezeu. Vorbiti cu Dumnezeu. Vorbiti cu Dumnezeu.'
Si basmul trecuse inainte, minunat ca umbra Dumnezeului cersetor pe albe drumuri de tara.
Cind vorbea Sfintul Petru lui Dumnezeu, mos Gheorghe se ridica in picioare, plecindu-si capul alb in semn de smerenie si adinca supunere. Si glasul lui Sfintul Petru, si cuviinta lui semanau atit de mult cu glasul si felul de-a vorbi al povestitorului, incit copiii, prin poveste, isi aduceau aminte de mos Gheorghe si-i zimbeau fara sa-l vada. Dar glasul lui Dumnezeu nu semana cu nici un glas stiut de ei si totusi parca le era prieten.
Vorbea Dumnezeu o dulce moldoveneasca de tara, in soapta, lamurita, insa soapta: atit de tainica incit trei rinduri de urechi se plecau s-o asculte, si trei capete.
Se lasa noaptea in poveste, cum se lasa si pe ferestruicile casutei lui mos Gheorghe. Dumnezeu cerea adapost si hrana la usa unei casute darapanate.
― Intrati, oameni buni; cum de nu. Ca loc, slava Domnului, este. Da mincare n-am de unde sa va dau, ca-s vadana nevoiasa cu trei copii.
Mos Gheorghe deschise usa. Cu vintul sineliu al noptii, Dumnezeu si Sfintul Petru intrara in casuta primitoare, unde trei copii scinceau de flaminzi ce erau. Femeia cocea la foc o turta de cenusa ca sa le-amageasca foamea.
― Si cind da biata femeie sa ridice saracia de turta de pe foc, ce sa vada?
Dilatati si candizi, ca soarele, ochii copiilor asteptau.
― O pine cit un soare Dumnezeu facuse minunea. Saracul de linga vatra era chiar Dumnezeu.
Tacere si intuneric.
― Mos Gheorghe, unde esti? tipa tare Olguta.
― Aici-s, duduita mosului.
Olguta-si trecu minile peste ochi. O strafulgerase teama ca mos Gheorghe-i Dumnezeu si ca l-a pierdut.
― Mos Gheorghe , rasuna un glas la usa tindei, curmind o lunga tacere.
― Asta-i mama, le sopti Olguta sarind de pe lavita. Ascundeti-va repede! Aici-aici! Gata, mos Gheorghe!
― Sarut mina, cuconita. De mult n-ai mai venit pe la mosu! intimpina mos Gheorghe pe doamna Deleanu care intra cu trei paltonase pe brat.
― Lasa, ca are cine sa vie! Da unde-s? Mos Gheorghe arunca o privire prin odaita
― O fost ei trei iezi cucuieti, da se vede ca i-o mincat lupul!
Amintindu-si cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― si mai cu seama pe unul dintre ei ― Danut bufni in ris. Alte risete aclamara soaptele lamuritoare. Dibuind cu mina prin umbra, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete inghesuite subt masa cu bucoavne. Intre timp mos Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindara, albastre, umbrele a trei ursi iesind din birlog de-a busilea.
― De-acum nu mai ai nevoie sa maturi, mos Gheorghe! zimbi doamna Deleanu aratindu-i ciorapii copiilor.
― Daa! se minuna mos Gheorghe. Tare-s gospodari copiii mosului. Au ei cui samana!
Alte hohote de ris izbucnira.
― De ce rideti? ii cerceta doamna Deleanu alergind cu privirea de la unul la altul.
― Sa-ti fie de bine nasule! izbuti Olguta sa ingine printre gemete de ris.
― Ce spui tu acolo?
Copiii se privira intre ei. Si din ochii lor mariti, risul din nou clocoti, abatindu-i ca un uragan, care pe lavita, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi si minile pe stomah.
― Ce-au patit, mos Gheorghe?
― Copii, cuconita! isi musca musteata mosneagul, abia stapinindu-si risul.
― Nasul, mama, nasul!
― Ce-aveti cu nasul? Ce-i cu nasul? se mira doamna Deleanu, pipaindu-si nasul, involuntar.
Monica si Danut plingeau de-a binelea. Olguta se vaita, leganindu-se ca o bocitoare.
― Povestea cu lupul si cu cei trei iezi, cuconita ! ridica din umeri mos Gheorghe, zguduit de ris.
― Cu lupul?
― Ti-o spus-o el mosu si matale, da erai mititica pe-atunci. Ei
Tusa ii ineca vorba inceputa. Cu minile pe piept, impleticindu-se putin, mos Gheorghe trecu in tinda tirind tusa dupa el. O clipa, risetele si cu tusa rasunara impreuna, ca un ciudat zvon de jale. Apoi risetele se sfiira si contenira brusc. Intrase parca ceva strain in casuta lui mos Gheorghe, dincolo de lumina lampii, in tinda, prin umbra neagra. Si toti asteptau cu stringere de inima sfirsitul unei lupte, parca. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale risului se intristara, lunecind de-a lungul altor obraji.
O sulita neagra se desprinse din flacara lampii si, dreapta, se inalta, veghind tacerea si asteptarea.
Dupa un timp, mos Gheorghe rasari din nou in lumina.
― Ei, copii, hai sa plecam. Spune-ti buna-sara lui mos Gheorghe ― si tu, Danut, ia-ti ramas-bun si mata, mos Gheorghe, ai sa faci bine s-ai sa stai in casa si mine, si poimine pina cind ti-oi spune eu. Auzi, mos Gheorghe?
Danut ofta incet: uitase ca pleaca. Si Monica uitase.
Mos Gheorghe desprinse o iconita imbracata in argint ― cea mai scumpa din cite avea ― o saruta si o intinse lui Danut.
― Sa te aiba Dumnezeu in paza lui. Sa cresti mare si voinic s-ajungi sa faci fericirea stapinilor mei
Vorbea ragusit, privind in pamint.
Fara sa-si dea bine seama, Danut se apleca si saruta mina care-i intindea iconita. Aplecindu-se mai adinc decit Danut, mos Gheorghe-i rascumpara gresala, sarutind minuta copilului stapinilor sai.
Intr-un tirziu, mos Gheorghe, asezat pe marginea lavitei, inalta capul, aruncind o privire prin incapere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagra. Dind din cap, mos Gheorghe stinse flacara si se aseza din nou pe marginea lavitei. Pleca Danut; curind va pleca si Olguta Apoi si el
― Mama, de ce-s trei chei? intreba Danut intrind in ietac dupa doamna Deleanu.
Trei cheite zanganeau captive in inelul cheilor celor doua cufere ale lui Danut. Doua groase si cenusii: una subtire, nichelata.
― Fiindca ai doua cufere si un geamandan.
― Si un geamandan! tresari Danut.
Doamna Deleanu zimbi.
― Care, mama? intreba el, aratind cu nadejde si neincredere geamandanul de marochin albastru, asezat pe dormeza.
― Sigur, Danut. Ti l-am dat tie.
Subt ochii nedumeriti ai doamnei Deleanu, Danut o rupse la fuga afara, smuncind usa si se intoarse, intovarasit de Olguta si Monica, gesticulind.
― Mama, Olguta nu ma crede! Uite: geamandanul care miroasa frumos. Daca ti-am spus!
― Sigur ca nu te cred! Mai intii vreau sa vad.
― Ai vazut?
― Mda! Da nu mai miroasa asa frumos!
― Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indigna Danut, respirind cu nesat declamator marochinul.
― Nu-l deschide, Danut. Ai sa-l desfaci la Bucuresti.
― Si eu sa nu vad ce-i inauntru? se imbufna Olguta.
― Nu-i nimic de vazut! ridica din umeri doamna Deleanu, deschizindu-l. Iacata: batiste, o camese de noapte
Dar Olguta avea ochi de vames socialist.
― Da acolo ce-i?
Si fara sa astepte raspunsul, scoase la iveala o plumiera de lac japonez.
― Nu pune mina, Olguta! se supara Danut pescuind si el o punga de piele plina de reliefuri.
― Stati, stati ! Va arat eu singura, ofta doamna Deleanu vazind invazia.
Si cu resemnarea zimbitoare a unui artist silit sa biseze desfacu geamandanul.
Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atitea alte daruri, incit inchiderea lui avu drept urmare deschiderea sifonierei. Altminteri, Olguta ar fi spus ca-i persecutata ― necuviinta pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepseasca ― sau ar fi gindit numai ca-i persecutata ― cum ar fi gindit poate si Monica despre Olguta ― ginduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decit obrazniciile.
Olguta primi un pachet de socolata si fagaduinta unui cutitas la fel cu acel din plumiera lui Danut; Monica, o sticluta eleganta, plina cu eau de c drat.
Danut se plimba prin ietac, aruncind priviri posesive geamandanului infasurat in invelitoarea de pinza. Framinta cheitele din buzunar, cu virful degetelor, zanganindu-le innadusit: capatase ticul tuturor acelora care poarta in buzunare chei sau bani de metal.
― Hei! Da pe mine m-ati uitat! Nu stam la masa? intreba domnul Deleanu din pragul usii, scuturindu-si scrumul tigarii pe covor
― Ai-ia-ia! Otrava mi-ai dat, Olguta! se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de socolata.
― Mama mi-a dat-o! se apara Olguta rizind Papa, cind faci asa, semeni cu motanii! Mai fa o data.
― Ia lasati socolata. Asa va stricati pofta de mincare. La masa!
Din pricina insufletirii copiilor, a focului din soba si a darurilor, ajunul plecarii lui Danut, parea un ajun de Craciun. Asteptai parca sa rasune la ferestre glasuri subtiri, cintind vechea vestire:
Stea-ua sus ra-sa-a-re,
Ca o tai-na ma-a-a-a-re
Dar dupa ce iesira toti, luind si lampa, la geamurile palide-n lumina lunii rasunara trilurile greierilor toamnei.
Din voluptatile prelungite rasare melancolia ca un inger pazitor, bolnav de rau de mare. De asta data rasarise din frisca bezelelor ― pentru Olguta ― si din a cataifului, pentru Danut. Afara de domnul Deleanu, toti erau gravi si taciturni in jurul mesei. Monica abia gustase din cataif; doamna Deleanu, de loc. Nici Profira. In schimb, ochii ei, cind intilneau faldul de frisca revarsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani, ca ai cinilor flaminzi.
― Mama, pot sa ma scol? intreba Danut ocolind privirea cataifului si a Olgutei.
― Da. Sculati-va cu totii puneti-va paltonasele si plimbati-va pe-afara.
Monica se apropie de doamna Deleanu, ii saruta mina si vorbi incet, privind in jos:
― Tante Alice, da-mi voie, te rog, sa ma culc.
― Nu ti-i bine, Monica?
― Ba da Da ma doare capul.
― Sa nu fi racit cumva! Bine, culca-te. Danut, ia-ti ramas bun de la Monica.
― De ce? se opri Danut din drum, amar.
― Fiindca tu pleci dis-de-dimineata. Monica are sa doarma atunci Hai, sarutati-va, copii!
Monica intinse buzele; Danut, obrazul.
'Nu mai maninc niciodata cataif', se jura Danut in gind, ferindu-si obrazul de buzele Monicai, a caror suflare ii adusese inca o data aminte de nesuferita dulceata a cataifului.
Si se tinu de cuvint, deocamdata, lasind obrazul Monicai sa plece nesarutat si rosu subt ochii lui blazati.
Monica incuie usile. Aprinse luminarea. Trase un scaun linga sifoniera si, inaltindu-se in virfuri, lua de deasupra un pachetel invalit in hirtie de matasa. Aseza scaunelul la loc. Si-n loc sa se dezbrace ea, incepu sa-si dezbrace papusa: Monica cea mica.
Doua nopti de-a rindul, dupa ce adormea Olguta, Monica lucrase rochita de matasa alba ― din pachetelul ascuns deasupra sifonierei ― pe care trebuia s-o imbrace papusa in locul rochitei negre purtate necontenit de la moartea bunicii pina in ajunul plecarii lui Danut.
Ii puse mai intii sosetele si papucii albi, luati din piciorusele daruite de doamna Deleanu. Cind veni rindul rochitei, degetele Monicai tremurara mai tare Daca-i venea rau? Daca-i era prea scurta?
'Da, Doamne, sa-i stea bine! Da, Doamne sa-i stea bine!'
Ii incheie ultimul nasture de la spate si o aseza pe masuta de noapte in lumina luminarii.
'Vai, ce frumoasa-i!'
Dolofana, prea rumena si tapana de stingacie, papusa parea o miniatura de tarancuta in rochie de mireasa, la fotograf.
'Monica, tu stii de ce se saruta Fat-Frumos cu Ileana Cosinzeana?'
Fiindca Ileana Cosinzeana era frumoasa frumoasa cum era papusa gatita cu rochita alba.
Obrajii Monicai ardeau. Inima-i batea repede. Si mai-mai ca-i venea sa plinga in fata papusei fiindca prea era frumoasa, pe cind ea
Se uita in oglinda. Vazindu-si rochita intunecata, ghetele prafuite, pleca ochii in jos. Capul nu si-l privise.
Prea era frumoasa papusa Si Danut, si Danut ― pieptul Monicai se zbatea ca dupa fuga ― si Danut se va indragosti de papusa ei.
Scuturindu-si cozile incepu sa se dezbrace repede, in goana. Isi puse camesa de noapte, isi despleti parul, lua papusa de cite-o mina si, rastignind-o pe trupul ei, se privi din nou in oglinda.
Papusa avea rochita alba
Monica avea camesa alba
Papusa avea bucle blonde
Monica zimbi, si se rosi, respirind adinc.
Papusa-i semana. Avea ochii negri, gene compacte, o gropita in mijlocul barbiei. Avea si ea bucle blonde dar scurte. Saraca papusa! Ea nu putea face din parul ei haturi lui Danut.
― Da esti asa de frumos imbracata! o consola Monica.
Inseninata, lua luminarea de pe masuta de noapte, asezind-o pe masa de scris. Totul era pregatit de cu ziua: si condei cu penita noua, si cerneala, si scrisoare: o scrisoare din acele mici, cit o foita de tigara, colorata, cu un trifoi pe plic.
Incet, cu o pasionata caligrafie, scrise pe hirtiuta liniata:
'Monica il iubeste pe Danut din toata inima'
Opt vechi cuvinte pe o hirtiuta: opt ceruri tropicale imens instelate.
Rochita alba a papusei avea o singura taina, candida: un buzunarel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicai era la fel cu rochita papusei.
Olguta si Danut mergeau alaturi prin ograda. Taceau, explorind buzunarele paltonaselor, in care mai gaseau resturi din iarna trecuta. Danut descoperise un bilet de intrare la patinaj si doua bomboane acre incrustate in fundul captuselii sparte; Olguta framinta un ghemotoc de hirtie de cositor care invelise odinioara niste castane zaharite.
Paltoanele miroseau a naftalina. Aerul intra rece si ascutit pe nari, inrosindu-le. Suflarile abureau. Subt pasii lor pamintul suna tomnatec.
Linia dealurilor hotarnicea noaptea cu plutitoare ondulari ca o cadere de voaluri lente de pe goliciunea lunara.
Doua umbre trecura pe la poarta ― ireal de albastre in argintul profund. Cinii se repezira, hamaind. Intonata cu glas de bas ragusit, o sudalma nationala autentifica decorul.
― Tu nu stii sa te bati! ridica din umeri Olguta, oprindu-se brusc.
― Cum nu stiu?
― Nu stii.
― Ai sa ma-nveti tu?!
― Sigur, afirma Olguta cu tarie.
― Hm!
Totusi, inima lui Danut ― de alta parere decit buzele ― batu mai tare.
Olguta il privi cu solicitudine compatimitoare.
― Daca-ti trage cineva o palma, ce faci?
― Ii trag si eu.
― Si daca-ti trage un pumn?
― Trag si eu.
― Si daca-ti trage inca unul?
― Ii mai trag si eu.
― Si daca te-apuca de mini?
― Ma smuncesc.
― Si daca-ti da cu piciorul?
― Fug, raspunse Danut sincer din cauza repezelii.
― Vezi?!
― Adica nu! reveni Danut furios. Lasa-ma-n pace! Stiu eu ce sa fac!
― Bine, atunci da-mi o palma.
Danut o masura.
― Vrei sa ne batem? intreba el impaciuitor.
― Nu. Vreau sa-ti arat.
― Si daca-ti dau o palma nu te superi?
― Nu, fiindca nu poti!
― Zau?!
― Incearca.
― Ai sa te superi!
― N-am sa am de ce! zimbi Olguta.
― Ei!
― Ei, ei! incearca.
Danut isi pregati mina pentru o palma sincera, tintind obrajii Olgutei. Cind bratul lui Danut porni, piciorul Olgutei ii pusese piedica. Danut cazu in mini, palmuind pamintul.
― Asta-i porcarie!
Rizind, Olguta se pleca sa-l ridice, cu bratele desfacute.
― Da-mi pace!
Indepartindu-se citiva pasi, Danut lua o piatra cu degetele tremuratoare de minie ― o arunca in Olguta si fugi in goana mare spre scari.
― Nu m-ai lovit! tipa Olguta dupa el. Lasule . Buftea!
Danut n-o mai auzea. Intrase in ietacul doamnei Deleanu.
Schiopatind, Olguta porni spre casa. Piatra o lovise drept in fluierul piciorului.
Monica era culcata. Olguta se dezbraca pe tacute, fara sa-si priveasca piciorul indurerat. Inainte de-a stinge luminarea se uita lung spre usa lui Danut.
― Monica, daca esti prietena mea ― sprincenele Olgutei se imbinara ― sa nu mai vorbesti cu Buftea ― explodara buzele ei ― niciodata! Auzi, Monica? Nu vreau eu sa mai vorbesti cu Buftea.
Luminarea stinsa fumega inecacios. Subt oghial, Olguta isi masa piciorul.
Monica se prefacuse numai ca doarme: genele-i tremurasera. Sa nu mai vorbeasca cu Danut? Ca niciodata, uitase sa isi spuna rugaciunea, fiindca in sufletul ei, scaldate-n aur, murmurau coruri de inviere:
'Monica il iubeste pe Danut din toata inima'.
Taiatul unghiilor de catre doamna Deleanu, si mai ales al pielitelor, fusese totdeauna o cazna umilitoare pentru Danut; de data aceasta, binecuvintata. Uitase ca s-a ispravit vacanta; ca mine dis-de-dimineata, cind somnul e mai dulce va pleca de acasa pentru tare multa vreme; ca va fi intern la Bucuresti; uitase. Totul era abstract: numai razbunarea Olgutei era concreta fara sa i se arate, ca cineva care-ti sta la spate si se face nevazut numai cind intorci capul.
Noua unghii devenisera ovale si roze. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Danut ar fi vrut sa aiba o suta. Pe masura ce unghia se rumenea, Danut vedea stingindu-i-se steaua polara.
Dar doamna Deleanu zabovea. Ea singura hotarise ca Danut sa plece dimineata la Iasi, impreuna cu domnul Deleanu, si de acolo, in seara aceleeasi zile, spre Bucuresti.
― Are sa-ti para rau, Alice. Mai tine-l acasa o zi si sara mi-l aduci la gara; nu-i pacat sa-si piarda o ultima zi, petrecuta acasa, pentru vizite?
― Nu. E datoria lui sa-si ia ramas bun de la rude. O zi mai mult sau mai putin
― Bine. Te-ai molipsit si tu de la Grigore !
Acum ii parea rau. Da, daca trenul de sara cu care Danut avea sa plece la Bucuresti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor, ar fi fost mai usor parca sa-l indemne sa-si indeplineasca datoriile, cu sacrificiul unei zile petrecute acasa. Dar asa!
― Danut daca vrei, daca tii tu mult, nu mai pleci mine dimineata. Stai cu mama toata ziua, si sara mergem la gara sa-l asteptam pe tata. Vrei Danut?
― Nu. Plec cu tata, vorbi Danut pe nerasuflate.
― Ce? Nu v-ati culcat? se mira domnul Deleanu intrind in ietac. Stiti ca-s unsprezece? Acusi trebuie sa ne sculam. Hai la culcare.
Doamna Deleanu, cu degetul lui Danut intr-o mina si polissoir-ul in cealalta, ridica ochii, deschise buzele si le inchise la loc: 'Asa-s barbatii!'
― Haidem, Danut. Noua nu ne e somn.
Papucii erau pe covorasul din fata patului; camesa de noapte pe pat. Danut isi cautase papucii subt pat; camesa de noapte in dulap. Olguta nu era nici subt pat, nici in dulap. Mai raminea numai usa dinspre odaia ei.
― Mama, eu n-am avut niciodata cheia la mine incepu Danut cu ton plingator.
― Ce cheie, Danut?
― Cheia de la odaia mea.
― Da ce vrei sa faci cu ea?
― Sa-nchid usa, mama De ce sta cheia la Olguta? Eu is mai mare.
― De ce nu mi-ai spus?
― Am uitat.
― Tare mai esti copil, Danut ! il dezmierda doamna Deleanu. Uite cheia, sopti ea inchizind usa la loc.
I-o intinse rizind. Danut incuie usa, invirtind cheia de doua ori.
― Mama, nu ne culcam? respira el, congediindu-si paznicul inutil.
Intinzindu-se in pat, Danut simti ceva tare alaturi de el, subt oghial. Sari din pat: i se paruse ca misca. Aprinse luminarea.
― Aa!
In locul soarecelui de care se temuse, descoperi papusa imbracata in rochie de mireasa.
― Aha! Iti bati joc de mine! ridica el pumnul spre usa inchisa. Lasa ea-ti arat eu! Rizi tu, rizi.
Are sa vada Olguta! Sa-i puna o papusa in pat! Da ce-i el? Fata? N-are decit sa se bata daca i-i pofta! Da sa nu-l insulte.
Din geamandanul de marochin, Danut lua plumiera, din plumiera, cutitasul cu limbi taioase. Apoi se aseza pe marginea patului, cu papusa intre genunchi. Si-ncet cu-ncetul, buclele blonde, de curind parfumate cu eau de c drat incepura sa cada pe camesa lui Danut, tunse sarcastic.
Papusa napirlise de-a binelea. Buclele impachetate intr-un jurnal mai pilpiira o data, blonde, in blondul flacarilor sobei. Danut, bine invelit in oghial, din caldura patului zimbi flacarilor si usii inchise de doua ori cu cheia.
Subt pat, papusa, in care astepta dragostea Monicai, proaspata si delicata ca intiia cireasa de mai, dormea complect transfigurata de tunsoare si de barbisonul si mustetile 'Hardtmuth no. 1'.
Danut plinge. Olguta il ajunge din urma si-l loveste in spate cu pumnul si piciorul. Danut nu spune nimic. Stie bine ca merita sa fie lovit.
― Tu plingi? il intreba Olguta, punindu-i mina pe umar, pacific.
― Lasa, Danut! Hai sa ne impacam.
Se saruta amindoi. Danut ar vrea sa-i spuie ceva da nu-si aduce aminte ce!
Si plimbarea prin ograda reincepe: de data aceasta insa, merg la brat amindoi, ca doi frati model. Danut vede ca Olguta-i aliata lui, si-i pare foarte rau ca trebuie sa-i ascunda ceva. Daca nu-si aduce aminte ce!
― De ce sa pleci tu la Bucuresti? Asta-i persecutie!
― Daca vrea mama! ofteaza Danut din greu.
― Da nu vreau eu.
Amindoi fug de-acasa la mos Gheorghe. Noaptea e grozava, dar Danut nu se teme fiindca Olguta e linga el.
Au ajuns. Ciudat! Casuta lui mos Gheorghe luceste in noaptea neagra ca o luna.
Bat la usa. Lui Danut ii sare inima. Usa se deschide de la sine, si-n tinda rasare mos Gheorghe. Olguta si Danut cad in genunchi, inaintea lui Dumnezeu, fiindca mos Gheorghe e chiar Dumnezeu.
Ii saruta mina.
Olguta spune ca Danut e persecutat, ca vor sa-l trimeata intern la Bucuresti si ca de asta au fugit de-acasa. Dumnezeu ii primeste in casa.
Olguta si Danut stau pe lavita; Dumnezeu, pe scaunas. Deodata, rasare un inger cu zmeul lui Danut in mina. E chiar zmeul cel mare de la inceputul vacantei, cu sfoara taiata de Olguta.
Dumnezeu se uita la Danut. Danut zimbeste iertator.
Rasare un alt inger cu papusa Olgutei in mini. Danut tremura.
Dumnezeu ia papusa pe genunchi, ii trece mina peste fata si-n locul chipului cu musteti si barbison, zimbeste Monica. Numai ca n-are par.
Dumnezeu vira mina in soba, ia un pumn de flacari si-l rastoarna pe capul tuns al Monicai.
Danut inchide ochii. Oare a ars Monica? Nu. I-au crescut cozile la loc.
Dumnezeu daruieste papusa lui Danut si zmeul Olgutei Vra sa zica Monica a ramas papusa
S-aud batai in usa. Ii cauta de-acasa. Olguta se incrunta. Danut se cutremura. Numai Dumnezeu zimbeste.
Ce-i de facut? Casa e inconjurata. Herr Direktor, tata si cu mama bat in usa din rasputeri.
Fara sa-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia o iconita din cui, ii preface pe toti trei in sfintisori zugraviti si asaza iconita la loc. De-acuma poate sa-i caute!
Herr Direktor isi pune monoclul si se uita prin odaie.
Danut face cu ochiul sfintelor de pe iconita. Sfintele se prapadesc de ris.
Herr Direktor se uita la ei, vede icoana, si-si face cruce. Sfintii isi trag coate si se incrunta asa de sever, ca Herr Direktor mai face o cruce.
L-au pacalit pe Herr Direktor.
Iaca si mama! Si ea se uita la ei cam lung.
Sfintii clipesc.
Mama ia icoana, s-apleaca asupra ei ― Danut simte lamurit parfumul mamei ― si saruta pe frunte tocmai pe Danut
― Hai, Danut, scoala-te, sopti doamna Deleanu, dezmierdind pe frunte cea din urma desteptare in casa parinteasca, a copilului cu bucle castanii.
Desi s-apropia dimineata, casa parea desteptata in negru miez de noapte.
Femeile intrara in antret cu lampile aprinse, urmate de Ion si de Pricop, celalalt argat de la grajd. Cu toate semnele si poruncile date in soapta de doamna Deleanu, cizmele lui Ion si ale lui Pricop bocaneau aspru pe podele, primejduind somnul fetitelor.
Anica si Profira, imbracate gros, cu capetele infasurate in tulpane negre, erau inca buimacite de somnul neispravit.
Danut, cam palid in hainele de catifea albastra, cu guler tare, rabattu si eleganta lavaliera, se uita distrat in jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemultumit; varsase din greseala prea multa apa de dinti in paharul cu apa: il usturau gingiile.
Curentul facu sa tresara si sa tremure flacara lampilor. Cufarul cu asternutul fu scos afara. Ali intra in casa pe usa deschisa. Nimeni nu-l goni.
Oamenii ridicara cufarul din odaia lui Danut, in tacerea de soapte, curmata doar de bocanitul cizmelor, umbrele oamenilor care duceau cufarul erau lugubre.
In podul cu vechituri, la lumina slaba a luminarii, Danut stergea cu radierul mustetile si barba papusii .Nimic nu se schimbase in pod de cind se despartise de Robinson Crusoe. Acelasi miros, aceeasi pace, aceiasi simburi de piersica uscati si prafuiti.
Subt harnicia radierului, obrajii papusei isi recapatara tenul feminin. Barbia-si arata din nou gropita; buzele-si pierdura aroganta zimbetului muschetaresc, regasindu-l pe acel suav. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abatuse asupra ei.
Cuprinzind-o c-o mina de mijloc, Danut o indeparta putin, privind-o. In sufletul lui Danut era visul noptii, si-n visul noptii papusa se oglindi.
'Pacat c-am tuns-o', dadu din cap Danut.
Papusa din vis semana cu Monica ― era chiar Monica; papusa din mina, de cind era tunsa, nu mai semana cu papusa din vis. Si lui Danut ii parea rau, fiindca abia acum isi aducea aminte ca in vis Dumnezeu ii daduse lui papusa care semana cu Monica, si ii batuse inima ciudat, dar nimeni nu stiuse, fiindca-i era rusine de Olguta. Oftind, Danut ii facu loc in lada cu carti, alaturi de Robinson Crusoe. Papusa cu rochita de matasa alba, singura intre atitea carti, avea cocheta dezolare a unei domnite in bejenie. De acuma si pe ea o astepta colbul, ca o batrineta intre straini. Danut inchise capacul.
Noaptea papusii incepu o data cu cintecul cucosilor ― si insomnia ― fiindca Danut uitase sa inchida ochii de sticla in care aflase melancolic de ce se saruta Fat-Frumos cu Ileana Cosinzeana cind erau singuri.
La loc de cinste in capul mesei, samovarul de arama sclipea si fumega obez. In soldurile lui galbuie se oglindea sofrageria, masa si cei trei comeseni, comic deformati de rasa mongolica parca. Asteptind sa i se racoreasca ceaiul, Danut rontaia ingindurat cornuletele presarate cu chimion, abia scoase din rola: bucatareasa se sculase inaintea tuturora.
Doamna Deleanu desena cu degetul pe fata de masa capul lui Danut.
Domnul Deleanu isi sorbea ceaiul cu lapte, controlindu-si uneori nodul cravatei. Era bine dispus. Dupa o lunga, necurmata si tihnita vacanta la tara, in familie, Bucurestiul
Apucind masinal sticla cu rom, turna in paharul lui Danut cam mult asa cum torni din sticla, cind la spate cinta lautarii.
― Nu-nu-nu! Asta nu!
― Lasa-l, Alice! E baiat mare, ce Dumnezeu!
Baiat mare! Departe de-al maguli, aceste doua cuvinte il infricosau, ca un tren negru care-l ducea de-acasa intre straini. In ceaiul cu rom cazura lacrimi.
Treptat, zorii, profirii ca sanatatea tineretii, bucurara ferestrele. Doamna Deleanu se scula de la masa si incepu sa priveasca afara.
In tacerea deplina, samovarul bufnea si suiera ca o ironica locomotiva.
― Buna dimineata si sarut mina!
― Ei, mos Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumina Danut vazindu-l pe capra.
― Mos Gheorghe! il dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat; parca ne-a fost vorba sa stai in casa?
― Da, duduie! D-apoi cu sumanul ista sau in casa nu-i totuna?
Toti servitorii iesira pe scari. Copitele cailor dansau pe loc. Danut se aseza la mijloc intre domnul si doamna Deleanu. Anica si Profira paiurira pledul de o parte si de alta.
― Parca-i un printisor! exclama tare bucatareasa.
Danut isi tragea manusile de piele. Doamna Deleanu zimbi pentru el. Caii se smuncisera- Danut facu un semn cu mina spre casa si servitori, si o clipa numai zari in pragul usei pe Monica ― visa? ― cu parul desfacut si chimonoul prea larg, tinindu-si minile pe gura
Cimpiile erau albe de bruma; cerul vinat; zarea rasaritului tumultoasa de aur rosu.
Ali se luase dupa trasura. La intrarea in sat, dulaii ciobanesti se repezira crunti spre el. Palid, Danut se ridica in picioare.
― Mama, uite, mama! Hai sa-l luam in trasura, se ruga el dezmierdind mina doamnei Deleanu.
― Opreste, mos Gheorghe!
Ali se urca in trasura, ocrotit de suierul biciului, gramadindu-se pe pled la picioarele lui Danut. Trapul cailor rasuna din nou. Satul ramase in urma. Si vacanta
Unu Ila
Duduila
Esti cos
Toporas
― Bun aer! exclama domnul Deleanu. Cind ma gindesc la infectia din Bucuresti!
― St! Doarme! sopti doamna Deleanu, luind pe brate capul ingreuiat al lui Danut.
Pe la moara murgului
Trece iata turcului
Intr-un capat al bancii de pe peronul garii, Danut si doamna Deleanu sedeau alaturi tinindu-se de mina. Asezat pe marginea celuilalt capat, domnul Deleanu rasfoia grabit teancul de citatii, copii si extracte, ascultind explicatiile domnului Steflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel Domnul Deleanu cerea de la clientii sai, cind se intimpla sa-i asculte, claritate si preciziune, insusiri care lipseau cu desavirsire domnului Steflea. Dialogurile dintre ei erau o necontenita ciocnire intre un expres si-un tren de marfa.
― Da, cucoane Iorgule, pe mine asa ma taie capul. Cum adica? Da aduc martor tot judetul!
― Domnul meu! il intrerupse glacial domnul Deleanu, ridicind ochii de pe hirtii
Domnul Steflea isi sterse fruntea nadusita si ofta. Doamna Deleanu vorbea lui Danut pe soptite.
― Sa scrii mamei cum ajungi tot-tot-tot ce faci. Auzi, Danut?
Ii mai indrepta odata lavaliera si bereta.
― Domnule Steflea! incepu domnul Deleanu categoric.
Domnul Steflea se inclina cu deferenta.
― Eu stau la Iasi pina diseara. Azi iti fixez termenul de judecata si vad dosarul. Diseara ai sa ma astepti la trenul de Bucuresti. Am sa-ti spun ce trebuie sa faci.
O sonerie vibra teatral prin pacea cimpeneasca a peronului. Doi tarani se sculara. Doamna Deleanu se ridica. Mina lui Danut ii inclesta mina.
Trenul intra in gara, lung, murdarind lumina diminetii. Vagonul de clasa intii se opri dincolo de peron. Alergara intr-un suflet. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide si unsuroase.
― Hai, Ioane, il grabi domnul Deleanu, imbrincind cu piciorul in vagon geamandanele. Si tu de ce nu bagi de seama?
Danut inghiti in sec. Il lovise peste picioare.
― Danut, Danut! il chema doamna Deleanu mergind alaturi de trenul pornit.
Abia avu vreme sa-i sarute mina intinsa.
― Mama, ingina Danut, stergindu-si ochii, nu-l lasa pe Ali; ia-l in tra In trasura, tipa el nemaivazind-o.
In urma trenului o cioara cobori intre sine, ciugulind prin prund.
― Duduita, vorbi mos Gheorghe ridicind de jos batista doamnei Deleanu, mai avem pe cineva acasa.
Prea mare fusese sofrageria pentru tacerea in trei, din timpul dejunului si al mesei; prea mare salonasul doamnei Deleanu, pentru tacerea de dupa masa, cu noaptea la ferestre.
― Hai la culcare, copii.
Olguta si Monica ii sarutara mina. Doamna Deleanu nu le mai insoti in odaie. Se despartira in antret.
Se facuse grijitura mare in odaia lui Danut. Usa cu panoplia ruso-japoneza era data in laturi. Mirosul de terebentina al podelelor proaspat ceruite, patrundea racoros in odaia fetitelor, ca o indiferenta.
Inainte de a se dezbraca, Olguta inchise usa. Monica se aseza imbracata pe marginea patului, privind in jos.
― Tu nu te culci? o intreba Olguta.
― Ba da.
Incepu sa-si scoata rochita, cu miscari ostenite. Olguta se sui in pat. Monica-si spuse rugaciunea mai repede ca de obicei.
― Noapte buna, Olguta!
― Noapte buna, Monica!
Olguta sufla in luminare. Monica ramase in picioare intre paturi, prin intuneric, multa vreme Tinindu-si suflarea se apropie de patul Olgutei.
― Ce faci? tresari Olguta. simtind o lacrima pe obraz.
― Olguta, vorbi Monica zguduita de suspine, te-am tradat Eu il iubesc pe Danut.
― Sigur. Tu esti prietena mea Si eu il iubesc.
Ingrasat de confort, imbrobonat de lumini rotunde, mirosind a piele C.F-R.-ista si a fum de havana, vagonul de dormit gemea si scirtiia molatec de-a lungul kilometrilor.
Pe fotoliul din fundul coridorului, conductorul, cu chipiul pe ceafa si tunica desfacuta la git, isi facea socotelile, muind mereu in gura creionul chimic.
In cabina mica ― no.10-11 ― domnul Deleanu juca o partida de cart cu un confrate bucurestean. Alaturi, pe masuta, tresarea o sticla de 'Cherry Brandy'; doua pahare cu monograma companiei de 'Wagon-Lits' cintau ciocnindu-se cristalin.
In fata cabinei, asezat pe strapontinul de linga fereastra, Danut privea afara cu fruntea rezemata de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea: 'Du-te la culcare, Danut', sau: 'Cum? Nu te-ai culcat?' desi trecuse ora cind copiii 'trebuie sa se culce'.
― Pa asta, nene, greu s-o cistigi!
Huruitul rotilor si vorba munteneasca a partenerului domnului Deleanu tineau tovarasie gindurilor lui Danut.
Locomotiva tipa ascutit. Trenul isi incetini mersul.
― Papa, am ajuns! se ilumina Danut vazind la fereastra vagonului oprit figura familiara a domnului Steflea.
― Ce, nene, te-asteapta clienti pa la gari?
― Un imbecil care ma piseaza!
Cu cartile de joc in mina, domnul Deleanu ridica geamul din dreptul lui Danut, dadu citeva ordine laconice domnului Steflea si, grabit, isi relua partida. Domnul Steflea ramase aiurit la geam. Danut isi fringea minile Sa fi putut, i-ar fi dat domnului Steflea si turbinca lui Ivan Daca nu stia ce sa-i spuie! Gornita de plecare rasuna, dramatic.
Deznadajduit, Danut scoase cutia cu bomboane de minta si o intinse pe geam. Domnul Sleflea o lua nedumerit si ramase cu ea in mina, privind-o Trenul pornise. Danut, aplecat pe fereastra, flutura batista indelung spre seful garii, care prea tirziu alerga dupa tren sa restituie cutia cu bomboane.
Pierzindu-l din ochi, Danut se aseza din nou pe strapontin si, ca si cum seful garii i-ar fi fost singura si ultima bucurie de-a lungul drumului amar, incepu sa plinga.
O doamna, din usa cabinei alaturate, privise toata scena. Se apropie de Danut cu un pachet de socolata.
― Cum te cheama, puiule?
― Danut! suspina el ridicindu-se in picioare.
― Bravo, nene! Halal fecior! Iti seamana! clipi confratele catre domnul Deleanu, aratindu-i cu degetul idila de pe coridor.
Trei ginduri urmareau prin noapte acelasi tren cautind pe-acelasi calator.
IV
'MOS GHEORGHE, NU TRAGI DIN LULEA?'
La tante Julie,
La tante Sophie,
La tante Melanie
Et l'oncle Leon (1)
― Ah! Papa! Iar ai gresit! il dojeni Olguta zburlindu-i parul cu podul palmei.
Domnul Deleanu, aplecat peste umarul Olgutei, asupra pupitrului descifra, cu glas de bariton ragusit, sansoneta adusa de la Bucuresti o data cu raguseala. Olguta il acompania la pian.
― Vezi, papa, tu cinti: si-sol-mi-do ― in loc sa cinti: si-la-si-do. Asculta-ma pe mine.
Incepu din nou, suierind melodia si batind tactul cu piciorul. Domnul Deleanu fredona cu buzele inchise, dind din cap.
― Ei, papa, iar?! Ce-are sa spuie mama?
Domnul Deleanu isi lua o figura de scolar prins cu lectia neinvatata.
― De ce gresesti tu, papa, tocmai la l`oncle Leon?
― Mare mister! se incrunta domnul Deleanu. Eu cred ca tante Melanie imi pune piedica!
Olguta bufni de ris.
Matusa Julie, / Matusa Sophie, / Matusa Melanie / Si unchiul Leon (fr.).
― Vai, papa! Dac-ai sti tu cine-i tante Melanie, n-ai spune una ca asta!
― Da tu de unde-o cunosti?
― Asa! Mi-o inchipui eu Stii, papa, are ochelari pe virful nasului si se uita pe deasupra lor, o invoca Olguta, sculptind-o cu degetele in aer.
― Si ce mai are?
― Aa! Un neg un neg paros deasupra buzei! Si-i slaba ca un tir
― Cu ochelari, adauga domnul Deleanu.
― Stai, papa! Are musteti!
― I-auzi!
― Zau, papa! Ma jur! Cind maninca oua fierte ii ramine galbenus pe musteti. Asta-i gretos! Vai, ce urita-i! Papa, tante Melanie e nevasta lui oncle Leon, saracul de el.
― Ce-ti spuneam eu! Vrea sa divorteze si m-a angajat pe mine avocat.
― Nu primi, papa. Oncle Leon are dreptate. Tante Melanie e o zgripturoaiea. Ea il persecuta.
― Ce-i de facut?
― S-o persecutam si noi pe ea.
― Atunci hai sa mai cintam odata.
― Hai.
Si din nou, glasul de soprana si cel de bariton silabisira pomelnicul ritmat al tantelor.
Dimineata intra pe ferestre ca un viscol de polen, aurind sclipitor covoare si oglinzi. Monica sedea pe divan linga soba, tinind pe genunchi o carte din 'Bibliothèque rose'.
― Saraca Olguta! ofta ea adinc din cap.
Din intimplare, Monica aflase adevarata pricina a contramandarii plecarii la Iasi, dar fagaduise doamnei Deleanu sa nu spuie nimic Olgutei.
Et l'oncle Leon.
― Bravo, papa!
― Cu asa profesoara ajung departe!
― Stii ce, papa? Hai sa te-nvat acompaniamentul!
― Vrei sa mor?
― Hai, papa c-un deget macar.
Vrind-nevrind, domnul Deleanu se aseza la pian.
Olguta incepu sa-i calauzeasca degetele nedibace printre clapele uniforme.
Usa salonului se deschise incetisor. Anica-si viri numai capul, asteptind. Monica iesi afara.
― A venit doctorul?
― Da, duduie, inghiti Anica stergindu-si ochii cu pestelca Cere conita spirtul din dulap si un prosop curat.
Cu prosopul si sticla in mina, Anica o lua la goana pe scari. Monica intra in salon cu fruntea incretita si ochii grei.
La tante Julie,
La tante Sophie,
La tante Melanie
Et l'oncle Leon
Doamna Deleanu iesi cu doctorul in tinda.
― Da, doamna azi mine: e o chestie de ore.
― Sa-l transportam la Iasi, la spital
― Pacat de cheltuiala! Nu rezista.
― Anica, du-l pe domnul doctor la curte Domnule doctor, vorbi doamna Deleanu trecindu-si mina peste frunte, fetita mea il iubeste pe mos Gheorghe As vrea sa nu stie O lasam sa creada ca esti un client al barbatului meu, venit pentru afaceri.
― Voyons! N-aveti nici o inchietudine, zimbi doctorul ridicind mina. In cinci minute sintem cei mai buni amici. J'en fais mon afjaire (1).
Ia te uita! Ma descurc eu (fr.).
Vazindu-l pe doctor, taranii asezati pe prispa se ridicara in picioare, salutindu-l adinc.
― Scapa, domnule doftor? intreba unul.
― Ceva mostenire? glumi doctorul ascutindu-si privirea. N-aveti nici o grija. Mult nu mai are.
Urmat de Anica, doctorul trecu inainte; trasura-l astepta la poarta cu Ion pe capra.
― Spurcaciune! scuipa printre dinti Otaleanca, urmindu-l c-o privire dusmanoasa pornita din ochii uzi de lacrimi curate.
Mos Gheorghe cerca sa inchege un zimbet mucalit cu coltul buzei si coada ochiului; zimbetul rasari trist pe fata topita in jurul ochilor amari de suferinta.
Doamna Deleanu se aseza pe marginea lavitei, binisor.
― Vrei ceva, mos Gheorghe?
― Duduie, sopti el rar, framintindu-si degetele subtiate, di ci m-o mai impuns?
― Fiindca asa trebuie, mos Gheorghe. Asta-ti da sanatate.
― Sarut mina da eu as zice sa vie parintele. Ochii lui mos Gheorghe staruira umili subt privirea doamnei Deleanu care, incet, intoarse capul.
― Bine, mos Gheorghe, are sa vina si parintele daca vrei.
Un oftat greu curma tacerea.
― Te doare, mos Gheorghe?
Ochii mosneagului, indreptati spre ferestrele luminoase, se umplura de lacrimi.
― Am sa ti-o aduc mai incolo, mos Gheorghe.Odaita in care Olguta descoperea fructele din livada Otalencei, dupa aroma, de cum intra pe usa, mirosea acum a iod, a eter si a spirt ars.
― Buna tuica, domnule Deleanu.
― Batrina.
― Buna si batrineata la ceva! clipi doctorul. Si intorcindu-se catre Olguta: A la vôtre, mademoiselle!
Olguta il privi cu ochi de miop si-si viri din nou nasul in carte, obraz in obraz cu Monica.
― Monica, ai bagat de seama? Clientul se rade pe frunte! sopti ea, prefacindu-se ca ceteste.
Profira iesi cu tablaua, aruncind doctorului o privire scirbita: mincase toate aperitivele.
― Si cu ce se delecteaza, ma rog, domnisoarele? Daca nu-s indiscret? le intreba doctorul asezindu-se pe divan alaturi de ele.
― Les malheurs de Sophie(1), recita repede Monica, titlul cartii, stringindu-se in Olguta.
― Les malheurs? A! Nu! Cu-asa cetitoare trebuie sa schimbam titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2).
Spiritual, aspira aer pe nas. Olguta se incrunta.
― Si vra sa zica, Sofia dumneavoastra e nenorocita? Ia puneti-ma si pe mine la curent cu nenorocirile ei.
― Cum nu, se oferi Olguta, privindu-l drept in ochi.
― Vous avez la parole. (3)
― Sofia noastra, incepu Olguta descoperindu-si fruntea, combativ, era o fetita ca si noi
― Frumoasa, cuminte si amatoare de povesti, ii lua doctorul vorba din gura.
― Si binecrescuta, adauga scurt Olguta.
― Bucuria parintilor, incheie doctorul.
― De unde stii mata?
Nenorocirile Sophiei, roman al contesei de Segur (1799―1874) (fr.).
Bucuriile Sophiei (fr.).
Aveti cuvintul (fr.).
― Aa! Ce nu stiu eu?! Imi spune degetul cel mic.
― Daa? Te rog sa spui mata degetului cel mic ― care? de la mina stinga, de la mina dreapta sau de la picior?
― Iacata-l!
Olguta il privi cu deosebita si lunga atentie.
― Te rog sa-i spui mata ca spune minciuni si drept pedeapsa sa-i tai unghia.
Unghiile doctorului erau taiate ― sau, mai exact mincate ― scurt. Numai degetul cel mic al minii drepte era privilegiat cu prisosinta, datorita pesemne unei conceptii estetice.
― Ha-ha! Si de ce spune minciuni, domnisoara?
― Fiindca Sofia noastra nu era bucuria parintilor.
― Nu-mi vine a crede!
― Asculta mata si ai sa vezi.
― Je suis tout oreilles. (1)
― Odata, vine un domn in vizita la parintii Sofiei
Domnul Deleanu, subit, se aseza pe divan, la picioarele Olgutei.
― Sofia tocmai cinta la pian. Ce sa faca? Se scoala si ea sa-l primeasca pe musafir, fiindca era o fetita binecrescuta. Dar musafirul n-o lasa in pace. In loc sa stea de vorba cu parintii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia
― Olguta, eu as propune sa ne asezam la masa, se amesteca domnul Deleanu.
― N-o asteptam pe mama? Si-atunci, urma Olguta indirjita, Sofia nu s-a mai putut tine si i-a spus in fata: 'Domnule musafir, nu pot sa te sufar: fiindca te razi pe frunte, fiindca mirosi ca o farmacie si fiindca nu-mi dai pace'.
Tacere gituita.
Usa se deschise. Doamna Deleanu intra cu o prefacuta insufletire.
Sint numai urechi (fr.).
― O veste buna: o scrisoare de la Danut.
― Ia sa vad, sari Olguta.
― Haidem la masa Ei, cum va-mpacati? intreba doamna Deleanu pe doctor.
― Admirabil! Ne tachinam deja. Stiti: 'Qui s'aime se taquine(1)l'.
Domnul Deleanu isi musca musteata, stranutind.
Din plicul deschis se revarsa pe farfuria doamnei Deleanu un teanc de fotografii.
― Danut! Uite: Danut! se bucura doamna Deleanu.
― Ia sa vedem, mama.
― Tuns! se-ntrista doamna Deleanu, privind cu de-amanuntul fotografia proaspatului licean.
Singur doctorul isi minca omleta cu brinza si verdeturi.
― Mama, uite: scrie ceva pe dos.
― 'Pentru Monica de la Danut', ceti doamna Deleanu slova caligrafica Poftim, Monica.
Zugrumata de emotie, Monica si lua fotografia fara s-o priveasca, o aseza pe genunchi pipaind-o cu degetele, inghiti, si-si trecu servetul peste obrajii aprinsi.
― 'Pentru papa de la Danut'.
― Hei! Ca o ridiche! Capatinosul tatei!
― Asta-i pentru mine. 'Pentru Olguta de la Danut.'
― Mama, da aceea pentru cine-i?
― 'Pentru mos Gheorghe' ceti repede, oprindu-se prea tirziu, doamna Deleanu.
― Bravo, Danut! jubila Olguta. Eu i-o duc lui mos Gheorghe.
Toti se posomorira. Numai doctorul zimbi, clipind cu inteles catra doamna Deleanu.
― Stati, ma rog, interveni el mestecind. Dati-mi si mie o fotografie. Nu-s eu prietenul junetii?
1 Cine se iubeste se tachineaza (fr.).
― Poftim omleta, riposta crunt Olguta indesind farfuria inspre el.
― Chiar asa. Hai sa mincam, se scutura doamna Deleanu.
― Ce scrie, mama? Ceteste scrisoarea.
― 'Draga mama, mi-e foarte dor de voi toti, de mos Gheorghe si de Ali'
O pauza lunga.
― Lasa, Alice. Ceteste fiecare dupa masa.
Daca n-ar fi fost doctorul la dejun, omleta s-ar fi intors asa cum venise, fara ca bucatareasa sa se mire.
― Mama, eu ma duc la mos Gheorghe sa-i duc fotografia, anunta Olguta urmarind cu o privire crunta pe doctorul care intra in salon.
― Lasa, mai tirziu, Olguta. Mos Gheorghe-i dus la padure. Mergi cu tata cind s-o intoarce.
― Mergi si tu, papa?
― Nu ti-am promis? Ii facem noi doi o vizita!
― Si ne dam in scrinciob?
― Vai!
― Si pe client il lasam acasa, nu?
― Nici vorba!
― Bravo, papa! respira Olguta. Nu pot sa-l sufar. Ai vazut cum maninca?
Doamna Deleanu intinse Olgutei scrisoarea lui Danut.
― Ceteste-o cu Monica. E vorba de niste gavanoase! cerca ea sa zimbeasca.
Auzind cuvintul gavanoase, rostit de doamna Deleanu, Olguta tresari. Luind-o pe Monica de mina, se grabi spre odaia ei, in care nu se facuse inca foc fiindca Olguta pretindea ca-i prea cald.
Doamna Deleanu incepu sa plinga.
― Biata Olguta! dadu din cap domnul Deleanu.
Olguta cetea cu glas tare scrisoarea lui Danut; linga ea, Monica urmarea cu privirea sirurile neregulate pe care ar fi vrut sa le alinte si sa le sarute.
'Baietii de aici ma rid fiindca vorbesc moldoveneste. Chiar m-au poreclit «Soldoveanu» si «domnul Mai». Mie nu-mi pasa. Numai mi-i ciuda ca spun minciuni! Spune si tu, mama draga, daca-i adevarat ca eu spun: «si mai fasi» in loc sa spun «ce mai faci?»'
― Nu-s eu acolo, ca v-as arata eu si mai fac! se stropsi Olguta la nevazutii munteni, prigonitori ai lui Danut.
― Da nu-i adevarat, Olguta. Danut nu spune-asa! sari si Monica, aprinsa de minie.
― Sigur da nu spune! Da-s prosti muntenii! Stii, ei is cam surzi! explica Olguta compatimitoare. Cind vorbesti cu un muntean trebuie sa tipi, altfel nu te-ntelege. N-ai auzit? Ei nu spun mai ca noi. Ei tipa: baaa!
'Da nici eu nu m-am lasat', urma Danut indaratnic.
― Bravo tie! aproba Olguta pe nestiute.
Monica primi omagiul.
'Ieri, cind intram in clasa, un baiat spunea aratind pe niste baieti din alta clasa: «Ma, ei are liber, al dracului!' Atunci eu am sarit si i-am spus ca nu stie sa vorbeasca romaneste, fiindca in romaneste subiectul se acorda cu predicatul, s-atunci trebuia sa spuie: ei au liber». Toti baietii rideau si spuneau ca el are dreptate, fiindca eu sint soldovean capatinos. Eu n-am spus nimica'
― Foarte rau! dezaproba Olguta.
― Ce era sa faca saracu Danut? il apara Monica.
― Sa-i insulte si sa-i bata.
'da in ora de romana, l-am intrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. El mi-a dat dreptate. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot asa: «Ei are»! Spune tu, mama draga, si-a batut joc de mine sau nici el nu stie romaneste?'
― Ilie Popescu, esti un prost! Se cunoaste si dupa nume ca-i prost; nu-i asa, Monica?
― De ce, Olguta? El i-a dat dreptate lui Danut.
― Nu trebuie sa tii cu prostii, Monica. Ei n-are dreptate niciodata .
'De cind m-am tuns mi-i foarte frig. Si nu stiu de ce, da mi-i rusine cu capul gol! Ce-ar mai ride Olguta sa ma vada asa!'
― Saracu Buftea! zimbi Olguta, privind fotografia din minile Monicai. Parca-i dat cu var pe cap!
Olguta reincepu lectura. Monica nu-si mai lua ochii de pe fotografie. Asculta si privea. Danut, in uniforma cu pantaloni lungi avea o pozitie foarte fotografica: un picior inainte, ca la comanda militareasca 'pe loc 'paus!'; o mina voivodal infipta in sold, cealalta, purtatoarea chipiului, atirnind tapana de-a lungul coapsei; capul strimbat in sus. Suridea serafic minei nevazute a fotografului. Rosi, obrajii Monicai isi insusira zimbetul.
Scrisoarea se ispravea cu urmatorul post-scriptum: 'Si eu am mincat dulceata din gavanoasele de la Olguta. Buna mai era, mama draga! Numai la noi acasa se face asa buna dulceata!'
― Bravo, Danut! Asa as fi scris si eu.
Olguta admira retorica maiestrie cu care Danut imbinase spovedania jafului dulcetilor pastrate pentru iarna, cu slavirea lor si magulirea pagubasului ― fara sa-si dea seama ca acel 'buna mai era, mama draga!' departe de a fi un viclesug, pentru Danut era o naiva si deplina doina.
Dupa impartasanie, mos Gheorghe privise lung aburii albastrii ai fumului de tamiie plutind infloriti prin odaie. De la o vreme atipise. Acum dormea cu fata in sus. Bratele-i atirnau in laturi, grele. Si trupul, si chipul pastrau parca intiparirea resemnata a unei rastigniri.
Doamna Deleanu il veghea, asezata pe un scaunel alaturi de lavita, cu coatele sprijinite pe genunchi si fruntea cufundata in palme.
Veghea si Oteleanca. Neindraznind sa stea jos, subt acelasi acoperamint cu doamna Deleanu, si fiind ostenita de lunga sedere in picioare, ingenunchease in fata icoanelor.
Doctorul, intins pe prispa, la aer curat, cetea un roman frantuzesc, facind reflectii specific romanesti.
Pe cind era de-o sama cu Olguta, doamna Deleanu capatase de la mos Gheorghe un dar nepieritor, ca trandafirii Iericonului: zimbetul copilariei. Fara de mos Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar ca n-o iubeau parintii! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinata de la nastere, traise mai mult prin strainatate. Venirile ei acasa ― din ce in ce mai rare ― nu aduceau decit o fata mai istovita, un zimbet mai chinuit si o porunca de liniste sfatuita de doctori si rostita de Fita Elencu in fata mormanelor de jucarii proaspat aduse. Conu Costache Dumsa, prins de viata politica, dezmierda distrat, uneori numai ― s-atunci c-un oftat de mihnire ― capul fetitei timide cu care avea sa i se stinga numele. In schimb, strajeri neclintiti ai copilariei ei in caminul parintesc, fusesera ochii Fitei Elencu, verzi, ca un mucegai nimicitor al oricarei fragezimi. Mai tirziu, dascali si guvernante, tot subt diriguirea Fitei Elencu, o invatara sa fie batrina la minte, desteapta, posomorita si savanta si in alte limbi decit cea romaneasca.
Mos Gheorghe-i tinuse loc de mama si bunic. El alungase tot atitea lacrimi pe cit desteptase zimbete si-nviorari pe chipul palid al fetei istovite de invatatura si singuratate.
Si ea fusese odata 'duduita mosului'. Acum era Olguta Si mosul copilariei lor se ducea
Degetele doamnei Deleanu mingiiara usor parul alb al mosneagului.
Alte amintiri, de mai tirziu, inlocuira pe-ale copilariei; si acestea tot de mos Gheorghe legate si de casuta lui.
Fita Elencu prinsese la Iasi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tinarul Iorgu Deleanu, profesorul de filozofie al nepoatei sale.
― Ce-i asta, Alice? intrebase ea cu scrisoarea in mina si un zimbet otetit in ochi.
Inima nepoatei simtise greutatea intregei planete.
― Ia sa vedem noi ce-a scris domnul profesor, incepuse Fita Elencu asezindu-se intr-un fotoliu 'Draga mea Alice' Bre, bre! Vra sa zica, scumpa mea nepoata, un slugoi, un Deleanu oarecare, are cutezanta sa te tutuiasca pe tine, odrasla de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Stii tu, fetito, pentru ce-s facute bicele? Nu stii. Ei, sa te-nvete matusa-ta, ca-i mai batrina. Bicele, draga nepoata, sint facute pentru talpile groase, ca sa le faca mai subtiri si mai simtitoare. Si cum mai spune? 'Draga!' Un adiectiv foarte necuviincios! Si ce mai spune? 'Mea!' Cum se poate! Nu-ti pare tie, scumpa mea nepoata, ca acest posesiv nesabuit porneste dintr-o minte cu totul smintita? Ca altfel nu-i cu putinta sa indrazneasca un fecior de robi sa fure un cuvint asa de boieresc! Mata, fetito, incheiase Fita paturind scrisoarea ca pe un document de mare pret, ai sa mergi cu mine la tara, si acolo am sa-ti spun eu 'draga mea Alice' pina ce ti-i satura de dragoste, ca sa nu mai simti nevoia sa ti-o spuna slugile.
Fita se tinuse de cuvint asa de vertiginos, incit tinarul Iorgu Deleanu gasise numai o usa inchisa in casa unde preda lectii de filozofie. Pe cind nepoata Fitei invata la Medeleni sa-si stapineasca lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi, tinarul Iorgu Deleanu le lasa sa curga in voie, la Iasi, capatind bile din ce in ce mai rosii la examenele de drept.
Intr-o buna zi, vine la curte mama Anica, nevasta lui mos Gheorghe.
― Sarut mina, duduie, oftase ea ca sa-si ascunda zimbetul, o cazut la pat mosneagul.
Fara sa mai astepte incuviintarea Fitei, 'duduita mosului' pornise intr-un suflet. Mos Gheorghe o intimpinase ― mohorit de vesel ce era ― in tinda.
In loc de boala ― tinarul Iorgu Deleanu.
Mos Gheorghe stia bine cine-i si ce poate Fita Elencu. Totusi nu pregetase.
O dupa amiaza intreaga, Mos Gheorghe si mama Anica pindisera pe geam pentru fericirea de la spatele lor. O noapte intreaga dormisera pe prispa, fiindca in odaita lor dormea somn fericit, somn tineresc 'dragul duduitei'.
Cresc uneori in fata caselor copilariei masivi si blinzi stejari, al caror zvon de frunze, al caror cor de cuiburi, cu zilele si anii tot mai scump iti este, fiindca in frunza si in cuiburi traiesc si cinta amintiri si fiindca umbra lor e dulce ca o dragoste. Si daca se intimpla ca securea sa-i abata, caderea lor e-o prabusire de trecut, si golul lipsei lor vaier de jale.
In tacerea odaitei nu s-auzea decit suflarea hurducata si suieratoare a lui mos Gheorghe. Cu hirscait de ferestrau, moartea dobora un blind stejar.
Doamna Deleanu plingea.
Otaleanca se inchina la icoane.
Cind povestea sau cind pleda, domnul Deleanu era stapinit de un zbucium meridional care-l facea sa nu-si gaseasca astimpar. Odata, la Curtea cu juri, infierbintat de oratorie si de intreruperi, parasise, incetul cu incetul, banca apararii; si incepuse sa inainteze Ajunsese in mijlocul salii, intre acuzat si jurati.
Fara sa-si dea seama, valsa mereu, inaintind spre masa Curtii, pina cind presedintele sunase clopotelul:
― Domnule avocat, imi permiteti sa chem aprodul sa mute masa Curtii ca sa aveti loc!
― Ma iertati, domnule presedinte, replicase domnul Deleanu, oprindu-se. Adevarul te poarta inainte, ca un asalt spre dreptate. Multumesc onoratei curti ca m-a trimes la timp indarat.
De asta data, subiectul povestirei era in cel mai desavirsit acord cu temperamentul povestitorului. Ispravile celor 'trei muschetari' nu erau numai povestite, ci si redate prin gest si atitudine. Spada neinvinsa a lui 'd'Artagnan', redusa la proportiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou, doborise atitia guarzi de-ai cardinalului Richelieu, incit domnul Deleanu, cind inainta, de buna credinta, dadea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: dupa fiecare duel, domnul Deleanu il stergea de singe.
Abat-jour-ul lampii, rasturnat pe covor, arata ca slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate intre bravii Athos, Porthos, Aramis si al patrulea muschetar al treimei: gasconul d'Artagnan.
Ceasca de cafea neagra era minjita pe dinauntru de drojdie, fiindca ― desi golita de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o rasturna pe git, muschetareste, sorbind din ea inchipuirea acelor savuroase vinuri care rascumparau ― in scurtele popasuri ― truda si incercarile celor patru bravi.
Monica si Olguta aveau miscari de rindunele, urmarind zigzagurile povestitorului prin larga incapere.
― Porthos ii vede, da ce-i pasa lui de patru-cinci-sase guarzi de-ai snapanului de cardinal! C-un brinci numai, rastoarna cal cu calaret cu tot
Un scaun cazu trosnind.
― insfaca pe calaret
Cea mai nimerita intruchipare a calaretului cardinalicesc era statuia justitiei cu balantele vesnic strimbe. Domnul Deleanu insfaca justitia de bronz.
― si-ncepe sa faca mulineuri: trei guarzi cad morti, doi raniti, ceilalti fug.
Ultimul guard ― Justitia ― cazu din greu pe covor, in aplauzele Olgutei. Caritabila, Monica ridica Justitia punind-o la locul ei pe birou.
Ca un 'Hristos a inviat' rostit de preot si apoi de mii de guri, roseata soarelui ― din nor in nor, din zare in zare ― iluminase cerul.
Ograda casei lui mos Gheorghe, incetul cu incetul se umpluse de tarani. Venisera sa afle vesti despre cel mai batrin si cel mai bun dintre ei. Unii sedeau jos la pamint, altii pe prispa, altii in picioare, tacuti si solemni ca la moartea unui voievod.
Mos Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Ii inchise iar. O lupta fara trupuri se incinse in tacerea odaitei Mos Gheorghe deschise din nou ochii. Gindurile se miscau anevoie ca niste care troienite prin nebulosul inghet al iernii.
Doctorul ii lua pulsul. Intilnind chipul strain, ochii lui mos Gheorghe se inturnara. Privi prin incapere o recunoscu Incepu sa caute Ochii doamnei Deleanu intilnira privirile muribundului.
Doamna Deleanu isi trecu mina peste frunte: uitase.
― Du-te acasa, sopti ea Otalencei. facindu-i semn sa se apropie, si ad-o pe Olguta.
Cu multa truda, mos Gheorghe isi urni capul din loc: aplecindu-si-l saruta mina doamnei Deleanu.
Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muschetari; domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Pornind poate de la adagiul juridic: 'La plume est serve, la parole est libre(1)l' ― povestitorul imensifica romantismul romancierului. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu, ci al cincilea muschetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.
Asa ca muschetarii luptau cu ostiri intregi pe care, fireste, le biruiau neglijent. In plin galop, Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alti giganti vegetali ― pe care le arunca in capetele urmaritorilor, fara ca armasarul de subt el ― de cea mai romantica rasa ― sa bage de seama adaosul miilor de kilograme.
D'Artagnan trecea singur prin rindurile dusmane ― ca Isus pe valurile marii ― impartind in dreapta si-n stinga trasnete de spada si interjectii romanesti.
Iar cind toti patru muschetari luptau delaolalta, vintul celor patru spade dezradacina padurile. Daca snapanul de Richelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul muschetarilor in loc sa-i prigoneasca. Si muschetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi facut mulineuri din zori si pina-n seara, purtind astfel cu vintul galic al spadelor toate corabiile Frantei pe mari si oceane
De-acum inainte, haiducii nationali aveau seriosi rivali in stima Olgutei.
Condeiul este sclav, cuvintul este liber (fr.)
Cu panasul fluturind in vint (fr.).
Anica batu de citeva ori in usa. Neprimind nici un raspuns, intra.
― O lovitura la stinga: bang! Adversarul o parase
Olguta se incrunta: palpita.
― O lovitura la dreapta Ce vrei? intreba d'Artagnan dind cu ochii de Anica.
― Afara! tipa Olguta. Spune, papa.
― Adversarul era chiar Athos?
― Eeei!
Anica nu-si lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea. Vazind ca nu-i luata in sama, inainta spre birou.
― A trimes cuconita dupa duduia Olguta.
― Adversarul lui Porthos era chiar Aramis!
― Aaa!
― Lui mos Gheorghe-i rau de tot, vorbi tare Anica.
― Ce-ai spus? sari Olguta.
Anica fugise. Olguta se uita la domnul Deleanu cu fruntea incretita.
― Ce-a spus, papa?
Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olgutei, strins de tot, sarutindu-l pe frunte. Olguta clipi, se smunci, deschise usa si o rupse la fuga.
Vazind-o pe Olguta, taranii din ograda se descoperira ridicindu-se in picioare. Olguta trecu in goana printre ei, privindu-i zapacita.
― Mos Gheorghe! tipa ea din tinda, gifiind.
Otaleanca intra dupa ea. Doamna Deleanu si doctorul se ridicara in picioare. Olguta se uita cind la unul, cind la altul, fara sa primeasca nici un raspuns.
In virful picioarelor intrara domnul Deleanu, Monica si Anica. Tinda se umpluse de capete. Toti taceau apasator.
Obrajii Olgutei albira. Se apropie de lavita, privindu-l pe Mos Gheorghe cu spaima si neincredere. Mos Gheorghe nu mai putea nici sa-i vorbeasca, nici sa-i zimbeasca. Abia o zarea poate ― cu aburul de suflet ratacit in ochi.
― Mos Gheorghe, nu tragi din lulea? il intreba Olguta tainic, aplecindu-se asupra lui ca sa n-o auda nimeni.
Pleoapele mosneagului se zbatura pe albul ochilor. Olguta lua luleaua de pe masa cu bucoavne. Toti se fereau din calea ei. Aseza luleaua in mina lui mos Gheorghe, zabovind indelung cu minuta ei rece pe inghetul degetelor albe.
Se duse din nou la masa cu bucoavne, lua cutia cu chibrituri, se apropie de lavita. Aprinse chibritul. Luleaua cazu din degetele tapene Chibritul ardea pilpiind in minuta tremuratoare.
Otaleanca intinse luminarea si o aprinse de la chibritul pe sfirsite, stingind totodata flacara care ardea degetele Olgutei.
― Dumnezeu sa-l ierte!
― Pentru ce? intreba rugindu-se Olguta, cu o sfisietoare duiosie.
Dar toti plecara capetele.
Si icoanele din parete taceau severe.
O amiaza rece, cu cerul imbatrinit de nouri suri.
Deasupra satului suna clopotul, amintind cerului departat intrarea in pamint a unui om. Pe ulita cea mare si prin fata ograzilor nu se vedea tipenie de om in vrista; numai copii de cei marunti care vorbesc cu gizele, se sfadesc eu vrabiile si se supara pe copaci. Satul parea al copiilor.
La cimitir, satenii cu capetele plecate indaratul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic.
Cind incepuse slujba la mormint, Olguta se descoperise. Pletele ei negre fluturasera in vintul aspru laolalta cu pletele flacarilor si-ale mosnegilor.
Preotul era batrin. Cimitirul, blind. Vorbele slujbei semanau cu-acele amutite in bucoavnele casutei desarte.
'Mos Gheorghe, unde esti?'
― Fie-i tarina usoara.
Si deasupra mormintului taranii adincira crucea de stejar.
Daca ar fi vazut mos Gheorghe ochii duduitei lui, incercanati ca niciodata si pironiti fara de lacrimi asupra mormintului ― 'Aici-s, duduita mosului' ― privirea lor l-ar fi impovarat mai greu decit tarina umeda care-l pecetluise intre morti.
Indaratul caselor boieresti incepuse praznicul de pomenire pregatit de doamna Deleanu dupa datini.
Cu mina ei, Olguta varsa din cana in ulciorul fiecaruia. Doamna Deleanu si Monica imparteau paharele cu rachiu de pe tablaua purtata de Otaleanca.
Anica, Profira si Safta ― bucatareasa oamenilor de pe mosie ― aduceau felurile de bucate.
Sfiala posomorita adusa de la cimitir nu tinu mult. Mai intai vorbira amintirile batrinilor. Pe urma izbucnira glumele tinerilor: la inceput in soapta, la ureche, apoi fatis. Rachiul, supa fierbinte si privelistea bunatatilor calde intetira voiosia.
Olguta se incrunta. O vorba apriga ii aprinse ochii dar porni spre casa, stringindu-si buzele uscate. In fata scarilor se opri, ca alungata de cineva. Se indrepta spre grajd. Acolo nimeni nu ridea
Acolo, pe capra trasurii neclintite, fara de cai, fara de haturi, un copil plingea cu minile pe ochi.
Si dumnezeul minunatelor povesti nici nu trimese ingeri sa se-nhame zburatori; nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dindu-le haturi, nici nu sopti c-un zimbet blind:
'Mina mata, duduita'.
― Stai jos, parinte.
Virind mina subt rasa, preotul scoase la iveala un plic.
― Cucoane Iorgule, acum doi ani, mos Gheorghe ― Dumnezeu sa-l ierte ― mi-o incredintat o hirtie pentru domnia-ta. Iacat-o.
Domnul Deleanu lua plicul de pinza cu peceti rosii. Pe-o fata de coala, mina lui mos Gheorghe asternuse tremuratoare chirilice. Dupa o scurta aruncatura de ochi, domnul Deleanu se uita la preot.
― Parinte, eu am cam uitat slova asta. Fii bun si ceteste.
Preotul isi puse ochelarii si dadu glas vointelor din urma ale celui dus. Incepea mos Gheorghe, luindu-si ramas bun de la stapinii sai si multumindu-le pentru pinea care o mincase la casa lor si pentru bunatatea cu care-l invrednicisera. Apoi arata intrebuintarea ce roaga sa se dea banilor pe care i-a agonisit. Apoi:
'Eu Gheorghe Iernila, las cu limba de moarte casa si gospodaria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu, adicatelea, duduii Olguta si lui cuconasu Danut. Si li hie casa si pamintul mieu loc de gioaca dupa moartea me precum le-o fost si cit am trait. Iara sipetul brasovenesc, ce am dar de la raposatul cuconu Costache Dumsa, il las cu tot ce-i in el duduii Olguta. Am adunat in sipet oleaca de zestre, din munca me, pentru duduia Olguta. Si va roaga mosu cu plecaciune si supunere sa faceti duduii Olguta haina de mireasa din matasurile adunate in sipet. Ca daca n-am avut eu parte s-o vad mireasa, macar de-atita bucurie sa am parte, ca mult am iubit-o'
Intre timp, doamna Deleanu intrase in birou cautind-o pe Olguta. Vorbele testamentului se imbinau in mintea ei cu dialoguri din alti ani, lamurindu-le.
'Cit, mos Gheorghe, ca-i bun si ieftin.'
'Ba matasa, sarut mina, ca-i scumpa si frumoasa'.
'Si pentru ce, mos Gheorghe? Ca doar fata de maritat n-ai?'
'Si hie! Stie el mosu!'
'Si mi-i iertat mie, ca sluga veche a neamului dumneavoastra si ca om batrin, sa ridic ochii la stapina me, duduia Olguta, si sa zic: «Duduita mosului, sa nu-ti hie rusine sa primesti sastre de la o sluga, ca munca si dragostea is sfintite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»'
Numai doamna Deleanu stia ― din intimplare ― ca Olguta imbracase intr-ascuns rochita de doliu a Monicai pentru inmormintarea slugei care-si inchinase munca anilor din urma unei albe rochii de mireasa.
Noaptea de toamna era umeda si amara, ca izgonita din fundul unui ocean.
Pe peronul garii, doamna Deleanu, domnul Deleanu si fetitele, strinsi in jurul geamandanelor, sedeau tacuti ca o familie de emigranti.
Trenul intra in statie cu o intirziere de un ceas. Se suira repede. Pe coridorul neluminat un glas barbatesc intreba cascind:
― Ce gara mai e si asta, domnule? Cind dracu o sa mai ajungem cu-atita stat pe loc!
Olguta strinse pumnii.
Gornita suna scurt. Trenul porni din anonima gara a vacantelor sure orasele cu nume atit de cunoscute.
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
