Michel zevaco "cavalerii pardaillan" pardaillan si fausta

MICHEL ZEVACO "Cavalerii Pardaillan" PARDAILLAN SI FAUSTA

PARTEA 1

DULESCU

MOARTEA FAUSTEI

In zorii zilei de 21 februarie 1590, dangatul funebru al clopotului vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor - Romei lui Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revarsa pe strazile inca invaluite in intuneric arata ca mari multimi se indreptau spre o intalnire misterioasa, intalnirea avea loc in Piata del Popolo, unde era ridicat un esafod. Scaparand in mainile calaului, secu­rea se va ridica deasupra unui cap. Capul se va rosto­goli. Potrivit sentintei, calaul il va apuca de par si-l va arata norodului Romei Si va fi capul unei femei fru­moase si tinere, al carei nume celebru, evocator al celei mai stranii aventuri petrecute in acele vremuri de de­mult, era soptit cu un fel de admiratie de catre multi­mea adunata in jurul esafodului :

- Fausta ! Fausta ! Fausta e cea care va muri !

Principesa Fausta era inchisa in castelul Saint-Ange de zece luni, de cand fusese facuta prizoniera in aceeasi Roma in care-l atrasese pe cavalerul Pardaillan Sin­gurul om pe care-l iubise caruia i se daruise pe care, in cele din urma, ar fi vrut sa-l ucida, pe care, fara indoiala, acum il credea mort. Si astfel, nemaipo­menita aventuriera, care visase sa reinnoade traditia papesei Ioana , astepta ziua in care va fi executata

Papessa Ioana - personaj feminin, care, dupa legenda mult timp in circulatie, ar fi ocupat la o data incerta tronul pontifical. La originea acestei legende sta influenta pe care au avut-o in alegerile pontificale printesele toscane, Teodora gi Marozia.

sentinta de condamnare la moarte pronuntata impotriva ei. Fapt cutremurator, executia fusese amanata pentru ca, in momentul cand Fausta urma sa fie data pe mana calaului, se aflase ca era pe cale sa devina mama. Dar acum, cand copilul venise pe lume, nimic n-o mai putea salva.

in curand va bate pentru ea ceasul cand avea sa plateasca indrazneala si inversunata-i lupta impotriva lui Sixt al V-ea. in dimineata aceea Fausta trebuia sa moara !

in dimineata aceea, intr-una din fastuoasele sali ale Vaticanului, doi barbati stand in picioare, fata in fata, isi aruncau in obraz cuvinte pline de ura ce pareau si mai infricosatoare din pricina atitudinii lor neclintite Si parca impietrite. Erau barbati in puterea varstei si chipesi amandoi. Desi apartineau bisericii, purtau cu gratie semeata armoniosul costum al cavalerilor epocii ; erau mari seniori, de buna seama. Iar in inimile lor clocotea aceasi ura, pentru ca dragostea pentru aceeasi femeie ii invrajbise.

Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti ! Numele de familie al sanctitatii sale Sixt al V-lea ! Omul acesta era intr-adevar, nepotul papii. Tocmai fusese nu­mit cardinal de Montalta. Era socotit pe fata urmasul lui Sixt al V-lea, al carui sfetnic si confident era. Ce­lalalt se numea Hercule Sfondrato si apartinea uneia dintre cele mai' bogate familii din Romagna ; isi inde­plinea functia de mare judecator cu o severitate care facea din el unul dintre cei mai strasnici executori ai ideilor lui Sixt al V-lea.

Iata ce-si spuneau cei doi barbati :

- Asculta, Montalta, asculta ! Iata ca suna clopotul.. nimic n-o mai poate salva acum, si nimeni !

Am sa ma arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui Sixt al V-lea si am sa obtin iertarea ei.

- Papa,! Pai,dac-ar avea puterea s-o faca, mai curand ar omori-o cu mainile lui, decat s-o salveze. Stii Montalta, stii bine ca numai eu pot s-o salvez pe Fausta. Ieri i s-a citit sentinta. Acum esafodul este ridicat. Intr-o ora, Fausta va inceta sa mai traiasca, daca nu-mi juri pe Cristos, pe cununa lui de spini si pe ra­nile lui, ca renunti la ea

- Jur - baigui Montalta.

Si se opri, buimacit de durere, de furie si de groaza.

- Ei bine - marai Sfondrato - ce juri ?

Erau acum atat de aproape unul de celalalt, incat se atingeau. Privirile lor ratacite isi aruncara o ultima amenintare, iar mainile lor framantara manerele pumnalelor.

- Jura, hai, jura odata ! repeta Sfondrato.

- Jur - tuna Montalta - sa-mi smulg mai curand inima decat sa renunt la a o iubi pe Fausta, chiar daca ea' mi-ar purta o ura la fel de nepieritoare pe cat e dragostea mea. Jur ca, atata timp cat voi trai, nimeni nu se va atinge de Fausta, fie el calau, mare judeca­tor sau papa insusi. Jur s-o apar singur, impotriva in­tregii Rome, daca va fi nevoie. Si pana una alta, judecatorule, mori tu primul, pentru ca tu esti cel care ai rostit sentinta !

In aceeasi clipa, cu o miscare fulgeratoare, cardinalul Montalta, nepotul papii Sixt al V-lea, ridica pumnalul si-l infipse in umarul lui Hercule Sfondrato.

Apoi, cu un fel de horcait, care era poate un blestem sau poate o rugaciune, Montalta se repezi afara.

Primind lovitura, Hercule Sfondrato cazu in genunchi. Dar aproape imediat dupa aceea se ridica, isi desfacu tunica si-si dadu seama ca pumnalul lui Montalta nu strabatuse prin zalele care-i acopereau pieptul.

- Camasile astea de otel care se fabrica la Milano sunt intr-adevar bine calite - murmura Hercule cu un zimbet sinistru. Consider ca am primit lovitura, Mon­talta ! Si-ti jur ca pumnalul meu va sti sa gaseasca drumul spre inima ta Alergand prin labirintul coridoarelor, al salilor imense, al curtilor si al scarilor, Montalta patrunsese in pasajul boltit care lega Vaticanul de castelul Saint-Ange si ajunse la temnita in care Fausta, infranta, astepta clipa mortii.

Montalta se apropie tremurand de usa grea pazita de doi halebardieri. Cei doi soldati schitara un gest, ca pentru a-si incrucisa halebardele. Dar fie din pri-cina autoritatii, desigur, imense, pe care o avea la Va­tican nepotul lui Sixt al V-lea, fie din pricina ca infa­tisarea lui, in momentul acela, era infricosatoare, cei doi paznici se dadura inapoi.

Montalta deschise ferestruia prin care se putea ve­dea ce se petrece in interiorul temnitei.

Si iata ce vazu atunci cardinalul Montalta prin fe-restruie Fugara si fericita viziune de vis funerar.

Pe un pat ingust sta culcata o femeie tanara mama cea tanara Fausta fiinta de o frumusete orbitoare. A luat copilul in brate si l-a ridicat cu un gest plin de forta si de bunatate, privindu-l cu ochii ei mari si adinci, stralucitori ca niste diamante. Linga pat se afla confidenta ei.

Iar Fausta, cu un glas ciudat de calm, rosti :

- Myrthis, il vei lua si-l vei duce departe de Roma, departe de Italia. Nu-ti fie teama, nimeni nu te va im­piedica sa iesi din castelul Saint-Ange ; am obtinut ca, o data cu mine, sa se stanga si razbunarea lui Sixt al V-lea.

- Nu ma voi teme de nimic - raspunse Myrthis cu un zel inflacarat. Caci daca dumneavoastra veti muri, eu va trebui sa traiesc, si voi trai pentru el.

Fausta incuviinta din cap, ca pentru a lua act de aceasta promisiune. Dupa un minut de tacere, rosti cu ochii atintiti spre copil :

- Fiu al Faustei ! Fiu al lui Pardaillan !.. ce se va intampla cu tine ? Mama ta, pe patul de moarte, iti da sarutul mandriei si al fortei prin care spera ca sufletul ei sa traiasca in fiinta ta ! Fiu al lui Pardaillan si al Faustei, ce se va intampla cu tine ?

S-a sfarsit : Myrthis l-a luat in brate pe copilul pe care va trebui sa-l duca departe de Roma, departe de Italia, pe fiul Faustei si al lui Pardaillan. Si se retrase, intorcandu-se cu spatele, ca pentru a-i ascunde micutului , nevinovat, de-abia intrat in viata, vederea mamei sale, ce paseste spre moarte.

Cu un gest de un calm funebru, Fausta deschide medalionul de aur, pe care-l poarta la gat, si toarna intr-un pocal dinainte pregatit boabele de otrava as­cunse in acel medalion.

S-a sfarsit : Fausta goleste pocalul dintro sorbitura si se prabuseste pe perna Moarta.

II

MARELE INCHIZITOR AL SPANIEI

De dincolo de usa grea se auzi un tipat infricosator, de spaima si de groaza. Era Montalta care-si striga ului­rea, Montalta care gemea, lovit ca de-un trasnet de acest deznodamant neprevazut.

- Moarta ? Cum ? ! Ea e moarta ! O, nebunie ! Cum de nu m-am gandit ca Fausta, ca sa n-o atinga calaul, isi va lua viata !

Si aproape in aceeasi clipa se napusti, cu toata forta, in usa, izbind-o furios cu pumnii si biiguind :

- Repede, repede ! Ajutor ! Cine stie, ar mai putea fi salvata !

Apoi, dindu-si seama de zadarnicia acestei incercari, se adresa halebardierilor, care asistau nepasatori la dez­nadejdea lui :

- Deschideti ! Deschideti o data ! Va spun ca moa­re ca trebuie salvata !

Unul dintre cei doi paznici raspunse :

- Usa aceasta nu poate fi deschisa decat de catre monseniorul mare judecator.

- Hercule Sfondrato ! Blestemat sa fiu !

Si Montalta cazu in genunchi, cu capul in maini, zgu­duit de hohote de plins.

in clipa asta, o voce calma rosti :

- Si eu am dreptul sa deschid aceasta usa . si o si deschid !

Montalta se ridica dintr-o saritura. il privi o clipa pe omul care vorbise astfel si, cu o teama surda, ames­tecata cu respect, murmura :

- Marele inchizitor al Spaniei !

Inigo de Espinosa, cardinalul arhiepiscop de Toledo, mare inchizitor al Spaniei, ruda apropiata si urmas al lui Diego de Espinosa, era un om de cincizeci de ani,

inalt, puternic si o figura aproape blanda, sau, mai bine zis, caruia rar i se intampla sa exprime deschis vreun sentiment. Inchizitorul se afla de o luna la Roma. Venise sa indeplineasca acolo o misiune pe care nimeni nu o cunostea. Avusese cu Sixt al V-lea numeroase intre vederi la care nu' mai fusese nimeni de fata. Se observase insa ca batranul papa, un combatant indeob­ste atat de puternic si de primejdios in discutiile diplo­matice, iesise din intalnirile sale cu Espinosa din ce in ce mai slabit, din ce in ce mai imbatranit. Se mai stia, de asemenea, ca inchizitorul trebuia a doua zi sa ia din nou drumul Spaniei.

La un gest poruncitor al lui Espinosa, cei doi paz­nici se inclinara tremurand si mersera. tocmai in celalalt capat al ingustului coridor, pentru a-si relua veghea monotona.

Fara sa mai rosteasca vreo vorba, Espinosa deschise usa si patrunse in temnita, asa cum spusese.

Montalta se grabi sa-l urmeze, cu inima plina de o bucurie nestapinita, cu sufletul coplesit de o speranta pe cat de puternica, pe atat de nebuneasca. Fara sa stie de ce, dar avand certitudinea ca acolo se va produce o minune, sub ochii lui si pentru el, se napusti spre patul ingust pe care zacea trupul Faustei.

Si deodata, ramase pironit in loc Privirile lui rata­cite se atintira cu durere, cu furie cu ura, asupra fapturii micute din bratele confidentei.

Simpla vedere a copilului fusese de ajuns ca sa dez­lantuie in sufletul acestui om puternic o lume intreaga de ganduri furtunoase, a caror suflare otravita matura si nimicea orice sentiment omenesc, nelasand nimic in jur nimic altceva decat o ura de moarte caci acest copilas era fiul lui Pardaillan !

Nevinovata faptura, prevenita fara indoiala de vreun instinct misterios si sigur, incepu sa seinceasca si se ghemui in bratele celei care, de aci inainte, avea sa-i fie mama.

Iar Myrthis, stand in picioare, cu ochii atintiti pe chipul ravasit al acestui necunoscut, stranse si mai tare copilul, intr-o imbratisare aproape materna, pentru a-l ocroti.

Nici un amanunt al acestei scene fulgeratoare si ne­spus de graitoare prin insusi mutismul ei nu scapa ochiului ager al marelui inchizitor. -

Dar cu o voce calma, aproape blanda, acesta spuse, aratand spre usa deschisa :

- Femeie, esti libera. indeplineste-ti . misiunea de mama ce ti-a fost incredintata. Pleaca, si 'Dumnezeu sa te aiba in paza !

Apoi, poruncitor, catre cele doua straji, incremenite la capatul coridorului :

- Lasati-o sa treaca, din mila marinimosului Sixt ! ■ Strangand la pieptul ei, in tacere, pe fiul lui Pardaillan, Myrthis trecu pragul portii si se indeparta cu pasi repezi.

Espinosa inchise usa dupa ea si se aseza in liniste la capatiiul Faustei, moarta.

Cand copilul disparu, cardinalul Montalta se intoarse spre Fausta, a carei fata, ce incepuse sa paleasca, au­reolata de splendoarea parului ei lung, iesea la iveala din albeata pernei. O privi o clipa, apoi se prabusi, lua mana Faustei, care atirna afara din pat, saruta inde­lung aceasta mana care se si racise si izbucni in hohote de plins :

- Fausta ! Fausta ! Sa fie oare adevarat ca esti moarta ?

Deodata insa, sari in picioare, cu ochii injectati, strangand in mana pumnalul si urlind :

- Vai de cei care mi-au ucis-o !

in clipa aceea se trezi fata in fata cu inchizitorul si, fulgerator, isi redobindi simtul realitatii. Cu o voce cand patimasa, cand rugatoare, i se adresa astfel lui Espinosa : .

- Monseniore ! Monseniore ! De ce m-ati adus aici ? De ce ? Ah, iata, «monseniore, nu stiu daca nu mi s-au tulburat mintile, dar mi se pare da, ghicesc simt vad ca sunteti aici ca sa faceti o minune Mi-o veti invia, nu-i asa ? Va implor, vorbiti monseniore ! Dar vorbiti o data. caci altfel, pe Dumnezeu, ma duc dupa ea !

Cu un gest furios, isi indrepta pumnalul spre piept, gata sa-l strapunga. Atunci Espinosa, cu glasu lui mereu potolit, rosti:

- Domnule, otrava pe care a luat-o sub ochii dumi tale, principesa Fausta, i-a fost data de Magni , negustorul de ierburi pe care-l cunosti Acest Magni e omu meu Exista un singur antidot Si acest antidot il am la mine Iata-l !

Si spunand acestea, Espinosa scotoci prin punga Lui si scoase din ea un flacon minuscul.

Un strigat de nestapinita bucurie tisni de pe buzele lui Montalta. Apucand mainile inchizitorului, ii spuse cu glas plin de emotie :

- Ah, monseniore, salvati-o ! Salvati-o si apoi luati-mi mie viata v-o ofer.

- Domnule cardinal, viata dumitale este prea pre­tioasa pentru noi Ceea ce am sa-ti cer este, slava Domnului, de mai mica insemnatate.

Aceste cuvinte fura rostite pe un ton foarte simplu si chiar cu blindete.

Montalta avu senzatia foarte precisa ca inchizitorui ii va propune un tirg infricosator, de care va atirna moartea Faustei. Dar il privi pe Espinosa drept in fata si-i spuse :

- Orice, monseniore ! Cereti !

Espinosa se apropie de el, gata-gata sa-l atinga si, dominandu-l cu privirea, ii spuse :

- Ia aminte, cardinale ! Ia aminte ! O salvez pe femeia aceasta pentru ca viata ei iti este mai preti­oasa decat orice Dar, in schimb, dumneata imi apartii nu uita acest lucru

Montalta incuviinta cu furie din cap, in semn ca hotarirea lui era nestramutata, si rosti cu o voce aspra :

- Nu voi uita, monseniore. Salvati-o si sunt al dumneavoastra Dar, pentru Dumnezeu, grabiti-va - adauga el, stergandu-si fruntea brobonita de sudoarea spaimei.

- Am luat nota de angajamentul dumitale a spus Espinosa cu gravitate.

Si adauga, inaintand spre trupul teapan al Faustei :

- Ajuta-ma !

Magni - iorborist cunoscut la Roma, banuit de a-l fi otravit pe Sixt al V-lea din ordinul Inchizitiei din Spania n.a

Cu gesturi blinde ca niste mangiieri, Montalta lua in mainile sale tremuratoare capul Faustei si, frematand de speranta, il ridica usor, in timp ce Espinosa ii turna pe gura continutul flaconasului sau.

- Si acum, sa asteptam - spuse inchizitorul:' Dupa cateva clipe, o usoara roseatacolora obrajii

Faustei.

Montalta, aplecat deasupra ei, urmarea cu nespusa spaima efectele antidotului, avand sentimentul ca acesta actiona cu o incetineala ucigatoare.

in sfarsit, printre buzele intredeschise se strecura o rasuflare usoara, abia perceptibila, iar Montalta, simtind pe obrazul lui acest suflu usor, suspina si el adine, ca si cum ar fi vrut sa-intareasca efortul prea slab depus de organismul femeii.

ii puse mana pe piept si se ridica in picioare, cu ochii stralucitori ; inima bate foarte slab, e drept, dar, in sfarsit, bate !

- Traieste ! Traieste ! striga el, innebunit de bucurie, in aceeasi clipa, Fausta deschise ochii si-i indrepta

spre Montalta, care statea aplecat asupra ei. Aproape numaidecat ii inchise la loc.

O rasuflare ritmica ii salta pieptul. Parea sa doarma.

Atunci Espinosa, care privea nepasator intreaga aceasta scena, spuse :

- Nu vor trece nici doua ore si principesa Fausta, isi va recapata pe deplin cunostinta.

incredintat acum ca minunea a fost savarsita, Mon­talta dadu din cap in semn ca lua act de aceasta afir­matie si, inclinandu-se in fata lui Espinosa, ii spuse :

- La ordinele dumneavoastra, monseniore !

- Domnule cardinal - zise inchizitorul - am ve­nit din Spania la Roma anume pentru a cauta un do­cument ce poarta iscalitura lui Henric al III-lea al Fran­tei, precum si pecetea lui. Acest document este inchis in scrinul ce se afla in camera sfintiei sale. in lipsa papii, nimeni nu poate patrunde in camera sa Nimeni, afara de dumneata, Montalta ! Documentul acesta - urma el dupa o scurta pauza - documentul acesta ne trebuie.

Si odata cuvintele rostite, Espinosa il privi pe Mon­talta drept in ochi.

- Bine Am sa-l caut - raspunse cu raceala cardinalul.

Si iesi numai decat cu un pas greu si apasat.

Ramas singur, Espinosa paru o clipa cufundat intr-o adinca meditatie. Apoi se apropie de Fausta, ii atinse usor umarul ca .s-o trezeasca, si-i spuse :

- Aveti destula putere, doamna, ca sa ma auziti si sa ma intelegeti ?

Fausta deschise ochii atintindu-si-i, gravi si lucizi, asupra inchizitorului, care se multumi cu acest raspuns mut si continua :

- inainte de a pleca, vreau sa va dau toate asigura­rile, doamna, cu privire la soarta copilului dumnea­voastra Traieste La ora asta confidenta dumneavoas­tra, Myrthis, trebuie sa fi parasit Roma, ducand cu dinsa comoara sfinta pe care i-ati dat-o in pastrare Totusi, sa nu credeti ca Sixt al V-lea a lasat in viata copilul numai pentru a-si tine juramantul pe care vi l-a facut Daca acest copil traieste, doamna, este pen­tru ca Sixt stie ca dumneavoastra ati ascuns intr-un loc zece milioane si ca le-ati lasat mostenire fiului dumneavoastra Daca Myrthis a putut sa paraseasca Roma fara nici o piedica, e pentru ca Sixt stie ca ea cunoaste locul unde sunt ascunse aceste milioane. Espinosa se opri o clipa, ca sa-si dea seama de efec­tul produs de vorbele lui.

Fausta continua sa-l priveasca cu ochii ei mari, ne­gri. Dar ochiul incercat al inchizitorului nu deslusea pe aceasta fata nemiscata nici cea mai mica urma de emotie ; vrand sa se convinga, el starui :

- M-ati auzit ? M-ati inteles bine ? Printr-un semn. Fausta ii dadu a intelege ca da.Espinosa se multumi inca o data cu raspunsul

acesta mut

-. Asta e tot ce voiam sa va spun, doamna.

Si cu un soi de plecaciune solemna se indrepta incet spre usa pe care o deschise. Dar, inainte de a trece pragul, se intoarse si adauga :

- inca un cuvant- doamna ; domnul de Pardaillan a reusit sa scape din incendiul de la palatul ' Riant Pardaillan traieste, doamna Ma auziti ? Pardaillan e viu !

De data aceasta, Espinosa iesi linistit.

III

BATRlNETEA LUI SIXT AL V-LEA

O masa mare de - lucru, doua fotolii, un scrin, ici-colo cateva taburete ; un pat ingust si un scaunas de rugaciune, deasupra caruia se ridica un maret Cristos in aur masiv, admirabil cizelat si purtand semnatura lui Benvenuto Cellini, singurul obiect de podoaba din locul acesta retras ; apoi un camin mare in care pilpaie un foc luminos; un covor gros, perdele grele, trase ca sa nu patrunda nici o raza ; aceasta era camera sfintiei sale Sixt al V-lea.

Uzat de varsta si de eforturile depuse de-a lungul anilor, el nu mai era omul cu forta atletica de alta­data. Dar dupa fulgerele >ce-i mai scaparau uneori sub sprancene il recunosteai pe neobositul luptator.

Sixt al V-lea statea dus pe ganduri la masa lui de lucru, cu spatele intors catre camin.

- La ora asta, Fausta a luat otrava. Calaule, si tu, popor roman, aflati, serbarea s-a sfarsit, Fausta e moar­ta Myrthis, confidenta, a parasit castelul Saint-Ange ducandu-l cu ea pe copilul Faustei fiul lui Pardaillan,

Papa se ridica, facu citiva pasi tinandu-si mainile la spate, apoi se intoarse ca sa se aseze din nou in foto­liul sau, pe care-l puse cu fata spre camin si intinse catre foc degetele-i slabite.

- Da - isi urma el gandurile - putinele zile pe care le mai am de trait vor fi linistite, caci aventu­riera nu mai e Nu-mi mai ramane, inainte de a muri, decat sa-l lovesc pe Filip al Spaniei Sa-l lovesc ? Pe

el ? Pe regele catolic ? Da, pe Dumnezeu ! il voi lovi pentru ca a vrut sa ma loveasca si pentru ca nimeni nu l-a infruntat pe Sixt al V-ca fara sa fie pedepsit ! Dar cum sa-l lovesc ? Cum ?

Papa intinse mana spre scrin si lua de acolo un per­gament pe care-si plimba incet privirea, murmurand :

- Funesta inspiratie am avut, smulgand aceasta de­claratie bicisnicului Henric al III-lea inspiratie mai funesta chiar decat aceea de a o fi pastrat atata vreme. Acum Filip cunoaste existenta pergamentului, iar ma­rele inchizitor a venit aici ca sa ma ameninte cu moar­tea Pe mine !

Sixt al V-lca ridica din umeri :

- Sa mori ! Asta nu-i nimic Dar sa mor inainte de a-mi fi realizat visul : Filip izgonit din Italia ! Ita­lia unificata de la miazanoapte la miazazi, Italia supusa sl aservita papalitatii, stapina intregii omeniri Ce-i de facut ? Sa-i trimit lui Filip acest pergament ? Prin cineva care nu va ajunge niciodata ? Poate ca Sa-l distrug ? Ar fi o lovitura teribila pentru Filip Mai ales ca i-am jurat lui Espinosa ca documentul a fost distrus Da, un singur gest pentru ca pergamentul sa cada prada acestor flacari

Papa se apleca si indrepta spre camin pergamentul desfacut pe care se intindea o pecete mare pecetea lui Henric al III-lea al Frantei.

Flacarile incepura sa muste din marginile perga­mentului.

inca o clipa, si s-ar fi ispravit cu visurile lui Filip al Spaniei.

Deodata insa, Sixt al V-lea indeparta de foc pergamentul si. clatinand din cap, reppfa

- Ce-i de facut ?

In clipa aceea, o mana ii smulse pergamentul cu un gest brutal.

Sixt al V-lca se intoarse furios si-l zari pe nepotul sau, cardinalu fiMontalta. Peste o clipa, cei doi oameni se aflara fata in fata.

- Tu Tu Cum indraznesti ' Am sa Si papa intinse mana spre ciocanul de abanos de pe masa, pe

care-l folosea cand chema pe cineva sau cand voia sa dea vreun ordin.

Dintr-un salt, Montalta se aseza intre el si masa si spuse cu raceala :

- Pe viata voastra, sfinte parinte, nu faceti nici o miscare, nu chemati pe nimeni !

- Hei ! zise batranul papa, inaltindu-se cat era de lung - vei indrazni oare sa ridici mana asupra suve­ranului pontif ?

- As indrazni orice daca nu capat de la dumnea­voastra ceea ce am venit sa va cer.

- Si ce vrei ?

- Vreau

- Hai, indrazneste ! Vad ca te-a apucat o cutezanta nebuna!

- Vreau ei bine, vreau gratierea Faustei.

Papa tresari, uimit, dar apoi, gandindu-se ca ea mu­rise, intreba cu un zimbet:

- Iertarea Faustei ?

- Da, sfinte parinte - spuse Montalta, incovoindu-si spinarea.

- Gratierea Faustei ? Fie !

Papa alese un pergament dintre numeroasele hirtii aflate pe masa lui si, fara nici o graba, il completa si semna cu o mana hotarita.

in timp ce papa scria, Montalta citi repede perga­mentul pe care tocmai i-l smulsese.

- Iata gratierea ei - spuse Sixt al V-lea - gra­tiere deplina si completa. Iar acum, cand ai obtinut ceea ce doreai, da-mi inapoi acest pergament si pleaca plea­ca Si tie, fiu a mult iubitei mele surori, iti acord iertarea mea !

- Sfinte parinte, inainte de a va da inapoi perga­mentul, vreau sa va spun doar un cuvant : ati semnat aceasta gratiere pentru ca o credeati pe Fausta moarta Ei bine, unchiule, va inselati, Fausta n-a murit '

- Fausta traieste ?

- Da, caci am salvat-o dindu-i chiar eu antidotul care a readus-o la viata.

- C.

Sixt al V-lea ramase un moment pe ganduri, apoi

spuse :

- Ei bine, fie ! La urma urmei, ce-mi pasa ca Fausta e in viata ?.,. Ea nu mai poate face nimic impotriva mea. Puterea ei religioasa a murit o data cu nasterea copilului Dar tu ce speri sa obtii de la ea ? Ti-ai faurit oare visul nebunesc ca ai putea sa fii iubit de Fausta ? Esti de trei ori mai nebun ! Afla, nenoro-citule, ca mai curand vei indupleca marmura cea mai dura decat inima Faustei.

Si adauga cu gravitate .

- Nu sunt doi Pardaillan pe lume ! Montalta inchise ochii si pali.

intr-adevar, nu o data se gandise scrisnind din dinti la acest Pardaillan necunoscut pe care Fausta il iubise. Si de fiecare data se simtea napadit de o indirjita ura de moarte. ii veneau atunci pe buze blesteme pline de manie si-l urmareau ganduri sangeroase de razbunare.

- Nu nadajduiesc nimic - raspunse el cu o voce sumbra. Nu vreau nimic altceva decat s-o salvez pe Fausta Cat priveste pergamentul - adauga el cu as­prime- vreau sa i-l restitui Faustei, iar ea il va duce lui Filip al Spaniei, caruia pergamentul ii apartine Si, pentru mai multa siguranta, o voi insoti personal pe principesa.

Sixt al V-lea a facut un gest plin de manie. Ideea ca putea sa lase impresia ca cedeaza in fata unor amenin­tari atat de stravezii ii era de nesuferit. infruntand pum­nalul lui Montalta, dadu sa strige dupa ajutor, cand isi aminti ca, la urma urmei, chiar el scosese pergamentul din foc, unde sovaise sa-l arunce. Cu o clipa inainte fusese nehotarit, cautand o solutie. Poate ca Montalta ii indica, fara voia lui, una De ce nu ? in definitiv, ce importanta avea persoana mesagerului ? Putea sa fie Fausta sau un om oarecare, principalul era sa nu ajunga la destinatie. Hotarirea lui era luata.

- Poate ca ai dreptate - raspunse.Sideoarece v-am iertat pe tine si pe ea, du-te !

Un sfert de ora mai tirziu, Montalta il intalni pe Espinosa si-i spuse :

- Monseniore, pergamentul e la mine.

Ochiul rece al inchizitorului avu o tresarire, care se stinse insa numai decat in clipa cand ii spuse, calm ca de obicei :

- Va rog sa mi-l dati, domnule.

- Monseniore, cu voia dumneavoastra, printesa Fausta se va duce sa-l duca maiestatii 'sale Filip al Spaniei Cred ca acesta e lucru care va intereseaza cel mai mult.

Espinosa il intreba, incruntandu-si usor spri-ncenele :

- De ce tocmai printesa Fausta ?

- Pentru ca vad in asta un mijloc de a o apara de orice noua primejdie - raspunse raspicat Montalta, privindu-l in fata.

Espinosa chibzui o clipa, apoi spuse :

- Fie, domnule cardinal. intr-adevar, esentialul este, asa cum spuneti, ca acest document sa ajunga la suveranul meu cat mai curand cu putinta.

- Printesa va pleca de indata ce puterile ii vor in­gadui sa intreprinda calatoria Va pot asigura ca per­gamentul va ajunge la destinatie, caci voi avea onoarea s-o insotesc chiar eu.

- intr-adevar - zise Espinosa pe un ton grav - printesa va fi bine pazita.

- Si eu cred la fel, monseniore - raspunse Mon­talta cu raceala.

IV

TREZIREA FAUSTEI

Cand Fausta isi veni in fire, fu cuprinsa mai intii de o mirare fara margini. Primul ei gand fu ca Sixt al V-lea nu ingaduise ca ea sa scape de securea calaului. Tipatul lui Montalta, in care-si revarsa bucuria de fi o vedea vie, i se paru atat de patimas, incat voi sa vada cine era cel ce o iubea atat de mult. Deschise ochii si-l recunoscu pe nepotul papii. ii inchise la loc numaidecat, spunandu-si:

"Acesta a obtinut de la Sixt sa-mi daruiasca viata' Dar la ce-mi mai foloseste viata acum, cand opera mea

a murit si cand Pardaillan nu mai este ! Ce sunt eu acum ? Neant. Trebuie sa ma intorc in neant. Aceasta se va intampla inainte de caderea noptii'.

Odata luata aceasta hotarire, ea ciuli urechile si intelese ca s-a inselat. Nu ! Sixt al V-lea nu-i acordase iertarea. Montalta singur, cu pretul cine stie carei infa­mii acceptata cu eroism, savarsise miracolul de a o smulge din puterea lui Sixt si a mortii. Si imediat in-trevazu toate foloasele pe care le putea trage dintr-un asemenea devotament. Dar la ce bun ! Ea dorea si trebuia sa moara.

Totusi, nu putea sa nu se intereseze de ceea ce se spunea in apropierea ei. Ce era cu documentul acela ? Ce legatura avea ea cu acest pergament ?

Simti o atingere pe umar i se vorbea Deschise ochii si-i atinti asupra lui Espinosa, respingand rand pe rand in sinea ei argumentele lui.

Fiul ei ? Da ! Gandul Faustei se indreptase mai inainte la nevinovata faptura. Traieste E liber Asta-i principalul Cat despre rest, mai bine ca mama lui sa fie moarta decat ingropata de vie intr-o temnita.

Si, deodata, ca o lovitura de trasnet, cuvintele astea sunand mereu in mintea ei innebunita :

- Pardaillan viu !

Doua cuvinte care evocau un trecut plin de pasiuni ametitoare si de lupte aprige Trecutul acesta care i se parea atat de indepartat ! Si care, totusi, era atat de apropiat, deoarece de-abia cateva luni o desparteau de clipa cand voise sa-l faca pe Pardaillan sa moara in incendiul de la palatul Riant ! Acest Pardaillan atat de detestat si atat de iubit ! Ce trecut !

Ea : bogata, suverana, puternica si adulata, dar in­vinsa, strivita, zdrobita in toate actiunile ei.

El : sarac, nobil, fara nici un capatii, insa victorios prin forta geniului sau inventiv si prin inima-i gene­roasa. Iar apoi, suprema umilinta : dragostea ei de fe­cioara orgolioasa, iubirea ei dispretuita !

Pardaillan traieste ! Dar atunci pentru Fausta moartea ar insemna fuga din fata dusmanului ! Iar Fausta n-a fugit niciodata ! Nu, nu mai vrea sa moara Va trai anume pentru a reincepe tragicul duel

intrerupt si pentru a iesi, in sfarsit, triumfatoare din lupta aceasta suprema.

in clipa aceea Montalta se apropie de ea.

in timp ce se inclina in fata ei, Fausta il cerceta cu o privire agera si sigura si, ca si cumpar fi conti­nuat sa fie suverana temuta - sau poate 'tocmai pen­tru a-i arata, chiar de la inceput, distanta de netrecut pe care intelegea s-o stabileasca intre ei - aceasta femeie stranie, care parea sa fie deasupra tuturor sla­biciunilor, a tuturor oboselilor, se ridica intr-o atitudine maiestuoasa si, cu o vocedeloc tremuratoare,spuse :

- Doriti sa-mi vorbiti, cardinale ? Va ascult.-Ochii ei negri il fixau pe Montalta cu o privire ciudata, dominatoare, dar in acelasi timp adinca si blanda. Iar Montalta, care visase s-o cucereasca, paru sa se in­cline si mai adinc, invins din capul locului, aproape prosternandu-se in fata ei, intr-o adorare muta. Fausta intelese ca i se daruia trup si suflet, fara nici o re­zerva, si-i zimbi, repetandu-i cu o voce nespus de dulce :

- Vorbiti, cardinale.

Atunci Montalta, cu un glas grav si tremurator, o anunta ca era libera.

Fara sa vadeasca nici uimire, nici emotie, Fausta spuse :

- Asadar, Sixt al V-lea imi acorda iertarea lui ? Montalta clatina din cap :

- Nu papa v-a acordat gratierea. Papa a cedat in fata unei vointe mai puternice.

- A dumneavoastra nu-i asa ? Montalta se inclina.

- Atunci Sixt al V-lea va revoca gratierea pe care a semnat-o prin constrangere.

- Nu, doamna, caci in acelasi timp am obtinut de la sfintia sa un document care va fi scutul dum­neavoastra.

- Ce document ?

- Iata-l, doamna. Fausta lua perganentul, Henric, prin gratia lui Dumnezeu, rege al Frantei, calauzit de Domnul si stapinul nostru prin gla­sul vicarului sau, preasfintul nostru parinte, papa : in

scopul de a mentine si de a pastra in regatul nostru religia apostolica romano-catolica, avand in vedere ca Domnul a hotarit drept ispasire a pacatelor noastre sa ne lipseasca de un mostenitor direct ; considerandu-l pe Henric de Navara nedemn sa domneasca asupra regatului Frantei, ca fiind eretic si atatator la erezie, adu­cem la cunostinta tuturor supusilor nostri buni si leali : Maiestatea sa Filip al II-lea, regele Spaniei, este sin­gurul vrednic sa ne urmeze la tronul Frantei, ca sot al Elisabetei de Franta, iubita noastra sora decedata ; sa cerem tuturor supusilor nostri ramasi credinciosi sfin­tei noastre mame, biserica, sa-l recunoasca drept urma­sul si unicul nostru mostenitor'.

- Doamna - spuse Montalta, cand vazu ca Fausta terminase de citit - intrucat cuvantul regelui are in Franta putere de lege, aceasta proclamatie arunca de partea lui Filip doua treimi din Franta. Ca urmare, Hen­ric de Béarh, parasit de toti catolicii, isi vede speran­tele pe veci spulberate. Armata fiindu-i redusa la o mana de hughenoti, el nu are alt mijloc de sca­pare decat de a se intoarce cat mai repede la el, in regatul Navarei, in cazul fericit cand Filip va con­simti sa i-l lase. Mesagerul care-i va duce acest per­gament lui Filip ii va aduce in acelasi timp coroana Frantei Fiind inzestrat cu o inteligenta superioara ca a dumneavoastra, mesagerul acela va putea sa trateze cu regele Spaniei si sa-si faca sie insusi parte Puterea dumneavoastra este naruita in Italia, existenta dumneavoastra este aici primejduita. Cu sprijinul lui Filip, va puteti dobindi o suveranitate care, chiar daca n-ar fi intocmai cea pe care ati visat-o, ar putea fi totusi in masura sa satisfaca p mare ambitie Va pre­dau acest pergament si va rog. sa consimtiti sa-l duceti lui Filip

Fausta lua imediat o hotarire Fiul ei ? Era in paza lui Myrthis si, la ora asta, in afara urmaririi lui Sixt al V-lea. Mai tirziu va fi ea in stare sa-l regaseasca!

Pardaillan? Mai tirziu il va regasi si pe el.

Montalta Iata omul asupra caruia trebuia sa hota­rasca pe moment. Si hotari astfel:

"Omul acesta ? Omul acesta va fi sclavul meu !' Apoi rosti cu glas tare :

- Cand te numesti Peretti trebuie sa ai destula ambitie ca sa actionezi pe cont propriu De ce i-ati impus lui Sixt al V-lea gratierea mea ? De ce m-ati impiedicat sa mor ? De ce ma faceti sa intrevad acest nou viitor plin de stralucire ?

- Doamna ! gemu Montalta.

- Am sa va spun eu : pentru ca ma iubiti, cardinale. Montalta cazu in genunchi, intinzind mainile intr-un

gest rugator.

Poruncitoare, Fausta opri, inainte de a se produce, .explozia de pasiune provocata tot de ea :

- Taceti, cardinale ! Nu rostiti cuvinte ireparabile Ma iubiti, fie, stiu asta. Dar eu, cardinale, nu va voi iubi niciodata.

- De ce ? De ce ? biigui Montalta.

- Pentru ca iubesc pe altul - spuse ea cu gra­vitate - si pentru ca Fausta nu poate nutri doua iubiri.

Montalta se ridica spumegand :

- Iubiti ? Iubiti ? Si mi-o spuneti mie ?

- Da - raspunse simplu Fausta, privindu-l drept in ochi.

- Iubiti ! Pe cine ? Pe Pardaillan, nu-i asa ? Si Montalta isi scoase pumnalul, intr-un gest ne­bunesc.

Fausta continua sa-l priveasca linistita si-i spuse cu un glas care-l ingheta pe Montalta :

- Ati spus ca-l iubesc pe Pardaillan Dar crede-ti-ma, cardinale Montalta Lasati pumnalul Daca e cineva care ar trebui sa-l ucida pe Pardaillan, nu dum­neavoastra sunteti acela

- Dar cine ? Cine ? gemu Montalta, caruia i se zbirlise parul.

- Eu !

- De ce ? urla MontaLta - Pentru ca-l iubesc - raspunse Fausta cu raceala.

V

ULTIMUL GAND AL LUI SIXT AL V-LEA

Dupa plecarea nepotului sau, Sixt al V-lea, asezat la masa lui de lucru, ramase multa vreme pe ganduri.

Meditatia ii fu intrerupta de intrarea unui secretar care veni sa-i spuna, in soapta, ca domnul conte Her­cule Sfondrato solicita staruitor favoarea unei audiente speciale, adaugand ca solicitantul parea sa fie prada unei emotii violente.

Numele lui Hercule Sfondrato, auzit brusc in toiul meditatiilor sale, fu ca o raza de lumina, pentru papa, care murmura :

- Iata omul pe care-l cautam ! Si cu glas tare rosti :

- Sa intre contele Sfondrato.

O clipa dupa aceea, marele judecator, cu fata rava­sita, intra cu pasi apasati, se propti in fata papii, de partea cealalta a mesei si astepta intr-o atitudine furioasa.

- Ei bine, conte - spuse Sixt al V-lea, fixindu-l - ce ai a ne spune ?

in loc de orice raspuns, Sfondrato isi descheie cu furie tunica, dadu la o parte zalele si arata urma pe care o lasase pe pieptul sau pumnalul lui Montalta. Papa examina rana cu un aer de cunoscator si rosti glacial :

- Frumoasa lovitura, pe legea mea ! De n-ar fi fost camasa de otel

- intr-adevar, sfinte parinte - spuse Sfondrato, zimbind galben.

Apoi, inlaturand in graba neoranduiala tinutei sale si ridicand dispretuitor din umeri, mirii printre dinti, pe un ton taios :

- Lovitura n-ar fi nimic Poate i-as fi iertat-o celui care mi-a dat-o. Ceea ce nu-i voi ierta niciodata, ceea ce ma va face sa-l urasc de moarte si sa-l urma­resc pretutindeni si mereu, pina cand pumnalul meu i se va rasuci in inima, este ca amandoi iubim aceeasi femeie.

- Foarte bine - rosti Sixt linistit. Dar de ce-mi spui mie asta ?

- Pentru ca, sfinte parinte, toate acestea va privesc indeaproape, pentru ca femeia pe care o iubesc se numeste Fausta, iar omul pe care-l urasc se numeste Montalta !

Sixt al V-lea il privi o clipa, apoi ii raspunse cu raceala :

- Apreciez valoarea avertismentului pe care mi-ldai.

Papa lua un pergament de pe masa si incepu sa scrie.

"Ma va azvarli - gandi Sfondrato - in vreo tem­nita, dar, la naiba ! cel care va indrazni sa se atinga de marele judecator'

Sixt al V-lea termina de scris si spuse :

- Iata ceva pentru tamaduirea ranii pricinuite de lovitura de pumnal pe care ai primit-o. Mi-ai cerut ducatul de Ponte Maggiore si Morciana. Iata actul

Uluit, Sfondrato, cu un gest masinal, lua pergamen­tul si incepu sa urle :

- Sfintia voastra n-a auzit ? Cel pe care vreau sa-l ucid e Montalta Montalta, nepotul dumneavoastra! Acelasi pe care, in conclav, l-ati desemnat drept urma­sul dumneavoastra !

Papa se ridica si-si indrepta spatele incovoiat. Fata lui capata o expresie de adinca amaraciune in clipa cand spuse :

- Ca vrei sa-l lovesti pe Montalta, e o treaba care va priveste pe dumneata si pe el. Asadar, loveste-l Dar loveste-l in actiunile sale, loveste-I in iubirea lui, luindu-i-o pe aceasta femeie ar fi mai interesant, cre-de-ma, decat o stupida lovitura de pumnal.

- Vai ! exclama Sfondrato cu rasuflarea intretaiata

- ce crima a comis, oare, Montalta, pentru ca dumnea­voastra, unchiul lui, sa vorbiti astfel ?

- Montalta - spuse papa cu un calm infricosator

- Montalta nu mai este nepotul meu. Montalta este dusmanul meu. Montalta este dusmanul bisericii noas­tre ! Montalta a conspirat ! Montalta a smuls din mai-nile mele arma care poate nimici puterea papalitatii,

iar Fausta, gratiata de papa, da, gratiata de mine Fausta, libera si vie, va merge sa duca aceasta arma blestematului spaniol

- Fausta gratiata ! urla Sfondrato, distrus.

- Da - spuse Sixt - Fausta e libera ! Fausta care peste cateva ore poate ca va parasi Roma si va merge, insotita de Montalta, sa duca la Escurial documentul care-i da lui Filip dreptul la tronul Frantei. Iata opera lui Montalta, unealta docila in mainile marelui inchi­zitor !

- Fausta libera ! scrisni Sfondrato. Fausta insotita de Montalta ! Pe toti dracii, cat timp voi trai, asta nu se va intampla !

Si cu o hotarire salbatica, trantind pe masa breve­tul de duce pe care papa tocmai i-l acordase, adauga :

- Poftim, sfinte parinte, luati-va inapoi acest bre­vet, luati-mi functia de mare judecator si, in schimb, numiti-ma seful politiei dumneavoastra. Intr-o ora va restitui acest document, aceasta arma de temut Esa­fodul e pregatit, calaul asteapta. Ei bine, poate ca voi muri de durere, dar aceasta femeie apartine calaului si capul ei va cadea ! Iar pe Montalta il prind, il con­damn pentru rebeliune si pentru sacrilegiu ! Cat despre marele inchizitor, o lovitura de pumnal va va scapa de el Un cuvant, sfinte parinte, un ordin !

- Da - rosti papa, cu o voce sumbra. Iar eu voi inceta sa mai traiesc de azi in trei zile !

Si cum Sfondrato se dadu inapoi privindu-l cu ui­mire, Sixt ii explica :

- Crezi oare ca Montalta, Fausta si insusi marele inchizitor cantaresc mult in mana lui Sixt al V-lea ? Pe sangele lui Cristos, ar fi de ajuns sa strang aceasta mana ca sa-i strivesc ! Dar deasupra marelui inchizitor se afla Inchizitia ! Si Inchizitia ma are la mana ! Daca-i lo­vesc daca incerc sa recapat acest document, Inchizitia ma asasineaza..: Si nu vreau inca sa mor Am nevoie sa mai traiesc inca doi-trei ani ca sa asigur triumful deplin al papalitatii ! intelegi de ce Montalta, Fausta si Espinosa trebuie sa iasa liberi din statul meu ?

Noul duce de Ponte-Maggiore il ascultase cu o aten­tie exaltata pe papa. Cand acesta termina de vorbit, ii spuse :

- Ei bine, fie, sfinte parinte, sa plece Dar cand vor fi in afara statului dumneavoastra, le voi iesi in cale si va jur ca din clipa aceea calatoria lor s-a ispravit.

- Da ! Dar se stie ca dumneata esti omul meu Si apoi, duce, esti sigur de dumneata ?

- Zece ca Montalta ! O suta ca Montalta ! Nu ma tem de ei ! urla ducele.

:- Dar marele inchizitor ?

- Un ordin si e mort. !

- Si Fausta ?

- Fausta ! biigui Ponte-Maggiore livid.

- Da ! Fausta, nenorocitule ! Fausta te va ucide ! Fausta te va zdrobi asa cum zdrobesc eu aceasta pana ! Si, cu o lovitura scurta, Sixt al V-lea franse o pana pe care o invartise masinal in mana, in timp ce vorbea. Nu, nu - continua Sixt autoritar, curmand un gest al du­celui - dupa parerea mea nu exista decat un singur om pe lume in stare sa i se opuna Faustei si s-o in-franga.- Si acesta e cavalerul Pardaillan !

Ducele tresari si, pe rand, rosi si pali. Dar, biruin-du-si emotia, intreba cu o voce aspra :

- Credeti, preasfinte parinte, ca el va reusi acolo unde eu voi fi zdrobit ?

- L-am vazut izbutind in multe actiuni temerare. Da, daca Pardaillan ar vrea daca cineva ar avea des­tula minte si destula ura ca sa porneasca in cautarea acestui om, pentru a-l convinge da, ar fi singurul mij­loc de a-i opri pe Fausta si Montalta din calatoria lor.

- Ei bine, eu voi avea atata minte si atata ura ! tuna Ponte-Maggiore. Consimt sa raman in umbra. Si deoarece exista pe lumea asta un dulau in stare sa-i nimiceasca dintr-o singura muscatura, ma duc sa-l caut si sa vi-l aduc, iar dumneavoastra il veti asmuti impo­triva lor.

"Chit ca dupa aceea ii voi rupe coltii, daca va fi ne­voie' - isi spuse el in gand.

- Sa-l asmuti, sa-l asmuti! Asta-i usor de spus si Sa stii, duce, ca Pardaillan nu e omul pe care sa-l asmuti cand vrei si impotriva cui vrei Nu, pe Cristos, Pardaillan nu se arunca asupra dusmanului decat atunci cand ii convine lui si atunci vai de cei asupra carora se napusteste Sa-l asmuti pe Pardaillan ! repeta papa cu un ras infricosator.

Apoi vorbi din nou, pe un ton serios, ridicandu-si degetul aratator :

- Numai Dumnezeu, duce, poate sa slobozeasca ful­gerul !

- Sfinte parinte, oare despre un om vorbiti astfel ?

- Duce - zise papa cu gravitate - Pardaillan este poate singurul om care a stirnit admiratia lui Sixt al V-lea Si deoarece doresti acest lucru, du-te, duce. in­cearca sa-l convingi pe Pardaillan

- Unde-l pot gasi ?

- in tabara Bearnezului. Ia-ti un cal si du-te la Henric de Navara. Ii voi face cunoscut continutul exact al documentului pe care Fausta i-l duce lui Filip, document pe care noi l-am dat numai sub presiunea violentei. Misiunea dumitale oficiala se reduce numai la aceasta. Restul te priveste Dumitale iti revine. misiu­nea de a-l gasi pe Pardaillan. Si cand il vei fi gasit, spune-i doar atat: "Fausta traieste ! Fausta ii duce lui Filip un document care-i da pe mana coroana Frantei'..;

- Asta-i tot ce voi avea sa-i spun, sfinte Parinte ?

- Da, asta-i tot dar va fi destul! ■- Cand trebuie sa plec ?

- in clipa aceasta.

VI

CAVALERUL DE PARDAILLAN

. Hercule Sfondrato, duce de Ponte-Maggiore, iesi din Roma si porni in galop pe drumul ce duce spre Franta. Sufletul lui clocotea de patimi. Mania, ura si iubirea se dezlantuisera in el. La o jumatate de leghe de Cetatea Eterna se opri locului si contempla indelung, in tacere,

cu fata posomorata si ravasita, silueta indepartata a castelului Saint-Ange.

- Montalta, Montalta - murmura el cu pumnii in­clestati - pazeste-te, caci din clipa asta. am devenit pentru tine dusmanul pe care nimic si nimeni nu-l va dezarma

Apoi, ceva mai incet si pe un ton mai blajin :

- Fausta !

Dupa care, isi urma drumul zile in sir, trecu vai si munti ca un calaret grabit, manat de dorul de razbunare.

Ponte-Maggiore strabatu Franta, schimbind citiva cai si neoprindu-se decat atunci cand era el insusi do-borit de oboseala. La cateva leghe de Paris il ajunse din urma pe un gentilom care, si el, mergea spre capi­tala. Ponte-Maggiore intra in vorba cu acest necunos­cut, intrebindu-l daca avea vesti despre regele Henric si daca stia in care punct din ile-de-France se gasea Bearnezul.

- Domnule - raspunse calaretul necunoscut - maiestatea sa regele si-a stabilit cartierul general la manastirea benedictinelor doamnei Claudine de Beau-villiers, care isi petrece, zice-se, zilele rugandu-se, iar noptile incercand sa-l converteasca la liturghie pe ere­ticul rege.

Ponte-Maggiore il privi cu mai multa atentie pe strainul care vorbea in felul acesta zeflemitor si neres-pectuos si vazu ca e un barbat de vreo patruzeci de ani, cu trasaturi fine, cu profil de medalie, imbracat fara nici o cautare, dar cu o eleganta vizibila din felul in care-si purta tunica si mantaua cu faldurile cazind gra­tios pe crupa calului.

- Daca doriti, domnule - continua necunoscutul - am sa va conduc pina la rege, care mi-a dat intal-nire pentru seara asta.

Ponte-Maggiore, mirat, arunca o privire aproape dis­pretuitoare spre imbracamintea simpla si lipsita de po­doabe a necunoscutului.

- A ! continua acesta zimbind - va veti mira si mai tare cand il veti vedea pe rege, care poarta un cos­tum atat de ponosit- incat il veti face sa se rusineze in

fata broderiilor dumneavoastra stralucitoare, a acestei superbe mantii din catifea de Genua, a mirificei pene de la palarie, a pintenilor de aur

- Destul, domnule - il intrerupse Ponte-Maggiore - nu ma coplesiti, sau, pe Dumnezeu, am sa va arat ca daca port argint la tunica si aur la tocurile cizmelor, port, de asemenea, si otel in aceasta teaca.

- Cu adevarat, domnule ? Atunci nu va voi mai coplesi cu complimentele mele, caci nu se cade ca un stralucit cavaler venit de-a dreptul din adincul Italiei..;

- De unde stiti acest lucru ? il intrerupse manios Ponte-Maggiore.

- Ei, domnule, daca nu voiati sa se stie, ar fi tre­buit sa va lasati accentul de partea cealalta a muntilor !

Rostind aceste cuvinte, gentilomul saluta cu un gest plin de gratie si de eleganta si-si continua linistit drumul.

Ponte-Maggiore isi duse mana la manerul pumna­lului. Dar privind cu atentie statura solida a necunos­cutului se potoli.

"Mai intii sa duc la bun sfarsit misiunea pe care am venit s-o indeplinesc aici. Si dupa ce-l voi fi vazut pe rege si-l voi fi gasit pe blestematul acela de Pardaillan, voi avea ragazul sa-i dau o lectie acestui obraznic, daca-l mai intalnesc in calea mea !'

- Ei, domnule - continua el cu glas tare - nu va suparati, va rog, si permiteti-mi sa accept oferta binevoitoare pe care mi-ati facut-o adineauri.

Necunoscutul saluta din nou si spuse din varful buzelor :

- In cazul acesta, domnule, urmati-ma !

Cei doi cavaleri intinsera pasul si catre seara, cand apunea soarele, se aflau pe colinele din Chaillot.

Gentilomul francez se opri, intinse bratul si rosti :

- Parisul !

Din orasul invaluit intr-o tacere posomorata nu se vedea decat ingramadeala acoperisurilor, printre care se avantau sagetile nenumaratelor sale biserici, precum si masiva centura de piatra menita sa-l apere si inconju­rata ea insasi de un cerc de pinza : corturile trupelor

11

regale, al caror cordon se strangea din ce in ce mai mult.

in timp ce Ponte-Maggiore contempla privelistea marelui oras asediat, tovarasul lui de drum parea ca viseaza la lucruri indepartate. Fara indoiala ca in min­tea lui se trezeau amintiri, fara indoiala ca insusi locul unde se afla ii evoca vreun episod eroic sau fermecator din viata lui, care trebuie sa fi fost aventuroasa, caci un suras melancolic ii flutura pe buze. Asemenea amin­tiri pline de poezie infloresc pe buzele omului cand, in-torcandu-se catre trecut, gaseste acolo, din intamplare, un ceas de bucurie sau de farmec lipsit de amaraciune.

- Ei bine, domnule - spuse Ponte-Maggiore - sunt la dispozitia dumneavoastra.

Necunoscutul tresari, parand a se intoarce din tara visurilor, si murmura :

- Sa mergem

Coborira asadar spre Paris, luind-o piezis in direc­tia Montmartre. Pe sub ziduri forfoteau aceleasi trupe asediatoare. Pe metereze, citiva lancieri nepasatori. O sumedenie de preoti si calugari, cu sutanele sumese, cu glugile lasate pe spate ; unii purtau casti, altii pla­tose si toti erau inarmati cu sulite, cu halebarde, cu sabii late sau cu pumnale, cu flinte vechi sau pur si simplu cu bite groase. Fiecare avea cate un crucifix in mana sau agatat la briu. Soldatii acestia ciudati se duceau, veneau, se agitau, predicau intr-o parte, ana­temizau in cealalta ; intr-un cuvant, alcatuiau o garda fara de pereche.

In jurul lor, o multime de nenorociti in zdrente se tirau anevoie, izgoniti fara incetare de calugarii-soldati, dar se intorceau cu o incapatinare disperata, ca sa ocupe crenelurile, de unde strigau, cu glasuri jalnice :

- Paine ! Paine !

- Se pare - spuse Ponte-Maggiore ranjind - ca parizienii ar accepta cu placere o invitatie la cina.

- E adevarat - murmura necunoscutul - sunt flamanzi. Bietii de ei !

- ii deplingeti ? intreba Ponte-Maggiore cu acelasi ranjet.

- Domnule - raspunse necunoscutul - intotdea­una i-am deplins pe oamenii flamanzi si insetati, caci si eu, adesea, in lungile mele peregrinari prin lume, am fost flamand si insetat.

- Asa ceva nu mi s-a intamplat niciodata - re­plica dispretuitor Ponte-Maggiore.

Necunoscutul il masura din cap pina in picioare cu o privire ciudata si, cu un suras inca si mai ciudat, ii spuse :

- Asta se vede.

Oricat de simplu era raspunsul, el suna ca o insulta si Ponte-Maggiore pali. De data asta, nu incapea in­doiala, se pregatea sa arunce o sfidare directa, cand auzi un vuiet departat care, rostogolindu-se din aproape in aproape, din companie in companie, ajunse pina la ei :

- RegeleRegele ! Traiasca regele !

Ca prin minune, o multime deliranta se revarsa ur-land peste metereze, ii impinse cat colo pe calugarii-sol-dati si ocupa parapetele strigand :

- Sire ! Sire ! Paine !

- Iata-ma. prieteni ! striga Henric al IV-lea. Ei, pe toti dracii, de ce naiba nu-mi deschideti portile ? !

Atunci necunoscutul si Ponte-Maggiore asistara la una din acele scene emotionante pe care istoria le in­registreaza cu un zimbet induiosat :

Henric al IV-lea, descaleca. Cei doua sau trei sute de cavaleri din suita lui facura la fel, lasand cale libera unui convoi intreg de catiri incarcati cu paine. Henric al IV-lea lua primul o paine, o infipse in varful unei prajini uriase si o intinse flamanzilor ■ de pe metereze. Cat ai clipi din ochi, painea fu impartita si inghitita.

- Dar ce face ? exclama Ponte-Maggiore uluit.

- Ei, domnule, vezi bine ca maiestatea sa ii invita pe parizieni la masa !

in acelasi timp cavalerii din suita urmau exemplul regelui. Din toate partile, cu tot felul de mijloace, ei in :tindeau paini asediatilor care le primeau cu entu-ziasm ; strigatele de veselie si binecuvantarile- izbuc­neau pe metereze, urmate apoi de lungi aclamatii :

- Traiasca regele !

Dupa ce toate painile fura impartite, regele rosti :

- Mancati, prieteni, mancati ! Maine va voi mai aduce.

- Bravo, sire ! striga necunoscutul.

- Intrigantul ! murmura Ponte-Maggiore.

Henric al IV-lea se intoarse spre cel care-si mani­festa atat de puternic aprobarea, si-i zimbi prietenos :

- A, in sfarsit ! Iata-l pe domnul de Pardaillan !

- Pardaillan ? ! tuna Ponte-Maggiore.

- Domnule de Pardaillan - continua Henric al IV-lea - sunt foarte fericit sa te vad. Iar graba cu care ai raspuns la invitatia mea ma face sa presupun ca de asta data vei fi de-al nostru.

- Stiti prea bine, maiestate, ca sunt de partea dum­neavoastra ! i

Henric al IV-lea isi atinti o clipa privirea sireata asupra fetei surizatoare a cavalerului si spuse :

- Pe cai, domnilor, ne intoarcem in satul Mont-martre. Domnule de Pardaillan, binevoieste sa treci linga mine.

- Domnule - i se adresa Pardaillan lui Ponte-Maggiore inainte de a porni - daca binevoiti sa-mi spuneti numele dumneavoastra, voi avea onoarea, cand sosim la Montmartre, sa va prezint maiestatii sale, asa cum v-am fagaduit.

- Binevoiti atunci sa-l prezentati pe Hercule Sfon­drato. duce de Ponte-Maggiore si Marciano, ambasa­dor al sanctitatii sale Sixt al V-lea pe linga maiestatea sa regele Henric si pe linga domnul cavaler de Par­daillan !

Pardaillan avu o usoara tresarire. Dar firea lui ne-pasatoare si zeflemitoare se dovedi a fi mai tare :

- La dracu' ! Nu ma asteptam la o asemenea cinste ! Cand regele se indeparta, in fruntea suitei sale, de

pe metereze izbucnira aclamatii puternice.

- La revedere, dragi prieteni, la revedere ! striga Henric al IV-lea.

Si. intorcanduse catre Pardaillan care calarea alaturi de el, rosti :

- Ce pacat ca oameni atat de vrednici se incapataneaza sa nu-mi deschida portile !

- Ei, sire - spuse cavalerul ridicand din umeri - aceste porti vor cadea de la sine atunci cand veti voi dumneavoastra.

- Cum asa. domnule ?

- Am mai avut onoarea, maiestate, sa va spun acest lucru. Parisul merita din plin o liturghie !

'- Vom vedea mai tirziu - spuse Henric al IV-lea cu un zambet siret.

- Pina la urma tot acolo va trebui sa ajungem - murmura cavalerul.

De data aceasta Henric al IV-lea nu raspunse.

In curand, suita se opri in fata manastirii, in care regele patrunse urmat de Pardaillan, de Ponte-Maggiore si de alti citiva nobili. Dupa ce regele descaleca, Pardaillan (care, fara indoiala, il anuntase de sosirea unui sol al papii) il prezenta pe duce :

- Sire, am onoarea sa-l prezint maiestatii voastre pe seniorul Hercule Sfondrato, duce de Ponte-Maggiore si Marciano, ambasador al sfintiei sale Sixt al V-lea pe langa maiestatea voastra si pe langa domnul cavaler de Pardaillan

- Domnule - spuse regele - te rog sa ne ur­mezi. Domnule de Pardaillan, dupa ce vei primi comu­nicarea pe care domnul duce o insarcinat sa ti-o faca,

nu uita ca te asteptam.

in timp ce cavalerul se inclina, Henric al IV-lea se Intoarse spre oamenii ocupati cu transportul unor saci. Unul dintre saci provoca, in cadere, un zornait, ce-l facu pe Bearnez, vesnic in criza de bani, sa-si ciuleasca urechile. Zarind un personaj care supraveghea trans­portul pretioaselor colete, regele ii striga vesel:

- Hei, Sancy, ai gasit, in sfarsit, un cumparator pentru minunatul dumitale diamant si ne aduci ceva bani ca sa ne mai umplem un pic vistieria goala ?

E vorba de faimosul diamant Sancy. considerat si astupi unul din cele mai frumoase ce exista, (n.a.)

- Sire, am gasit, intr-adevar, nu un cumparator, ci o persoana dispusa sa ne imprumute si care, pe ga­rantia acestui diamant, a consimtit' sa-mi avanseze ci-teva mii de pistoli pe care-i aduc regelui meu.

- Multumesc, bunul meu Sancy. Si cu o unda de duiosie in glas :

- Nu stiu cand sau daca voi putea vreodata sa ti-i restitui, dar, pe toti dracii, banii nu sunt nutret pentru nobili ca dumneata si ca mine !

Apoi, catre Ponte-Maggiore, care ramasese cu gura cascata :

- Poftim, domnule !

Iar cand ajunse in sala ce-i servea regelui de cabi­net si unde lucrau si cei doi secretari ai sai, Ruse de Beaulier si Forget de Fresnes, ii spuse :

- Vorbeste, domnule !

- Sire - zise Ponte-Maggiore, inclinandu-se - sunt insarcinat de sfintia sa sa predau maiestatii voastre aceasta copie a unui document ce va intereseaza in cel mai inalt grad.

Henric al IV-lea citi cu cea mai mare atentie copia declaratiei lui Henric al III-lea, pe care o cunoastem. Dupa ce termina, intreba cu nepasare :

- Dar originalul, domnule ?

- Sunt insarcinat sa comunic maiestatii voastre ca originalul se afla in mainile principesei Fausta care, insotita de excelenta sa cardinalul Montalta, trebuie sa fie la ora aceasta in drum spre Spania, pentru a-l in-mana maiestatii sale catolice.

- Si mai departe, domnule ?

- Asta e tot, sire. Suveranul pontif a socotit ne­cesar sa-i acorde maiestatii voastre acest semn de prie­tenie, prevenindu-l. incolo, sfintul parinte cunoaste prea bine marea inteligenta a maiestatii voastre ca sa fie sigur ca veti sti sa luati masurile pe care le veti socoti de cuviinta.

Henric al IV-lea isi inclina capul in semn de aprobare. Apoi, dupa o scurta tacere, fixandu-l pe Ponte-Maggiore, intreba :

- Cardinalul Montalta nu este ruda cu sfintia sa ? Ducele se inclina.

- Atunci ?

- Cardinalul Montalta s-a razvratit impotriva sfin-tului parinte ! raspunse aspru Ponte-Maggiore.

- Bine !

Si adresandu-se unuia dintre cei doi secretari :

- Rusé, il conduci pe domnul duce la domnul ca­valer de Pardaillan si faci in asa fel ca sa poata discuta in voie. Dupa ce termina, adu-l la mine pe domnul de Pardaillan.

Apoi, cu un zimbet plin de gratie, se intoarse spre italian :

- Du-te, domnule ambasador, si nu uita ca mi-ar face placere sa te revad inainte de plecarea dumitale.

Cateva clipe mai tirziu, Ponte-Maggiore se afla intre patru ochi cu cavalerul de Pardaillan, destul de nedu­merit in fond, dar ascunzindu-si curiozitatea sub masca ironiei si a nepasarii.

- Domnule - incepu cavalerul pe un ton foarte firesc - doriti sa-mi spuneti carui fapt datorez deo­sebita onoare pe care mi-o face sfintul parinte, trimi-tand la mine, biet gentilom fara capatii, un personaj ilustru ca domnul duce de Ponte-Maggiore si Marciano?

- Domnule, sfintia sa m-a insarcinat sa va aduc la cunostinta ca printesa Fausta traieste traieste si e libera.

Cavalerul avu o tresarire imperceptibila, dar ras­punse numaidecat :

- Ia te uita ! Doamna Fausta traieste Ei bine, dar in ce masura aceasta noutate ma poate interesa ?

- Ce spuneti domnule ? intreba Ponte-Maggiore naucit.

- Spun : ce ma priveste pe mine ca doamna Fausta traieste ? repeta cavalerul, cu un aer atat de mirat si de nevinovat, incat Ponte-Maggiore murmura :

- Va sa zica n-o iubeste ? Ei, asta schimba mult lucrurile !

Pardaillan continua :

- Unde se afla principesa Fausta in momentul acesta ?

- Principesa e in drum spre Spania.

Spania ! Tara inchizitiei ! isi spuse in gand Par­daillan. Era fatal ca geniul tenebros al Faustei sa se indrepte catre aceasta intunecata institutie a despotis­mului da, era fatal !'

- Principesa ii duce maiestatii sale. catolice un document menit sa-i asigure tronul Frantei lui Filip al Spaniei.

- Tronul Frantei ? La naiba, domnule ! Si, ma rog, ce reprezinta acest document care da asa, pe mana cuiva, o tara intreaga ?

- O declaratie a raposatului Henric al III-lea, prin care-l recunoaste pe Filip al II-lea drept unic moste­nitor.

Pardaillan ramase o clipa cufundat in ganduri, apoi, inaltindu-si fata fina si batjocoritoare, spuse :

- Asta-i tot ce aveti sa-mi comunicati din partea sfintiei sale ?

- Asta-i tot, domnule.

- in cazul acesta, va rog sa ma scuzati, dar ma­iestatea sa regele Henric ma asteapta, dupa cum stiti Fiti bun, asadar, si transmiteti sfintiei sale expresia recunostintei mele pentru pretioasa instiintare pe care a binevoit sa mi-o dea, si primiti si dumneavoastra multumirile preaplecatului dumneavoastra servitor.

Henric al IV-lca primise comunicarea lui Ponte-Maggiore cu o nepasare cu adevarat regala, dar, in realitate, ea il zguduise puternic, facandu-l sa intreza­reasca numaidecat consecintele nefaste pe care le putea avea pentru el. De aceea convocase grabnic, in consiliu secret, pe aceia dintre oamenii sai de incredere pe care-i avea la indemana, astfel incat atunci cand cavalerul fu introdus, el ii gasi alaturi de rege pe Rosny, pe du Bar-tas, pe Sancy si pe Agrippa d'Aubigne care venisera in pripa.

indata ce lua loc si cavalerul, regele, care nu-l as­teptase decat pe dinsul, facu un rezumat al intrevederii sale cu Ponte-Maggiore si dadu citire copiei pc care i-o trimisese Sixt al V-lea.

Pardaillan, care stia despre ce e vorba, ramase im­pasibil. Dar ceilalti patru cavaleri fura cuprinsi o clipa

de o uimire de nedescris, urmata numaidecat de. ex­clamatia :

- Trebuie sa-l distrugem !

Numai Pardaillan nu spuse nimic. Atunci regele, care nu-l slabea din ochi, il intreba :

- Dar dumneata, domnule de Pardaillan, ce spui ?

- Spun ceea ce spun si acesti domni, sire - ras­punse cu raceala cavalerul - si anume ca trebuie sa intram in posesia acestui document, altminteri spe­rantele dumneavoastra vor fi zadarnicite.

Regele dadu din cap in semn de aprobare si, pri-vindu-l tinta pe cavaler, ca si cum ar fi vrut sa-i su­gereze raspunsul pe care-l dorea, murmura :

- Care ar fi barbatul indeajuns de puternic, de viteaz si de istet, pentru a duce la bun sfarsit o ase­menea treaba ?

De comun acord, ca si cum s-ar fi inteles, Rosny, Sancy, du Bartas, d'Aubigne se intoarsera catre Par­daillan. Si acest omagiu mut, venit din partea unor barbati vestiti, care-si dovedisera in mod stralucit is­cusinta in razboaie sau urzeli, acest omagiu era atat de spontan, atat de sincer, incat cavalerul se simti usor emotionat. Dar se stapini si raspunse cu acea simplitate atat de caracteristica lui :

- Eu voi fi acela.

- Consimti, asadar ? exclama Bearnczul. Ah, cava­ler e, daca voi fi vreodata rege rege al Frantei dumi­tale iti voi datora coroana !

- Nu, sire, nu-mi veti datora nimic. Si adauga, cu un suras straniu :

- Doamna Fausta, vedeti dumneavoastra, e o veche cunostinta de-a mea, careia nu mi-ar parea deloc rau sa-i spun vreo doua vorbe Voi incerca deci sa fac in asa fel ca acest document sa nu ajunga niciodata. in mainile maiestatii sale catolice Cat priveste mijloacele pe care le voi folosi

, - Domnule - il intrerupse cu vioiciune regele - te priveste Ai depline puteri.

Pardaillan zambi satisfacut. Regele chibzui o clipa, apoi spuse :

- Pentru a inlesni pe cat cu putinta indeplinirea acestei misiuni, secreta prin forta lucrurilor, dar care trebuie cu orice pret sa reuseasca, e necesar sa fii aco­perit cu o alta misiune, de asta data oficiala. in conse­cinta, te vei duce la regele Filip al Spaniei si-i vei pune in vedere sa-si retraga trupele pe care le tine in Paris.

Si, intorcandu-se catre secretarul sau, vorbi :

- Ruse, pregateste scrisorile de acreditare pentru domnul cavaler de Pardaillan ca ambasador extraor­dinar pe linga maiestatea sa Filip al Spaniei. Prega­teste, de asemenea, documentul privind deplinele im­puterniciri acordate domnului ambasador.

Pardaillan, melancolic si resemnat, isi spunea : "Fie si asa ! Mi-era scris ca voi sfarsi prin a intra in pielea unui diplomat! Dar ce-ar spune tatal meu daca, iesind din mormant, si-ar vedea fiul. avansat la rangul de ambasador extraordinar ?'

La gandul acesta, un zimbet ironic ii inflori in col­tul buzelor.

- Citi oameni ai dori sa-ti pun la dispozitie ? con­tinua regele.

- Oameni ? Ce sa fac cu ei, sire ? se mira Par­daillan cu naivitate.

- Cum, ce sa faci cu ei ?,.. exclama regele uluit. Doar n-ai pretentia sa intreprinzi singur aceasta ac­tiune ? Doar nu vrei sa lupti singur impotriva regelui Spaniei si a inchizitiei sale ? Si sa te bati singur cu Filip pentru coroana Frantei, ca sa mi-o dai mie ?

- Pe legea mea, sire - raspunse cavalerul netulburat - nu pretind nimic Totusi, e limpede ca, daca e sa reusesc in aceasta actiune, numai singur voi reusi Asadar, voi porni singur - adauga el cu raceala, atin-tindu-si asupra regelui ochii scanteietori.

- Pe toti dracii ! striga regele, simtind ca se inabusa.

Pardaillan se inclina Pentru a arata ca hotararea era de nestramutat.

Bearnezul il privi o clipa cu o admiratie pe care nu incerca sa si-o ascunda. Apoi privirea i se indrepta spre sfetnicii sai, muti de uimire si, in sfarsit, isi ridica bra­tele intr-un gest care parea a spune :

"La urma urmelor, cu diavolul asta de om trebuie sa te astepti la orice, chiar si la lucruri imposibile.'

- Cand crezi ca vei pleca ? il intreba el pe Par­daillan, care astepta foarte calm, aproape indiferent.

- Chiar acum, sire.

- Uite ce va sa zica un om adevarat Iata mana mea, domnule !

Pardaillan stranse mana regelui si iesi numaidecat, urmat indeaproape de Sancy, caruia regele ii daduse un ordin in soapta.

in clipa cand cavalerul se pregatea sa incalece, Sancy ii inmana scrisorile de acreditare si imputernici­rile, si-i spuse :

- Domnule de Pardaillan, maiestatea sa m-a in­sarcinat sa va predau aceasta mie de pistoli pentru cheltuielile de drum.

Pardaillan lua cu o vizibila bucurie punga dolofana si intreba, cu vesnica lui aplecare spre zeflemea :

- Ati spus chiar o mie de pistoli, domnule de Sancy ?

Si la raspunsul afirmativ al acestuia, ii intoarse vorba :

- Mii de draci, domnule, regele a facut totusi avere pina la urma ? sau te pomenesti ca reputatia lui de zgircit nu e decat o legenda ca toate legendele ? O mie de pistoli ! E mult ! Mult prea mult !

Tot vorbind asa, isi ascunse cu grija punga in fundul sacului de calatorie.

Cand ispravi cu aceasta operatie importanta, sari in sa si, strangand mana lui Sancy, ii spuse :

- Sfatuiti-l pe rege ca in viitor sa se arate mai grijuliu cu banutii lui Daca nu, bietul meu domn de Sancy, veti fi obligat sa va amanetati pina si gaietanele tunicii.

Si-i intinse mana lui Sancy, care ramase inmarmurit, nestiind ce sa admire mai mult la el : indrazneala fara margini sau nepasarea nebuneasca.

VII

BUSSY-LECLERC

in timp ce regele-l astepta pe cavalerul de Par­daillan, stareta Claudine de Beauvilliers intra intr-o chilie vecina cu cabinetul in care Bearnezul se intre­tinea cu sfetnicii sai.

Stareta merse drept la perete, deschise o ferestruie ascunsa dupa perdea si, prin aceasta deschizatura ingusta, asculta, fara sa piarda nici un cuvant, ceea ce vorbeau cei din cabinet.

Cand Pardaillan iesi din cabinetul regelui, Claudine de Beauvilliers inchise ferestruia si iesi si dinsa.

in clipa urmatoare, se afla intre patru ochi cu regele, care, observand expresia grava pe care o luase fata ei, de obicei vesela, exclama curtenitor :

- Hei, scumpa doamna, de unde vine norul care-ti intuneca nurii si care acopera stralucirea frumosilor dumitale ochi ?

- Vai, sire, vremurile sunt aspre ! Iar grijile legate de apostolatul nostru ne strivesc uneori umerii slabi de femeie.

Manevrand astfel discutia in sensul dorit de ea, Claudine se lansa intr-o lunga insiruire a indatoririlor ce izvorau din misiunea ei de stareta si a greutatilor financiare in care se zbatea.

- O suta de mii de livre, sire ! Cu suma asta, salvez de la ruina lacasul dumneavoastra. imi veti refuza oare o biata suta de mii de livre ?

Bearnezul deveni mult mai putin galant la auzul acestei sume mai mult decat rotunjoara. Si cum Claudine staruia, ii raspunse :

- Vai, draguta mea, de unde vrei dumneata sa iau aceasta suma uriasa? , daca parizienii mi-ar deschide, in sfarsit, portile lor ! Dac-as fi regele Frantei !

Aceste cuvinte fura rostite fara convingere, din pura galanterie. Dindu-si foarte bine seama de acest lucru, Claudine isi micsora pretentiile :

_ Dac-ar fi vorba numai de o asteptare, sire, poate as Putea sa ma descurc Daca cel putin mi-ati promite o abatie mai importanta de exemplu pe cea din Fontevrault.

- Ehei, scumpa mea, nici sa nu-ti treaca prin minte asa ceva ! Abatia de Fontevrault este prima din regat. Trebuie sa fii de sange regal, sau cel putin dintr-o familie foarte ilustra ca sa pretinzi s-o conduci.

Claudine de Beauvilliers il parasi pe regalul sau amant fara a fi obtinut nimic altceva decat niste promi­siuni foarte vagi. De aceea, mergand de-a lungul cori­dorului ce ducea la apartamentele ei, murmura :

- Deoarece Henric nu vrea sa faca nimic pentru mine, am sa trec de partea Faustei care, cel putin, stie sa aprecieze serviciile ce i se fac.

Si urma cu un ranjet sarcastic :

- O suta de mii de livre nu era totusi prea mult ! Iubitul meu rege, refuzul acesta o sa va coste scump foarte scump !

inapoindu-se in camera ei, stareta ramase mult timp pe ganduri, apoi chema la dinsa o sora de serviciu, careia, dupa ce-i dadu instructiuni amanuntite, ii spuse;

- Pleaca, sora Mariange, si grabeste-te !

Nu trecuse nici o ora si sora Mariange il introducea in camera staretei pe un cavaler invaluit cu grija intr-o mantie lunga.

Dupa ce sora de serviciu trase usa dupa dinsa Claudine i se adresa cavalerului :

- Domnule Bussy-Leclerc, va rog sa luati loc Aici va aflati in siguranta.

Bussy-Leclerc se inclina si spuse cu patima :

- Doamna, pentru a-l aduce in aceasta casap< Bussy-Leclerc, proscrisul, a fost destul sa se rosteasca in fata lui un nume

- Pardaillan ?

- Da, doamna. Ca sa-l intalneasca pe omul acesta Bussy-Leclerc ar trece prin armatele reunite ale Beart nezuiui si ale lui Mayenne Va spun asta ca sa inte­legeti ca nu ma tem de nimic atunci cand e vorba de ura mea.

- Bine. domnule - spuse Claudine zimbind.■Apoi, dupa o scurta pauza :

- Domnul de Pardaillan se pregateste sa plece cu intentia de a zadarnici planurile, unei persoane la care tin mult Trebuie ca aceasta persoana sa fie prevenita de pericolul care o ameninta si, cunoscand ura dumnea­voastra impotriva domnului de Pardaillan, v-aifi chemat sa va intreb : doriti sa va satisfaceti in acelasi timp, si ura, si ambitia dumneavoastra ? Doriti sa va desco­torositi de cel pe care-l uriti si sa va asigurati, in acelasi timp, un protector puternic ?

-■ Numele acestui puternic protector? intreba Bussy, care era dus pe ganduri.

- Fausta !

- Fausta ! Asadar, n-a murit ?

- Traieste si, slava Domnului, e bine sanatoasa !

- Dar scuzati-ma, doamna ce interes aveti dum­neavoastra s-o preveniti pe Fausta de pericolul care o ameninta ?

- Domnule, as putea sa va spun ca principesa a fost binefacatoare lacasului nostru pe vremea, inca destul de apropiata, cand era atotputernica As putea sa va vorbesc despre recunostinta, dar vad, dupa zim-betul dumneavoastra sceptic, ca nu ma veti crede. Am sa va spun deci simplu: de reusita planurilor principesei depinde viitorul lacasului nostru Cea pe care vreme atat de indelungata am numit-o regina mea va sti sa rasplateasca regeste serviciul pe care i-l voi fi facut.

- Bine ! mormai Bussy. Iata un motiv pe care-l inteleg Asadar, doamna, e vorba de a o preveni pe Fausta ca domnul de Pardaillan este pe urmele ei si ca Vrea sa-i stinghereasca nitelus planurile Dar care sunt, de fapt, aceste planuri ?

- Sa aseze coroana Frantei pe capul lui Filip al Spaniei.

Bussy-Leclerc tresari si o intreba uluit :

- Si dumneavoastra vreti s-o ajutati pe Fausta in aceasta actiune, dumneavoastra ?

Claudine intelese talcul acestor vorbe, dar nu paru contrariata.

-; Domnule, am cautat sa aflu intentiile regelui Henric. Daca devine rege al Frantei, abatia din Mont-marire si stareta ei nu vor fi nici mai bogate, nici mai favorizate. Si atunci

- Perfect, doamna ! Iata inca un motiv pe care-l inteleg de minune. Accept, asadar, sa devin solul dum­neavoastra. Si acum, binevoiti sa-mi spuneti despre ce e vorba

- Iata, domnule, in cateva cuvinte : e vorba do o declaratie a lui Henric al III-lea prin care acesta il recunoaste pe Filip drept singurul lui mostenitor Pe aceasta declaratie, pe care printesa i-o duce regelui Spaniei, vrea sa puna mana domnul de Pardaillan, pentru a i-o da lui Henric de Navara, dar dumneavoas­tra trebuie s-o preveniti pe Fausta, s-o ajutati si s-o aparati in legatura cu asta, ma gandesc ca poate n-ar strica sa fiti ajutat de citiva buni manuitori ai spadei.

- M-am gandit si eu la asta, doamna - spuse Bussy surizind. Asadar, voi pleca si voi incerca sa fac rost de citiva tovarasi voinici. Ce va trebui sa-i spun prin­cipesei din partea dumneavoastra ?

- ii veti spune ca eu v-am trimis la ea si ca raman mereu umila ei servitoare.

- Asta-i tot, doamna ?

- Asta-i tot, domnule Bussy-Leclerc.

- in cazul acesta, adio, doamna - zise Bussy in-clinandu-se.

in zorii zilei urmatoare, Bussy-Leclerc calarea pe drumul Orleans-ului, spunandu-si in gand :

"Bussy, ai fost unul din stalpii Ligii unul dintre sustinatorii cei mai hotariti ai ducilor de Guise si do Maycnne unul dintre conducatorii cei mai activi si mai influenti ai consiliului Ligii guvernator al Basti-liei, unde ai stiut sa-ti agonisesti o avere onorabila.,. Ai fost in corespondenta directa cu principalii ministri ai lui Filip si unul dintre primii care au acceptat si sustinut pretentiile acestui suveran la tronul Frantei

1 Confederatie a partidului catolic, care a fost fondal in Franta in anul 1576 de catre ducele de Guise. Avand in apa­renta scopul de a apara religia catolica impotriva calvinist;!- ; Liga urmarea de fapt sa-l detroneze pe Henric III si sa-i in­scauneze in Franta pe cei dm familia Guise, capeteniile Ligii.

Inca-un cuvant, ai fost un personaj de care ar fi trebuit sa se tina seama'.

Deodata, se intrerupse din gandul lui ca sa injure : - Pe matele dracului ! Pe coarnele lui Belzebut ! Vantul asta afurisit mi se pune curmezis si-mi ridica mantia ! Sa-l ia dracu' pe domnul Boreu' si pe turbatii lui complici ! Pirdalnicul de vant vrea, pesemne, ca pezevenghiul asta dat uitarii sa fie recunoscut de vreun membru al Ligii sau de vreun hughenot, lua-i-ar dracii ! Hm ! Dar nu-mi pasa deloc daca sunt recunoscut!

Dupa ce-si drese tinuta, isi continua gandurile : "Gata ! Asa mai merge Spuneam deci ca fusesem un personaj important Si acum? in ce hal am ajuns? Nenorocirea s-a abatut asupra bietului Leclerc ! A tre­buit sa predau postul de guvernator al Bastiliei, sa parasesc in graba Parisul, sa ma ascund, sa ma var sub pamant, eu, Bussy, cu perspectiva de a fi spinzurat dac-as pica in mainile lui Mayenne, sau sfartecat dac-as fi prins de Bearnez !'

Dupa o scurta pauza, urma :

"Spinzurat ! Sfartecat Curios, ce cuvinte sucite are limba franceza ! Spinzurat ! Sfartecat ! Niciodata nu observasem cat de aspre si respingatoare sunt aceste doua cuvinte. Pe buna dreptate se spune ca mereu ai cate ceva de invatat ! Hai sa vedem, Bussy, ce preferi tu ? Sa fii spinzurat, sau sa fii sfartecat ? Ehei ! Daca-mi amintesc bine, ultimul spinzurat pe care l-am vazut avea o limba care-i atirna lunga de un cot Era de-a dreptul hidos ! Ultimul om sfartecat, pe care l-am vazut, avea picioarele si labele smulse Da, da, il mai vad inca, nu ramasese din el decat trunchiul si capul Dar oare cu, Bussy, dac-as fi sfartecat, as deveni schi­lod ? La naiba ! Nu vreau sa ajung o sperietoare de pasari ! Si pentru ca asa stau lucrurile, am hotarit, nu voi fi nici spinzurat. nici sfartecat !'

Zeulvanturilor delanord.

In clipa aceea, calul lui facu o saritura neasteptata. Bussy il dojeni, dar apoi il mangiie cu blindete, reluin-du-si sirul gandurilor :

"Asadar, prabusirea mea ca om politic e deplina E drept ca ma pot mangiia cu faptul ca mi-am salvat o parte din avere, pe care, din prevedere, mi-am pus-o la adapost. E ceva, dar prea putin. Si iata ca tocmai in clipa cand totul se prabuseste in jurul meu, cand nu-mi ramanea nimic altceva de facut decat sa ma retrag in strainatate si sa traiesc acolo nestiut de nimeni si uitat, in clipa asta apare aceasta scumpa, aceasta minu­nata stareta plina de demnitate, blagosloveasc-o Domnul cu toate harurile ! si-mi pune din nou piciorul in scara, dindu-mi posibilitatea sa-mi refac o situatie stralucita pe linga Filip, caci nu voi avea naivitatea sa trec de partea Faustei, nu, pe toti dracii ! Bussy se adreseaza intotdeauna direct lui Dumnezeu si nu sfintilor sai. Si, pe deasupra, aceasta sfinta stareta imi mai da si posibi­litatea sa ma razbun pe domnul de Pardaillan ! M-au napadit toate noroacele deodata, asa ca am dat lovitura, daca nu-s prost, si nu ca ma laud, dar am auzit tot­deauna spunandu-se ca Bussy-Leclerc are un cap tot atat de bine organizat pe cat de solid ii e pumnul Mai ramane sa ma ingrijesc de blestematii care trebuie sa ma insoteasca, dar asta-i un fleac ! Gasesc eu ce am nevoie, pe drum'.

VIII

TREI VECHI CUNOSTINTE

Hanul singuratic isi intindea prispa darapanata pina la marginea drumului desfundat. infatisarea acestui han pierdut in campie era atat de imbietoare, incat calatorul cu oarecare stare grabea pasul cand trecea prin fata lui.

Erau trei tovarasi, aparuti nu se stie de unde. Toti trei tineri - cel mai varstnic parea sa aiba abia doua­zeci si cinci de ani - darin ce hal !zdrentarosi,' botiti, jerpeliti. Sitotusivadeau un soide eleganta-, innascuta in felul lor de a-si purta mantiile, si aveau

o tinuta degajata, o dezinvoltura ce nu pareau a fi ale unor vagabonzi ordinari.

Se oprira, sovaind, in fata hanului,

- Ce cuib de hoti ! murmura cel mai tanar. Ceilalti doi ridicara din umeri, iar cel mai varstnic

zise : " ' -

- intotdeauna delicat, Montsery asta !

- Zau ! spuse al treilea. Suntem morti de oboseala, ne chioraie matele de foame, sa nu facem pe delicatii - de altfel posibilitatile noastre nici nu permit - sa intram si, in lipsa de altceva, sa ne odihnim.

Dupa ce urcara cele trei trepte ale prispei, ce tre­murau sub pasii lor, se pomenira intr-o' sala mare, pustie.

-- Patru mese, douasprezece scaunele Au vrut, chipurile, sa mobileze desertul asta - zise Saint-Maline.

- N-ai priceput - spuse Chalabre, aratand spre cele patru mese - mobila asta e asezata ca pentru un joc de copii.

- Foc! striga Montsery, aratand spre imensul camin din fundul caruia pilpaiau taciuni. Foc si lemne !

Si luind de pe jos un pumn de vrejuri uscate, le arunca in vatra, sufla deasupra lor, ajutat de altfel de ceilalti doi, si facand o flacara luminoasa tisni, piriind.

- Asta te mai inveseleste putin - spuse el.

- Dupa grinzi, nimic - rosti Saint-Maline, in urma unei cercetari atente a incaperii - nimic in afara de funingine si pinze de paianjen.

- Si nu-i nici tipenie de om - spuse, la randul sau, Chalabre. E drept ca pentru ce se gaseste pe-aici

- Hei, hangiule ! striga Montsery, batand in masa cu manerul spadei.

Hangiul aparu fara sa se grabeasca. Era o namila de om, care, dupa ce-i masura cu un ochi expert, mormai ursuz, fara bunavointa :

- Ce doriti ?

- De baut de baut si demancare. Hangiul intinse o laba mare si paroasa.

- Plata inainte.

- Badarane ! tuna Montsery.

In aceeasi clipa pumnul mi porni si se abatu drept in mutra namilei, care se rostogoli pe podea. Se ridica insa numai decat si, imblinzit, iesi cu o plecaciune, dupa

ce murmura :

- Am sa va servesc, domnilor !

In clipa urmatoare, punea pe masa trei pahare, un ulcior, o paine si o placinta.

- Altceva n-am - zise el si iesi.

Cei trei se uitara in tacere la placinta saracacioasa, apoi se privira cu jale.

- in fine - ofta Saint-Malinc - poate ca frumoa­sele zile vor mai reveni

Apropiara masa de camin si, scotindu-si mantiile, pe care le impaturira cu grija si le asezara pe scaunele, linga ei, aparura fiecare, cu pumnalul si cu sabia atarnate intr-o parte si cu pistolul la briu. Apoi, melancoliei si resemnati, atacara proviziile mult prea neindestulatoare pentru burtile lor flamande.

- Ah - suspina Montsery - unde sunt vremurile cand, adapostiti si hraniti la Luvru, mancam de patru ori pe zi ca orice bun crestin care se respecta !

- Frumoase vremuri ! adeveri Chalabre. Eram no­bilii maiestatii sale, ostenii, ba chiar intimii sai

- Iar slujba noastra ? Mereu pe linga rege, cu misiunea de a veghea asupra persoanei sale, neparasin-du-l niciodata decat din ordinul lui.

- Si ca sa ne mentinem in forma, din cand in cand cate o lovitura de pumnal sau de sabie, bine infipt intre umeri, il scapa pe rege sau chiar pe noi de vreun dusman prea intreprinzator.

- Guise stie cate ceva despre asta.

- E drept ca noi l-am servit cum se cuvine,

- in sfarsit, pe toti dracii : in ziua aceea, cand l-am ucis pe Guise, am salvat monarhia !

- Viitorul ni-era astfel asigurat.

- Da, dar lovitura de pumnal a calugarului, atin-gandu-l mortal pe rege, a spulberat intr-o clipa toate sperantele noastre - murmura Saint-Maline, visator.

- Fie ca toti dracii din iad, cu copita despicata, sa-l chinuie vesnic pe blestematul acela de Jacques Clement arzindu-i sufletul ! exclama Montsery.

- Grea lovitura a mai fost pentru noi

- indata dupa moartea regelui, ni s-a dat limpede a intelege ca noi nu existam decat prin el.

- Toatalumeane intorceaspatele- scrisni Montsery.

- Si oamenii regelui, si cei ai Ligii, precum si cei ai Bearnezului.

- Le-am tinut piept - spuse cu blindcte Saint-Maline. Si destui au primit, fara multa vorba, pentru obraznicia lor, cate o lovitura de pumnal bine tintita.

- Da, dar acum ? Ce s-a ales de noi ?

- Mii de draci ! Cand mestec pasatul asta negru pe care blestematul de hangiu ni l-a servit drept paine, cand sorb bautura asta infecta pe care ne-a dat-o drept vin, stiti voi la ce ma gandesc ? Ei bine, ma gandesc la vremea cand eram inchisi la Bastilia, de unde ne-a scos domnul de Pardaillan, si regret timpurile acelea, da, pe toti dracii, regret vremea cand eram intretinutii lui Bussy-Leclerc, caci el, cel putin, ne hranea aproape crestineste

- Asta-i adevarat, trebuie sa recunoastem ca Bussy-Leclerc s-a purtat, tot in tot, fara prea mare asprime cu noi. Turbez cand ma gandesc ca s-a dus vremea strasnicilor mese capatate de pomana si ca, poate, nici nu se va mai intoarce.

- Dac-am avea cel putin chilipirul sa intalnim vreun calator singuratic care sa doreasca sa no vina in ajutor, de bunavoie sau cu forta

in clipa aceea, se auzi in departare galopul unui cal.

Cei trei tineri se privira un moment fara sa scoata . o vorba. in sfarsit, Saint-Maline isi lua mantia, se inva­lui in ea cu repeziciune, scoase din teaca pumnalul si sabia si porni spre usa, rostind cu hotarire :

- Haidem !

- Haide ! repeta cu aceeasi hotarire Chalabre.

Jacques Clement - calugar dominican, care l-a asasinat pe Henric al III-lea al Frantei in 1089.i - ..

Montsery ramase o clipa nehotarit, apoi ii urma pe cei doi tovarasi ai sai,

Cu Saint-Maline in frunte si cu Montsery in coada coloanei, fostii "osteni' ai lui Henric al III-lea pornira de-a lungul gardurilor de maracini pe sub plopii falnici, care strajuiau drumul.

Drumetul inainta in trapul calului, fara sa banuiasca pericolul ce-l ameninta si chiar atunci cand cei trei spadasini, socotind ca e destul de aproape, ocupara drumul, isi struni calul sa mearga la pas.

Cand ajunse numai la citiva pasi de ei, ascunzindu-si armele sub mantii, cei trei se oprira, iar Saint-Maline, care era fara indoiala, in marile ocazii, seful si oratorul bandei, ii vorbi, altminteri foarte politicos si cu palaria in mana :

- Fiti bun, domnule, si stati pe loc ! Calatorul se opri supus.

Cei trei incercara sa-i vada fata, dar drumetul si-o ascunse in faldurile mantiei sale.

- Domnule - zise totusi Saint-Maline,- vad dupa tinuta dumneavoastra ca sunteti de buna seama un nobil instarit, Prietenii mei si cu mine suntem gentilomi cu obirsie aleasa si suntem patrunsi de respectul pe care trebuie sa si-l poarte unii altora oamenii de neam mare.

Ajuns aici, facu o scurta pauza, si-i arunca drume­tului o privire iscoditoare, ca sa-si dea seama de efectul produs. Acesta era de un calm impasibil. Saint-Maline facu o reverenta de o mare maiestrie si-si relua discursul :.'

- Desigur, domnule, dumneavoastra nu stiti ca drumurile sunt bintuite. de bande inarmate, membri ai Ligii sau regalisti, spanioli sau germani, elvetieni sau englezi, catolici sau hughenoti, care-i bat si-i jefuiesc

sa nu mai punem la socoteala nenumaratii indivizi care sunt din toate partidele si nu apartin nici unuia, cum ar fi vagabonzii, hotii de drumul mare, talharii si alti ticalosi, vrednici de spanzuratoare. Probabil ca nu stiti toate astea, domnule, caci altfel n-ati fi avut nesoco­tinta de a porni la drum de unul singur, cu un sac de calatorie atat de aratos ca acel pe care-l vad atirnat la

pe cei care sunt si pe cei care

oblinc. Credeti-ma, domnule - continua el dupa o noua pauza - cel mai bun mijloc de a evita orice intalnire neplacuta este de a calatori cu un bagaj modest asa cum facem noi. in felul acesta, nu sunt atitate poftele drumetilor necinstiti, care sunt feriti de ispita 'de a va sparge capul ca sa va jefuiasca. Or, domnule, tocmai acest lucru vi s-ar fi intamplat in mod inevitabil daca steaua cea buna nu ne-ar fi adus in calea dumneavoastra la momentul potrivit in consecinta, daca doriti sa ne faceti cinstea de a ne incredinta punga dumneavoastra, prietenii mei si cu mine vom accepta cu draga inima, pentru a va servi si a va face un bine, s-o ascundem sub toalele noastre in felul acesta, va veti putea sfarsi in liniste calatoria.

- Si - se amesteca in vorba Chalabre, scotindu-si la iveala pistolul,, cu surasul sau cel mai gratios - fiti sigur, domnule, ca vom sti sa aparam cu arma asta punga pe care ne-o veti fi incredintat.

- Si ca vom socoti de datoria noastra sa v-o inapoiem mai tarziu.

- Mii de draci ! La naiba ! vocifera Montsery, biciuind aerul cu sabia. De ce e nevoie de atatea po-liteturi ?

- Domnule - vorbi din nou Saint-Maline - bine­voiti a-l scuza pe amicul nostru : e tanar, e iute, dar altminteri e baiat bun.

, Ca si cum s-ar fi speriat, calatorul lasa sa-i cada cateva piese de aur pe care cei trei tovarasi le numarara, ca sa zicem asa, din ochi. Dar nu facura nici un gest ca sa le ridice.

- Nu, domnule - grai Saint-Maline - ma mihniti! Numai cinci pistoli Se poate oare ca un nobil de neam mare sa fie atat de sarac ? Sau poate ca nu aveti incredere in noi ?

- Pe Dumnezeu ! spuse Chalabre cu un aer feroce, incarcandu-si arma. Sunt foarte sensibil cand e vorba de onoare, domnule !

- Pe legea mea ! exclama Montsery, tragandu-si sabia din teaca. Nu voi ingadui.,

Din ce in ce mai ingrozit, probabil, calatorul lasa sa-i mai cada cateva monede care, ca si celelalte, rama­sera pe jos.

- Ei. ei, domnilor - spuse Saint-Maline - calma-ti-va ! Nobilul acesta n-a avut intentia sa va insulte.

Si, intorcandu-se spre drumet :

- Tovarasii mei nu sunt chiar atat de afurisiti pe cat par. Ei se vor declara satisfacuti daca veti binevoi sa adaugati la scuzele pe care le-ati aruncat adineauri, punga intreaga din care le-ati scos precum si sacul de calatorie, care trebuie sa fie bine captusit, daca judecam dupa aparente.

De data aceasta, Saint-Maline isi intari cererea prin-tr-o atitudine amenintatoare. Dar atunci calatorul, care ramasese mut tot timpul, striga : £

- Destul, destul, domnule de Saint-Maline ! Si lasand sa-i cada mantia, continua :

- Buna ziua, domnule de Chalabre. Sluga dumnea­voastra, domnule de Montsery.

- Bussy-Leclerc ! exclamara toti trei.

- Chiar el, domnilor. incantat sa va revad sanatosi ! Si adauga cu o ironie cruda :

- Va sa zica asa, de indata ce bietul Valois a dis­parut, ne-am facut talhari de drumul mare ?

- Ei, ce sa-i faci, domnule ! spuse linistit Saint-Maline. Suntem sau nu in razboi ? Dumneavoastra sunteti dintr-o partida, noi din alta ; noi va prindem, dumneavoastra platiti ca sa va rascumparati, totul e in ordine ! Nu-i oare in firea lucrurilor ?

- Leclerc asta n-a stiut niciodata sa spuna decat bazaconii - zise Chalabre dispretuitor.

- N-avem noi oare o veche socoteala cu domnul?'; Am putea s-o lichidam chiar acum - spuse Montseryj ascutindu-si pumnalul cu taisul sabiei. si

- incetisor ! Nu va suparati ! zise batjocoritor) Bussy. Apoi vorbi din nou, cu asprime :

- Stiti bine ca Bussy este in masura sa va strapunga pe toti trei ! Mai bine hai sa discutam ca niste oameni de afaceri Vreti bani ? Ei bine, va pot face sa castigatf de o mie de ori mai mult decat cele cateva sute de pistoli pe care-i veti gasi in punga mea. Si apoi, aceasta punga

trebuie sa m-o luati si va previn ca n-am sa va las. in cand ceea ce va ofer eu va va fi dat de buna voie.

Cei trei se uitara o clipa unul la altul, vadit descum­paniti, apoi privirile li se mutara asupra lui Bussy-Leclerc, care, zimbind mereu, ii observa fara sa se miste.

in cele din urma, Saint-Maline isi baga sabia in teaca si spuse :

- Pe legea mea, domnule, daca-i asa hai sa stam de vorba ! - Nu va fi niciodata prea tirziu ca sa revenim la prima discutie, daca nu ne vom intelege - adauga Chalabre.

Bussy-Leclerc incuviinta din cap si spuse :

- Domnilor, voi adauga o suta de pistoli la ceea ce v-am dat, daca va luati obligatia ca maine sa va aflati la Orleans, la hanul "La cocosul indraznet', echipati cu tot ce trebuie, asa cum se cuvine sa fie niste genti­lomi. Acolo am sa va spun ce slujba veti capata si ce vi se cere sa faceti. Dar va previn de pe acum ca veti avea de dat si de primit lovituri. Ma pot bizui pe voi ?

- O intrebare, domnule, inainte de a primi suta asta de pistoli : daca slujba pe care ne-o propuneti, nu ne convine

- Fiti linistit, domnule de Saint-Maline, va va conveni.

- Totusi, domnule

- Da, veti fi liberi sa va retrageti, iar ceea ce va voi da va ramane la dumneavoastra. in regula, dom­nilor ?

- in regula, pe onoarea noastra de gentilomi !

- Bine, domnule de Saint-Maline. Poftim suta de pistoli Si nu-i decat o arvuna La revedere, pe maine, la Orleans, la hanul "La cocosul indraznet' !

- Fiti linistit, domnule, vom fi acolo !

- Ma bizui pe voi - striga Bussy-Leclerc, indepar-tandu-se.

cat timp silueta lui Bussy-Leclerc se mai zari, cei trei viteji din fosta garda a lui Henric al III-lea ramasera nemiscati, fara sa scoata o vorba. Abia cand drumetul

disparu dupa o cotitura, abia atunci Saint-Maline se apleca si lua de pe jos piesele de aur ramase acolo,

- Hei ! exclama el ridicandu-se. Pe acest Bussy-Leclerc merita sa-l cunosti in alta parte decat la Bas-tilia ! Treizeci si cinci de pistoli, basca suta pe care o vedeti ! Fac pentru fiecare dintre noi cate patruzeci si cinci de pistoli. Traiasca Dumnezeu, iata-ne din nou bo­gati, domnilor !

- Vezi, Montsery, ca se intoarce vremea petrece­rilor ? >

- Da. Dar n-as fi crezut ca dupa ce am fost dus­manii lui Leclerc, dupa ce am fost prizonierii lui, vom deveni tovarasii lui de arme Caci vom lupta impreuna, daca am inteles bine !

- Totul e posibil - spuse sententios Saint-Maline. A doua zi, la Orleans, trei cavaleri se opreau, facand

mare zarva, in curtea hanului "La cocosul indraznet'.

- Hei ! La naiba ! Pe toti dracii ! Nu e oare nimeni in acest han nenorocit ? striga cel mai tanar.

Baietii de grajd dadura fuga spre ei. Hangiul aparu si el, strigand :

- Iaca vin ! Iaca vin, domnilor !

Si se rasti catre cei trei servitori care le luau caii in primire, asa cum obisnuia, fara indoiala :

■- Hei, Perrinet, Bastien, Guiliaume, puturosilor, banditilor, betivanilor ! Hei, iute, duceti la grajd caii acestor seniori si aveti grija sa li se dea portii bune de ovaz ! Poftiti, domnii mei, poftiti !

Cei trei cavaleri descalecasera. Cel mai varstnic din­tre ei spuse :

- Si mai ales, martafoilor, vedeti ca aceste animale vrednice sa fie bine hranite si bine tesalate. Am sa ma duc personal sa ma incredintez ca lea, fost date cele mai bune ingrijiri.

- Fiti pe pace, domnule

Cei trei cavaleri se privira zimbind si-si facura unul altuia niste complimente atat de rafinate, de parc-ar fi fost la curtea regelui si nu in curtea unui han.

- Domnule de Saint-Maline, al dracului de bine arati in tunica asta de culoarea ciresii !

- La naiba, domnule de Chalabre, ce minunate cizme aveti si ce strasnic va pun in valoare finetea piciorului !

- Zau, domnule de Montsery, aveti un aer cat se poate de maret in acest elegant costum de catifea ce­nusie. Sunteti, pe legea mea, un foarte galant gentilom !

Rizind, vorbind tare, imbrancindu-se, cei trei cavaleri patrunsera in sala pe jumatate plina. Hangiul mergea inaintea lor, cu tichia in mina, facand nenumarate ple­caciuni, stergand praful de pe masa de stejar, straluci­toare de curatenie, impingand cate un scaun si repetand intr-una :

- Pe aici pe aici Domniile voastre se vor simti admirabil la noi !

- Domniilor noastre le e foame si sete mai ales sete Drumul de azi-dimineata ne-a incins gatlejurile.

Slujnicele se zoreau, iar hangiul striga la ele :

- Madelon ! Jeanneton ! Margoton ! Hei, pacatoase­lor, iute ! Puneti masa pentru acesti trei seniori, care mor de foame intre timp, ma duc chiar eu sa scot din pivnita o sticla dintr-un vin special de Vouvray, foarte rece, pe care domniile-voastre au sa-l tina minte !.,.

- Auzi, Montsery ? Domnii mei incoace, domniile voastre incolo Acum nici pomeneala sa ni se ceara sa platim inainte !

- Pe toti dracii, parca ti se mai incalzeste nitel su­fletul, cand te vezi tratat cu respectul ce ti se cuvine !

- Asta din pricina ca acum ne zornaie banutii in buzunare.

- Spune-mi, draguta mea, cum te cheama ?

- Margoton, stimate domn.

- Ei bine, draga Margoton, sa ne faci o omleta faina, aurie si bine rumenita.

- impreuna cu una din pasarile alea grozave pe care le vad acolo, in frigare.

- Si niste pateu usor, de ciocirlii, mierle sau sitari, fara pic de grasime.

- Si ceva dulce, bunaoara : tarte, flancuri, jeleuri de fructe

:- Totul stropit cu trei sticle de Beaugency.

do

- Si inca trei sticle de Vouvray-ul acela care, in­tr-adevar, ni se pare destul de convenabil.

- Basca trei sticle de Beaujolais.

- Plus trei sticle din vinisorul acela alb de Saumur, care spumega si scanteiaza, incat iti vine sa crezi ca inghiti perle blonde.

Cand fu adusa la masa omleta, bine rumenita, cei trei izbucnira :

- Ah, simt ca renasc, ca respir ! Mi se pare ca ul­timele cateva luni au fost un cosmar ingrozitor si ca, in sfarsit, m-am trezit !

- Sa luam viata asa cum e ! Sa uitam ziua de ieri cu painea ei neagra, sa facem o primire zimbitoare noro­cului nostru, sa nu fim prea posaci in fata soartei vi­trege si sa atacam omleta !

Si va asigur ca atacul a fost impetuos ! A urmat o memorabila devastare a tuturor proviziilor, care au fost inghitite cat ai zice peste, totul fiind stropit cu vin din belsug si insotit de glume fara perdea si de ocheade aruncate slujnicelor tinere si nurlii. Iar cand pe masa nu mai ramasera decat jeleurile si prajiturile, pe care le rontaiau ca sa le treaca vremea, udindu-le cu vinisor de Saumur, cei trei spusera, cu un urias oftat de mul­tumire :

- Si acum, sa pofteasca domnul Bussy-Leclerc! Slujba ce ne-o ofera ar trebui sa fie cu adevarat ingro­zitoare, ca sa i-o refuzam !

- Dar iata-l ca vine !

Si, intr-adevar, Bussy-Leclerc venea spre ei.

- Buna ziua, domnilor ! Punctuali la intalnire ! E semn bun Ia sa va vad putin Perfect ! Superbi Zau, domnii mei, v-ati recapatat infatisarea de gentilomi ! Trebuie sa recunoasteti ca va sade mai bine decat, in mizerabila imbracaminte in care v-am, intalnit eu, Dar, zau, continuati-va ospatul Voi bea si eu cu dumneavoastra un pahar din vinisorul asta alb.

Dupa ce Bussy-Leclerc se aseza in fata paharului plin, unul din cei trei ii spuse :

- Si acum, domnule Bussy-Leclerc, asteptam sa ne comunici ce slujba ne-ati harazit.

- Domnilor, ati auzit vreodata de principesa Fausta ?

- Fausta ! exclama Saint-Maline cu o voce gatuita. Cea despre care se spune ca-l facea sa tremure pe Guise ?

- Papesa, cum i se spunea in soapta ?

- Cea care a conceput si a creat Liga Cea care era supranumita Suverana intr-un cuvant, Fausta ! Asta spune tot. La naiba, doar nu sunt doua Fauste ! Ei bine, domnilor, vreau sa va fac sa intrati in serviciul ei Sunteti de acord ?

- Cu bucurie, domnule ! Eram in serviciul unui su­veran, vom fi in serviciul unei suverane.

- Care va fi rolul nostru pe linga principesa ?

- Acelasi ca si cel de pe linga Henric de Valois inainte aveati misiunea sa vegheati asupra persoanei regelui, veti veghea acum asupra Faustei ; loveati la un ordin al regelui, veti lovi acum la un semn al Faustei ; erati ostenii regelui, veti fi ostenii Faustei.

- Acceptam acest rol, domnule de Bussy-Leclerc dar are oare principesa dusmani atat de puternici, atat de teribili, incat ii trebuiesc trei aparatori de talia noastra ?

- Nu v-am prevenit ? Va fi o adevarata batalie !

- Asa e, Dumnezeule ! Bine, batalie sa fie !

- Mai ramane sa ne spuneti cine sunt dusmanii.

- Principesa n-are decat un singur dusman - spuse Bussy, devenind deodata grav.

- Un singur dusman ? Si ne angajati pe toti trei ! Glumiti ?

- Principesa, voi trei, eu si inca altii, tot n-am fi destui ca sa-i tinem piept acestui dusman.

- O-o ! Tocmai dumneavoastra, domnule de Bussy-Leclerc, sa vorbiti asa ?

- Da - raspunse Bussy, cu acelasi glas grav - dorranule de Chalabre Si chiar adaug : cu toate sfortarile unite, nu sunt sigur ca vom izbuti !

Cei trei se privira impresionati.

- E oare diavolul in persoana? intreba Saint-Maline.

- E omul care, inchis in Bastilia, l-a bagat pe gu­vernator in locul lui, in celula, si apoi a pus mana pe fortareata si i-a eliberat pe toti prizonierii. Iar voi il cunoasteti tot atat de bine ca si mine, caci, daca eu eram

guvernatorul, dumneavoastra erati, domnilor, printre pri­zonierii aceia.

- Pardaillan !

Numele acesta tisni in aceeasi clipa din gatlejurile celor trei, care se ridicara in picioare, privindu-se in­groziti si incheindu-si, cu un gest masinal, centiroanele pe care le desfacusera, ca si cum dusmanul ar fi fost acolo, gata sa se napusteasca asupra lor.

- Vad, domnilor, ca incepeti sa intelegeti ca nu mai e de glumit.

- Pardaillan ! impotriva lui va trebui sa luptam ? Pe el trebuie sa-l ucidem ?

- Da Tot mai credeti ca noi patru vom fi prea multi ?

- Pardaillan ! Ei. dracie ! La urma urmei, ii datoram viata !

- Da, dar uiti ca ne-am achitat datoria ?

- De fapt, asa e !

- Hotariti-va, domnilor ! Sunteti 'cu Fausta ? Mer­geti impotriva lui Pardaillan ?

- Ei bine, la dracu', da, suntem cu Fausta, mergem impotriva lui Pardaillan !

- Retin acest angajament, domnilor. Si acum, beau in sanatatea principesei Fausta si a "ostenilor' ei. Beau pentru victoria Faustei si pentru succesul "ostenilor' sai.

- Pentru Fausta ! Pentru "ostenii' Faustei istrigara cei trei intr-un glas.

- Si acum, domnilor, pe cai !

- incotro mergem, domnule ?

- Spre Spania '.

IX

INTALNIREA LUI PARDAILLAN CU FAUSTA

Bussy-Leclerc, Montsery, Saint-Maline si Chalabre strabatura Franta, trecura nestingheriti Printre si-patrunsera in Catalania unde sperau, daca nu s-o gaseasca

pe Fausta, cel putin sa-i afle urma. Se oprira la Lericla atat ca sa faca un mic popas, cat si pentru a-si lua infor­matii. La han, chiar inainte de a descaleca, Bussy-Leclerc se interesa de Fausta, iar hangiul ii raspunse :

- Ilustra principesa de care vorbeste domnia-voastra a binevoit sa se opreasca in orasul nostru. A plecat cam de vreo ora, indreptandu-se spre Saragossa, pentru ca, de acolo, sa mearga la Madrid, resedinta obisnuita a curtii suveranului nostru, regele Filip, care o prefera celei de la Toledo, straveche capitala a Castiliei, astazi decazuta.

Iar la o noua intrebare a lui Bussy, ii raspunse :

- Principesa calatoreste in litiera. Nu va va fi greu s-o ajungeti din urma.

Dupa ce capatara aceste informatii pretioase, des-calecara, iar Bussy spuse :

- Tovarasii mei si cu mine suntem flamanzi si morti de sete. Se gaseste ceva de mancare la dumneavoastra ? Orice-ar fi

- Slava Domnului, avem, seniore, provizii cu care putem satisface si pe cei mai delicati, si pe cei mai in­fometati ! le raspunse hangiul cu mandrie.

- Slava Domnului ! in cazul acesta, serviti-ne ce aveti mai bun. Si nu crutati nici vinul, nici bucatele.

Peste cateva clipe, hangiul punea pe masa paine, un burduf rotunjor, trei cepe uriase, o spinare de oaie fiarta si o farfurie mare, plina cu naut fiert. intorcandu-se catre calatori, ii imbie :

- Domniile-voastre sunt servite Si, pe Dumnezeu, nu servim prea des un asemenea ospat !

- Lua-te-ar dracu ! bombani Montsery. Nenorocita asta de mancare se numeste la el ospat !

- Sa nu fim prea pretentiosi - spuse Bussy-Leclerc - si sa incercam sa ne obisnuim cu bucataria asta, caci asa ceva vom intalni cam peste tot De altfel, la nevoie ne vom scoate pirleala cu placintele si cu praji­turile care sunt, de obicei, delicioase.

Dupa o ora, cei patru tovarasi incalecara, pornira pe urmele Faustei si in curand avura satisfactia sa-i za­reasca litiera pe care niste catiri, bogat impodobiti, o purtau cu pas incet, dar sigur.

ui)

Marginit de o parte si de alta cu balarii, batut de razele nemiloase ale unui soare orbitor, drumul pietros inainta de-a lungul muntelui, trecand peste un fel de mic platou de unde se putea vedea pina departe, apoi cobora brusc si serpuia de-a curmezisul campiei ce se intindea cat vedeai cu ochii, pirjolita, monotona, fara o lunca, fara o padurice, fara nimic pe care sa ti se poata odihni privirea. Fausta si escorta ei aparura pe platou unde ramasera o clipa, intr-o lumina stralucitoare.

Mai incolo, la mare distanta, un cavaler, gonind in galop, parea ca-i alearga in intampinare. in fata ei, insa, Fausta il recunoscu pe Bussy-Leclerc si-si spuse :

"Bussy-Leclerc, aici! Ce cauta Bussy-Leclerc in Spania ?'

Facu imediat un semn si Montalta, care calarea pe linga litiera, se apleca peste greabanul calului, ca sa auda.

- Cardinale, lasati-i pe acesti cavaleri sa se apro-' pie in cazul cand vor veni sa-mi vorbeasca.

Montalta saluta si trecu la loc, in fruntea escortei, dind ordine.

Iar Fausta se instala pe pernele litierei, intr-o pozi­tie plina de gratie si de maiestate, in timp ce ochii ei, atrasi parca irezistibil de vreun fluid misterios, se in­dreptau catre cavalerul de colo, din campie, punct negru ce crestea din ce in ce mai mult.

Bussy-Leclerc si "ostenii' se oprira in fata litierei si, cu palaria in mana, asteptara ca Fausta sa-i intrebe ce vor. Atunci, ea li se adresa :

- Oare dupa mine alergati, domnule Bussy-Leclerc ? Bussy se inclina.

Fausta il privi pret de o secunda si, fara sa arate nici surpriza si nici emotie, continua :

- Sa auzim, domnule, ce aveti sa-mi spuneti ?

- Am fost trimis la dumneavoastra de catre doamna stareta a benedictinelor din Montmartre.

- Asadar, Claudine de Beauvilliers n-a uitat-o pe Fausta ?

- Pe printesa Fausta n-o poti uita cand ai avut cinstea sa fii in preajma ei, fie macar si o singura data.

Bussy facu o pauza ca sa-si dea seama de impresia produsa de raspunsul sau. foarte galant dupa parerea lui.

Nepasatoare, Fausta continua :

- Ce doreste de la mine doamna stareta ?

- Sa va instiinteze ca maiestatea sa Henric de Na-vara este la curent cu cele mai mici amanunte ale mi­siunii pe care urmeaza s-o indepliniti pe linga Filip al Spaniei Sunt multi ani, doamna, de cand Bearnezul viseaza la tronul Frantei si de cand isi face drum spre el. Acum se crede pe punctul de a-si vedea visele schim-bindu-se in realitate. Si tocmai acum interveniti dum­neavoastra, facand sa apara un adversar puternic, care poate sa-i spulbere pe veci sperantele Luati aminte, doamna, Henric de Navara nu se va da inapoi de la nici un fel de violenta ca sa va opreasca si sa va zdrobeasca Luati aminte ! Ei sunt pe urmele dumneavoastra.

- Claudine de Beauvilliers este cea care v-a trimis la mine cu aceasta veste ? intreba Fausta ganditoare.

- Am mai avut onoarea sa va spun acest lucru, doamna.

- Am fost informata ca regele Henric si-a stabilit cartierul general la manastirea din Montmartre. E ade­varat, domnule ?

- Exact, doamna.

- Se spune ca regele se aprinde foarte usor Clau­dine e tanara, frumoasa, iar calitatea ei de stareta n-o pune la adapost de ispite, cel putin asa se zvoneste,

Bussy schita un zimbet:

- inteleg, doamna Totusi, dupa cum vedeti, intre dumneavoastra si rege, stareta n-a sovait

- Bine ! rosti cu gravitate Fausta. Asta-i tot ce aveti sa-mi spuneti ?

- Scuzati-ma, doamna, dar Claudine de Beauvilliers mi-a recomandat in mod special sa angajez in serviciul 'dumneavoastra citiva gentilomi viteji si devotati si sa-i aduc cu mine.

- Ce sa fac cu ei, domnule ? intreba Fausta cu un calm care te descumpanea.

- Pai, doamna - zise Bussy-Leclerc buimacit - sa va apere ! N-ati inteles ? Veti fi atacata, chiar vio­lent atacata !

- Ne aflam in Spania, unde nimeni n-ar indrazni sa nu-i acorde respectul cuvenit aceleia care cala-toreste. sub ocrotirea regelui si a marelui sau inchizitor..: Pentru rest e destul domnul cardinal de Montalta, aici de fata.

- Dar, doamna, nu e vorba de regele Filip si de supusii sai! E vorba de regele Henric si de solii lui care sunt francezi si care, credeti-ma, se sinchisesc de ocrotirea marelui inchizitor tot atata pe cat se sinchiseste Bussy-Leclerc de o lovitura de sabie.

In clipa aceea, calatorul din campie, pe care Fausta nu-l pierdea din ochi nici o clipa, desi statea de vorba cu Lcclerc, ajunsese la poalele muntelui si, luind-o pe drumul care mergea in serpentine, disparu la o cotitura.

- Cred ca aveti dreptate, domnule - spuse in sfar-sit Fausta. Accept asadar ajutorul pe care mi-l aduceti si aprob dinainte conditiile pe care le-ati stabilit in nu­mele meu. Cine sunt acesti bravi gentilomi ?

- Trei dintre cei mai viteji si mai curajosi din garda celor "Patruzeci si Cinci', cunoscuti sub numele de "osteni' ai regelui.

Si-i prezenta pe rand :

- Domnul de Saint-Maline, domnul de Chalabre, domnul de Montsery.

Cunostea oare Fausta aceste trei nume ? Cunostea ea oare. rolul pe care, dupa cum spune gura lumii, il jucasera in moartea tragica a ducelui de Guise ? E probabil. in orice caz, nu stia ca ducele fusese lovit in lupta dreapta si ca lovitura mortala ii fusese data de catre insusi acela pe care ea il iubea si-l ura in acelasi timp. Restul desigur ca nu avea nici o impor­tanta in ochii ei.

De aceea, la salutul plin de respect al celor trei,! raspunse zimbind :

- Voi incerca, domnilor, ca intrarea dumneavoastra in serviciul principesei Fausta sa nu va. faca sa re­gretati prea mult slujba pe care ati avut-o in solda raposatului rege, maiestatea sa Henric al III-lea.

Apoi se adresa lui Bussy-Leclerc :

Si dumneavoastra, domnule ? Intrati si dumnea­voastra in serviciul Faustei ?

Aceasta intrebare fusese pusa cu atata naturalete, in­cat,, daca. ascundea cumva vreo ironie, Bussy-Leclerc nu observa.

- Scuzati-ma, doamna, dar in ceea ce ma priveste, doresc sa-mi pastrez independenta pentru o bucata de vreme. Cu toate acestea, voi avea onoarea sa va insotesc pina la curtea regelui Filip, unde am si eu niste tre­buri, iar pina acolo spada lui Bussy-Leclerc este la dis­pozitia dumneavoastra.

in clipa aceea, cavalerul din departare aparu pe coasta muntelui. isi tinea calul la pas si mergea linistit.

- Va multumesc, domnule,Dar, Dumnezeule, dupa spusa dumneavoastra, s-ar crede, intr-adevar, ca regele Henric a asmutit impotriva mea o banda de asasini.

- Doamna - zise pe un ton grav Bussy - dac-ar fi fost asa, nu m-ati fi vazut atat de nelinistit si v-as fi spus : "Acest gentilom (si arata spre Montalta) si ser­vitorii sai vor fi de ajuns ca sa va apere'.

- O - facu Fausta, altminteri foarte calma - re­gele Navarei o fi trimis impotriva noastra un corp dc armata ? Bine, dar bietul rege n-are destule trupe ca sa cucereasca regatul Frantei care-l ispiteste atata !

- Bine ar fi sa fi fost asa ! Nu, nu un corp de armata se indreapta impotriva dumneavoastra ! Ci un om, un singur om ! Dar omul acesta care se apropie de dumneavoastra cu geniul sau diavolesc, este mai de temut decat o armata intreaga. Nu e un om, doamna, ci insusi fulgerul ce se va abate- asupra dumneavoastra e Pardaillan !

- Iata-l ! spuse Fausta cu raceala.

- Pe cine ? urla Bussy-Leclerc, cu parui maciuca.

- Cel a carui venire mi-ati vestit-o.

Si i-l arata cu degetul pe cavalerul care inainta spre ei.

- Pardaillan ! urla Bussy-Leclerc.

- Pardaillan ! in sfarsit ! tuna Montalta.

- Domnul de Pardaillan ! repetara cei trei.

Se aflau acolo cinci nobili, viteji toti cinci si avand fiecare la activul sau multe dueluri si batalii castigate. Erau inconjurati de o trupa inarmata. Veneau din inima Frantei sau din fundul Italiei ca sa se intalneasca cu Pardaillan

Pardaillan se apropia, iar ei se uitau unii la altii, si erau albi ca varul. Si fiecare putea sa citeasca in ochii vecinului sau acelasi fior pe care-l simtea stre-curandu-li-se pina-n maduva oaselor. Se privira unii pe altii si-si dadura seama ca le e frica.

El, in timpul acesta, singur, stand in sa, cu un zam-bet siret pe buze, inainta linistit. Iar cand ajunse la doi pasi de Fausta, toti cei cinci pusera mana pe sabie si se asezara in pozitie de atac

- inapoi cu totii ! striga Fausta cu un glas atat de aspru, cu un gest atat de poruncitor si cu o atitu­dine atat de maiestuoasa, incat ramasera pironiti pe loc, privindu-se ingroziti.

Iar la un gest si mai poruncitor, si mai autoritar inca se retrasera, bombanind, pina nu-i mai auzira vo­cea, lasandu-i pe cei doi fata in fata.

Pardaillan se inclina cu gratia semeata care-l carac­teriza, si-i spuse cu un zimbet plin de scanteietoare ironie :

- Doamna, sunt bucuros sa vad ca ati scapat cu bine din uriasul pirjol care a mistuit palatul Riant.

Fausta il invalui intr-o privire patrunzatoare.

- Vad ca si dumneavoastra ati scapat cu bine.

- Fiindca veni vorba, doamna, nu stiti cumva ce mana criminala sau pur si simplu neindemanatica, a aprins formidabilul incendiu in care, multa vreme, am crezut ca v-ati pierdut pretioasa dumneavoastra viata ?

- Nu cumva stiti dumneavoastra, cavalere ? ii in­toarse vorba Fausta, pe un ton foarte natural.

- Eu, doamna ? o intreba Pardaillan, cu aerul cel mai nevinovat. Ei, bunule Dumnezeu, de unde vreti sa stiu ? !

- in cazul acesta, domnule, de unde sa stiu eu ceea ce va este necunoscut dumneavoastra ?

- Fentru ca, doamna mea, inca n-am uitat de o numita varsa isi aminteste doamna de acea frumoasa

varsa pusa in fundul Senei anume pentru mine, si in care am fost silit sa stau o noapte intreaga ?

Fausta clipi imperceptibil, ceea ce nu-i scapa insa lui Pardaillan, caci ii spuse :

- Da, citesc pe fata dumneavoastra ca. va amintiti de acest lucru Fierul, focul, apa, pe care le-ati dez­lantuit impotriva mea, v-au tradat rand pe rand. Astfel ca ma intreb - urma el rizind - ce stihie mai aveti de gand sa dezlantuiti astazi impotriva mea ?

O clipa, cavalerul tacu, ganditor, cu o expresie ne­grait de melancolica, in timp ce ea-l privea cu o admi­ratie ascunsa. Apoi, continua, cu expresia aceea de ne­pasare si batjocura :

- Asta ca sa va arat ca sunt destul de obisnuit sa ies din incurcatura Dar dumneavoastra ? Veti crede oare ca am fost asigurat ca v-ati gasit o moarte ingro­zitoare in acel incendiu ? Veti crede oare ca am tre­cut printr-o spaima de moarte la auzul acestei vesti ?

in ciuda stapinirii sale de sine, Fausta nu-si putu retine o miscare, iar ochii ii scaparara. Dar el urma sa vorbeasca :

- Dumnezeule, asa e ! imi spuneam ca dac-as fi fost mai putin grabit sa scap din cuptorul acela, as fi putut, ar fi trebuit sa va salvez si aveam adevarate remus-cari din cauza grabei mele prostesti care v-a pricinuit moartea.

Fausta il privea cu ochii ei ca diamantele negre, a caror stralucire era invaluita de o tandra duiosie, si rasufla grabit sub masca-i impasibila, caci vorbele aces­tea, pe care Pardaillan le rostea pe un ton detasat, ca si cum le-ar fi adresat lui insusi, trezeau in sufletul ei zbuciumat o speranta nesabuita.

El izbucni din nou in ras si spuse :

- Uitasem ca o femeie desteapta ca dumneavoastra nu putea sa omita luarea anumitor masuri sigure pentru a iesi nevatamata dintr-o situatie atat de periculoasa lucru pentru care va felicit.

Fausta simti o strangere de inima la auzul acestor vorbe sfidatoare ca o insulta.

- Oare pentru a-mi spune aceste lucruri ati venit la mine ? il intreba ea, cu privirea din nou rece si cu fata ca de piatra.

- Nu, Dumnezeu mi-e martor ! Si va cer iertare ca va tin asa in soarele asta fierbinte ca sa ascultati, cu o rabdare pentru care va sunt nesfarsit de recunos­cator, neroziile ce vi le-am spus pina acum.

Fausta incuviinta din cap si-l intreba :

- Dar cum se face ca va intalnesc calarind sub cerul stralucitor al Spaniei ?

- Va cautam - raspunse simplu Pardaillan. Pentru a douaoaraFaustanu-si putu stapini o

tresarire.

- Ei bine - ii spuse ea, cu privirea din nou tan­dra - acum ca m-ati gasit, spuneti-mi, pentru ce ma cautati ?

Fata lui Pardaillan deveni, la randu-i, de nepatruns.

- Doamna, maiestatea sa regele Henric m-a insar­cinat sa-i aduc inapoi un anumit document ce se afla in posesia dumneavoastra si pe care il duceti regelui Spaniei. Si va cautam sa va intreb daca doriti sa-mi predati mie acest document.

in timp ce vorbea, Fausta parea pierduta intr-un vis indepartat, dar cand el tacu, cu un glas scazut, patrun­zator, ii spuse, atintindu-si asupra lui ochii plini de vapai, ca si cum ar fi vrut sa-i transmita vointa ei :

- Cavalere, nu prea de mult v-am oferit un regat in Italia, iar dumneavoastra ati refuzat, sub pretext ca ar fi trebuit sa luptati impotriva unui batran Cu toate ca batranul se numea Sixt al V-lea, refuzul acela nu m-a mirat venind din. partea unui spirit cavaleresc ca al dumneavoastra. Planurile pe care le faurisem, si pe care refuzul dumneavoastra de atunci le nimicea, le-as putea relua acum, aducandu-le unele schimbari De data aceasta nu mai e vorba de a ataca un batran E vorba de a incheia o alianta cu un suveran cel mai puternic de pe pamant

Fausta facu o pauza. .

Atunci el o intreba din nou, cu un glas linistit, ca si cum n-ar fi auzit nimic :

- Doamna, vreti sa-mi dati pergamentul ?

Fausta simti inca o data impunsatura indoielii si a descurajarii. Dar vazindu-l atat de calm si atat de atent - in aparenta - continua :

- Ascultati-ma, cavalere in schimbul acestui per­gament, veti obtine postul de comandant suprem al ar­matei pe care Filip o va trimite in Franta. Iar.'aceasta armata va fi formidabila, asa cum o cere o asemenea actiune Sub comanda unui sef ca dumneavoastra, ar­mata aceea va fi invincibila in fruntea trupelor dum­neavoastra va veti napusti asupra Frantei, il veti bate fara greutate pe Bearnez, veti pune mana pe el si' apoi va fi judecat si condamnat ca atitator la erezie Filip al II-lea va fi recunoscut ca rege al Frantei, iar dum­neavoastra se va crea pentru dumneavoastra un post de conducere special, ceva cum ar fi viceregele Fran­tei ! Va veti multumi cu asta pina cand, scurtand titlul cu un cuvant, veti putea, in virtutea dreptului de cuceritor, sa va puneti pe cap coroana regala Iata pla­nul meu Spuneti doar un cuvant, cavalere de Par­daillan, si va predau numaidecat pergamentul pe care mi-l cereti pentru Henric de Navara.

Pardaillan repeta glacial :

- Doamna, binevoiti sa-mi predati pergamentul pe care am promis sa-l duc maiestatii sale Henric, regele Frantei ?

Fausta il privi o clipa si, rasturnandu-se pe perne, ii raspunse cu glas morocanos :

- V-am oferit pentru dumneavoastra acest pretios pergament, insa l-ati refuzat il voi duce, asadar, lui Filip.

- Cum doriti, doamna - raspunse Pardaillan incli-nandu-se.

- Si atunci, ce veti face ?

- Eu doamna voi astepta Si deoarece santeti hotarita sa mergeti la Madrid, voi merge si eu Nu va spun, deci, adio, ci la revedere, doamna

- La revedere, cavalere - raspunse Fausta cu un ton ciudat.

Pardaillan saluta cu un gest larg si porni din nou linistit pe drumul pe care venise.

Dupa ce disparu dupa prima cotitura, Bussy-Leclerc, Chalabre, Montsery, Saint-Maline si Montalta inconju­rara litiera, injurand si blestemand, iar Montalta izbucni:

- De ce, doamna, de ce ne-ati impiedicat sa-l ata­cam pe acest vagabond ?

- Da ! De ce ? zise si Bussy, scrisnind din dinti. Fausta ii privi o clipa cu un zimbet plin de dispret.

- De ce ? Pentru ca tremurati de frica, domnilor!

- Pe Cristos ! Pe toti dracii !

- Doamna, mai e timp ! O singura vorba, si omul acesta nu mai ajunge pina la poalele muntelui !

- Da ? Ei bine, incercati

Si le arata cu degetul spre Pardaillan, care isi facuse din nou aparitia pe drumul serpuitor.

Umiliti de atitudinea ei dispretuitoare si inciudati de dispretul si mai jignitor al aceluia care plecase fara a-i fi luat macar in seama, se bulucira, impingandu-se unii pe altii si bombanind tot felul de amenintari surde.

Iar Fausta, cu un zimbet ciudat, se ridica pe perne si se rezema in coate, luind pozitia cuiva care se pre­gateste sa asiste comod la un spectacol interesant.

Spuneam ca drumul serpuia de-a lungul muntelui in asa fel incat, la coborire, aveai: in dreapta masa granitica ce se ridica impunatoare si feerica prin infa­tisarile nesfarsit de variate pe care le lua sub razele magice ale unui soare orbitor ; in stanga, pantele cand dulci, cand povarnite, adesea absolut drepte, pereti ai unor prapastii adinei, gata parca sa inghita pe cel ce face un pas gresit :- victima schilodita si ciopirtita de aloesii uriasi sau de ghimpii cactusilor.

Cat despre ceea ce noi numim drum, nu era decat fagas scobit de potcoavele cailor si ale catirilor care, cu timpul, izbutisera sa taie un fel de carare caprici­oasa, cand destul de larga ca sa ingaduie mai multor cavaleri s-o abordeze frontal, cand prea stramta pentru a lasa sa treaca un singur om.

Totusi, pe ici pe colo, oamenii se indurasera sa mai indrepte si sa mai imbunatateasca drumul taiat de animale.

Cei cinci aparatori ai Faustei pornisera de-a valma in urmarirea lui Pardaillan. Drumul, ingustandu-se, ii

silea sa mearga in rand cate unul si iata care era ordi­nea de mars stabilita de intamplare in frunte, Bussy-Leclerc, urmat de Saint-Maline, Chalabre si 'Montsery, iar Montalta incheia coloana. Cat despre Pardaillan, se afla la un cot al drumului, unde opera animalelor fu­sese oarecum modelata de oameni, in asa fel, incat exista acolo un soi de mica platforma.

Cand auzi in spatele lui tropotul cailor, se intoarse :

- Ia te uita ! E viteazul Bussy-Leclerc, si cei trei draguti pe care i-am scos din Bastilia, si inca unul pe care nu-l cunosc ! De ce i-o fi impiedicat Fausta sa ma atace cand eram sus ? Acolo aveau cel putin loc, pe cand aici.»

Si clatina cu inteles din cap, zimbind siret, in timp ce cerceta terenul.-Fara graba, isi intoarse calul si-l baga intr-o adincitura linga perete, cu crupa aproape lipita de niste uriase stanci pravalite. Astfel asezat, avea in fata lui poteca pe care venea Bussy ; in spate, stan-cile ca niste metereze ; la stanga, era coasta muntelui, iar in dreapta, prapastia.

Nu putea fi atacat, deci, decat din fata si numai de cate unul dintre ei.

Astepta cu sabia scoasa, si abia cand Bussy-Leclerc ajunse la citiva pasi de el, i se adresa :

- Ei, domnule Bussy-Leclerc, incotro alergati asa ? Oare dupa lectia de scrima pe care v-am fagaduit-o acum cateva luni ?

- Fanfaron mizerabil! urla Leclerc, atacand cu sa­bia ridicata. Asteapta tu, am sa-ti dau lectia pe care de mult o meriti !

- Nici nu vreau altceva - raspunse Pardaillan, aparandu-se.

- Omoara-l ! Omoara-l ! strigara cei trei osteni ai regelui.

- Usurel, domnilor Daca vreti sa ma ucideti, nu trebuia sa-l puneti in frunte pe scolarul asta

- Pe moartea mamei mele. eu, Bussy, scolar !

- Si inca un scolar prost care nu stie nici macar sa-si tina sabia Hei ! Hop 1 in garda !

?n aceeasi clipa, sabia ii sari lui Bussy din mana, cazand in prapastie.

- Ptiu, drace ! mugi Leclerc, smulgandu-si parul din cap. . ., .

indaratul lui, Saint-Maline zbiera :

- Loc ! Faceti-mi loc, pe toti dracii !

Bussy, naucit, nu se.misca din loc, barand in continuare drumul celorlalti. Deodata, rotindu-si privirea ca un nebun, il zari pe Montalta care descalecase, se strecurase in fata si-i intinsese sabia lui.

Bussy o apuca cu un racnet de bucurie si, fara sa sovaie, ataca din nou, cu capul in pamant.

- Iar ! spuse Pardaillan. Zau, domnule, nu te mai saturi ! ' '

Si in aceeasi clipa, sabia lui Bussy descrise o curba in aer si se duse s-o intalneasca pe prima, in fundul prapastiei.

- Ei ! zise Pardaillan. Acum esti mai multumit ? Daca socotesc bine, este pentru a cincea oara cand te dezarmez Hotarit lucru, cu mine n-ai noroc !

Bussy isi ridica mainile spre cer, isi inabusi un bles­tem si se prabusi, coplesit de furie si de rusine.

Ar fi fost pierdut daca Pardaillan - cu un gest de suprema umilire, dar si de suprema generozitate - nu l-ar fi apucat cu mana lui de fier si nu i-ar fi prop­tit in sa trupul lesinat.

Saint-Maline se caznea in zadar sa treaca in locul Lui Bussy, cand Montalta se aseza in fata lui si, cu o voce joasa si suieratoare, ii spuse :

- Nu te misca, domnule, daca tii la viata dumitale !

- Pe toti dracii, esti nebun ? !

- Nu te misca, iti spun Omul asta e un demon ! Daca ne luam dupa el, ne ucide pe toti, unul dupa altul, ori ne va dezarma Luati-l pe Bussy si intorce-ti-va la principesa Va ordon, in numele ei Haideti, domnilor !

Pardaillan se intoarse catre cei trei "osteni' si-i in­treba cat se poate de amabil :

- Cine urmeaza, domnilor ?

Dar Saint-Maline, Chalabre si Montsery se supusera bombanind poruncii cardinalului ; aruncand priviri fu- rioase atat lui Montalta cat si lui Pardaillan, descalec-a

cara, ii luara cu ei pe Bussy si se caznira sa- readuca in simtiri.

intre timp, Montalta se protapi in fata lui Pardaillan si-i spuse, palid de furie stapinita :

- Domnule, aflati ca va urasc !

- Ei, si ? Dar pe dumneavoastra nici nu va cunosc! Cine sunteti, domnule ?

- Sunt cardinalul Montalta - raspunse celalalt batos.

- Nepotul admirabilului domn Peretii ? Cum se simte unchiul dumneavoastra ? zise Pardaillan cu cel mai gratios suras al sau.

- Va urasc, domnule

- Ati mai spus-o o data - observa cavalerul cu raceala.

- Si am sa va ucid !

- Aha, asta e altceva ! Si cum va ganditi sa ma ucideti ?

- V-am prevenit, domnule - spuse Montalta seras-nind. Ne vom mai intalni.

- Chiar acum, daca doriti Nu ? Bine, in acest caz, unde veti voi dumneavoastra si cand veti voi.

In vremea asta, "ostenii' se departasera, ducandu-l cu ei pe Bussy-Leclerc, care, revenindu-si isi plingea infrangerea, fara sa ia in seama consolarile pe care ceilalti i le ofereau cu darnicie. La o distanta destul de mare, venea dupa ei Montalta, dus pe ganduri.

- La revedere, domnilor ! le striga Pardaillan, si, ridicand din umeri, isi continua. drumul fluierand un cantec de vanatoare de pe vremea lui Carol al IX-lea. Dar nu facu nici cincizeci de pasi si auzi un foc de arma. Glontul cazu la citiva metri de el, pe versantul pe care tocmai trecea.

inalta repede capul. Montalta, singur, aplecat peste marginea prapastiei, deasupra lui, tinea in mana pisto­lul inca fumegand pe care-l descarcase. Vazind ca lovi­tura a dat gres, cardinalul sari pe cal si, cu un gest amenintator, Porni pe urmele tovarasilor sai.

X

DON QUIJOTTE

Continuindu-si drumul spre campie, cavalerul isi spunea :

"La dracu' ! Daca si-ar fi calculat mai bine bataia armei, s-ar fi terminat cu domnul ambasador si cu mi­siunea lui !'

Si, incruntand din sprancene, isi urma gandurile: "Bussy-Leclerc si ceilalti m-au atacat ca niste gen­tilomi, spada contra spada. Celalalt e omul bisericii si incearca sa ma asasineze. Trebuie supravegheat in­deaproape ! Ma uraste, mi-a spus-o, dar de ce ? Nici nu-l cunosc.' Se gandi o clipa si, ridicand din umeri, gest care-i era familiar, spuse cu voce tare :

- A dracului treaba ! Oare voi ramane asa toata viata ? Bietul meu tata, dac-ar mai trai, ar putea sa ma copleseasca, pe buna dreptate, cu cele mai grele ocari. Bine, iata-ma scapat din capcanele intinse de muntele asta. Aici, cel putin, se vede de departe cand vine cineva. Singur, la adapost de orice atac, cu con­stiinta curata, platindu-mi toate datoriile, izvorite din recunostinta sau din ura, puteam sa privesc evenimen­tele ca simplu spectator si sa-mi ingadui sa traiesc o viata linistita. Da, mii de draci, caci, mai la urma ur­mei, ce-mi pasa mie de afacerile regelui Henric si ale regelui Filip ? Si de doamna Fausta, si de papa ? Si de biserica si de Reforma ? Si de mai stiu eu ce ?

Se intoarse si-i zari in departare pe Fausta si inso­titorii ei, ajunsi la poalele muntelui. Clatina din cap :

- in loc de asta, iata-ma intepat de streche, iata ca-mi var din nou nasul unde nu-mi fierbe oala Din nou zvarlit in mijlocul unui joc in care n-am ce cauta si in care prezenta mea incurca totul Si ma mai mir, prostul de mine, ca niste oameni pe care nu-i cunosc imi vor moartea. Pe Pilat, dar ar trebui sa ma mir daca n-ar fi asa Unde mai pui ca lucrurile abia sunt la inceput si ca nu va trece multa vreme si toti sutangiii din Spania, si Dumnezeu stie ca sunt destui, vor tabari asupra-mi !

Se mai intoarse o data, dar nu mai zari escorta Faustei.

Basta ! exclama el scuturandu-se, cu un zimbet siret. Am intrat in hora De altfel, am mai vazut eu multe si, slava Domnului, nu sunt ciung !

Tot vorbind asa cu sine insusi, sosi la Madrid fara sa mai zareasca nici 'o singura data escorta Faustei si fara sa i se mai intample ceva demn de a fi pomenit.

Pe malul Mancanares-ului, pe o movila, chiar pe lo­cul unde se ridica astazi palatul regal, se afla pe atunci Alcazarul, resedinta regelui.

Pardaillan merse de-a dreptul acolo. Primul ofiter caruia ii ceru informatii ii raspunse :

- Maiestatea sa a parasit Madridul acum cateva zile.

- Si unde s-a dus ?

- La Sevilla, in fruntea unui corp de armata cas-tilian, ca sa supuna pe eretici : evrei, musulmani si tigani.

- Iata o fapta cu adevarat demna de acest mare rege - spuse Pardaillan cu glasul cel mai mieros.

Ofiterul castilian, incantat de aceasta aprobare magu­litoare, adauga :

- Regele a jurat sa curme erezia in tot regatul. Va trebui ca evreii si maurii sa se converteasca, sau de nu

- Vor fi fripti cu gramada! Slava Domnului! Asta ii va invata cum sa traiasca ! Si cum pentru nimic in lume n-as vrea sa pierd un spectacol atat de instruc­tiv, ingaduiti-mi, domnule, sa va parasesc.

Si, dind pinteni calului, Pardaillan porni din nou la drum, printre munti si campii.

Trecand de Cordoba, dupa ce strabatu adevarate pa­duri de portocali si maslini, de-a lungul malurilor Gua-dalquivirului, al carui curs era stavilit de mii de mori de ulei, ajunse la Carmona, oras fortificat, la cateva leghe de Sevilla, unde ramase cu totul surprins vazind ca armata regala isi inalta corturile.

Pardaillan intreba de ce s-a oprit armata atat de aproape de tinta.

- Pentru ca astazi e marti, i se raspunse.

- Marti, facu Pardaillan, zi consacrata Lui Martc Prielnica, deci, unei actiuni razboinice ca a voastra.

- Dimpotriva, zi nefasta, seniore. Oricine stie ca o actiune inceputa intr-o marti e menita unei nereusite sigure.

- Ca sa vezi! La noi, in Franta, vinerea e cea care are neplacuta faima de a fi purtatoare de ghinion » Asadar, regele isi va aseza tabara aici ?

- Nu, domnule, regele este un suveran curajos, dus­man al oricarei superstitii. El si-a continuat drumul vite­jeste, iar asta-seara va dormi la Sevilla.

- Atunci, spuse Pardaillan cu gravitate, intru-cat si eu sunt, in felul meu, dusmanul oricarei super­stitii, voi face ca si curajosul dumneavoastra suveran : ma voi duce, vitejeste, sa dorm la Sevilla.

Si porni din nou la drum.

Catre seara, zari, in sfarsit, escorta regelui, care se tara cu sulite si steaguri pe drumul prafuit, strajuit de paduri de maslini, arbori de pluta, portocali si palmieri.

Socotind ca n-are rost sa se tina dupa ei, in pasul asta, se avanta in galop prin padure si in scurt timp le-ar fi luat-o inainte, dar se opri si-si spuse :

"Ei, drace ! Daca tot am prilejul, ia sa vad ceva mai indeaproape figura acestui suveran curajos, caruia nu-i este frica sa intreprinda intr-o zi de marti nimi­cirea unui numar de supusi ai sai !'

Cocotati pe niste cai cu gateli scumpe, o suta de seniori, imbracati in armuri de fier si cu lancea in mana mergeau inaintea unei litiere mari si elegante, trasa de catiri impodobiti cu poclazi in culori tipatoare, acoperite cu plase incununate de panglicute si funde, ce atirnau pina la pamant. Hamurile superbe erau impodo­bite cu rozete, ciucuri si canafuri multicolore, avand deasupra multe scoici, placi de metal, inele si clopotei de argint, ce sunau cu un clinchet vesel.

Imbracat intr-o haina bogata dar sobra, croita din matase si catifea neagra, regele statea pe jumatate tran-tit pe pernele de catifea cusute cu fir de aur.

Cam scund', chel, cu obraji supti, cu barba si parul taiate scurt si carunte, cu privirea rece, de o fixitate neobisnuita, inzestrat mai degraba cu o morga dispre­tuitoare decat cu o adevarata maretie, parea o figura posaca si glaciala, de-a dreptul un spectru !

Cel putin asa il vazu Pardaillan pe regele' Filip al II-lea, maiestatea sa catolica, pe atunci in varsta de saizeci si trei de ani.

Indaratul litierei se inalta un alt zid viu, facut din fier si din otel.

- Doamne ! mormai Pardaillan indepartandu-se in goana mare, intunecata figura! Si pe suveranul asta intunecat viseaza Fausta sa-l impuna poporului Frantei, care este atat de vioi si de vesel! Pe Pilat, numai vederea acestui inghetat despot si ar fi de ajuns ca sa incremeneasca pe veci rasul pe frumoasele buze ale fe­telor din Franta!

Sevilla, capitala Andaluziei, avea pe atunci alta im­portanta decat in zilele noastre. Asezata in plina campie, lipsita de orice aparare naturala, afara de cea dinspre Guadalquivir, era protejata de un zid crenelat, iar cincisprezece porti principale pazeau intrarea in oras.

Pardaillan isi facu intrarea prin poarta Macarena, situata in nordul orasului, tocmai cand soarele apunea in flacari de purpura si de aur.

Pentru cei ce vor sa stie de unde vine numele acesta bizar, vom spune ca era numele unei infante maure.

Zarind un calaret a carui figura i se paru simpa­tica, Pardaillan il ruga sa-i recomande un han con­venabil, care sa nu fie prea departe de palatul regal. Calaretul ii arunca o privire patrunzatoare si-l cerceta o clipa cu o atentie si cu o staruinta care l-ar fi facut pe Pardaillan sa sara in sus, daca in privirea si zambetul acestui necunoscut n-ar fi simtit o simpatie sincera si un fel admiratie; in mod vadit, cavalerul acesta il sorbea din ochi cu duiosia unui parinte care-si admira fiul mult iubit.

De aceea, neprimind nici un raspuns, Pardaillan, care nu era prea rabdator din fire, repeta intrebarea cu un zimbet blajin :

- Domnule, am avut cinstea sa va rog a-mi reco­manda un han.

Necunoscutul tresari si-i spuse :

- O, scuzati-ma, seniore. Un han? in apropiere de Alcazar ? Pai, "Hanul Turnului' mi se pare foarte potrivit. E foarte convenabil si, apoi, hangiul imi este prieten. Dar sunteti strain, seniore, francez? Da, se vede! Daca mi-ati ingadui, m-as simti onorat sa va conduc eu insumi la "Hanul Turnului' si sa va dau in grija hangiului.

- Domnule, mii de multumiri! Primesc foarte bucu­ros propunerea dumneavoastra indatoritoare, dar va rog sa ma credeti ca eu ma voi simti cel onorat, raspunse Pardaillan, examinand, la randu-i, pe calauza sa dintr-o privire fugara.

Era un barbat trecut de patruzeci de ani. inalt si slab, avea o frunte superba si larga de om inteligent, incununata de un par bogat, ondulat natural, dat pe spate si usor incaruntit la tample, niste ochi vii, patrun­zatori, cand stralucitori de malitie, cand visatori, ca de vizionar ; un nas lung si coroiat; pometii iesiti, obrajii supti, o mustacioara neagra cu varfurile ridicate, si un barbison ascutit.

Cavalerul observa ca necunoscutul purta o imbracaminte foarte ingrijita, desi cam uzata, si ca parea sa se serveasca anevoie de bratul stang. In sfarsit, ca purta la sold o sabie lata si puternica.

Pornira la drum, unul linga celalalt si, in timp ce mergeau, necunoscutul ii dadu, cu o bunavointa neobo­sita si cu o pricepere ce-l uimi pe Pardaillan, infor­matii clare si precise despre tot ce socotea el ca-l poate interesa pe strain.

Ajunsi in piata San-Francisco,Pardaillanintreba :

- Ce semnificatie are altarul ridicat in piata asta?

- Seniore, in fata acestui altar, sfinta Inchizitie se Straduieste ca, arzindu-le trupurile, sa. salveze sufletele acelor mizerabili care se incapatameaza sa nu recunoasca binefacerile sfintei noastre religii.

Nimic n-ar putea reda tonul cu care au fost rostite aceste vorbe si care, luate in sine, erau cu totul in spiritul vremii. Pardaillan il fixa o clipa pe interlocu­torul sau ; acesta ii sustinu privirea cu aerul cel mai nevinovat.

Apoi cavalerul francez sopti cu o melancolie de negrait:

- Ce frumoasa, buna si usoara ar putea sa fie viata sub cerul acesta stralucitor, in aerul acesta inmiresmat, in mijlocul acestei naturi bogate si incantatoare. Cat de buna ar fi viata, daca oamenii s-ar purta ca oameni adevarati si nu ca niste, fiare dezlantuite ! Da, dar oamenii sunt asa cum sunt, niste jivine salbatice, care, mai mult sau mai putin, isi ascund adevarata lor infatisare.

Necunoscutul ascultase aceste reflexii cu vadita bucu­rie si murmura la randu-i niste vorbe pe care Pardaillan nu le intelesese prea bine.

Apropiindu-se de fluviu, necunoscutul spuse, aratand spre un turn incastrat in incinta palatului regal:

- Hanul Turnului, catre care va conduc, isi dato­reaza numele vecinatatii sale cu acest turn.

- Si cum se numeste turnul ?

- Turnul de aur E lada in care suveranul nostru inchide bogatiile ce-i vin din Africa.

- La naiba, dar mare mai e lada asta ! in ce ma priveste, m-as multumi si cu o ladita ! facu Pardaillan.

- Eu m-as multumi cu si mai putin ! Puteti sa va dati seama de asta si dupa imbracamintea mea - zise necunoscutul, rizind si el.

- Domnule - rosti cu gravitate Pardaillan - cat de putin conteaza ca imbracamintea e saraca si chimi­rul gol. Dupa infatisare, vad ca aveti ceea ce regele dumneavoastra n-ar putea sa dobindeasca niciodata, cu toate comorile sale, fie ele chiar atat de mari, incat sa incapa intr-o suta de lazi ca turnul asta.

- Nu zau, domnule, zise necunoscutul zeflemi­tor, dar ce gasiti dumneavoastra atat de pretios la mine ?

- Dumneavoastra aveti asta si asta, raspunse Pardaillan ducandu-si degetul, pe rand la frunte si la piept.

Necunoscutul nu arbora o falsa modestie, ceea ce-l intari pe Pardaillan in parerea buna pe care incepuse sa si-o faca despre el. El se multumi doar sa murmure ceva, dar de data asta cavalerul il intelese.

- Minunat ! Ca si don Quijotte !

Si, apropiindu-si calul, se prezenta foarte solemn, cu palaria in mana :

- Seniore, sunt Miguel de Cervantes de Saavedra, nobil castilian, si m-as simti onorat mai presus de orice daca mi-ati ingadui sa ma consider prietenul dum­neavoastra.

- Eu, domnule, sunt cavalerul de Pardaillan, nobil francez, si mi-am dat seama din capul locului ca santem facuti sa ne intelegem de minune. Dati-mi mana, si va rog sa fiti convins ca daca cineva se simte onorat, acela sunt eu.

Cei doi prieteni se imbratisara cu caldura, in curand ajunsera la han si, inainte de a descaleca, Pardaillan spuse :

- Domnule de Cervantes, nu sunteti de parere ca nu ne putem rezuma doar la atata si ca legatura noas­tra astfel inceputa nu poate continua cum se cuvine decat la o masa si ciocnind un pahar?

- Asta-i si parerea mea, domnule, raspunse Cer­vantes zimbind.

- Pe Dumnezeu, domnule, imi inveseliti inima ! Nici nu stiti cat de odihnitor e sa intalnesti din cand in cand cate un om care dispretuieste prefacatoriile, care-si arata in mod deschis sentimentele si cu care se poate .vorbi de la inima la inima.

- Da, spuse Cervantes ganditor. Vad ca placerea aceasta o aveti destul de rar.

- Intr-adevar, foarte rar.

- Asta din pricina ca, pentru a intelege si a pretui o fire atat de simpla si de dreapta ca a dumneavoastra, e nevoie sa fii tu insuti inzestrat cu un suflet foarte simplu si foarte drept. Or, cavalere, in epoca noastra, ingrozitor de strimba si de intortocheata, dreptatea si simplitatea trec drept crime de neiertat. Cand nenoro­citul atins de aceasta monstruoasa meteahna comite im­prudenta de a si-o da in vileag, oamenii onorabili care alcatuiesc uriasa turma a ceea ce indeobste se numeste "societate', se napustesc asupra lui cu sabia in mana, gata sa-l taie ; iar lucrul cel mai putin grav ce i se poate intampla este de a trece drept nebun Cred ca dumneavoastra stiti cate ceva despre aceste lucruri

- Pe Dumnezeu, e adevarat! Pina astazi n-am in-talnit decat niste lupi care mi-au aratat coltii si care au incercat, sa ma sfisie Dar, dupa cum puteti con­stata si dumneavoastra, nu arat prea rau din pricina asta.

Tot sporovaind asa, intrara in han si trebuie sa recu­noastem ca recomandarea lui Cervantes nu era lipsita de valoare, caci, lucru cu totul remarcabil intr-o tara unde nepasarea oamenilor nu e intrecuta decat de cum­patarea lor foarte mare, hangiul se arata foarte primitor si se grabi sa pregateasca ospatul pe care Pardaillan voia sa i-l ofere noului sau prieten.

- Vom sta de vorba - ii zise Pardaillan lui Cer­vantes - si in timp ce vom bea din vinurile tarii mele, care poate ca nu sunt chiar asa de bune ca ale dum­neavoastra, dar care stiu sa dezlege in chip placut lim­bile cele mai incapatinate, imi veti spune cine sunteti, iar eu va voi spune cine sunt eu.

in asteptarea cinci se asezara la o masa in curtea interioara a hanului, printre alti musterii destul de numerosi, in fata unei sticle de vin vechi.

Curtea interioara a Hanului Turnului era, intocmai cu toate aceste curti, pietruita cu lespezi si sus avea un acoperis facut din bucati de pinza menite s-o fereasca de soare. Fiind pe inserate, curtea era luminata de sase lampi cu petrol, fixate pe niste aplice de fier forjat.

- Vedeti dumneavoastra, cavalere - ii explica Cer­vantes - ziua, cand razele soarelui ard prea tare, le poti adaposti, intinzindu-te sub arcadele sprijinite pe aceste coloane subtiri. Acest patio 1 de han nu e cu ni­mic mai prejos de patio-ul celui mai somptuos palat. El isi are chiar mica lui fintana inconjurata de portocali, de palmieri si de flori. Apa intretine o racoare placuta.

Patio - curte interioara.

iar florile inmiresmeaza aerul. Ce ti-ai putea dori mai mult ?

in sfarsit, cina fu servita de o fata incantatoare de vreo cincisprezece ani ; era chiar fiica hangiului, trimisa de tatal ei sa faca onorurile casei fata de insemnatii sai oaspeti.

Tot mancand cu nesat si tot dind pe gat pahare pline cand cu vin de Bordeaux, cand cu cele mai bune vinuri spaniole, stateau de vorba. Dupa ce spaniolul isi sfarsi povestea, Pardaillan ii vorbi astfel:

- Asadar, dupa ce-ati fost soldat si v-ati batut vi­tejeste in acea faimoasa batalie de la Lepante, de unde v-ati intors aproape mutilat, judecand dupa bratul stang de care va serviti atat de greu, iata-va acum slujbas al guvernului, in administratia Indiilor ! Pe deasupra, ar­deti de nerabdare sa deveniti nemuritor, scriind vreo capodopera nepieritoare ? Sunt convins ca veti scrie aceasta capodopera, iar gloria dumneavoastra o va egala, daca n-o va intrece chiar, pe aceea a domnului de Ronsard , pe care l-am cunoscut candva.

- Vreti sa va spun ceva, cavalere ? Ei bine, pina acum am fost chinuit de indoieli. Dar acum cred ca intr-adevar voi scrie, daca nu capodopera de care vor­biti, cel putin o opera demna de a fi luata in seama.

- Sunt sigur de asta ! Dar, spuneti, de ce acum nu mai aveti indoieli ?

- Pentru ca am gasit, in sfarsit, modelul pe care-l cautam - raspunse Cervantes cu un zimbet enigmatic.

- Cu atat mai bine, pe toti dracii ! incet-incet, curtea se golise. Nu mai ramasese decat

un grup de musterii destul de zgomotosi, adunati la aceeasi masa in celalalt capat al curtii, o duena care mergea de colo-colo, precum si fata care-i servea pe ei.

1 Pierre de Ronsard (1524-1585) - cunoscut poet francez din secolul al XVI-lea. seful scolii literare numita "Pleiada'.

2 in Spania, femeie' in varsta care are misiunea de a su­praveghea o fata sau o tanara sotie.

32

Rotindu-si privirea de jur-imprejur, Cervantes se incredinta ca nu puteau fi auziti si-i sopti prietenului sau :

- Iar dumneavoastra, seniore, mi-ati vorbit de o misiune va rog sa ma scuzati si sa nu vedeti in intre­barea pe care vreau sa v-o pun nimic altceva decat do­rinta de a va fi de folos

- Sunt convins - facu Pardaillan. Sa auzim intre­barea.

- Aceasta misiune va va pune, asadar, in contact cu regele ?

- in contact si in conflict ! rosti raspicat Parr -daillan, privindu-l drept in fata.

Cervantes sustinu privirea cavalerului timp de o clipa, fara sa spuna nimic, apoi, aplecandu-se peste masa, ii sopti :

- in cazul acesta, va spun : paziti-va, cavalere, pa-ziti-va bine ! Dac-ati venit aici cu intentia de a va impotrivi politicii regelui, lasati deoparte lealitatea care vi se, citeste in ochi Ascundeti-o, puneti-va. o masca de nepatruns pe fata, caci aici nu veti vedea decat masti acoperite de glugi Supraveghe'ati-va vorbele, gesturile, gandurile, caci aici copilul caruia ii veti arunca un os, pasarea care va va atinge usor, in treacat, cu aripa ei, totul, totul va va trada si va va denunta Sfin-tuhii Oficiu Daca ati venit ca dusman, nu va incre-deti in forta dumneavoastra, in curajul si in inteligenta dumneavoastra Tremurati, cavalere ! Si priviti, nu inainte, ci in dreapta, in stanga, in spate, mai ales in spate, caci pe la spate veti fi lovit.

- La naiba, iubite domn, ma speriati Spune-mi, frumusor cum te cheama ?

- Juana, seniore.

- Ei bine, frumoasa mea Joana, du-te, te rog si mai adu-mi dulceata de portocale pe care ai luat-o cu dumneata, e delicioasa, zau asa ! Si cat esti acolo, vezi daca nu cumva, cautand bine, stimabilul dumitale tata nu va mai gasi pentru noi inca vreo sticla din vinul ala de Saumur, care-mi place la nebunie. - Don Quijotte ! murmura Cervantes.

fii

Doua minute mai tirziu, Juana punea pe masa dul­ceata si vinul cerute si se retragea cu pasul ei usor.

- Ce spuneai, deci, draga domnule Cervantes ?.., intreba Pardaillan, ungand cu grija dulceata pe o turta de miere.

Cervantes il privi o clipa uluit si dadu incet din cap. in momentul acela se aflau singuri in patio.

- il cunoasteti pe regele Filip ? reincepu Cervantes, tot in soapta.

- L-am vazut nu de mult, trecand in litiera lui si, zau, impresia pe care mi-a facut-o nu-i deloc in avan­tajul sau.

- Regele, cavalere, este omul care a ordonat taie­rea capului unuia dintre ministrii sai, pentru singura vina de a fi indraznit sa vorbeasca in fata lui inainte de a i se fi dat cuvantul El isi noteaza cu minutiozi­tate ordinea in care-si lasa hirtiile pe biroul lui, ca sa se asigure ca nici o mana indiscreta nu le va atinge El o urmareste cu o ura neinduplecata pe femeia pe care a incetat s-o mai iubeasca si o lasa sa moara in-cet-incet, in temnita in care a aruncat-o Tot el vine aici, in fruntea unei armate, ca sa ucida niste carturari inofensivi si niste negutatori pasnici, a caror unica vina este ca se inchina altui Dumnezeu si a caror singura crima este ca poseda bogatii uriase, bune de confiscat Sub pasii acestui om rugurile se inalta ca sa-i prefaca in cenusa pe cei ce au scapat de bataia flintelor in sfarsit, omul acesta e cel care a poruncit din gelozie ca propriul sau fiu, mostenitorul tronului, infantele don Carlos, sa fie intemnitat si ucis in chinuri ! Iata cine este regele Spaniei cu care vreti sa va ciocniti dumnea­voastra, cavalere de Pardaillan !

- in viata mea, destul de lunga - spuse linistit Pardaillan - mi-a fost dat sa lupt impotriva unor monstri de aceeasi talie Totusi, marturisesc ca n-am intalnit niciodata unul atat de perfect, atat de maret in hidosenia lui ca acela al carui portret mi l-ati infatisat, El imi lipsea din colectie si tot ce-mi spuneti ma face sa doresc cu patima sa-l vad mai indeaproape chiar cu riscul de a fi zdrobit, ca un biet atom ce sunt.

- Exact asa ar fi spus si don Quijotte ! exclama Cervantes cu admiratie.

- Ati spus ceva ?

- Nimic, cavalere, vorbeam cu mine insumi. Si adauga cu seriozitate :

| - Si totusi, daca n-ar fi decat regele, inca n-ar fi nimic

- Cum, draga domnule ? Poate fi si mai rau ? Daca-i asa, hai sa prindem puteri ! Hai, ridicati pa­harul in sanatatea dumneavoastra, domnule de Cer­vantes !

- in sanatatea dumneavoastra, domnule de Par­daillan ! raspunse Cervantes cu un aer lugubru.

- Asa ! facu Pardaillan punandu-si paharul golit pe masa. Si acum povestiti-mi, sunt curios sa stiu cu ce monstru si mai ingrozitor ma veti ameninta acum.

- Inchizitia ! spuse Cervantes dintr-o suflare.

- Haida-de ! rase Pardaillan Cum ? Dumneavoastra, un gentilom, tremurati in fata unor calugari ? !

- Ehei, cavalere, calugarii astia ii fac sa tremure pe rege si pe insusi papa !

- Bine ! Dar ce e regele vostru ? Un fel de fals calugar incoronat Dar papa ce e ? Un fost calugar, caruia i s-a pus mitra pe cap ! E lesne de inteles ca, intre ei, calugarii se pot speria unii pe altii, dar noi ? Haida-de ! De altfel, pe papa si chiar pe papesa, nu stiti, desigur, ca a existat si o papesa, pe papa si pe papesa i-am avut, uite, in mana asta si va jur ca nu cantareau prea greu, n-am avut eu chef sa strang pumnul, caci altfel praf ii faceam

- Strasnic ! exclama Cervantes, batand din palme'. Vorbiti exact ca don Quijotte !

- Nu-l cunosc pe acest don Quijotte, dar daca vor­beste ca mine, este un om intelept, zau asa ! Afara de cazul cand nu-i vreun nebun Oricum ar fi, intelept sau nebun, acest don Quijotte, daca ar fi aici, v-ar spune ca si mine : Beti, scumpe domnule de Cervantes, beti din acest vin limpede, atat de scaparator si de vesel, care vine din tara mea, si veti vedea cum fug gandurile negre ce va framanta.

- Ah, cavalere ! ofta Cervantes posomorat. Nu glu­miti !

Apoi, cu un fel de spaima surda in glas :

- Dumneavoastra nu stiti ce este acest infricosator tribunal, caruia i se spune Sfintul Oficiu Caci totul 2 sfint in aceasta temuta institutie de calai Nu stiti :a tara aceasta, atat de minunat inzestrata de natura, au de mult inca plina de viata, stralucind prin gloria artistilor si carturarilor ei, care sunt masacrati acum in :iata, tara aceasta sufera astazi o agonic lenta sub iugul nemilos al unui regim de teroare da, de te-oare iar teroarea a ajuns pina acolo incat mii de ne-lorociti. innebuniti, da, innebuniti de groaza, s-au dus singuri sa se denunte, sa se arunce de buna voie in fla-carile autodafeurilor ! Fereasca-va Dumnezeu sa aflati icodata ce inseamna asa-zisele lor "case sfinte', casas santas : niste celule vesnic pline de victime, niste gropi infecte, lipsite de aer, de lumina in sfarsit, dumnea­voastra nu stiti nici ca, atunci cand nu se mai gasesc oameni vii care sa satisfaca nepotolita-i sete de sange, tribunalul merge pina acolo incat dezgroapa mortii ca sa-i arunce prada rugului ! Cu un asemenea monstru vreti dumneavoastra sa va bateti ? Luati aminte ! Veti fi sfarimat asa cum sfarim eu cupa asta.

Si, dintr-o lovitura, Cervantes sparse cupa din fata lui.

- Juana ! striga Pardaillan. Fata mea. adu te rog o alta cupa pentru domnul de Cervantes.

Dupa ce aduse o noua cupa si o umplu, Juana se retrase, iar Pardaillan se intoarse catre Cervantes si-i spuse cu acel glas deosebit, pe care-l avea in clipele sale de duiosie :

- Dragul meu prieten, sunt incantat si adinc miscat de aleasa prietenie ce mi-o aratati mie, unui strain. Cand ma veti cunoaste mai bine, veti afla ca in viata mea ar fi trebuit sa fiu zdrobit de nu stiu cate ori pina acum, dar pina la urma, fara sa stiu nici eu de ce< si nici cum, am vazut ca intotdeauna cei care credeau ca ma vor face farime au sfarsit prin a fi fi insisi zdrobiti.

- Asta inseamna ca staruiti in hotarirea dumnea­voastra, in ciuda celor ce v-am spus ?

- Mai mult ca oricand ! raspunse simplu Pardaillan.

- Ah, superb don Quijotte ! exclama Cervantes cu admiratie.

- Totusi - continua in soapta Pardaillan - ii da­torez prieteniei dumneavoastra o explicatie. iat-o : Toate cate mi le-ati spus le stiam tot atat de bine ca si dumneavoastra. Exista insa un lucru pe care poate ca dumneavoastra nu-l stiti, dar pe care-l stiu eu, si anume ca tara mea este amenintata de acest dublu fla­gel : Filip al Il-lea si Inchizitia lui si mai stiu ca nu-i cu putinta ca Franta sa fie sugrumata, cu incetul, asa cum s-a intamplat cu nenorocita dumneavoastra tara.

- Pentru ce ?

- Pentru ca nu vreau eu ! raspunse cu raceala Pardaillan.

- Iar imi vorbiti ca don Quijotte ! exclama, nemai-putand de bucurie, Cervantes care, la anumite raspun­suri ale lui Pardaillan, isi pierdea simtul realitatii si parea gata sa imbratiseze nu se stie ce himera.

- Stiu - continua Pardaillan, care poate ca nu au­zise - stiu ca-mi risc viata in aceasta actiune, dar re­cunoasteti si dumneavoastra ca este un lucru destul de neinsemnat, atunci cand e vorba de salvarea a milioane de vieti omenesti.

- Idee demna de don Quijotte ! se minuna Cer­vantes.

Pardaillan il privi o clipa cu un fel de duiosie iro­nica, dar vazindu-l pierdut in visare, ridica din umeri si spuse :

- Daca-i asa. atunci, la naiba, acest don Quijotte cu care-mi impuiati urechile, acest prieten al dumneavoas­tra e nebun !

- Nebun ? Poate ca da ! Da mi-ati dat o idee va trebui sa ma mai gandesc murmura Cervantes.

Si, deodata, revenind la realitate, se ridica, se in­clina adinc in fata lui Pardaillan, care-l privea uluit, si-i spuse :

-; in orice caz, e un om de treaba si un viteaz. Si as dori sa va fac o propunere, cavalere.s

- Va ascult - raspunse Pardaillan, care-l privea cu un inceput de neliniste.

- As dori - spuse Cervantes cu ochii stralucind de o bucurie malitioasa - as dori sa inchinati cu mine in sanatatea ilustrului cavaler don Quijotte de la Mancha !

- Pe Dumnezeu - izbucni Pardaillan, ridicandu-se cu un suspin de usurare - o doresc din toata inima, desi nu-l cunosc pe acest vrednic senior

- Pentru gloria lui don Quijotte ! zise Cervantes cu o ciudata emotie.

- Pentru nemurirea prietenului dumneavoastra don Quijotte ! supralicita cavalerul ciocnindu-si paharul de-al lui Cervantes, care-si duse mana la piept in semn de recunostinta.

Iar in sinea lui, cavalerul se gandi :

"Pe Pilat ! Poetii astia sunt cu totii nitelus nebuni !'

Si imediat, cu un suras zeflemitor, rosti cu glas tare :

- Ia te uita ! Tocmai eu m-am gasit sa arunc cu pietre in altii ?

XI

DON CEZAR SI GIBALDA

Dupa ce-si golira cupele dintr-o data, asa cum se cuvenea, se asezara la loc, fata in fata.

- Cavalere - zise Cervantes cu simplitate - nu mai e nevoie sa va spun, nu-i asa, ca sunt cu totul ala­turi de dumneavoastra !

- Contez mult pe asta, sa stiti ! ii raspunse Par­daillan cu aceeasi simplitate.

Si, printr-o strangere de mana, isi pecetluira lega-mantul de prietenie.

. in acest timp, curtea interioara a hanului se umpluse din nou de lume. Mai multi cavaleri, cu o infati­sare destul de indoielnica, discutau zgomotos, asteptand bauturile racoritoare pe care tocmai le comandasera.

cat.

- Pe Sfinta Treime ! spunea unul. Suti dumnea­voastra, seniori, ca de catva timp Sevilla seamana cu un cimitir ?

- Nu mai sunt distractii, nici autodafeuri, nic corridc nu mai e nimic murim de plictiseala ! se vaita un altul.

- El Torero, don Cezar, a disparut sta retras in ganaderias a lui din Sierra prada unuia din acele accese de melancolie care-l apuca uneori.

- Giralda nu se mai vede

- S-au adunat toate deodata !

- Din fericire, tocmai a sosit suveranul nostru, regele. Acum totul o sa se schimbe.

- Slava Domnului, o sa ne fie si noua ceva mai bine Pe trupul lui Cristos, va ploua cu lovituri date si cu varful, si cu taisul sabiei!

- Unde mai pui fripturile ce se vor face din cei care, intamplator, vor scapa din bataia tunurilor si a pustilor

- Vom regasi surasul Giraldei !

- El Torero nu va mai fi imbufnat si ne va oferi o grandioasa corrida !

- Basca micile ciubucuri pe care le vom face cu prilejul expeditiei !

- Dupa ciubucurile regelui, seniore, si dupa cele ale granzilor de la curte !

- Vezi-ti de treaba ! Oricat de mare ar fi pofta suveranului nostru si a granzilor sai, bogatiile acelor pagani blestemati sunt destul de mari ca sa mai gasim si noi, slava Domnului, ceva de ciupit.

- Vom simti din nou ca traim !

Toate aceste replici zgomotoase erau amestecate cu uriase hohote de ras, subliniate prin puternice lovituri de pumn in masa. Noii veniti nu-si mai incapeau in piele de multumire si tineau sa-si arate buna dispozitie.

- in fond - spuse Pardaillan cu jumatate de glas - dupa cate inteleg eu, cruciada asta, ca orice cruciada care se respecta, nu e decat o mare imparteala a prazii

din care fiecare, de la rege pina la ultimul dintre acesti viteji, spera sa se aleaga cu un profit pe cinste.

- Dar nu se intampla, oare, intotdeauna asa ? zise Cervantes, ridicand din umeri.

- Cine este acest Torero de care vorbesc ei ?

Fata mobila a lui Cervantes capata o expresie de gravitate si de melancolie care-l impresionara pe cavaler.

- I se spune don Cezar si n-are alt nume, deoa­rece nu si-a cunoscut niciodata nici tatal, nici mama. A fost poreclit El Torero si oamenii ii spun El Torero, tot asa cum spun "regele' ; dupa cum nu exista decat un singur rege pentru Spania si toate coloniile sale, nu exista decat un singur toreador pentru toti andaluzii: El Torero, atata tot, dar e de ajuns. Omul acesta s-a facut vestit in toata Andaluzia prin felul sau original de a lupta cu taurii. El nu coboara in arena, asa cum fac ceilalti toreadori, imbracat in zale, cu pavaza si cu lancea in mana, calare pe un cal impopotonat Vine pe jos, imbracat in matase si satin : capa lui, infasurata in jurul bratului stang, inlocuieste scutul greoi ; in mana tine o sabie de podoaba Cu varful sabiei smulge ma­nunchiul de panglici asezate intre coarnele animalului, pe care nu-l loveste niciodata, si depune acest manunchi de panglici, cucerit cu riscul vietii, la picioarele celei mai frumoase E un viteaz pe care-l veti indragi cand il veti cunoaste.

- Va sa zica - spuse Pardaillan, intorcandu-se la ideea lui de mai inainte - regele are atata nevoie de bani, incat nu-i e scarba sa se puna in fruntea unei armate de talhari ? r

Cervantes raspunse, clatinand din cap :

- Chestiunile banesti, reprimarea ereziei, executiile in masa daca n-ar fi decat astea, regele i-ar lasa pe ministrii si generalii lui sa se ocupe de ele Toate acestea nu sunt decat un pretext ca sa mascheze scopul adevarat, pe care nu-l cunoaste nimeni in afara de rege si de marele inchizitor si pe care numai eu il ghicesc

- Dumnezeule ! Si eu imi spuneam ca dedesubt se ascunde ceva cu mult mai grav ! exclama Pardaillan.

Si adauga cu Un soi de curiozitate :

- Ia sa vedem, nu cumva Elisabeta a Angliei ame­ninta sa cotropeasca Spania ? O asemenea perspec­tiva ar putea sa favorizeze interesele regelui Henric ! Nu Cu atat mai rau ! La dracu' ! Sau nu cumva niste oameni curajosi, hotariti sa sfarime jugul-de fier sub care geme un popor intreg, au pus la cale vreo revolta bine organizata ? Sau vreun complot teribil

- Nu va mai bateti capul, cavalere, caci nu veti gasi raspunsul ! Aceasta formidabila expeditie, in cursul careia vor fi sacrificate mii de victime nevino­vate, este indreptata impotriva unui singur om !

- Ei, dracie ! exclama Pardaillan infiorat. E vorba, cumva, de vreun fanfaron ? Sau de vreun conspirator turbat ? Sau de vreun personaj puternic ?

- E vorba de un tanar de vreo douazeci si doi de ani, care n-are nume, nici avere, caci chiar iaca-si cas-tiga din plin existenta cu meseria periculoasa pe care si-a ales-o, castigul lui apartine mai mult saracilor. E un om care, atunci cand nu coboara in arena, isi pe­trece timpul in ganaderías, undc-i domoleste pe tauri pentru propria lui placere. Vedeti deci ca nu e vorba aici-de vreun conspirator si nici de un personaj sus-pus.

- E cumva toreadorul de care mi-ati vorbit cu atata caldura ?

- Chiar el, cavalere.

- Acum inteleg de ce mi-ati spus ca l-as indragi daca l-as cunoaste Dar, spuneti-mi, va rog, acest tanar fara nume face parte cumva din vreo familie ilustra ?

Cervantes arunca in jurul lui .o privire banuitoare, se trase si mai aproape de Pardaillan si-i sopti dintr-o suflare :

- E fiul infanlclui don Carlos, care a murit asasi­nat acum douazeci si doi de ani.

- Nepotul regelui Filip ! Deci mostenitorul co­roanei spaniole, in locul lui don Filip, actualul in­fante ?

Cervantes aproba din cap, in tacere.

-■ Asadar, insusi bunicul, monarh puternic, este cei ce organizeaza si conduce o expeditie impotriva pro­priului sau nepot, nestiut, sarac si neputincios Trebuie

sa fie la mijloc vreun intunecat secret do familie - murmura Pardaillan ganditor.

- Daca printul, putem sa-l numim astfel intre noi, ar sti si daca ar vrea Andaluzia, care-l adora sub infatisarea lui de toreador, s-ar ridica de indata ; el ar avea chiar maine mii de partizani, iar Spania, impar­tita in doua tabere, s-ar sfisia pe sine intelegeti cum stau lucrurile ? Expeditia urmareste doua scopuri: sa scape de citiva eretici si sa-l invaluie si pe print in aceasta uriasa plasa, descotorosindu-se astfel de el, fara ca cineva sa banuiasca adevarul.

- Si el ?

- Nimic ! Nu stie nimic.

- Dar dac-ar sti, ia sa vedem, dumneavoastra, care pareti sa-l cunoasteti, ce credeti c-ar face

Cervantes 'ridica din umeri:

- Regele isi va incarca in zadar constiinta - ras­punse el. Mai intii, pentru ca printul nu stie nimic in legatura cu obirsia lui, si apoi, pentru ca, chiar dac-ar sti, putin i-ar pasa de coroana.

- Ah-ah! facu Pardaillan, cu ochii scanteind. De ce ?

- Printul are o fire de artist, inflacarata si ge­neroasa, iar pe deasupra, mai e si indragostit nebu­neste de Giralda.

- La naiba ! imi place printul vostru ! Dar daca e atat de nebuneste indragostit de aceasta Giralda, de ce n-o ia de nevasta ?

- Ehei, el nici nu doreste altceva ! Din nefericire. Giralda, nu se stie de ce, nu vrea sa paraseasca Spania.

- Atunci sa se casatoreasca cu ea aici Nu lipsesc preotii care sa binecuvanteze aceasta casatorie, iar cat priveste consimtamantul familiei, avand in vedere ca el nu-si cunoaste nici mama, nici tatal

- Dar uiti ca Giralda e tiganca ? ii raspunse Cer­vantes.

- Si ce-are a face ?

- Cum. ce are a face ?Si Inchizitia ?

- Asta-i buna ! Draga prietene, ati putea sa-mi spuneti ce amestec are Inchizitia in treaba asta ?

- Cum ? ! exclama Cervantes uluit. Giralda e tiganca, tiganca, pricepeti ? Asta inseamna ca maine, ba chiar asta-seara, in orice clipa, Inchizitia poate sa puna mana pe ea si s-o arda pe rug Si daca lucrul acesta inca nu s-a intamplat, e pentru ca Giralda este, adorata de catre scvillani si pentru ca inchizitorii se tem de o rascoala.

- Bine, dar printul nu e tigan - spuse Pardaillan care nu voia deloc sa cedeze.

- Nu ! Dar daca se casatoreste cu o eretica, de­vine pasibil de aceeasi pedeapsa : focul.

Si adauga, pe tonul cuiva care ar recita :

- Oricine intretine relatii cu un eretic, ii ofera azil sau nu-l denunta oricine, fie nobil sau om din popor, refuza sa dea ajutor vreunui agent al Sfintului Oficiu, comite o crima la fel de grava ca si erezia si devine pasibil de aceeasi pedeapsa : focul ! Vesnic acelasi foc! Iata ce spun comandamentele Inchizitiei.

- Dumnezeule ! Sa-ti stea mintea-n loc, nu alta ! La naiba cu Inchizitia ! La dracu ! Nu mai e de trait cu institutia asta ! Si va previn ca numai la auzul acestui subiect, mi se revarsa fierea. Cat despre micul dumneavoastra print, vreti sa va spun ceva ? Ei bine, am o pofta grozava sa ma amestec putin in treburile lui caci altfel nu se va descurca niciodata !

- indraznet ! indraznet ! striga Cervantes cu admi­rare. Don Quijotte intra in actiune !

- Dar-ar ciuma in don Quijotte asta al dumnea­voastra ' bombani Pardaillan. Mai bine spuneti-mi po­vestea acestui fiu al infantelui don Carlos ; am impre­sia ca o cunoasteti bine de tot.

- E o poveste intunecata si infricosatoare, cava-lere - murmura Cervantes, a carui frunte se umbri.

- Nu ma indoiesc. Dar fie ! Ne-a mai ramas ceva vin, iar timp avem berechet inaintea noastra.

Rotindu-si privirile, Cervantes se incredinta ca nu-l auzea nimeni si incepu :

- Aflati, mai intii, ca toti cei care au fost ameste­cati mai indeaproape sau mai de departe in aceasta is­torie n-au murit de moarte buna Toti aceia care au cunoscut-o numai si care au avut nesocotinta sa arate

ca stiu ceva au disparut in chip misterios si nu s-a aflat niciodata ce s-a intamplat cu ei.

- Bine ! Dar intrucat noi nu dorim sa avem aceeasi soarta, vom face in asa fel incat nimanui sa nu-i treaca prin minte ca stim ceva.

in clipa aceea, fara ca ei doi sa-si dea seama, in patio se furisa incetisor o pereche : barbatul purta o palarie cu marginile lasate in jos si capa ii acoperea o parte din fata, iar femeia era invaluita, nu cu mai putina grija, intr-o mantie a carei gluga ii ascundea in intregime chipul.

Tacuti, tinandu-se de mana, trecura ca niste umbre si se asezara sub arcade, unde semiintunericul ii punea la adapost de orice privire indiscreta ; erau, desigur, doi indragostiti, dornici de singuratate si de mister.

Nici n-apucara bine cei doi nou-veniti sa se aseze, ca un alt personaj, intrand pe urmele lor, se strecura cu bagare de seama si, neobservat de nimeni, se as­cunse intre doi palmieri, la citiva pasi de cei doi indra­gostiti pe care se parea ca-i pindeste.

Dar oricat de indemanatica i-ar fi fost manevra, ea nu scapa privirii vesnic neadormite a lui Pardaillan.

m, da ! isi spuse el. S-ar parea ca-i vreun paian­jen scirbos, pitit in fundul unei gauri, gata sa se na­pusteasca asupra prazii ! Dar pe cine dracu' pindeste astfel ? Am inteles ! Pe cei doi indragostiti de colo Nu-i observasem pe cei doi ! O fi vreun gelos vreun rival'

Iar catre Cervantes :

- Spuneti, dragul meu domn, va ascult.

- Stiti, cavalere, ca una din clauzele tratatului de la Chateau-Cambresis stipula casatoria infantelui don Carlos, pe atunci in varsta de cincisprezece ani, cu Eli-sabeta Frantei, fiica mai mare a regelui Henric al II-Iea, ea insasi in varsta de paisprezece ani.

- Si ca regele Filip s-a casatorit chiar el cu fe­meia pe care o harazise fiului sau stiu.

- Ceea ce nu stiti, pentru ca. dupa cum v-am mai spus, cei care au stiut asta au disparut, este ca infantele Carlos se indragostise patimas de frumoasa-i logodnica Era una din acele pasiuni fulgeratoare, salbatice, tenace,

de care sunt in stare ori cei foarte tineri, ori batranii Printul era frumos, elegant, spiritual si iubea nebuneste Principesa il indragea. Se putea oare altfel,? Si nu trebuia el, de altfel, sa-i fie sot ? Fatalitatea a facut ca regele, ramas de curand vaduv, in urma mortii Mariei Tudor, s-o vada in clipa aceea pe logodnica fiului sau

- Si, fireste, se indragosti de ea

- Din nefericire asa s-a intamplat - continua Cer­vantes. Din clipa in care simti cum clocoteste pasiunea in el, ridicandu-se deasupra sentimentelor si a legilor care-i cirmuiesc pe oamenii de rand, regele, cu o superba nerusinare, o dori pentru sine insusi pe cea pe care o destinase fiului sau Principesa il iubea pe don Carlos Dar era un copil Iar mama ei era Caterina de Medicis Ea isi inabusi sentimentele si se'supuse fara multa vorba, Dar printul

- Trebuie sa-i fi fost greu ! Ce-a facut ?

- A implorat, a plins, a strigat, a amenintat A vorbit despre dragostea lui in asa fel incat ar fi induiosat pe oricine in afara de rivalul sau, caci acum erau doi rivali care se luptau si in cele din urma-i-a marturisit cu mandrie tatalui sau ca iubirea lui era impartasita, socotind ca argumentul acesta era hotaritor. Ideea asta i-a fost fatala in trufia lui fara margini, care-l face sa se creada plamadit dintr-un alt aluat decat muritorii de rand si sa-si inchipuie ca-i o emanatie a puterii divine, regelui nici nu-i trecuse prin cap ca fiul sau ar putea sa fie cel preferat. Naiva marturisire a infantelui, jig-nindu-i cu brutalitate orgoliul, dezlantui in el toate furiile unei gelozii negre, care se prefacu intr-o ura de neimpacat intre cei doi avura loc atunci scene teribile, al caror secret era pastrat cu strasnicie de copacii falnici din gradinile Aranjuezului, singurii martori, de altfel muti. ai acelor scene Principesa Elisabeta deveni regina Isabela, asa cum spunem noi pe-aici dar tatal si fiul ramasera pentru totdeauna dusmani de neimpacat.

Cervantes se opri un moment, goli dintr-o inghititura cupa pe care Pardaillan tocmai i-o umpluse, si-si urma povestirea :

- Infantele don Carlos a fost in mod sistematic indepartat de la treburile statului si ale curtii. Era, de

altfel, mai bine asa, caci de fiecare data cand regele si infantele se aflau fata in fata, schimbau aceleasi priviri sangeroase si ucigase, si cu aceeasi expresie de ura plina de gelozie, cuprinsi de aceeasi patima oarba, care ame­ninta sa-i arunce pe unul impotriva celuilalt, cu pumna­lul in mana. Lucrurile au mers asa luni in sir, ani intregi, pina cand intr-o zi, ca o lovitura de trasnet, se auzi vestea ca infantele a fost arestat, judecat, condamnat la moarte

- Si s-a facut chiar o judecata

- Da. S-au gasit trei oameni care, facandu-se instru­mentele razbunarii josnice a tatalui, au indraznit sa-l condamne pe fiu la moarte : cardinalul Espinosa, mare inchizitor ; Ruy Gomez de Sylva, print de Eboli, si licentiatul Birviesca, membru al consiliului privat.

-r Dar care a fost pretextul ?

v- Complicitate cu dusmanii statului,uneltiri in Flandra, iata ce s-a spus sus si tare. Dar adevarul, mult mai infricosator, e urmatorul : infantele Carlos avea o puzderie de spioni pe urmele lui. Regina nu era nici ea mai putin supravegheata si totusi cei doi indragostiti, pe care pasiunea regelui ii despartise, gasira mijlocul de a se intalni si de a-si marturisi iubirea lor. Unde ? Cum ? Asta-i una din minunile pe care o iubire arza­toare si sincera reuseste sa le infaptuiasca, dar care nu pot fi explicate. Fapt este ca don Carlos devenise ibov­nicul reginei, ca regina urma sa devina mama si ca pruncul pe care-l astepta avea drept tata nu pe sot, ci pe ibovnic. Au fost oare neprevazatori in clipa aceea?.., Au fost tradati de cineva pe care nu-l bagasera in seama? Nimeni n-a stiut vreodata in tot cazul, in­tr-o buna zi, regina il anunta pe amantul ei ca regele, cuprins de banuieli, luase in chip inexplicabil masura ca sa fie trimisa la o manastire. Ea vedea in brusca si neprevazuta hotarire a regalului ei sot o amenintare pentru viata copilului ce urma sa vina. Don Carlos isi lua imediat masurile sale pentru salvarea copilului, iar cand emisarii regelui se infatisara ca sa-l ia pe micul print ce tocmai se nascuse, ei nu-i mai gasira A doua zi, infantele a fost arestat.

- Bietul de el ! murmura Pardaillan induiosat. Iata unul care ar fi trebuit sa urmeze povata sarmanului meu tata. El spunea intotdeauna : Nu va incredeti in femei !

- Infantele a fost judecat si condamnat, asa cum v-am mai spus. Dar acest proces nu era decat o comedie menita sa mascheze drama ce se desfasura in umbra. Iar drama aceasta intrecea in grozavie orice si-ar putea inchipui cineva. Regele, in trufia lui, nu putea sa creada ca fusese, batjocorit pina intr-atata Mai avea indoieli si, totusi, voia sa stie si ca sa stie, nu s-a dat indarat nici de la tortura.

- Sa-l tortureze ? Pe fiul lui ? A indraznit !

- Da, lucrul acesta oribil, de neinchipuit : un tata torturandu-si copilul, lucrul acesta cumplit s-a petrecut

aievea ! Ah, cavalere, ce scena infricosatoare trebuie sa fi fost ! inchipuiti-vad, temnita neagra, ai carei pereti grosi inabusa tipetele detinutului, temnita aceasta lumi­nata lugubru, cu torte fumegande ! Victima e intinsa pe scaunul de tortura, linga ea, calaul isi incinge nepa­sator fiarele, isi aranjeaza instrumentele de tortura. Iar in fata sta regele, singurul martor Judecator si calau in acelasi, timp Si in vreme ce madularele sunt zdro­bite sub loviturile de ciocan, in timp ce carnea sfariie sub clestele inrosit, tatal, infamul parinte, aplecat asupra victimei ce abia mai gafaie, repeta cu un glas ce nu mai are nimic omenesc: "Vorbeste! Marturiseste! Marturiseste, mizerabile !' Iar victima, intr-un spasm agonic, taindu-si singura, printr-un zvicnet furios al dintilor, o bucata de limba, o scuipa plin de dispret in obrazul tatalui sau, ca pentru a-i spune : N-am sa vorbesc !' Si atunci, tatal calau, infrant poate de acest curaj supraomenesc, si strivit de rusinoasa jignire, isi sterge fata patata si opreste cu un gest tortura Iata ce s-a petrecut in temnita aceea, cavalere

- Pe toti dracii ! infricosatoare poveste ! Dar de unde stiti dumneavoastra toate amanuntele acestea atat de precise ?

Ca si cum n-ar fi auzit, Cervantes continua :

- Se vesti atunci ca regele a acordat gratierea si ca pedeapsa cu moartea a fost comutata in inchisoare

pe viata. Iar cateva zile mai -tirziu, in iulie 1568, s-a anuntat ca infantele a murit. Se mai povestea ca nefe­ricitul print dusese o viata foarte dezordonata, ca manca enorm de multe fructe si alte lucruri care nu-i priau, ca bea, pe nemancatc, cani mari de apa rece ca gheata, ca in timpul marilor calduri dormea dezvelit sub cerul liber si ca toate aceste excese ii subrezisera sanatatea, facandu-l sa moara inainte de vreme.

- Dar regina a fost crutata ?

- in Spania nu se atinge nimeni de regina. Regina n-a fost persecutata. Numai ca, la doua luni dupa moartea lui don Carlos, murea si ea, in varsta de douazeci si doi de ani de pe urma nasterii, cica.

- Da, e o coincidenta foarte graitoare, intr-adevar. Apoi fara legatura cu cele de mai sus, intreba :

- Spuneti-mi, dumneavoastra, care sunteti poet, ati observat ca, uneori, tacerea e mai graitoare decat cuvantul ?

Si facu semn cu ochiul, aratand spre cavalerii care, doar cu o clipa inainte, erau atat de galagiosi.'

- intr-adevar, voinicii astia au amutit dintr-o dala!

- Liniste ! sopti Pardaillan. Aici se tese ceva care miroase de la o posta a capcana.

in timp ce Cervantes ii povestea lui Pardaillan, care era foarte atent, tragica istorie a infantelui Carlos, per­sonajul ascuns intre cei doi palmieri se strecurase pe . furis pina la masa galagiosilor cavaleri. Ajuns acolo, rosti cateva vorbe, aratand un obiect pe care il tinea in podul palmei.

Musteriii se inclinara imediat, intr-o atitudine plina de respect amestecata cu o spaima surda.

Atunci omul le dadu, pe un ton autoritar, nu se stie ce porunca si toti, fara sovaire, i se inchinara in semn de supunere Toti, in afara de doi care pareau, totusi, sa ridice unele obiectii, de altfel timide. Atunci, aratand cu degetul spre cer, cu o expresie infricosatoare, omul pronunta cateva cuvinte pe un ton amenintator, iar cei doi. domoliti, se inclinara la fel cu ceilalti.

Dupa ce ispravi cu ei, omul o opri in tacere pe servitoarea ce trebaluia de colo pina colo, si-i sopti un ordin la urecheIar servitoarea se inclina, ca si mus­teriii, dind aceleasi semne de teama si de respect, iesi repede si se intoarse aproape imediat ca sa puna un manunchi de panglici pe masa. Dupa aceea disparu cu o repeziciune ce vadea o mare spaima.

Omul se aseza linga usa si astepta cu un aer nepa­sator. Si atunci, deasupra curtii interioare, pina mai adineauri atat de zgomotoasa si de animata, se asternu o tacere apasatoare, prevestind furtuna ce avea sa se dezlantuie in curand.

intre timp, cei doi indragostiti, adinciti in convor­birea lor, nu observasera nimic din cele ce se petreceau in jur, si se pregateau sa iasa la fel de discret precum intrasera.

Cand ajunsera la doi pasi de usa, misteriosul perso­naj le iesi in cale, cu mana intinsa :

- in numele Sfintului Oficiu, te arestez, fetito ! rosti el cu un calm lugubru.

Cu un gest delicat si iute in acelasi timp, indragos­titul o impinse mai incolo pe fata si, vazind in fata lui un singur barbat, in aparenta neinarmat, socoti ca ar fi fost nedemn din parte-i sa-si scoata sabia pe care o purta la sold, si, increzator in puterea muschilor sai, se avanta imediat, cu pumnul ridicat.

in aceeasi clipa, simti ca la picioarele lui se misca ceva, in timp ce bratul, prins pe neasteptate intr-un lat, scapa sabia si fu tras cu putere indarat. in mai putin de o secunda, fu legat fedeles si redus la neputinta. Totusi, «pumegand de furie, mai avu taria sa zgiltiie zdravan droaia de atacatori care-l napadisera si-l lovi­sera pe la spate, si sa le strige :

- Lasilor ! Nemernicilor !

in sila, ce-i drept, dar cu o promptitudine si o pre­cizie nemaipomenita, cavalerii executasera, ca niste zbiri, manevra ordonata de catre agentul secret al Inchizitiei.

Spun "in sila', pentru ca, intr-adevar, raspunzind la insultele indragostitului, unul dintre ei mirii :

- Por Dios i1 treaba asta nu-i deloc pe gustul nostru. Dar, ce sa facem Ni s-a ' spus : "E ordinul

Pe Dumnezeu 1in limba spaniola in original).

-

Sfintului Oficiu l' Ptiu, drace ! Nu vrem sa ajungem sa putrezim in inchisori, ne supunem Faceti ca noi, senor !

in acest timp, indragostitul, legat zdravan, era intins pe pamant, iar cei patru vlajgani, care se asezasera peste el cu toata greutatea lor, se straduiau din rasputeri sa-l imobilizeze. Dupa ce-si sfarsira treaba, avura ragazul sa priveasca fata scanteietoare a celui care, prin forta lui neobisnuita, le inspira o admiratie ascunsa. Si atunci, tuturor le scapa un strigat :

- Don Cezar ! El Torero ! Urmat imediat de exclamatia :

- Giralda !

Caci tanara fata incercase vitejeste sa-i vina in ajutor aparatorului ei si, tot zbatandu-se, isi dezvelise fata de o frumusete rapitoare.

Toate astea se petrecura cu iuteala fulgerului, iar agentul, mereu calm si nemiscat ca o stana de piatra, urmarise scena cu o privire intunecata.

Cand il auzi pe don Cezar, istovit de atata zbatere, horcaind sub greutatea celor patru atacatori, isi intinse gheara, o apuca pe Giralda de mana si striga cu o bucurie draceasca :

- in-sfarsit ! Te-am prins !

Simtind aceasta atingere, fata avu intii o tresarire de dezgust, apoi sari ca arsa si, smucindu-se si opintin-du-se din rasputeri ca sa scape de brutala stransoare, arunca in jurul ei o privire disperata, ca a inecatului care cauta in zadar ceva de care sa se agate. Saracuta de ea, se apara cat putea, dar nu prea cantarea mult in mana grea a agresorului, care parea inzestrat cu o forta neobisnuita, judecand dupa usurinta cu care o tinea cu o singura mana si fara eforturi vizibile.

- Haide - mirii el, hotarit sa termine - urmea-za-ma !

Si, cu un pas apasat, se indrepta spre poarta, tra-gand-o dupa el cu brutalitate.

Dar, ajungand acolo, trebui sa se opreasca.

Rezemat de poarta cu bratele incrucisate pe pieptu-i vanjos, Pardaillan-se uita calm la el,

Omul Inchizitiei il privi un moment pe acest necu­noscut, care parea ca vrea sa-i bareze drumul. Dar Par­daillan ii sustinu privirea cu o cautatura atat de nevi­novata si cu un suras atat de naiv, incat era imposibil sa-l crezi rau intentionat.

Si, de altfel, cum sa presupui ca cineva putea fi atat de nesabuit incat sa indrazneasca a nu arata respectul cuvenit reprezentantului unei puteri in fata careia totul se inclina ? O asemenea idee era atat de nebuneasca, incat agentul Sfintului Oficiu o respinse numaidecat si, cu constiinta superioritatii pe care i-o conferea temuta lui functie, nu catadicsi nici macar sa vorbeasca. Prin-'tr-un gest poruncitor, el ii ordona strainului sa se dea la o parte.

Dar strainul nu se clinti si, zimbind mereu, il privi cu niste ochi in care acum se citea o vaga mirare. Cuprins de nerabdare, agentul rosti pe un ton sec :

- Hai, domnule, fa-mi loc ! Vezi bine ca vreau sa ies !

- Da ? Pai, de ce n-ai spus, omule ? Vrei sa iesi ? .. Iesi, iesi, nu vad nici o piedica !

Si spunand acestea, Pardaillan nu se clinti nici macar cu un deget.

Inchizitorul isi incrunta sprancenele. Calmul suriza-tor al acestui necunoscut incepea sa-l scoata din sarite.

Totusi, continua sa se stapineasca si, cu o voce surda, i se adresa din nou :

- Domnule, execut un ordin al Sfintului Oficiu si plateste cu moartea chiar un strain ca dumneata, daca impiedica executarea acestor ordine. Platesti cu moartea daca nu respecti pe un agent al Sfintei Inchizitii !

- A, dar este cu totul altceva ! Al dracului sa fiu, nici prin gand nu mi-ar trece sa impiedic executarea ordinului acestui sfint cum ii zice ? A, da, Sfintul Oficiu Si cu toate ca sunt strain, te voi trata cu toata atentia cuvenita unui agent ca dumneata.

Dar cum Pardaillan nu se clinti nici de data asta, inchizitorul pali, mai ales ca nu incapea nici o indoiala asupra sensului insultator al acestor vorbe, rostite din varful buzelor.

- Ce poftesti, domnule ? il intreba el cu un tremur de furie in glas.

- Am sa-ti spun - raspunse Pardaillan cu blindete. Vreau - si apasa asupra cuvantului - vreau s-o lasi in pace pe aceasta tanara pe care o maltratezi vreau sa-i redai libertatea acestui tanar pe care l-ai prins miseleste ! Dupa aceea, poti iesi Te-as sfatui chiar s-o faci cat mai repede !

Agentul se indrepta din spate, il invalui intr-o privire veninoasa pe acest om ciudat, parca stapinit de diavol si. in cele din urma, bombani :

- Ia seama domnule. iti pui capul in joc ! Refuzi sa te supui poruncilor Sfintului Oficiu ?

- Dar dumneata ? Refuzi sa te supui ordinelor mele ? il infrunta Pardaillan cu sange rece.

Si cum inchizitorul ramase mut de uimire, cavalerul continua :

- Te previn ca nu sunt prea rabdator, de felul meu. O tacere .grea de neliniste se lasa peste toti cei ce

asistau la aceasta scena uluitoare.

Atitudinea nemaiauzita a lui Pardaillan, care indraz­nea sa opuna propria-i vointa autoritatii supreme a celei mai teribile dintre puteri, nu putea trece decat fie drept fapta unui nebun, fie drept o pilda minunata de indrazneala si de vitejie. Gestul lui nu putea sa inspire decat mila sau admiratie.

In mijlocul spaimei generale, numai Pardaillan rami-nea perfect linistit, ca si cum ar fi spus si ar fi facut lucrurile cele mai simple si mai naturale din lume. Deodata, o voce rasunatoare sfisie aceasta tacere grea si amenintatoare :

- O, maret don Quijotte l

Era Cervantes care, inca o data, isi pierdea simtul realitatii si-si manifesta entuziasta admiratie pentru modelul pe care geniul sau avea sa-l faca nemuritor.

Inchizitorul, dezmeticindu-se. in sfarsit, si tremurand de furie, se intoarse catre cavaler si, cu o voce alba, le ordona :,- Puneti mana pe acest eretic ! Si-l arata cu degetul pe Pardaillan,

Cavalerii erau sase la numar, iar patru dintre ei il tineau pe prizonier, adica pe don Cezar. Cei doi, carora li se adresa ordinul, se uitara unul la altul, sovaind.

In fata acestei sovaieli, agentul ameninta:

- Pe Dumnezeu ! Supuneti-va, caci daca nu

Cei doi oameni se resemnara si se pusera in miscare. Dar ghicind, pesemne, dupa expresia strainului ca nu-i astepta nimic bun, pusera mainile deodata pe manerul spadelor. N-avura insa ragazul sa si le scoata din teaca. Cu iuteala fulgerului, Pardaillan facu un pas inainte, ridicand pumnii. Cei doi oameni cazura gramada.

Apoi, apropiindu-se de inchizitor, atingandu-l aproa­pe, il privi drept in ochi, cu o privire de gheata.

- S-o lasi in pace pe copila asta !

- Te legi de un familiar, domnule, vei plati scump aceasta indrazneala! scrisni omul Inchizitiei, aruncandu-i o privire plina de ura.

- Chiar prea familiar ! Eu cred, caraghiosule, ca tu-ti permiti sa ameninti un gentilom ! Hai, las-o in pace pe fata asta, asculta ce-ti spun !

Familiarul se imbatosa si, cu o infatisare salbatica, urla :

- Loveste-ma, daca indraznesti !

- Pe legea mea, as fi preferat sa fiu crutat de aceasta atingere scarboasa, dar, in fine, daca trebuie

Si in aceeasi clipa, Pardaillan se apleca, il apuca pe familiar de centura, il ridica ca pe un fulg, desi se zbatea, si purtandu-l asa la capatul bratului pina la poarta pe care o deschise cu piciorul, il zvarli afara in strada, spunandu-i :

- Daca tii la urechile tale, sa nu-ti treaca prin cap sa te intorci cat timp mai sunt eu pe-aici !

Apoi, fara sa-i mai pese de el, se intoarse in patio si, adresandu-li-se celor patru cavaleri care-l priveau inmarmuriti le spuse cu asprime :

- Dezlegati-l pe acest senior !

Ei se grabira sa se supuna, taindu-i funiile.

1 Grad ierarhic in Inchizitie. Erau judecatori «au inchizi­tori asesori, consilieri, familiari, notari, secretari, grefieri ctc <n. Scuzati-ne, don Cezar, impotrivirea dumneavoastra fata de Sfintul Oficiu v-ar fi costat in mod sigur viata Iar noi am fi fost mihniti sa-l pierdem pe El Torero.

Dupa ce-l dezlegara pe El Torero, Pardaillan le arata poarta cu degetul si le spuse :

- Carati-va !

- Noi suntem cavaleri ! protesta unul, mai infipt.

- Eu nu stiu daca sunteti cavaleri - spuse linistit Pardaillan - dar stiu ca v-ati purtat ca niste zbiri Carati-va, deci !

Si le arata varful cizmei.

Cei patru se supusera, injurand pe infundate, si aruncand in jur priviri feroce, se indreptara spre poarta.

- Usurel ! le striga Pardaillan - ati uitat sa ne descotorositi de asta.

"Asta' erau cei doi pe care-i lasase in nesimtire.

Cu o infatisare jalnica, cei patru se inhamara la trupurile camarazilor lor lesinati si, apucandu-i unul de umeri, altul de picioare, iesira intr-un mod care era departe de a fi la fel de glorios cum le fusese intrarea.

Cand ramasera intre ei, cu hangiul, cu fiica lui si cu slujnicele, care aparura deodata, nu se stie din ce colturi, si care acum, resimteau admiratie pe de o parte fata de acest om extraordinar si, pe de alta, teama de a nu fi acuzati de complicitate, ceea ce, din nenorocire, era foarte posibil, Pardaillan rosti linistit :

- Dumnezeule ! Se respira mai bine acum !

- Sublim, magnific, admirabil don Quijotte ! excla­ma Cervantes, nemaiputand de bucurie.

o- Dragul meu prieten - zise Pardaillan, cu un glas dulce-acrisor, pe care-l avea in anumite imprejurari -> spuneti-mi o data cine este acest don Quijotte, cu care, nu va fie cu suparare, imi tot impuiati urechile de un ceas incoace !

- Nu-l cunoasteti pe don Quijotte ! il compatimi Cervantes, ridicandu-si bratele sale lungi, cu un aer de deznadejde comica.

Si, zarind-o pe mica Juana, ii spuse :

- Asculta aici, munec ! Uita-te putin si vezi daca, scotocind bine prin camera ta, nu gasesti vreo oglinda.

- Nu-i nevoie sa ma duc asa departe, seniore - raspunse Juana, rizind. Iata oglinda pe care o doriti.

Si cautandu-si in san, frumoasa andaluza scoase de acolo o scoica plata, acoperita cu un strat stralucitor de argint viu. Cervantes lua scoica-oglinda si i-o oferi lui Pardaillan, inclinandu-se solemn :

- Priviti-va in oglinda, cavalere, si-l veti cunoaste pe acest admirabil don Quijotte, cu care va impuiez urechile de un ceas incoace.

- Eram sigur - murmura Pardaillan. privindu-l o clipa pe Cervantes cu un aer foarte serios.

Apoi, dind din umeri :

- Am spus bine : don Quijotte al dumneavoastra este un nebun si jumatate !

- De ce ? intreba Cervantes uluit.

- Pentru ca - raspunse cu raceala Pardaillan - un om cu scaun la cap n-ar fi facut toate nebuniile pe care le-a facut aici nebunul de don Quijotte.

El Torero si Giralda se apropiara atunci de cavaler, iar toreadorul rosti cu un glas ce tremura de emotie :

- Voi binecuvanta clipa in care imi va fi dat sa mor pentru cel mai viteaz dintre cavalerii pe care i-am intalnit vreodata !

Giralda, insa, nu spuse nimic, ci apucand mana lui Pardaillan o duse repede la buzele ei, cu un gest plin de gratie nevinovata.

Asa cum i se intampla intotdeauna, ori de cate ori i se arata recunostinta sau admiratie, Pardaillan ramase o clipa foarte stingherit, cu siguranta mai stanjenit in fata acestei explozii de sentimente sincere, (decat ar fi fost in fata varfurilor ascutite ale unor sabii ce i-ar fi amenintat viata.

Dupa ce se uita un moment la perechea aceasta atat de tanara si de incantatoare, care-l privea cu sincera

Papusa (In limba spaniola in text.)

admiratie, izbucni, pe tonul artagos, folosit in clipele sale de duiosie :

- La dracu', domnule, nu e vorba sa mori ! Dim­potriva, trebuie sa traiesti pentru aceasta minunata copila sa traiesti pentru dragoste, care, crede-ma, invinge intotdeauna, cand ai de partea ta aceste doua ajutoare puternice, care sunt tineretea si frumusetea. Si, pina una-alta, asezati-va aici, amandoi, si bind din vinul patriei mele, sa cautam impreuna un mijloc de a scapa de primejdiile ce va ameninta.

XII

AMBASADORUL REGELUI HENRIC

Una din camerele anexe ale salonului ambasadori­lor, in Alcazarul din Sevilla.

O camera mare, cu lambriuri si cu tavanul lucrat dintr-un lemn scump, cioplit in tiparul si fantasticul stil arab. Mobilata sumar : fotolii largi, cateva scaune fara spatar, dulapuri uriase, o masa de lucru mare si incar­cata cu tot felul de hirtoage.

Mici ferestre boltite dau spre minunatele gradini vestite in toata lumea.

Iata-l pe regele Filip al, II-lea asezat in fata uneia dintre aceste ferestre. Privirea lui rece rataceste distrata pe deasupra splendorilor unei naturi luxuriante, corec­tata, infrumusetata si domolita de o arta inteligenta, dar prea rafinata.

Marele inchizitor sta in picioare in fata lui.

Ceva mai incolo, sprijinit de pervazul altei ferestre, sta nemiscat, ca o cariatida vie, un colos cu bratele incrucisate. Un nas lung si coroiat ca un arc, niste ochi intunecati, fara nici o expresie, asta e tot ce se vede prin padurea de par cret si rosu ce-i cade pe frunte pina deasupra sprancenelor groase si stufoase, si prin barba neptuniana, ce-i napadeste obrajii pina la pometi.

Oriunde se afla regele, in consiliu, la serbari, la ceremonii religioase, la executii, peste tot si intotdeauna putea fi vazut si Barba Roja, nemiscat, mut, cu ochii atintiti asupra stapinului sau, nevazind, neauzind si neintelegand nimic altceva decat ordinele lui.

Era un animal superb, ce facea parte, intr-un fel, din accesoriile care inconjurau persoana regelui. Dar, la un semn, la o privire a stapinului, animalul acesta devenea deosebit de inteligent in executarea ordinului secret pe care-l prindea din zbor. Era temut atat pentru forta lui herculeana, cat si pentru functia lui.

Descendent al unei familii foarte nobile si foarte vechi din Castilia, el ar fi putut sa aiba legaturi de prietenie cu cei mai insemnati curteni, dar, fire salba­tica, fugea de orice fel de relatii si nimeni nu se putea lauda ca l-ar fi auzit vorbind pe Barba Roja decat atunci cand era vorba de a executa un ordin al regelui. Si chiar atunci se rezuma la strictul necesar.

Regele, in costumul sau bogat dar sever, cu obis-nuita-i expresie posomorata si glaciala, asculta atent explicatiile lui Espinosa.

- Principesa Fausta - spunea marele inchizitor - este cea care a visat sa reinnoade traditia papesei Ioana. E aceeasi care l-a facut sa tremure pe Sixt al V-lea si care era cat pe ce sa-l rastoarne de pe tronul lui pontifical. Este o vizionara, de o inteligenta deosebita Trebuie sa fim atenti cu ea, sprijinul ei ne poate fi pretios.

- Dar cavalerul Pardaillan ?

- Dupa cate am auzit spunandu-se, este o forta de temut pe care va trebui fie s-o castigam de partea noas­tra cu orice pret, fie s-o zdrobim fara mila Dar ar trebui mai intii sa vedem cu ochii nostri de ce-i in stare, pentru a decide Totusi, se pot stabili anumite fapte : astfel, cavalerul Pardaillan este un autentic conte de Margency, desi el dispretuieste acest titlu. Poate ca e un om de caracter sau poate ca titlul de conte i se pare prea marunt. Pe de alta parte, chiar in ziua sosirii sale la Sevilla, s-a ciocnit cu unul din agentii mei Par­daillan l-a azvarlit in strada asa cum arunci un obiect care te stinghereste E, desigur, un indraznet !

- A indraznit sa ridice mana asupra unui agent al Inchizitiei ? ! intreba regele cu indoiala in glas.

tspmosa se inclina, in semn ca asa stateau -lucrurile.

- Atunci - spuse Filip pe un ton categoric - trebuie pedepsit oricat ar fi el de ambasador

- E necesar sa stim mai intii ce vrea si ce poate domnul de Pardaillan.

- Se prea poate - zise regele, mereu glacial. Dar e imposibil sa lasam nepedepsita jignirea adusa unui agent al statului Trebuie sa dam un exemplu.

- Aparentele sunt salvate : agentul nu avea ordin a actionat din propria lui initiativa, dintr-un exces de zel Asta-i o abatere grava de la disciplina, care merita o pedeapsa aspra. Ii va fi aplicata cu rigoare Va fi si un exemplu util pentru aceia dintre agentii nostri care-si permit sa aiba initiativa, cand ei nu trebuie decat sa execute, fara sa caute a intelege, ordinele superiorilor in ce-l priveste pe domnul de Pardaillan. vom sti sa gasim un pretext daca va fi nevoie.

- Bine - incuviinta regele cu nepasare.

Si ridicandu-se, se indrepta cu pasi rari si maiestuosi spre masa lui de lucru.

- Introduceti-o pe doamna principesa Fausta - rosti el cu acel aer sumbru care nu-l parasea niciodata.

Si se aseza in pozitia lui obisnuita : cu piciorul drept peste cel stang, cu cotul pe bratul fotoliului, cu barbia sprijinita in pumn.

inclinandu-se adinc, Espinosa iesi pentru a transmite ordinele regelui si se intoarse ca sa se aseze discret intr-o firida aproape de Barba Roja.

in aceeasi clipa isi facu intrarea Fausta.

inainta incet, cu o maretie suverana, care facea sa se plece in fata ei toate fruntile. Ochii ei mari si lumi­nosi ca diamantele negre isi atintira privirea in ochii lui Filip care, impasibil, incremenit intr-o voita nemiscare, o fixa cu o staruinta intr-adevar regeasca. Duelul dintre aceste doua forte stapinite de orgoliu se anunta de la inceput implacabil. Ca niste sabii, privirile lor se intalneau, exprimand aceeasi hotarire de a da prima lovitura, si aceeasi vointa de a zdrobi orice rezistenta.

Numai ca, in timp ce privirea regelui era rece, poruncitoare, fulgeratoare ca o lovitura directa care tinteste sa omoare dintr-o data, privirea Faustei era

invaluitoare, plina de o nespusa dulceata si in acelasi timp de o forta irezistibila, ce tindea doar sa-l dezarmeze pe celalalt.

Martor tacut al acestei lupte aprige dintre doua caractere la fel de dominatoare, Espinosa, fara ,'a-si fi tradat prin nimic bucuria, inregistra un prim punct castigat de Fausta.

intr-adevar, incet si parca parandu-i rau, regele isi pleca privirile, iar pe obrajii livizi i se ivi o usoara rosata.

Atunci Fausta se inclina, facand o reverenta impe­cabila.

Dar din armonia desavarsita a gesturilor, din felul mandru cum isi tinea capul, din privirea ei ce arunca fulgere izvora o forta atat de stapinitoare, incat parea sa-l striveasca pe cel in fata caruia se inclina.

Impresia pe care o facea era atat de puternica, incat Espinosa nu-si putu inabusi un murmur de admiratie :

- Ce comediana fara pereche !

Iar regele, probabil uluit de frumusetea supraome­neasca a acestei stralucitoare vrajitoare, simti cum neimblinzitu-i orgoliu se frange.

Se ridica, facu doi pasi grabiti, se descoperi cu un gest plin de semeata eleganta spaniola si, luindu-i mana, ii curma reverenta si o conduse catre un fotoliu, spu-nandu-i cu voce grava :

- Binevoiti sa luati loc, doamna.

Gestul acesta neprevazut la un monarh atat de man­dru, care respecta eticheta cu strictete si in toate ama­nuntele, insemna o victorie stralucita pentru Fausta.

Cu o seninatate surizatoare, ea primi ca pe un tribut platit marelui ei geniu ceea ce, poate, nu era decat un omagiu adus frumusetii femeii.

Cine era regele Filip ?

Era un credincios sincer.

inca din copilarie, episcopii, cardinalii, arhiepiscopii, care ii prelucrasera mintea si spiritul cu o rabdatoare abilitate, incetul cu incetul ii sadisera in suflet o spaima? de nedezradacinat.

El credea asa cum respira.

inzestrat cu o inteligenta superioara, ridicase aceasta credinta pina la absolut, isi facuse din ea o arma si un scut si visase ceea ce, odinioara, trebuie sa fi visat Torquemada1 : un univers supus credintei sale, adica de fapt lui insusi.

Istoria il caracterizeaza astfel : Despot fanatic si orgolios Se prea poate ! Noi spunem : CREDEA ! Si acest lucru explica tot.

El era convins de necesitatea credintei -ca omul sa traiasca o viata fericita si sa moara linistit. A te atinge de religie insemna deci sa te atingi de fericirea oame­nilor, sa-i harazesti unei morti deznadajduite, pentru ca nimic, nici o speranta nu putea sa indulceasca amara­ciunea acestui ultim moment Necredinciosii, ereticii apareau ca niste fiinte raufacatoare pe care trebuia sa le distrugi.

De aici, ingrozitoarele hecatombe de vieti omenesti. De aici, rafinamentele nemaiauzite ale torturii. Fiara ? Nu ! El le va salva sufletele martirizindu-le trupurile.

El credea.

Si cum nu voia cu nici un chip sa se lase cuprins de vreun sentiment de mila, isi spunea :

"Un rege e mai presus de orice, un rege e bratul pamantesc al lui Dumnezeu, menit sa-i tina pe credin­ciosi, fara nici o crutare, in respectul religiei'.

De unde si orgoliul lui.

"Sunt regele Spaniei, regele Portugaliei, imparatul Indiilor, suveranul Tarilor de Jos, fiul imparatului Ger­maniei, sotul unei regine din Anglia ; sunt monarhul cel mai puternic din lume, cel pe care Dumnezeu l-a ales pentru a impune credinta in lumea intreaga'.

Devenind crez politic, credinta lui se transforma in aspiratie spre o monarhie universala.

De aici, uneltirile lui in toate tarile Europei. De aici interventia lui directa in treburile Frantei. Tara aceasta trebuia, in mod logic, sa fie anexata cea dintai, deoarece

1 Thomas de Torquemada (1420-1498). Mare inchizitor al Spaniei, vestit prin cruzimea sa. in istorie, numele acu sa-l confundam cu insasi Inchizitia.

ea se gasea in calea lui si, anexind-o, putea uni toate tarile intr-un formidabil manunchi.

Acesta era omul asupra caruia Fausta, prin forta privirii ei, prin stralucirea uimitoarei sale frumuseti, dobindise o prima victorie de care avea tot dreptul sa fie mandra.

Fausta se aseza asadar, luindu-si una din pozitile ei pline de gratie, al caror secret il detinea numai ea.

Regele se aseza si el si-i spuse cu un soi de respect in glas :

- Vorbiti, doamna.

Si ea vorbi atunci, cu glasul armonios al carui farmec era atat de puternic :

- Aduc maiestatii voastre declaratia regelui Henric al III-lea, prin care sunteti recunoscut ca urmas si unic mostenitor al regelui Frantei.

Espinosa isi atinti privirea de foc asupra Faustei, intrebindu-se : "Ii va preda, intr-adevar, pergamentul ?'

- Permiteti-mi sa vad aceasta declaratie - i se adresa regele.

Fausta il privi cu ochii ei ageri, deprinsi sa patrunda prin mastile cele mai impasibile, in constiintele cele mai ferecate ; vazind ca regele nu ajunsese inca la punctul dorit de ea, ii spuse :

- inainte de a va preda acest document, mi se pare absolut necesar sa va dau cateva explicatii si sa ma prezint. Trebuie ca maiestatea voastra sa stie cine este principesa Fausta, ce a facut ea pina acum, ce poate si ce vrea sa faca de aici inainte.

Espinosa se ghemui in coltul lui si bombani :

- Eram sigur de asta ! Regele raspunse simplu :

- Va ascult, doamna.

- Eu sunt aceea pe care douazeci si trei de printi ai bisericii, reuniti intr-un conclav secret, au socotit-o demna de a purta cheile sfintului Petru, recunoscandu-i puterea si vointa de a reforma cultul. Sunt cea care. prin convingere sau prin violenta, va sti sa impuna lumii intregi credinta. Eu sunt papesa !

FUiD o Drivi. la randu-i, o clipa.

O asemenea marturisire facuta lui, regelui catolic, vadea un curaj putin obisnuit, caci putea sa aiba urmari fatale pentru ea.

Desi ii admira, poate, indrazneala, Filip ii spuse, nu fara oarecare asprime :

- Dumneavoastra sunteti aceea pe care parintele crestinatatii a alungat-o dintr-o suflare de la treptele tronului pontifical pizmuit. Dumneavoastra sunteti aceea pe care papa a condamnat-o la moarte.

- E drept, eu sunt aceea pe care tradarea a facut-o sa se poticneasca in drumul ei ! Dar nici tradarea, nici papa si nici chiar moartea nu m-au putut dobori, pentru ca sunt aleasa lui Dumnezeu, care ma calauzeste spre o inevitabila victorie, in folosul credintei!

Rostise aceste cuvinte cu un asemenea accent de sinceritate si pe un ton atat de solemn, incat regele, credincios cum era, nu putea sa nu ramana impresionat, asa ca incepu s-o priveasca cu un respect amestecat cu o spaima surda.

Mai putin increzator, desigur, Espinosa isi spuse : "Ce forta ! Si te admirabil agent al Inchizitiei ar fi dac-as putea' Fausta continua :

- Care este legea care ii interzice femeii tronul lui Petru ? Teologi invatati au facut cu rabdare cercetari amanuntite ; nimic din cartile sfinte si din vorbele lui Cristos nu ne indreptateste sa credem ca ea trebuie sa fie exclusa. Biserica o admite pe toate treptele ierarhice. Prestand juramantul bisericii, ea este purtatoarea cuvan-tului lui Cristos. Exista starete si exista sfinte. De ce n-ar exista si o papesa ? De altfel, s-a creat si un precedent. Scrierile dovedesc ca papesa Ioana a domnit cu adevarat. De ce, oare, ceea ce s-a putut face o data nu s-ar mai putea repeta ? Sa fie, cumva, sexul femeiesc un obstacol in calea marilor conceptii ? Ganditi-va la papesa Ioana, la Ioana d'Arc, sau la Isabela Catolica din chiar aceasta tara ! Si uitati-va la mine insami ; ei bine. credeti dumneavoastra ca acest cap se va pleca sub greutatea triplei coroane ?

Era plina de indrazneala si de credinta palim:'..;

- Doamna - rosti cu gravitate FiHp - recunosc ca focurile unei coroane regale ar pali linga albeata stralucitoare a acestei frunti atat de pure Dar o piara! Scuzati-ma, doamna, dar mi se pare ca asemenea buze frumoase nu sunt facute pentru vorbe atat de grave.

De data aceasta,' Fausta se simti lovita. Ea se stra­duise sa-l ridice pe interlocutorul ei pe culmi unde singurul lucru de care trebuie sa te temi este ameteala si iata ca, prin aceste banalitati el o readucea cu bru­talitate pe pamant. Crezuse ca i se va infatisa regelui ca o fiinta exceptionala, planand deasupra tuturor slabi­ciunilor omenesti, si iata ca el nu vazuse in ea decat femeia.

Desi lovitura fusese cruda, nu-i statea in fire sa se dea batuta asa de usor. De aceea continua cu hotarlre :

- Daca eu sunt aleasa lui Dumnezeu pentru pasto­rirea sufletelor, dumneavoastra sunteti alesul lui pentru pastorirea popoarelor. Acest vis al monarhiei universale nutrit de atatea minti puternice, dumneavoastra va re­vine menirea de a-l realiza cu ajutorul capului cresti­natatii, reprezentantul lui Dumnezeu. Nu vorbesc aici de un papa preocupat in primul rand de puterea lui lumeasca si care, ca sa-si intinda propriul sau stat, ia cu o mana ceea ce a dat cu cealalta Vorbesc de un papa «care va va sprijini in. toate actiunile pentru ca va avea independenta necesara, pentru ca va avea nevoie de sprijinul dumneavoastra, dupa cum dumneavoastra veti avea nevoie de reazemul lui moral. Si ca sa fie asa, ce este de facut ? De fapt, foarte putin : ca statul papal sa fie suficient de mare pentru a-i ingadui sa-si exer­cite cu demnitate rangul de suveran pontif, dati-i lui Italia, iar el va va da lumea crestina. Dumneavoastra puteti fi stapinul acestei lumi iar eu pot sa fiu acest papa.

Filip o ascultase cu o atentie sustinuta, fara sa-si tradeze deloc sentimentele.

Iar cand ea tacu. ii raspunse :

- Dar, doamna, Italia nu-mi apartine, ar trebui sa fie cucerita.

Fausta zimbi.

- N-am decazut atata pe cat se crede - spuse ea Am partizani numerosi si hotariti cam peste tot. Am si bani. Ceea ce va cer nu este un ajutor in vederea unei cuceriri. Ceea ce va cer este neutralitatea dumneavoas tra in lupta mea impotriva papii. Ceea ce va cer este asigurarea ca voi fi recunoscuta de catre maiestatea voastra daca ies victorioasa din aceasta lupta. Restul m; priveste numai pe mine inclusiv unificarea Italiei.

Regele paru ca mediteaza adinc si, cu un aer gandi-tor, murmura :

- Ar trebui milioane pentru aceasta actiune, iar vistieria noastra e goala.

Fausta spuse pe un ton dispretuitor si cu ochi: aprinsi :

- Rostiti doar o singura vorba, maiestate, si de az in opt zile veti avea in vistierie zece milioane, ba chiar mai mult daca va fi nevoie !

Filip o privi un moment si, clatinand din cap, spuse :

- inteleg ce-mi cereti, dar n-as putea sa va ofer asa ceva, deoarece nu-mi apartine Nu prea vad insa ce ati putea sa-mi oferiti in schimb.

- ii aduc maiestatii voastre coroana Frantei Mi se pare ca asta ar compensa din plin parasirea statului milanez.

- Ehei, doamna, daca- voi dori aceasta coroana Frantei, va trebui s-o cuceresc. Si de-o voi lua, nu dumneavoastra, ci tunurile si armatele mele mi-o vor fi adus.

- Maiestatea voastra uita declaratia lui Henric al III-lea ? replica prompt Fausta.

- Declaratia lui Henric al III-lea ? facu regele cu aerul ca nu stie despre ce e vorba. Marturisesc ca nu inteleg.

- Declaratia aceasta este limpede. in virtutea ei, vi se asigura recunoasterea de catre cel putin doua treimi din regatul Frantei.

- in cazul acesta e cu totul altceva. Aceasta de­claratie poate avea valoarea de care vorbiti Ar trebui insa s-o vad. Nu trebuia oare, sa mi-o predati ? rosti regele, pe un ton nepasator, privind-o tinta.

Fausta ii sustinu privirea fara sa clipeasca macar si ii raspunse cat se poate de calm :

- Maiestatea voastra nu crede ca as fi de-a dreptul nebuna dac-as purta asupra mea un document atat de pretios ?

- Desigur, doamna, nu sunteti femeia care sa comi-teti o astfel de imprudenta - raspunse Filip cu gravi-tatea-i obisnuita, sub care nu se putea deslusi 'nici o intentie ironica.

Fausta simti totusi ca se apropie furtuna ; dar, indrazneata, ca de obicei, nu dadu inapoi. Si, mereu zimbitoare si calma, replica :

- Maiestatea voastra il va capata de indata ce-mi va comunica hotarirea sa cu privire la propunerile pe care am avut onoarea sa i le fac.

- N-as putea sa iau nici o hotarire, doamna, atata vreme cat nu voi fi vazut acel pergament.

Atunci, privindu-l drept in ochi, ea ii spuse :

- Fara sa va angajati categoric, ati putea sa ma faceti sa intrezaresc intentiile dumneavoastra.

- Pe Dumnezeul meu, doamna, tot ce mi-ati spus in legatura cu papesa m-a interesat in mod deosebit De fapt, in ciuda oricaror prevederi ale Sfintelor Scrip­turi, ideea ca pe tronul sfintului parinte s-ar putea inscauna o femeie are in ea ceva care-mi contrazice convingerile mai degraba naive Toate acestea ar fi, la nevoie, realizabile daca ati avea o varsta respectabila. Dar tocmai dumneavoastra, doamna, asa de tanara si de minunata cum sunteti ? ! Pai noi, bieti pacatosi, n-am indrazni niciodata sa va privim in fata, caci n-am mai simti atunci veneratia ce o datoram Domnului, ci adora­tia patimasa si plina de gelozie cuvenita frumusetii fara seaman a femeii. Pentru o privire de-a dumneavoastra credinciosii prosternati s-ar injunghia cu pumnalul intre ei. Pentru un zimbet de-al dumneavoastra ei s-ar vinde Satanei in loc sa mantuiti sufletele, le-ati face sa fie blestemate pe veci. Oare asa ceva e posibil ? Visati la domnia pontificala ! Dar prin gratia, prin farmecul, prin frumusetea dumneavoastra sunteti regina in!xe regine, iar puterea dumneavoastra e atat de uimitoare, incat a mea nu sovaie sa se incline in fata ei.

La inceput, regele vorbise cu raceala lui obisnuita, incet-incet insa, manat de violenta sentimentelor sale, se insufletise, pentru a-si incheia pledoaria pe un ton inflacarat, desigur, mai graitor decat insesi cuvintele rostite.

Sub masca ei surizatoare, Fausta simti cum creste in ea o manie surda.

Desi incercase in zadar sa-i dovedeasca acestui rege ca avea o minte barbateasca, capabila sa se ridice pina la cele mai indraznete ambitii, el nu intelesese nimic, nu simtise nimic. Cu incapatinare, nu voise sa vada in ea decat femeia si frumusetea si chiar terminase printr-o banala declaratie, destul de stravezie. Crunta deza­magire !

Oare de-acum incolo avea sa se izbeasca peste tot si mereu de dragoste ? Nu se mai putea adresa unui barbat fara ca acesta sa se transforme intr-un adorator? Daca asa stateau lucrurile, nu-i mai ramanea altceva de facut decat sa dispara.

insemna ca toate planurile ei erau de pe acum zadarnicite, insemna esecul sigur al tuturor incer­carilor ei.

Asadar, peste tot sa dea de indragostiti, iar singurul barbat a carui dragoste ar fi dorit-o patimas, Pardaillan, sa fie singurul care s-o dispretuiasca ?

Se gandea la toate aceste lucruri in timp ce se inclina in fata lui Filip. Iar cu glasul ei armonios ii spuse cu simplitate acestuia :

- Voi astepta asadar ca maiestatea voastra sa bine-voiasca sa se pronunte.

Filip ii raspunse cu un aer detasat :

- Ma voi pronunta de indata ce voi fi vazut declaratia.

Fausta intelese ca pentru moment nu va obtine nimic mai mult.

"Vom relua discutia asta mai tirziu - isi spuse ea. Si pentru ca acestui rege, pe care-l credeam atat de mult deasupra slabiciunilor omenesti, ii place sa nu vada in mine decat femeia, voi cobori, daca e nevoie, pina la treapta lui si voi intrebuinta armele femeii ca sa-l subjug si sa-mi ating scopul'.

in timp ce ea gandea astfel, Espinosa se dusese in anticamera, desigur, ca sa transmita un ordin. Tocmai se intorcea de acolo, cu pasii lui vatuiti, ca sa se aseze din nou, discret, in coltul lui, cand regele «ii facu un semn si-i zise :

- Domnule mare inchizitor, ai organizat cumva vreo impunatoare manifestatie religioasa spre a sarbatori cu pietate ziua Domnului ?

- Maine, duminica, in fata altarului din piata San Francisco, vor fi ridicate tot atatea ruguri cate zile are saptamana, iar pe aceste ruguri, sapte eretici indaratnici vor fi purificati prin foc - ii raspunse Espinosa in-clinandu-se.

- Bine, domnule - zise cu raceala Filip.

Si adresandu-se Faustei, ii spuse pe un ton indi­ferent :

- Doamna, daca va face placere sa asistati la aceasta sfinta ceremonie, ma voi bucura sa va vad acolo.

- Deoarece regele binevoieste sa ma invite, nu voi lipsi de la un spectacol atat de convingator - raspunse Fausta cu gravitate.

La fel de grav, regele incuviinta din cap si, adre­sandu-se din nou lui Espinosa, il intreba, scurt:

- Dar corrida ?

- Va avea loc poimaine, luni, in aceeasi piata San Francisco. Au fost luate toate masurile.

Regele il fixa pe Espinosa si-l intreba, pe un ton ciudat, care-o uimi pe Fausta : -: El Torero ?

- I-a fost adusa la cunostinta vointa regelui. El Torero va participa la intrecere - raspunse Espinosa. cu vocea lui calma. >

Intorcandu-se spre Fausta, intr-o atitudine galanta care, la el, parea sinistra Filip intreba :

- Nu-l cunoasteti pe El Torero, doamna ? E cel dintii toreador al Spaniei. .Un adevarat artist, un ino­vator in genul lui. intreaga Andaluzie il admira. Nu stiti ce inseamna o lupta de tauri ? Ei bine. va rezerv un loc in loja mea Veniti, doamna, veti vedea un spectacol interesant N-ati vazut niciodata ceva ase-manator - adauga el pe tonul care o uimise si mai inainte.

Si-si insoti vorbele cu un gest care insemna sfarsitul intrevederii, gest plin de gratie, in masura in care se poate vorbi de gratie la un astfel de personaj.

Fausta se ridica si spuse simplu :

- Accept cu placere, sire.

in aceeasi clipa, usa se deschise si un usier anunta :

- Domnul cavaler de Pardaillan, ambasadorul ma­iestatii sale, regele Henric de Navara.

Si in timp ce Fausta, fara voia ei, ramase tintuita locului sub privirea staruitoare a regelui, privire care-i descumpanea pe cei mai curajosi si pe cei mai insemnati curteni ai regatului sau, iar marele inchizitor statea in coltul lui, mereu calm, cercetand-o de acolo cu o atentie sustinuta, cavalerul inainta cu un pas sigur, cu capul sus. cu

privirea dreapta, cu aerul acela de simplitate nevinovata, care-i masca adevaratele simtaminte. Ajuns la patru pasi de rege, se opri si se inclina cu gratia semeata care-I caracteriza.

Dar. strabatand marea sala, cu ochii in ochii regelui care incerca - potrivit obiceiului sau - sa-l oblige sa-si plece privirile, Pardaillan gandea :

..Pe toti dracii ! eata-l, deci, vazut de aproape, pe acest suveran temut Cum se face ca nu sunt inmarmu­rit ?.. Raman la ceea ce am mai spus : e o trista figura'.

Si un suras fugar ii flutura pe buze, in timp ce cu coada ochiului ii privea pe Barba Roja (nemiscat si gan-ditor in coltul lui) si pe Espinosa, care statea ceva mai aproape

La vederea fetei calme, aproape surizatoare. a aces-- tuia din urma, isi spuse :

"Iata-l pe adevaratul dusman cu care va trebui sa ma lupt. Numai el e periculos'.

Efectul acestor ganduri ce-i trecura fulgerator prin minte fu ca Espinosa, observator atent, n-ar fi stiut sa spuna daca reverenta ambasadorului extraordinar i se adresa regelui. Faustei - care-l fixa cu privirea ei arzatoare - sau chiar lui.

"Iata un adevarat barbat !' isi spuse marele in­chizitor.

Si privirea lui calma cantari parca, pe rand, pe Fausta si pe Filip, apoi se abatu din nou asupra lui Pardaillan, cu un suras abia schitat, ce parea sa insemne: "Din fericire, sunt si eu aici !' ' ■

Si se trase si mai mult in coltul lui, ramanand cat mai in umbra.

inclinandu-se cu o eleganta naturala, putin cam trufasa, care constituia o vadita abatere de la regulile severei etichete spaniole, Pardaillan continua sa-si spuna :

"Aha ! incerci sa ma faci sa-mi plec ochii ! Aha ! Te-ai descoperit in fata doamnei Fausta si-ti pui la loc palaria cand il primesti pe trimisul regelui Frantei ! Aha ! Pui sa i se taie capul viteazului care indrazneste sa vorbeasca in fata ta fara sa-ti ceara permisiunea ! Lua-te-ar dracu ! Cu atat mai rau pentru tine'

Si, facand doi pasi grabiti inspre Fausta, care se retragea incet, o intreba, cu un suras candid, ce nu te putea lamuri daca glumeste sau nu :

- Cum ? ! Plecati, doamna ? Ramaneti, va rog ! Deoarece intamplarea ne-a adunat pe toti trei laolalta, vom putea sa rezolvam dintr-o data toate micile noastre socoteli.

Aceste vorbe, rostite cu o simplitate ce izvora parca din inima, avura efectul unui trasnet. Fausta se opri brusc si se intoarse, uitandu-se intii la Pardaillan, ca si cum nici nu l-ar fi cunoscut, si apoi la rege, ca si cum ar fi vrut sa ghiceasca daca acesta nu-l va dobori pe loc pe cel care indraznea sa comita o asemenea necuviinta.

Regele se facu si mai palid decat era ; iar ochii lui cenusii scaparara fulgere.

"Ce fel de om e asta ?' paru el sa-l intrebe pe Espinosa dintr-o privire.

insusi Barba Roja se ridica, duse mana la garda spadei si se uita la rege, asteptand ordinul de a lovi.

Drept raspuns la intrebarea muta a regelui, Espinosa ridica din umeri si facu un gest care insemna :

"V-am prevenit Lasati lucrurile in voia lor Vom rezolva totul la timpul cuvenit'.

Iar regele Filip al II-lea tacu, acceptand povata inchizitorului sau, fiind poate cucerit fara voia lui de indrazneala si bravura acestui personaj stralucitor, care semana atat de putin cu propriii sai curteni, vesnic incovoiati in fata lui. Dar in sinea sa isi spunea :

"Sa vedem unde va ajunge obraznicia acestui hoinar'.

Ochii lui ramasera la fel de scaparatori, iar expresia fetei, de obicei glaciala, devenise de-a dreptul infri­cosatoare.

Uitand ca audienta ei luase sfarsit, uitand chiar si de rege, Fausta il infrunta pe Pardaillan cu o privire hotarita, gata sa primeasca sfidarea - desi era prea inteligenta ca sa nu-l admire in sinea ei.

La Espinosa, admiratia se traducea prin urmatoarea reflectie :

"Trebuie cu orice pret ca omul acesta sa fie de partea noastra !'

Cat despre Barba Roja, se mira ca regele inca nu-i facuse semn.

Numai Pardaillan zimbea, cu surasul lui naiv, parand ca nu banuieste catusi de putin furtuna pe care o dezlantuise prin atitudinea lui si care-i primejduia viata.

Cu aceeasi simplitate, cu aceeasi sinceritate suriza-toare, rosti, intorcandu-se cu fata spre rege :

- Va cer iertare, sire, poate ca nu prea ma pricep la eticheta, dar am o scuza in faptul ca suveranul nostru, regele Frantei (si apasa asupra acestor ultime cuvinte) ne-a obisnuit cu o larga toleranta in aceste chestiuni, oarecum copilaresti.

Situatia ameninta sa devina ridicola, adica groaznica pentru rege. Era cazul sa reprime ceea ce ii aparea drept o obraznicie, sau sa-l striveasca cu dispretul sau. Dar. intrucat hotarase sa fie rabdator, trebuia neaparat sa-i raspunda.

- Domnule, procedati ca si cum v-ati afla in fata regelui Frantei - spuse el, apasand la randu-i asupra acestor ultime cuvinte, cu o voce egala, plina de o furie

concentrata, si pe un ton care l-ar fi facut sa intre in pamant pe oricine altul, in afara de Pardaillan.

Dar Pardaillan vazuse si auzise multe la viata lui. Si pe linga ca era foarte bine dispus, se hotarase sa-l umileasca pe acest rege trufas, care-i era profund antipatic.

El nu intra, deci, in gaimant, ci se inclina cu' gratie. Ochii lui straluceau de marea placere a omului care se amuza copios.

- Multumesc maiestatii voastre pentru binevoitoa­rea ingaduinta ce mi-o arata - spuse el. inchipuiti-va ca sunt curios sa vad indeaproape un anumit pergament care se afla in posesia doamnei principese Fausta. Sunt atat de curios, incat n-am pregetat sa strabat Franta si Spania, inadins pentru a-mi satisface aceasta curiozi­tate, pe care as jura ca o impartasiti si dumneavoastra,' dat fiind ca pergamentul acesta nu e lipsit de interes pentru maiestatea voastra.

Apoi, cu acel calm glacial pe care-l capata uneori glasul lui, continua :

- Sunt incredintat ca i-ati cerut doamnei Fausta acest pergament si ca dinsa v-a raspuns ca nu-l are asupra ei, ca e pus la loc sigur Ei bine, nu-i adeva­rat ! Pergamentul acesta se afla acolo

Si intinzind mana, aproape ca atinse sanul principesei cu varful aratatorului sau.

Vorbele astea fusesera rostite pe un ton de o sigu­ranta atat de irezistibila, si insotite de un gest atat de precis si .de neprevazut, incat tacerea se asternu din nou timp de cateva clipe, apasand greu asupra actorilor fulgeratoarei scene.

inca o data, Espinosa fu cuprins de admiratie :

"Joaca tare !'

Fausta primi lovitura in plin. Dar nu facu nici o miscare. isi ridica fruntea cu si mai multa semetie, iar privirea ei sustinu cu calm privirea scanteietoare a cavalerului, in timp ce in sinea ei urla :

"O, diavole !'

Cat despre rege, ciudatul ambasador incepuse- sa-l intereseze in asemenea masura, incat uitase de purtarea lui necuviincioasa, ce-l jignise atat de adinc.

Cavalerul urma :

- Si acum, doamna, va rog sa scoateti din corsajul dumneavoastra faimosul document, aratati-ni-l putin, ca sa putem discuta asupra valorii lui, caci daca e intere­sant pentru maiestatea sa regele Spaniei, in aceeasi masura il intereseaza si pe maiestatea sa regele Frantei, pe care am cinstea sa-l reprezint aici

Si spunand acestea, Pardaillan lua o pozitie semeata. Privirea lui avea o asemenea stralucire, iar gestul si vorba lui o asemenea autoritate incat, de asta data, insusi regele nu se putu abtine sa nu-l admire pe omul acesta, pe care, parca, nu-l mai recunostea, intr-atata ii aparea de impunator si maiestuos. Fausta nu era femeia care sa dea inapoi in fata unei asemenea somatii.

"Deoarece omul asta ii intrece pe diplomatii cei mai dibaci prin sinceritatea lui indrazneata - isi spuse ea - de ce n-as folosi si eu aceeasi sinceritate, ca pe o arma periculoasa, ce s-ar intoarce impotriva lui ?'

Si-si duse mana la piept, gata sa scoata pergamentul, ce se afla intr-adevar acolo, si sa li-l puna sub ochi cu un gest de sfidare.

Dar regele n-avea, pesemne, de gand sa discute asupra acestui subiect cu ambasadorul regelui Henric, caci o opri. spunandu-i pe un ton poruncitor :

- intrevederea mea cu principesa Fausta a luat sfarsit.

Fausta nu-si duse gestul pina la capat, ci se inclina in fata regelui, il privi pe Pardaillan drept in ochi si-spuse cu un glas cat se poate de calm :

- Ne vom mai intalni, cavalere !

- Sunt sigur de asta, doamna - ii raspunse cu gravitate Pardaillan.

Fausta aproba, cu aceeasi gravitate, printr-o usoara inclinare a capului, si se retrase incet, maiestuos, asa cum intrase, insotita de Espinosa care, fie pentru a-i acorda toate onorurile, fie pentru cutotul alte motive, o conduse pina in anticamera, unde o si lasa, pentru a putea asista la intrevederea dintre rege si Pardaillan.

Cand marele inchizitor isi relua locul, regele spuse :

- Domnule ambasador, binevoiti a ne face cunoscut obiectul misiunii dumneavoastra.

Cu privirea lui agera si cu admirabila intuitie care-l calauzea in toate imprejurarile grave, cand se impunea o hotarire neintirziata, Pardaillan studiase si intelesese intr-o clipa caracterul lui Filip al II-lea.

,;Minte intunecata si vicleana, fanatic sincer, peste masura de orgolios, prudent si rabdator, staruitor in planurile sale, intortocheat in realizarea lor un popa incoronat. Daca incerc cu el un joc mai fin, nu voi ajunge la nici un rezultat. Trebuie sa-l dobor, lovindu-l cu adevarul, cu indrazneala'.

Dupa cum s-a vazut, folosise chiar adineauri, si nu fara succes, aceasta tactica. Iar cand Filip ii ceru sa-l informeze asupra obiectului misiunii sale. Pardaillan ii raspunse, calm, sustinandu-i netulburat privirea, ca si cum ar fi tratat de la egal la egal cu regele :

- Maiestatea sa regele Frantei doreste sa va retra-geti trupele spaniole pe care le tineti in Paris si in restul regatului. Regele, manat de cele mai bune intentii fata de maiestatea voastra si de poporul dumneavoastra, socoteste ca intretinerea acestor garnizoane in regatul sau constituie un act neprietenesc din partea dumnea­voastra. El este de parere ca nu aveti dreptul sa va amestecati in treburile interne ale Frantei.

Ochii reci ai lui Filip se aprinsera o clipa cand spuse:

- Asta-i tot ce doreste maiestatea sa regele Na­va re: ?

- Asta-i tot pentru moment - raspunse cu ra­ceala Pardaillan.

Regele ra-mase putin pe ganduri, apoi zise :

- Cererea pe care ne-o transmiteti ar fi dreapta si legitima daca maiestatea sa de Navara ar fi intr-ade­var regele Frantei ceea ce nu e cazul.

- Aceasta e o problema pe care n-are rost s-o discutam aici - spuse cu tarie Pardaillan. Nu e voi na sire. de a sti daca dumneavoastra consimtiti sa-l recunoasteti pe regele Navarei drept regele? Frantei. E vor-ba de o chestiune clara si precisa : retragerea trupelor dumneavoastra, care n-au ce cauta in Franta.

- Ce-ar putea sa in-cepandf impotriva noastra regele Navarei! ei, el care nici macar nu e in stare sa ia

cu asalt propria-i capitala ? intreba Filip cu un zimbet dispretuitor.

- intr-adevar, sire - spuse cu gravitate Pardaillan - e vorba de o situatie extrema la care regele Henric nu se poate hotari.

Apoi cu un glas jumatate miere, jumatate fiere, adauga :

- Ce vreti, sire, regele doreste ca supusii lui sa i se predea de buna voie. ii este sila sa-i ia cu forta printr-un asalt, ceea ce, in fond, nu i-ar fi asa de greu. E vorba aici de niste scrupule exagerate, care n-ar putea sa fie intelese de un om de rand, dar pe care un rege ca dumneavoastra nu poate decat sa le admire.

Regele isi musca buzele. Simtea cum clocoteste mania in el, dar se stapinea, nevrand sa arate ca a inteles lectia pe care i-o dadea acest gentilom fara capatii. Se multumi sa-i raspunda in doi peri :

- Vom studia cererea maiestatii sale Henric de Navara. Vom vedea !

Din nefericire pentru el, avea de-a face cu un adver­sar hotarit sa nu se lase amagit cu una cu doua.

- Trebuie sa tragem concluzia, sire, ca dumnea­voastra nu consimtiti la cererea dreapta, legitima. si politicoasa a regelui Frantei ? starui Pardaillan.

- Si daca ar fi asa, domnule? il iscodi regele, batos. Pardaillan continua linistit:

- Sire, se spune ca indragiti maximele si sentintele. Iata un proverb de pe la noi, asupra caruia va sfatuiesc sa meditati : "Carbunarul e stapin la el acasa'.

- Ce vrea sa insemne asta ? intreba regele cu un glas tunator.

- Asta vrea sa insemne, sire, ca numai dumnea­voastra veti purta vina daca trupele spaniole vor fi pedepsite asa cum merita si vor fi izgonite din regatul Frantei - spuse Pardaillan cu raceala.

- Pe sfinta Fecioara ! Mi se pare ca indrazniti sa-l amenintati pe regele Spaniei, domnule ! izbucni Filip, palid de furie.

Iar Pardaillan, dind dovada de un sange rece cu totul remarcabil in asemenea imprejurari, ii replica :

- Nu-l amenint pe regele Spaniei il previn.

Regele, care pina atunci facuse un mare efort ca sa se stapineasca, dadu deodata friu liber maniei stirnite de purtarea necuviincioasa si indrazneata a acestui ciu­dat ambasador.

Se si intorsese catre Barba Roja ca sa-i faca semn sa loveasca, dar Pardaillan, care nu-l scapa din ochi, se pregatise si el sa-si scoata din teaca sabia, cand Espinosa interveni intre ei si spuse, foarte calm, cu o voce aproape blinda :

- Regele, care cere de la slujitorii sai devotament si credinta absolute, n-ar putea sa va reproseze ca aveti intr-un grad atat de inalt calitatile unui excelent sluji­tor. Dimpotriva, el respecta ardoarea dumneavoastra si va sti, daca va fi cazul, sa arate acest lucru stapinului dumneavoastra.

- De care stapin vorbiti dumneavoastra domnule ? intreba linistit Pardaillan. facand numaidecat fata acestui nou adversar

Cu tot calmul sau, intrebarea aceasta neprevazuta il descumpani pe marele inchizitor.

- Pai - biigui el - vorbesc de regele Navarei.

- Vreti sa spuneti, regele Frantei, domnule - preciza Pardaillan. netulburat.

- Fie, regele Frantei - zise Espinosa. Nu e el, oare, stapinul dumneavoastra ?

- Ce-i drept, eu sunt ambasadorul regelui Frantei. Dar regele nu este, prin aceasta, stapinul meu.

De asta data Espinosa si Filip se uitara unul la altul cu o uimire pe care nici nu incercara sa si-o ascunda, si amandurora le veni in aceeasi clipa un gand :

"N-o fi cumva nebun ?'

Iar Pardaillan, care citi pe fetele lor ingrozite acest gand, zambi cu un aer zeflemitor. Dar cu mintea incor­data si cu atentia trea?a, se astepta la orice, caci simtea ca lucrurile pot lua o intorsatura tragica dintr-o clipa in alta.

In sfarsit, Espinosa se linisti si intreba pe un ton blajin :

- Daca regele nu va e stapin, atunci ce este el pentru dumneavoastra ?

Pardaillan deveni glacial si, inclinandu-se, raspunse cat se poate de simplu :

- E un prieten de care ma interesez.

Cuvantul era, in sine, colosal. Rostit in fata unor personaje ca Filip al II-lea si marele inchizitor, care reprezentau puterea in forma ei cea mai absoluta, el devenea de-a dreptul uluitor.

Dar si mai uluitor era faptul ca, dupa ce examinase o clipa figura aceasta scaparatoare de indrazneala si inteligenta, dupa ce admirase atitudinea aceasta de forta constienta in repaus, Espinosa accepta, ca pe un lucru foarte firesc, cuvantul rostit de cavaler, caci se inclina la randul lui si, cu toata gravitatea, ii spuse :

- Dupa infatisarea dumneavoastra imi dau seama, domnule, ca intr-adevar nu puteti avea alt stapin decat pe dumneavoastra insiva si ca prietenia unui om ca dumneavoastra este atat de pretioasa, incat ea il poate onora chiar si pe un rege.

- Aceste cuvinte ma emotioneaza cu atat mai mult, domnule, cu cat si eu vad, dupa infatisarea dumnea­voastra, ca nu sunteti prea darnic cu dovezile de stima - raspunse Pardaillan.

Espinosa il privi o clipa si clatina din cap aprobator.

- Ca sa revenim la obiectul misiunii dumneavoas­tra, maiestatea sa nu refuza sa asculte cererea pe care i-ati transmis-o. Dar trebuie sa intelegeti ca o chestiune atat de importanta nu se poate rezolva fara o matura chibzuinta.

Multumit ca a indepartat pentru moment furtuna, Espinosa se retrase din nou, lasandu-i regelui grija de a continua conversatia in directia spre care o indreptase el. Iar Filip, intelegand ca inchizitorul socotea ca nu venise momentul sa rupa tratativele, rosti :

- Avem si noi parerile noastre.

- Desigur - spuse Pardaillan - tocmai aceste pareri ar fi interesant sa le discutam. Dumneavoastra visati sa ocupati tronul Frantei si va folositi de casatoria dumneavoastra cu Elisabeta a Frantei. Acesta e un drept nou in Franta, si uitati, sire, ca pentru a consfinti acest drept, v-ar trebui o lege formal adoptata. Or, Parla­mentul nu va promulga niciodata o asemenea lege.

- Ce stiti dumneavoastra despre asta, domnule ? Pardaillan ridica din umeri si spuse :

- Ei, sire, de ani de zile agentii dumneavoastra impart aur in dreapta si-n stanga ca sa obtina acest lucru. Ati reusit oare ? De fiecare data v-ati izbit de rezistenta Parlamentului Aceasta rezistenta n-o veti zdrobi niciodata.

- Si cine v-a spus ca nu avem si alte drepturi ?

- Pergamentul doamnei Fausta ? Atunci hai sa vorbim despre acest pergament ! Daca puneti mana pe el. sire. publicati-l, iar eu va asigur ca imediat Parisul si Franta il vor recunoaste pe Henric de Navara

- Cum asa ? se mira regele.

- Sire - spuse cu raceala Pardaillan - vad ca agentii dumneavoastra va informeaza destul de prost asupra starii de spirit din Franta. Franta s-a saturat sa mai fie jefuita si pustiita nelegiuit si fara rusine de o mana de descreierati ambitiosi. Franta nu doreste decat tihna, liniste, pace. Ca sa aiba aceasta pace, e gata sa-l accepte pe Henric de Navara, chiar daca el va ramane un eretic si cu atat mai mult l-ar accepta daca ar imbratisa religia catolica. Regele inca mai sovaie. Cu­blicati acest pergament si atunci sovaielile lui vor disparea ; ca sa termine odata, se va hotari sa mearga la liturghie si atunci Parisul iiva deschide portileiar Franta il va aclama !

- Asadar, dupa parerea dumneavoastra, noi n-avem nici un fel de sort de izbinda in realizarea planurilor noastre ?

- Cred, intr-adevar - raspunse calm Pardaillan - ca nu veti ajunge niciodata régele Frantei.

- Dar de ce ? intreba cu blindete Filip. Pardaillan isi atinti privirea-i limpede asupra rege­lui si, cu un calm netulburat. ii raspunse :

- Franta, sire, este o tara. plina de lumina si de veselie. Sinceritatea, lealitatea, curajul, generozitatea, toate sentimentele cavaleresti sunt la fel de necesare vietii noastre ca aerul ce-l respiram E o tara vie si fre­matatoare, deschisa la tot ce este nobil si frumos, care nu aspira decat la dragostea, adica la viata si la lumina, adica la libertate. Ca sa poata domni in tara asta, trebuie neaparat ca regele ei sa intruneasca toate aceste virtuti, adica sa fie cel mai frumos, cel mai bun, cel mai viteaz si cel mai generos dintre oameni.

- Si oare eu n-as putea sa fiu un asemenea rege ? intreba Filip cu sinceritate.

- Dumneavoastra, sire? replica Pardaillan uluit. Pai, sub pasii dumneavoastra rugurile cresc aidoma unor uriase frigari de carne omeneasca. Aduceti cu dumnea­voastra Inchizitia, regim intunecat, de teroare, care pre­tinde sa cirmuiasca pina si gandurile oamenilor. Privi-ti-va, sire, si veti vedea ca aerul acesta distant pe care-l aveti ar fi de ajuns ca sa-i inghete pina si pe cei mai veseli si mai glumeti muritori. in Franta e cunoscut regimul pe care l-ati instaurat in Frandra. in aceasta tara a bucuriei si a luminii n-ati putea aduce decat bezna si moartea Dar pina si pietrele se vor ridica pentru a va inchide drumul i Ei bine, nu, sire, toate astea pot fi bune pentru Spania, dar nu vor fi nicio­data ingaduite in Franta !

- Sinceritatea dumneavoastra e cam brutala, dom­nule - scrisni Filip.

Pardaillan isi lua aerul acela de mirare nevinovata pe care-l arbora ori de cate ori se pregatea sa spuna vreo grozavie :

- De ce ? I-am vorbit regelui Frantei cu aceeasi sinceritate pe care dumneavoastra o socotiti brutala, iar el nu s-a simtit deloc jignit, ci dimpotriva De fapt, noi doi nici nu ne-am putea intelege, caci nu vorbim aceeasi limba. in Franta va fi la fel, nu i-ati intelege pe supusii dumneavoastra. Cel mai biné ar fi. deci, sa ramaneti ceea ce sunteti.

Filip zimbi galben.

- Va asigur ca voi reflecta la aceste cuvinte - spuse el. Intre timp. as dori sa va tratez cu atentia ce se cuvine unui om ca dumneavoastra. V-ar face pla­cere sa asistati la autodafeul duminical de maine ?

- Mii de multumiri, sire. dar fiind cam sensibil din fire, nu pot suporta asemenea spectacole.

- imi pare rau. domnule - spuse Filip cu o ama­bilitate sinistra. Dar eu voiam doar sa va ofer o dis­tractie si nu sa va impun asemenea spectacole care,

desi ne plac noua, barbarilor din Spania, s-ar putea sa va jigneasca sensibilitatea de francez rafinat. Corrida va inspira aceeasi sila ?

- A, nu ! raspunse Pardaillan fara sa clipeasca. Marturisesc chiar ca nu m-as supara sa asist la una din aceste faimoase intreceri. De altfel, mi s-a vorbit despre un toreador foarte vestit in Andaluzia - adau­ga el, privindu-l tinta pe rege.

- El Torero ? intreba acesta calm. il veti vedea Sunteti invitatul meu la corrida de poimaine, luni. Veti vedea un spectacol extraordinar, care va va uimi, sunt sigur de asta - adauga Filip pe acelasi ton ciudat care, cu o clipa inainte, o uluise pe Fausta si care-l facu si pe Pardaillan sa ciuleasca urechile.

- Multumesc maiestatii voastre pentru onoarea pe care binevoieste sa mi-o faca - zise cavalerul. Nu voi pierde ocazia de a asista la un spectacol atat de deosebit.

- Bine, domnule ambasador, am sa va aduc la cu­nostinta raspunsul meu la cererea maiestatii sale Henric de Navara Si nu uitati corrida de luni. Veti vedea ceva curios foarte curios

, da ! isi spunea Pardaillan in gand, inclinandu-se. Te pomenesti ca-mi intinde vreo cursa ! Mii de draci ! Totusi, acest sinistru despot nu ma va face sa dau inapoi !'

Apoi, cu privirea scanteietoare, rosti :

- Cum as putea sa uit asa ceva, sire ?

"Nu mai mult decat vei putea tu sa uiti cele cateva

Si, cu un pas hotarit, se indrepta spre anticamera.

La un semn discret al lui Filip al Il-lea. Barba Roja porni dupa el.

Trecand pe linga stapinul lui, Barba Roja se opri o secunda.

- Da-i o lectie, fa-l de ras in fata tuturor dar nu-l ucide - murmura regele.

Si dulaul iesi in urma lui Pardaillan, bombanind :

"A dracului sa fie fantezia regelui ! Mi-era asa de usor sa-l apuc de gat si sa-l sugrum ca pe un pui sau sa-l achit cu o lovitura buna de pumnal ori de spada ! Sa-i dau o lectie ! Asta mai merge, caci stiu,

slava Domnului, cum sa procedez Dar sa-l fac de ras ! Ce dracu' as putea sa-i scornesc pen­tru asta ?

Dupa ce iesi Barba Roja, regele se ridica, se aseza indaratul unei draperii grele de brocart, impinse usor usa si de acolo urmari cu atentie cele ce aveau sa se intample.

Pardaillan parea ca nu-si da seama ca o umbra-l urmarea pas cu pas. Anticamera in care patrunsese era o sala mare, mobilata numai cu niste imense banci ase­zate de-a lungul peretilor. Erau acolo o multime de curteni, nobili de serviciu, ofiteri de garda si lachei galonati, care mergeau de colo-colo, grabiti si preocu­pati, pe linga usieri care stateau nemiscati, cu cate un baston de abanos in mana. Dintre curteni, unii se­deau pe banci, altii se plimbau cu pasi marunti, iar altii stateau de vorba linga ferestre, in fata anumitor usi se afla cate un ofiter de garda cu sabia in mana, in fata altora, cate un usier.

Din cand in cand, un paj sprinten si vioi se strecura cu indemanare prin multimea aceea zgomotoasa, fara ca cineva sa-l ia in seama. Alteori, cate o fata biseri­ceasca traversa incet si grav sala. Orice-ar fi fost - simplu calugar sau ditamai episcop - toti se dadeau la o parte si se inclinau, caci regele le cerea tuturor, mari si mici, cel mai adine respect pentru oamenii bisericii. Si cum regele dadea el insusi exemplu, fie­care se grabea sa-l supraliciteze pentru a fi bine vazut.

in fata uneia dintre ferestre Pardaillan zari niste figuri cunoscute.

- Ia te uita ! murmura el. Cei trei fosti "osteni' ai lui Valois ! Fara indoiala ca-si asteapta stapina, pe preacinstita Fausta. Dar nu-l vad pe viteazul acela de Bussy, nici pe stralucitul nepot al domnului Peretti.

in aceasta sala de asteptare, in care se ingramadise atata lume, nu se auzeau decat soapte vagi sau zgomo­tul inabusit al pasilor ce lunecau pe dalele de marmura. Te-ai fi putut crede intr-o biserica. Nimeni n-ar fi in­draznit sa ridice glasul aici.

Fiind curios din fire, cu toate ca nu parea, Pardail­lan facu de cateva ori ocolul salii. Deodata isi dadu

seama ca deasupra acestei multimi, pina adineauri, zum­zaitoare, plutea acum o tacere mormantala si, lucru si mai ciudat, orice miscare incetase. S-ar fi spus ca deo­data toti impietrisera, astfel incat Pardaillan parea ca trece printre niste statui.

Explicatia acestui fenomen era foarte simpla.

Barba Roja continua sa caute un mijloc de a-l face de ras pe Pardaillan in fata tuturor. Si cum nu gasise inca nimic, se multumea sa mearga pe urmele cavale­rului. Numai ca manevra lui fusese repede observata. Si atunci se raspindi un murmur, din om in om : Tre­buia sa se intample ceva. Dar ce anume ? Nimeni nu stia. insa fiecare voia sa vada si sa auda. Fiecare amu­tise, incremenise in asteptarea spectacolului pe care-l presimtea : comedie sau tragedie.

in mijlocul tacerii si al nemiscarii generale, Pardail­lan deveni tinta tuturor privirilor, ceea ce nu parea sa-l stanjeneasca defel. Cu un pas foarte sigur, se in­drepta spre iesire.

in fata usii, un ofiter statea teapan, ca la parada. in spatele lui Pardaillan, Barba Roja facu un semn po­runcitor. Ofiterul, in loc sa se dea la o parte, intinse sabia de-a curmezisul usii si spuse, de altfel foarte politicos :

- Pe aici nu se trece, senor !

- Ah ! zise Pardaillan. in cazul acesta, va rog sa-mi spuneti pe unde as putea sa ies.

Ofiterul schita un gest vag care se referea la toate iesirile, fara sa indice insa vreuna in mod special.

Pardaillan paru sa se multumeasca cu acest raspuns si, fara a mai spune ceva, se indrepta cu pasi hotariti spre o alta usa. Acolo se izbi de un usier care, ca si ofiterul, ii bara drumul, intinzind bastonul spre el si spunandu-i foarte politicos, cu o adinca plecaciune, ca nici pe acolo nu se poate trece.

Pardaillan incrunta usor din sprancene si arunca o privire peste umar, care i-ar fi dat mult de gandit lui Barba Roja, dac-ar fi observat-o. Dar Barba Roja nu vazu nimic ; el continua sa caute mereu un mijloc de a-l face de ras pe cavaler Dar tot nu gasea nimic.

Pardaillan isi roti privirea si-si spuse :

"Pe Pilat ! Cred ca acesti lachei de lux isi bat joc de mine! Zimbiti, nobile slugi, zimbiti ! gandi apoi, cu un suras sardonic. Zimbetele voastre se vor preface indata in schimonoseli, iar cel care va ride voi fi eu'.

Si, la fel de netulburat, isi relua plimbarea, care, fie din intamplare, fie intentionat, il duse inspre cei trei "osteni'.

Atunci Montsery, Chalabre si Saint-Maline inaintara si-l salutara foarte ceremonios pe cavaler, care le ras­punse cu gratie. Cu zimbete politicoase, schimbara re­pede intre ei cateva vorbe, rostite in soapta.

- Domnule de Pardaillan - spuse Saint-Maline - stiti, desigur, ca avem misiunea sa va ucidem ceea ce vom si face de indata ce vom avea posibilitatea.

- Cu mare regret, totusi - preciza Montsery cu sinceritate.

- Caci va stimam in mod deosebit - adauga Cha­labre cu o reverenta impecabila.

Pardaillan se multumi sa salute din nou, surizind,

- Dar - urma Saint-Maline - ni se pare ca se urmareste aici sa fiti pus in situatia de a juca un rol.., caraghios. Iertati-ne expresia, domnule, dar este o con­statare si nu un comentariu jignitor.

- Spuneti mai departe ce ganditi, domnilor - ras­punse politicos Pardaillan.

- Ei bine, domnule - exclama Montsery, care era Intotdeauna cel mai focos dintre ei - nu putem rabda fara impotrivire ca un compatriot de-al nostru sa fie batjocorit in prezenta noastra !

- Mai ales cand acest compatriot e un om atat de viteaz ca dumneavoastra - adauga Saint-Maline.

- Si atunci ? Ce-ati hotarit ? intreba Pardaillan, crispindu-se, asa cum i se intampla intotdeauna cand era emotionat.

- La naiba, domnule ! spuse Chalabre, lovindu-si graitor manerul spadei. Noi am hotarit sa le dam aces­tor mancatori de ceapa cruda lectia pe care o merita prin obraznicia lor.

- Vom fi foarte onorati, domnule, de a trage spada alaturi de dumneavoastra - spuse Saint-Maline, salu-tand curtenitor.

- Toata cinstea va fi de partea mea - zise Par­daillan, raspunzind la salut.

- Chit ca dupa aceea ne vom relua libertatea de actiune si va vom ataca atunci cand se va ivi prile­jul - adauga Montsery.

- Asta se intelege de la sine - rosti cu blindete Saint-Maline.

Pardaillan aproba din cap cu gravitate si-i privi o clipa cu o tristete de negrait. Apoi le spuse pe un ton foarte solemn :

- Domnilor, sunteti niste gentilomi de isprava, iar gestul dumneavoastra, pentru care va exprim din inima multumirile mele, nu va ramane nerasplatit. in ceea ce ma priveste, orice s-ar intampla nu voi uita niciodata acest gest. Dar (si aici isi recapata expresia zeflemitoare si zimbetul ironic) nu va faceti nici o grija in privinta mea. Puteti ramane aici fara teama ca veti asista la batjocorirea unui compatriot. Poate ca se va ride aici in curand, dar va jur ca nu se va ride de' cel care ra­mane sluga dumneavoastra si care va multumeste din nou, domnilor !

- Cum doriti, domnule - spuse Saint-Maline, fara sa mai insiste.

- Raman, totusi, la dispozitia dumneavoastra - zise Chalabre.

- Iar la primul semn ce ni-l veti face, atacam, - adauga Montsery.

Avu loc un schimb de plecaciuni politicoase, iar Par­daillan, isi relua plimbarea.

Deodata simti ca l-a calcat cineva pe picior. O ex­plozie de rasete inabusite izbucni in randul curtenilor.

Pardaillan se intoarse brusc si-l zari pe Barba Roja, care-si rotea, ingrozit, privirile. Colosul il calcase fara voia lui pe cavaler. Dar acest incident banal fu pentru el ca o strafulgerare, caci lovindu-si fruntea, murmura :

- in sfarsit, am gasit ! Acum ne vom distra putin.

Pardaillan il privi o clipa, surizind rece si batjoco­ritor. Barba Roja sustinu privirea cavalerului, cu un zimbet increzator.

- Va rog sa ma scuzati, domnule - facu Pardaillan foarte politicos - sper ca nu v-am lovit.

Si-si relua linistit plimbarea, in mijlocul rasetelor celorlalti. in clipa aceea tocmai trecea pe linga usa ca­binetului regal. in ochii lui aparu o lucire, care-se stinse numaidecat.

in aceeasi clipa, Barba Roja il calca din nou pe picior. Pardaillan intoarse iar capul si i se adresa cu ace­lasi zimbet :

- Veti crede, desigur, domnule, ca sunt din calc-afara de stangaci.

Si dadu sa-si continue plimbarea, dar Barba Roja ii puse mana pe umar. Sub puternica apasare a colo­sului, Pardaillan se incovoie brusc. Daca Barba Roja l-ar fi cunoscut pe Pardaillan, poate ca s-ar fi mirat ca intampina o rezistenta atat de slaba. Dar, din nefe­ricire pentru el, Barba Roja nu-l cunostea pe Pardaillan si, increzator in forta-i herculeana, era convins in mod sincer ca-l zdrobise. Plin de dispret, il ajuta sa se in­drepte pe acest adversar nedemn de el si, marinimos, ii dadu brusc drumul, ceea ce-l facu sa se clatine.

Un hohot de ras general, insotit de exclamatii ad­mirative, gidila placut vanitatea dulaului lui Filip al II-lea. si-l incuraja in acelasi timp sa-si continue jocul.

Curtenii stiau ca Barba Roja nu actiona niciodata decat din porunca regelui. A-l aplauda zgomotos era, deci, un mod, ca oricare altul, de a-l lingusi pe rege. N-aveau de gand sa piarda prilejul, astfel ca tacerea respectuoasa de pina acum facu loc unei insufletiri zgomotoase.

Pardaillan isi freca usor umarul, care-l durea, de­sigur, si-i spuse cu un aer jalnic, dar in acelasi timp turtit de admiratie :

- Felicitarile mele, domnule, aveti un pumn greu ! Barba Roja ii facu semn unui aprod sa se apropie

si, luandu-i din mana bastonul de abanos. il aseza introt in pozitie orizontala, cam la un picior de pamant.

- Tine bastonul in pozitia asta ! ii porunci el aprodului.

Si in timp ce aprodul se lasa pe vine ca sa execute ordinul primit, Barba Roja se intoarse, spre Par­daillan care, intocmai ca toti ceilalti, urmareacu aten­tie aceste pregatiri.

- Domnule, am pus ramasag ca veti sari peste acest baston.

- Peste acest baston ? Drace ! exclama Pardaillan rasucindu-si mustata, cu o mutra cam incurcata.

- Sper ca nu doriti sa ma faceti sa pierd rama-sagul pentru un lucru atat de neinsemnat !

- intr-adevar, e un fleac - biigui Pardaillan, cu acelasi aer incurcat.

Barba Roja facu un pas spre el si, aratandu-i bas­tonul tinut de aprod, ii spuse pe un ton amenintator, cu un zimbet care exprima o bucurie salbatica :

- Sariti, domnule !

Figura jalnica a cavalerului starni exclamatii de jur imprejur.

- Va sari ! spuse un nobil.

- Nu va sari !

- O suta de dubli ducati contra unui maravedís ca va sari !

- Primc.-c !

- Nu va sari ! Chiar daca ar vrea, n-ar avea putere !

- Sariti, domnule ! repeta Barba Roja.

- Si daca nu vreau ? intreba Pardaillan, cu un glas aproape timid.

- Atunci am sa va silesc cu asta - zise cu ra­ceala Barba Roja, punand mana pe sabie.

"In sfarsit !' isi spuse Pardaillan cu un zambet de bucurie.

Si in aceeasi clipa isi trase sabia din teaca.

Un duel in anticamera regelui. Era ceva nemaiauzit, fara precedent, iar Barba Roja era singurul om care-si permisese un asemenea gest !

Pe linga ca avea o forta extraordinara, colosul tre­cea drept unul dintre cei mai buni spadasini din Spa­nia, iar daca strainul stia cat de cat sa manuiasca sabia,

spectacolul urma sa fie pasionant in cel mai inalt grad, date fiind conditiile in care avea loc. Si deodata se facu liniste. Oamenii se insirara intr-un vast semicerc, lasand cat mai mult loc celor doi luptatori care se ga­seau nu departe de usa prin crapatura careia Filip al II-lea, nevazut, urmarea aceasta scena cu ochii stralu­cind de o bucurie salbatica. Pardaillan isi jucase grozav de bine rolul de fricos, astfel incat pentru rege, ca si pentru toti ceilalti, nu era posibila nici o indoiala : du­laul regelui ii va aplica o aspra pedeapsa francezului obraznic.

Aprodul ar fi vrut sa se dea la o parte, dar Barba Roja era atat de sigur pe el, incat ii porunci :

- Nu te misca ! Dumnealui va sari chiar acum. Iar aprodul se supuse, zimbind.

Cei doi adversari isi incrucisara sabiile, in mijlocul spectatorilor ce-i urmareau cu atentie.

A fost o lupta scurta, fulgeratoare. Doar cateva atin­geri, cateva incrucisari de spada, si sabia lui Barba Roja, smulsa ca de o forta irezistibila, se rostogoli pina in mijlocul cercului de privitori, care amutisera de spaima.

- Luati-o de pe jos, domnule ! ii spuse Pardaillan cu raceala.

Colosul se si repezise sa-si ridice sabia. Convins ca ceea ce i se intamplase era doar efectul luarii prin sur­prindere, al unei slabiciuni trecatoare, sau chiar al unui accident, care nu se va mai repeta, el se napusti din nou asupra lui Pardaillan.

Dar pentru a doua oara, sabia smulsa cu violenta se rostogoli pe dale, unde de data aceasta se franse de-a binelea.

- Demonic ! urla Barba Roja, repezandu-se cu pum­nalul ridicat.

Cu o. miscare iute ca fulgerul, Pardaillan isi trecu sabia in mana stanga, prinse din zbor incheietura mainii colosului si, tinandu-i-o ca intr-o menghina, i-o rasuci, i-o zdrobi aproape, fara. vreun efort aparent, cu un suras teribil pe buze. Barba Roja se opinti printr-o in­cordare a tuturor muschilor sai intinsi,' gata sa ples­neasca Nu reusi insa sa scape din formidabila stransoare si, in mijlocul tacerii mormantale ce se lasase in sala, se auzi un horcait inabusit. Pe figura colosului' se asternu o expresie de uluire si de durere salbatica ; degetele-i amortite se desclestara fara voia lui ; pumna­lul ii scapa din mana si, cazind in varf, se 'sparse cu un zgomot sec.

Atunci, facand un gest neasteptat, Pardaillan ii ra­suci mana si i-o tinu la spate, in timp ce cu stanga isi vara in teaca sabia, devenita de prisos. Iar Barba Roja, care simtea ca-i crapa oasele in clestele acelor degete de fier, fu silit sa se aplece. Pardaillan il im­pinse, astfel incovoiat, spre aprod, care, de uimire sau de spaima, se prabusise pe dale, continuind sa tina bastonul cu amandoua mainile, cu un gest masinal.

- Sari ! porunci Pardaillan, aratand cu degetul spre baston.

Barba Roja schita o ultima impotrivire

- Sari ! repeta Pardaillan. Sau iti zdrobesc oasele bratului !

Si o piriitura sinistra, urmata de un geamat plinga-ret, le dovedi curtenilor incremeniti ca amenintarea nu era vorba goala.

Simtind cum i se dezarticuleaza bratul in stransoarea cumplitului cleste, Barba Roja sari, cu fata crispata si palida de rusine, spumegand de durere si de furie ne­putincioasa. Necrutator, Pardaillan il sili sa se intoarca si sa sara si in sens contrar.

Se gaseau tocmai in fata cabinetului regelui. Gifiind, horcaind, cu fata scaldata in sudoare, cu ochii iesiti din orbite, Barba Roja parea gata-gata sa lesine.

Atunci Pardaillan ii dadu drumul. Fara sa scoata o vorba si fara sa-l priveasca, il apuca pe colos cu mana stanga de barba-i bogata si-l tari, aproape in nesim­tire, spre cabinetul regelui, asa cum duci o vita la abator.

Iar Filip al II-lea abia avu ragazul sa se dea inapoi cu toata graba, caci altfel l-ar fi izbit drept in fata canatul usii, pe care Pardaillan o impinse cu o puternica lovitura de picior.

Lasand in urma lui usa larg deschisa, Pardaillan ii dadu un ultim branci lui Barba Roja, care se rostogoli inert la picioarele regelui.

- Sire, tuna cavalerul, vi-l aduc inapoi pe acest netrebnic Alta data nu-l lasati sa mearga fara guvernanta, caci daca-i va mai trece vreodata prin gand sa-mi joace vreo farsa necuviincioasa, ma voi vedea silit sa-i smulg barba, fir cu fir ceea ce va fi cam neplacut pentru el, caci va deveni de-a dreptul hidos.

Si, spre uimirea si spaima tuturor, iesi fara graba, aruncand in jurul lui priviri scaparatoare.

Un glas sopti atunci la urechea lui Filip, care rama­sese impietrit de groaza :

- V-am spus, sire, ca nu e bine ce faceti Acum imi permiteti sa actionez ?

- Ati avut dreptate, domnule inchizitor - raspunse regele tremurand de furie. Fie, faceti cum credeti !

Si, cu o admiratie amestecata cu uimire, dar si cu o spaima surda, exclama :

- Tii, ce mai barbat ! Era mai-mai sa-l omoare pe bietul Barba Roja !

Cand, in cele din urma, nobilii si ofiterii se dezme­ticira din buimaceala lor si se hotarira sa se repeada asupra obraznicului, era prea tirziu - Pardaillan disparuse.

XIII

DOCUMENTUL

Apropiindu-se de Fausta, Espinosa ii spuse :

- Doamna, doriti sa ma asteptati o clipa in cabinetul meu ? Voi relua discutia cu dumneavoastra de acolo de unde a lasat-o regele ; poate ca vom ajunge la o 'ntelegere.

Fausta il privi drept in ochi si-l intreba :

- Imi ingaduiti sa fiu insotita ? Fara sa sovaie, Espinosa ii raspunse :

- Cred ca prezenta domnului cardinal Montalta, pe care-l vad aici, va fi de ajuns ca sa va linisteasca. In ceea ce-i priveste pe vitejii care va escorteaza, nu-i putem lasa sa asiste la o intrevedere atat de importanta. Fausta se gandi o clipa.

- Aveti dreptate, domnule mare inchizitor, prezenta cardinalului Montalta va fi de ajuns, raspunse ea cu acea seninatate grava care-i dadea un aer atat de impunator.

- Atunci, pe curand, rosti simplu Espinosa si, facand semn unui dominican, se inclina si apoi se intoar­se in cabinetul regelui.

Montalta se apropie in graba. Cei trei "osteni' facura la fel, pregatindu-se s-o escorteze.

Dominicanul veni linga Fausta si-i spuse, cu o adinca plecaciune :

- Daca ilustra principesa si eminenta sa binevoiesc sa ma urmeze, voi avea onoarea de a-i conduce pina la cabinetul monseniorului.

- Domnilor, se adresa Fausta "ostenilor', va rog sa ma asteptati un moment. Cardinale, dumnea­voastra veniti cu mine. Poftim, parinte, va urmam.

Saint-Maline, Chalabre si Montsery se supusera oftand, si-si reluara garda plicticoasa, in mijlocul acestei multimi straine, unde nu cunosteau pe nimeni si unde, ceva mai tirziu, aveau sa se puna cu generozitate la dispozitia lui Pardaillan.

Urmat de Fausta si de Montalta, dominicanul isi croi drum prin multimea care, de altfel, se tragea deoparte cu respect in fata lui.

La capatul salii, calugarul deschise o usa care dadea intr-un coridor larg si se retrase, facandu-i loc Faustei sa treaca.

In clipa cand Montalta se pregatea s-o urmeze, o mana i se lasa grea pe umar.

- Hercule Sfondrato ! exclama el, intorcandu-se brusc.

- Chiar eu, Montalta ! Nu te asteptai sa ma vezi ? Dominicanul ii privi o clipa, cu o expresie ciudata si fara sa inchida usa, se indeparta discret si o ajunse din urma pe Fausta.

- Ce vrei ? urla Montalta, framantand manerul pum­nalului.

- Lasa jucaria asta, spuse ducele de Pontc-Maggiore, ranjind. Vezi bine ca loviturile tale aluneca pe deasupra mea, fara sa ma atinga.

- Ce vrei ? repeta Montalta furios.

- Sa-ti vorbesc.Mi se pare ca avem sa ne spunem lucruri interesante. Nu esti de aceeasi parere ?

- Da, zise Montalta, cu o privire sangeroasa, dar,mai tirziu. Pentru moment am altceva de facut.

Si dadu sa treaca mai departe, sa alerge dupa Fausta, despre care o presimtire tainica ii spunea ca se afla in primejdie.

Pentru a doua oara mana lui Ponte-Maggiore i se lasa cu greutate pe umar, iar vocea lui alba de manie ii tranti in obraz o amenintare.

- Ai sa ma urmezi chiar acum, Montalta, sau de nu, pe Dumnezeul meu, te palmuiesc in fata intregii curti!

Si, cu un gest violent, ducele ridica mana.

- Bine,facu Montalta, livid, te urmez,dar vai tie !

Si, bombanind tot felul de amenintari surde, se smulse din stransoare si-l urma pe Ponte-Maggiore. parasind-o pe Fausta intr-un moment in care, poate, ea ar fi avut nevoie de bratul lui.

In acest timp, Fausta isi continua drumul, fara sa observe nimic, iar dupa vreo cincizeci de pasi, domini­canul deschise o a doua usa si se dadu deoparte, facandu-i loc sa treaca, la fel ca si mai inainte. Fausta patrunse in incapere si abia atunci isi dadu seama ca Montalta n-o mai insotea.

Isi incrunta sprancenele imperceptibil si, privindu-l pe dominican drept in fata, il intreba, calma, ca si cum lipsa cardinalului n-ar fi mirat-o :

- Unde e cardinalul Montalta ?

- Cand sa intre in coridor, eminenta sa a fost oprita de un senor care avea, desigur, sa-i faca vreo comu­nicare urgenta, ii raspunse dominicanul catusi de putin tulburat.

- Bine ! facu Fausta.

Si privirea ei agera scruta cu atentie figura indife­renta a calugarului, si cerceta incaperea.

Era o camera de lucru de dimensiuni mijlocii, mo­bilata cu cateva fotolii si cu o masa de lucru asezata in fata singurei ferestre care o lumina. Un perete intreg al camerei era ocupat de o biblioteca mare, in rafturile careia erau randuite, intr-o ordine perfecta, tomuri groase si manuscrise.

Pe peretele din fata atirna un tablou urias, incadrat intr-o rama masiva de abanos, fara nici o podoaba, tablou infatisind coborirea de pe cruce.

Aproape drept in fata usii de intrare se mai afla o usita.

Fausta o deschise fara graba si vazu un fel de camera de rugaciune foarte mica si foarte simpla, care nu parea sa aiba usa de iesire, ci era luminata printr-o fereastra ovala, cu vitralii multicolore.

Inchise usita la loc si merse catre fereastra cabine­tului. Aceasta dadea spre o mica curte interioara.

Atunci, dominicanul, care asistase nepasator la aceas­ta inspectie amanuntita, desi rapida, spuse :

- Daca ilustra principesa doreste, ma pot duce in cautarea eminentei sale, cardinalul de Montalta, ca sa-l aduc aici.

- Va rog, stimate reverend, zise Fausta, multu-mindu-i printr-un zimbet.

Dominicanul iesi numaidecat si, ca s-o linisteasca, lasa usa larg deschisa.

Fausta se duse pina-n prag si constata ca domini­canul se intorcea linistit pe drumul pe care venisera. Facu un pas pe coridor si vazu ca usa prin care intra­sera era inca deschisa. Prin fata ei treceau, incolo si incoace, tot felul de umbre.

Linistita, intra in cabinet, se aseza intr-un fotoliu, foarte calma in aparenta, dar cu privirea la pinda, asteptandu-se la orice.

Peste cateva minute dominicanul reaparu. inchise usa in urma lui cu un gest foarte natural, si-i spuse, cat se poate de respectuos, fara a face nici un pas spre dinsa:

- Doamna, mi-a fost imposibil s-o gasesc pe emi­nenta sa. Cardinalul Montalta a parasit castelul insotit, pe cat se pare. de senorul care l-a oprit.

- Daca e asa, zise Fausta, ridicandu-se, ma retrag.

- Si ce-am sa-i spun domnului mare inchizitor ?

- Ii veti spune ca singura, aici, nu m-am simtit in siguranta si ca am preferat sa aman pentru mai tirziu intrevederea pe care urma s-o am cu dumnealui', raspunse Fausta cu raceala.

Si pe un ton de o suprema autoritate adauga :

- Conduceti-ma inapoi, stimate reverend! Dominicanul nu se misca din fata usii. Se inclina adanc si intreba respectuos :

- As putea indrazni, doamna, sa va rog a-mi acorda o favoare ?

- Dumneavoastra ? intreba Fausta mirata. Ce vreti sa-mi cereti ?

- Un lucru neinsemnat, sa arunc o privire asupra unui pergament pe care-l ascundeti la sanul dumnea­voastra, spuse dominicanul'cu raceala.

M-au prins ! isi spuse Fausta. Si tot lui Pardaillan ii datorez aceasta noua lovitura, caci numai el putea sa le dezvaluie ca pergamentul se afla la mine'.

Si cu glas tare, cu un calm dispretuitor, rosti :

- Dar daca refuz, ce-o sa-mi faceti ?

- Atunci, raspunse netulburat dominicanul, ma voi vedea silit sa vi-l iau cu de-a sila.

- Ei bine, poftiti de-l luati, zise Fausta, ducan-du-si mana la san.

La fel de linistit, calugarul se inclina, ca si cum ar fi luat act de aprobarea ei si facu doi pasi inainte.

Fausta ridica bratul inarmat pe neasteptate cu un mic pumnal, pe care-l scoase din corsaj, si-i spuse linistita :

- Daca mai faceti un pas, va lovesc ! Va avertizez, parinte, "ca lama acestui pumnal e otravita, si ca cea mai mica zgirietura e de ajuns ca sa provoace o moarte fulgeratoare '

Dominicanul se opri brusc, iar pe buze ii flutura un fel de suras enigmatic.

Fausta mai mult ghici decat vazu acest zimbet. Arunca o privire in jur, si se vazu singura, numai cu calugarul, dincoace de usa aceea, pe care o inchisese chiar ea.

Inainta un pas cu bratul ridicat si, pe un ton poruncitor, ii striga :

- Fa-mi loc ! Sau, pe Dumnezeu, esti mort !

- Sfinta Fecioara ! exclama dominicanul. Ati fi in stare sa loviti un pasnic slujitor al Domnului ?

- Atunci deschide usa ! spuse cu raceala Fausta.

- Ma supun, doamna, ma supun, raspunse calu­garul cu un glas tremurator, in timp ce, cu o neinde-manare vizibila, se caznea sa deschida usa.

- Tradatorule ! tipa Fausta. Ce-ti inchipui ? Si-si ridica bratul cu o miscare fulgeratoare.

In aceeasi secunda, pe la spate, doua maini viguroase apucara pumnalul ridicat, in timp ce alti doi clesti vii ii paralizara bratul stang.

Fara sa mai opuna vreo rezistenta, caci intelesese ca e de prisos, Fausta intoarse capul si vazu ca e in mainile a doi calugari matahalosi.

Privi de jur imprejurul camerei, in care se afla. Nimic nu parea sa fi fost clintit de la locul lui. Usita era in continuare incuiata. Pe unde intrasera ? Cabinetul avea, asadar, una sau poate chiar mai multe iesiri secrete. De altfel, asta era prea putin important: ceea ce o interesa acum era faptul ca se afla in mainile lor si ca, totusi, trebuia sa scape de acolo, cu orice pret.

Lasa, de buna voie, pumnalul din mana, caci acum devenise inutil. Arma disparu, apucata si dosita cu o iuteala si cu o indemanare remarcabila, si in aceeasi clipa, ca niste automate, cei doi calugari ii dadura dru­mul Faustei, si, retragandu-se cu doi pasi, isi varira mainile ciolanoase in mansetele lor lungi si ramasera nemiscati, intr-o atitudine meditativa.

Dominicanul facu o plecaciune, cu un respect in care Faustei i se paru ca desluseste o unda de ironie ame­nintatoare, si-i spuse, cu glasul lui potolit :

- Rog pe ilustra principesa sa binevoiasca a scuza violenta la care am fost silit sa recurg. Cu marea ei inteligenta, va intelege, sper, ca n-am nici o vina in aceasta chestiune, caci ce sunt eu, un om atat de slab si de umil ? O unealta in mainile superiorilor mei Ei ordona, iar eu ma supun fara sa discut.

Fara sa se arate nici furioasa, nici suparata, cu un dispret pe care nu incerca sa si-l ascunda, Fausta aproba din cap.

"Omul acesta a spus lucrurilor pe nume, reflecta ea. El si cele doua ajutoare ale sale nu sunt decat niste unelte. Ei nici nu exista pentru mine. Si atunci, la ce bun sa mai discut cu ei sau sa le mai fac reprosuri ? Pe vinovat trebuie sa-l caut printre superiorii acestor calugari. Nu e regele ; regele s-ar fi multumit sa ma aresteze. Lovitura vine deci din partea marelui inchi­zitor. Cu el va trebui sa ma rafuiesc'.

Si, adresandu-se dominicanului, foarte calma, il intreba :

- Ce doriti de la mine ?

- Am avut onoarea sa va mai spun : pergamentul, pe care-l aveti acolo.

Si dominicanul arata cu degetul spre pieptul Faustei.

- Aveti ordin sa-l luati cu forta, nu-i asa ?

- Sper ca ilustra principesa, ma va scuti de aceasta grea obligatie, zise calugarul inclinandu-se.

Fausta isi scoase din san faimosul pergament si, fara sa-l dea din mana spuse :

- Inainte de a ma supune, raspundeti-mi la urma­toarea intrebare : Ce veti face cu mine dupa aceea ?

- Veti fi libera, doamna, pe deplin libera, ras­punse dominicanul fara sa pregete.

- Jurati pe acest crucifix ? intreba Fausta, patrunzindu-l cu privirea pina-n adincul sufletului.

- Nu e nevoie de juraminte, se auzi in spatele ei un glas linistit si puternic. Cuvantul meu ar trebui sa va ajunga, si-l aveti, .doamna !

Fausta se intoarse repede si se gasi in fata Un Espi­nosa, care intrase prin vreo usa secreta, fara sa faca zgomot.

Privindu-l de sus, ea ii spuse pe un ton sfichiuitor:

_ Ce incredere pot avea in cuvantul dumneavoastra,cardinale, atata timp cat va purtati ca un- lacheu ?

- De ce va plingeti, doamna ? intreba Espinosa cu un calm inspaimantator. Procedez intocmai cum ati procedat si dumneavoastra fata de noi, Montalta, cu apro­barea mea. va incredintase, sigur de buna dumneavoastra credinta, acest document, iar dumneavoastra trebuia sa ni-l restituiti. Dumneavoastra insa, abuzind de increde­rea noastra, ati incercat sa ne vindeti ceea,ce ne apar­tine, si, dind gres in aceasta incercare, ati hotarit sa-l pastrati, desigur, in speranta ca-l veti vinde altora. Cum calificati dumneavoastra acest procedeu, doamna ?

- V-am mai spus, aveti un suflet de lacheu - rosti Fausta, cu un dispret strivitor. Dupa ce ati brutalizat o femeie, acum o si insultati !

- Vorbe goale, doamna ! facu Espinosa, ridicand din umeri in semn de dispret.

Apoi, cu asprime in glas :

- Vai celui ce incearca sa se impotriveasca actiu­nilor Sfintei Inchizitii, caci, fie barbat sau femeie, va fi zdrobit fara crutare ! Hai, doamna, dati-mi documentul care ne apartine si multumiti-i lui Dumnezeu ca, din consideratie pentru rege, care va ocroteste cu protectia lui, nu va fac sa platiti scump indrazneala si necorecta interventie !

- Ma dau batuta, zise Fausta, desi va jur ca veti plati la fel de scump si insultele, si violentele la care ma supuneti !

- Amenintari zadarnice, doamna, raspunse Espi­nosa, punand mana pe pergament. Eu actionez in intere­sul statului, iar regele nu va putea decat sa ma aprobe. Cat despre acest document, ii datorez multumiri domnu­lui de Pardaillan care mi-a inlesnit obtinerea lui. Nu voi uita sa i le adresez cu primul prilej ce mi se va ivi.

- In cazul acesta, multumiti-i chiar acum - se auzi un glas batjocoritor.

Fausta si Espinosa se intoarsera in aceeasi clipa si-l vazura pe Pardaillan, care, stand rezemat cu spatele de usa, ii privea cu zimbetul lui zeflemitor.

Mici Fausta, nici Espinosa nu lasara sa le scape vreun gest de surpriza. Faustei ii lucira ochii o clipa, iar Espi­nosa incrunta imperceptibil din sprancene. Atata tot.

Dominicanul si cei doi calugari schimbara pe furis o privire, dar fiind dresati ca sa nu aiba alta vointa, alta inteligenta decat aceea a superiorului lor, ramaseranemiscati ; insa cei doi calugari matahalosi stateau la pinda, gata de orice.

In cele din urma, Espinosa exclama, pe un ton foarte natural :

- Domnul de Pardaillan ! Dar cum ati ajuns pina aici ?

- Pe usa, draga domnule, ii raspunse Pardaillan cu zimbetul lui cel mai nevinovat. Ati uitat s-o incuiati. Si asta m-a scutit de osteneala de a o sparge.

- Sa spargeti usa, Dumnezeule ! Dar de ce ?

- Am sa va spun si, in acelasi timp, am sa va explic prin ce intamplare am fost pus in situatia de a ma amesteca in convorbirea dumneavoastra cu doamna. Cred ca asta imi faceti onoarea de a ma intreba, domnule, zise Pardaillan cu aerul cel mai linistit din lume.

- Va ascult cu interes, domnule, raspunse Espi­nosa. Vazind ca cei doi calugari, fie dintr-o oboseala reala, fie la un semn al marelui inchizitor, schitau o miscare, Pardaillan ii spuse lui Espinosa :

- Domnule, ordonati acestor vrednici calugari sa stea linistiti. Nu-mi place sa vad agitatie in jurul meu.

Espinosa facu un gest poruncitor, iar calugarii in­cremenira.

- Perfect ! zise Pardaillan. Fiti buni si nu mai mis­cati, caci altfel as fi silit si eu sa ma misc si de, asta ar putea sa nu fie tocmai bine pentru venerabilele dumneavoastra spinari.

Si intorcandu-se spre Fausta si Espinosa, care astep­tau in picioare, in fata lui, continua :

- Ceea ce mi s-a intamplat, domnule, e foarte sim­plu : dupa ce l-am adus inapoi regelui pe acest urias cu barba rosie, de care curtea a vrut sa-si bata joc si pe care a trebuit sa-l ocrotesc, am iesit, asa cum ati putut si dumneavoastra sa vedeti. Dar, ale dracului portile dumneavoastra, seamana atat de mult intre ele, incat m-am ratacit. Curand mi-am dat seama ca nimeri­sem intr-un coridor ce nu se mai sfarsea, si nu gaseam nici un suflet pe care sa-l intreb pe unde s-o iau. Blestemandu-mi din rasputeri nepriceperea, rataceam din co­ridor in coridor, cand. trecand prin fata unei usi, am recunoscut glasul doamnei. Am o meteahna : sunt curios din fire. M-am oprit deci, si an auzit sfarsitul interesantei dumneavoastra convorbiri.

Si inclinandu-se gratios in fata Faustei, spuse pe un ton grav :

- Doamna, daca m-as fi gandit ca oamenii acestia se vor folosi de vorbele mele pentru a va intinde o cursa si a va smulge pergamentul, la care tineti atat de mult, mai bine mi-as fi taiat limba decat sa vorbesc. Dar nimeni nu va putea spune ca eu, cavalerul de Par­daillan, as fi in stare sa comit un act de delatiune, fie si fara voia mea. Ma simteam dator sa indrept raul pe care l-am facut fara sa vreau, si de aceea am in­tervenit. Iata de ce, domnule, n-as fi sovait sa sparg usa, precum am avut onoarea sa va spun.

In timp ce Pardaillan vorbea astfel, cu o barbateasca sinceritate, intr-o atitudine putin cam teatrala, ce-i sedea de minune, cu palaria in mana dreapta, cu mana stanga sprijinita in garda sabiei, cu privirea blanda si cu fata stralucind de generozitate, Espinosa chibzuia :

"Omul acesta e o forta a naturii. Vom fi de neinvins daca va consimti sa treaca de partea noastra. Dar mij­loacele noastre obisnuite de intimidare sau de seductie, rodnice cu oricare altul, n-ar avea nici un fel de efect la omul acesta iesit din comun. El intruchipeaza forta, curajul, cinstea si generozitatea. Ca sa-l castigi de partea ta, trebuie sa te arati mai cavaler decat el, sa-l cople­sesti prin mai multa forta, curaj, cinste si generozitate decat e in stare el insusi. Daca nici asta nu da rezul­tate,nu-ti raman,e decat sa renunti, si sa te descoto­rosesti de el cat mai curand'.

Fausta primi cuvintele lui Pardaillan cu obisnuita ei seninatate maiestuoasa, sii spuse cu glasu-i armonios si cu o privire negrait de dulce :

- Ceea ce spuneti si ceea ce faceti, cavalere, mi se pare foarte natural, cand vine din partea dumnea­voastra.

- Aceste mustrari de cuget fac cinste omului care are inima atat de nobila de a le nutri, zise Espinosa.

-Vai, domnule, raspunse cavalerul cu vioiciune, nici nu stiti cat de bine imi fac magulitorele dum­neavoastra laude. Ele ma lasa sa prevad ca veti privi cu ochi buni cele doua hatiruri pe care imi ingadui sa le cer generozitatii dumneavoastra.

- Spuneti-mi despre ce e vorba, domnule de Par­daillan, si daca aceste hatiruri nu depasesc limitele posibilului, socotiti-le dinainte acordate.

- Mii de multumiri, domnule, zise Pardaillan inclinandu-se. Iata, deci, despre ce e vorba : Doresc sa-i restituiti doamnei Fausta documentul pe care i l-ati luat. Facand acest lucru, mi-ati usura sufletul de remuscarile ce m-au cuprins la gandul ca, prin vorbele mele nesabuite, am denuntat-o, iar dumneavoastra v-ati castigat dreptul la recunostinta mea, caci nu mi-as putea ierta niciodata o asemenea fapta.

Fausta avu un suras imperceptibil. Pentru ea nu exista nici cea mai mica indoiala : Espinosa va refuza, il privi pe Pardaillan, vrand parca sa-si dea seama daca el credea cu adevarat ca cererea sa va fi primita favo­rabil. Dar Pardaillan parea impasibil.

Espinosa, la randul lui, ramase de nepatruns. El spuse doar :

- Sa auzim si a doua cerere.

- A doua, raspunse Pardaillan, cu glasul sau dulce-acrisor, vi se va parea, desigur, mai putin dificila. Doresc sa-i dati doamnei toate asigurarile ca va putea sa se retraga fara sa fie tulburata.

- Asta-i tot ?

- Pe Dumnezeul meu, da, domnule !

Fara sovaire, Espinosa raspunse cu amabilitate :

- Ei bine, domnule de Pardaillan, mi-ar fi greu sa va las prada remuscarilor si, ca sa va dovedesc cat de mare e stima pe care v-o port, iata documentul pe care mi-l cereti. Vi-l predau dumneavoastra, cel mai viteaz si mai respectabil gentilom pe care l-am cunoscut vreodata.

Gestul era atat de neasteptat, incat Fausta tresari, iar Pardaillan, luind documentul pe care i-l intindea Espinosa, isi spuse :

"Ce inseamna asta ? Ma asteptam sa smulg prada unui tigru si ma aflu in fata unui mielut blind si dezinteresat. Ma asteptam la o batalie furtunoasa si inversunata si, in locul unui schimb de lovituri mortale, stimesc un schimb de gingasii si politeturi Mii de draci ! Nu-i lucru curat la mijloc !'

Si, cu glas tare, se adresa lui Espinosa :

- Domnule, va exprim sincera mea recunostinta. Apoi, intinzindu-i Faustei pergamentul dobindit, ii spuse, fara macar s-o priveasca :

- Iata, doamna, documentul pe care, din imprudenta mea, era cat pe ce sa-l pierdeti.

- Cum asa, domnule, nu-l opriti dumneavoastra? intreba Fausta cu un calm regesc. Acest document are pentru dumneavoastra aceeasi valoare ca si pentru mine. Ati strabatut Franta si Spania ca sa puneti mana pe el ! Documentul v-a fost inmanat personal, domnule Pardaillan ! Nu socotiti oare ca prilejul este unic si ca puteti sa-l pastrati fara sa incalcati regulile cavaleresti, atat de severe, pe care vi le impuneti ?

- Doamna, raspunse Pardaillan, burzuluindu-se, am cerut acest document pentru dumneavoastra. Trebuie, deci, sa vi-l predau numaidecat, ceea ce si fac. A ma crede pe mine capabil de calculele la care v-ati referit, inseamna sa-mi aduceti o insulta nemeritata.

- Nici prin gand nu mi-a trecut sa-l insult pe unul dintre ultimii viteji ramasi pe lume ! zise Fausta. Am vrut doar sa va atrag atentia ca o asemenea ocazie nu se va mai ivi niciodata. Si atunci ma intreb, cum veti proceda ca sa va tineti cuvantul dat regelui Henric de Navara ?

- Doamna, replica Pardaillan, am mai avut onoarea sa v-o spun : voi astepta pina ce-mi veti da de buna voie peticul asta de pergament.

Fausta lua pergamentul fara sa mai spuna ceva si ramase pe ganduri.

- Doamna, spuse atunci Espinosa, va dau cuvantul meu de onoare : puteti parasi libera Alcazarul, insotita de escorta dumneavoastra.

- Domnule mare inchizitor, rosti pe un ton grav Pardaillan, ati castigat dreptul la recunostinta mea, iar la mine acest lucru nu e o formula banala de politete.

- Stiu, domnule, spuse pe un ton la fel de grav Espinosa, si sunt cu atat mai fericit, cu cat si eu am sa va cer un anumit lucru.

..Aha ! isi spuse Pardaillan. Si eu, care ma gandeam : iata ce va sa zica adevarata generozitate ! Ei ! La dracu ! E mai bine asa. Nu mi-ar placea sa-i raman indatorat acestui personaj intunecat si misterios ; dracul sa ma ia daca stiu macar pentru ce !'

Si, cu glas tare, vorbi :

- Daca nu depinde decat de mine, va voi acorda ceea ce-mi cereti cu aceeasi bunavointa pe care ati avut-o dumneavoastra cand ati satisfacut cererile mele, ce-i drept, cam mari.

Espinosa incuviinta din cap si spuse :

- Mai intii, domnule cavaler, permiteti-mi sa va dovedesc ca daca v-am satisfacut cererile, am facut-o numai din stima pe care o port persoanei dumneavoastra, si nu de teama, asa cum ati putut sa presupuneti !

- Domnule, rosti Pardaillan, pe tonul acela res­pectuos care la el avea atata pret, niciodata nu mi-ar trece prin gand ca un om ca dumneavoastra ar putea sa cedeze de frica.

Inca o data, Espinosa incuviinta din cap, dar starui :

- N-are importanta, domnule, eu insa tin sa va conving.

- Faceti cum credeti, domnule, raspunse Par­daillan politicos.

Fara sa se clinteasca din loc, Espinosa puse in miscare, cu piciorul, un resort nevazut, si in aceeasi clipa biblioteca se rasuci in jurul ei, lasand sa se vada o sala destul de mare, in care oameni inarmati cu pistoale si archebuze stateau nemiscati si muti, gata sa traga la comanda.

- Douazeci de ostasi si un ofiter ! vesti laconic Espinosa.

"Uf ! isi spuse Pardaillan. Iata cat sunt de favorizat de soarta ! Si cand ma gandesc ca am naivitatea sa-cred ca tigrul s-a prefacut in miel de dragul meu!'

Si zimbi cu mila pentru aceasta naivitate, de care se caia.

- E putin, imi dau seama - spuse pe un ton serios Espinosa. Dar mai e si altceva, ceva si mai bun.

Si la un semn al lui, oamenii se insirara in dreapta si-in stanga, lasand la mijloc un spatiu mare liber. Ofiterul merse pina la capatul acestui culoar viu, si des­chise larg o usa, ce dadea intr-un coridor spatios, ocupat de soldati.

- O suta de oameni ! exclama Espinosa, adresan-du-se tot lui Pardaillan.

..Prostul de mine !' isi spuse cavalerul, ramanand totusi netulburat.

- Escorta doamnei principese Fausta ! ordona scurt Espinosa.

Fausta privea si asculta cu calmul ei obisnuit.

Pardaillan se rezema nepasator de usa prin care intrase, iar fata i se lumina de un suras plin de mandrie la vederea masurilor extraordinare de precautie luate impotriva-i, a unui singur om ! Si, totusi, in sinea sa se blestema de mama focului :

"Pe toti dracii ! Ce nevoie am avut s-o fac pe cavalerul servant al afurisitei de Fausta ? Si ce-mi pasa mie de certurile ei cu acest sef al inchizitorilor, care-mi face impresia unui adversar periculos cu tot aerul lui dulceag si plin de bunavointa ! in orice caz, el nu e un descreierat ca mine, dovada masurile de precautie pe care a stiut sa le ia pina in cele mai mici amanunte. La dracu' ! Oare voi fi toata viata un animal smintit si capricios, incapabil de o judecata sanatoasa, plina de bun simt ? Bata-m-ar frigurile, sa ma faca sa-mi clan-tane dintii pina la sfarsitul zilelor ! in ce viespar m-am bagat cu obiceiul meu prostesc de a ma amesteca unde nu-mi fierbe oala ! Daca bietul tata-meu m-ar vedea, din propria-mi prostie la ananghie, cum m-ar mai certa el, si pe buna dreptate ! Pina si noul meu prieten, Cervantes, daca m-ar vedea prins in capcana ca un pui de vulpe nestiutor, n-ar scapa ocazia sa-mi arunce in fata vesnicul sau -don Quijotte»'.

Dar, asa cum i se intampla adesea, dupa ce se mus­tului bine, cavalerul isi spuse, cu obisnuita lui nepasare:

"Haida-de ! Mai la urma urmei, n-am murit inca ! Si am mai trecut eu si prin altele !'

Si zimbi, cu un aer prefacut.

Iar Espinosa, interpretand, desigur, gresit intelesul acestui zimbet, continua pe acelasi ton potolit :

- Sunteti amabil sa deschideti usa de care va spri­jiniti, domnule de Pardaillan ?

Pardaillan se supuse, fara sa scoata o vorba, indaratul usii se ridica acum un oblon de fier. Astfel, posibilitatea oricarei retrageri ii era taiata.

- Mii de draci ! murmura Pardaillan si, fara sa vrea, arunca o privire spre fereastra. in aceeasi clipa, in tacerea ce se asternuse deasupra acestei scene fantas­tice, se auzi un zgomot sec, iar incaperea se scufunda in semiintuneric.

Espinosa facu un semn. Unul dintre calugari des­chise fereastra : ca si usa, ea era ferecata acum pe dinafara de o perdea de fier.

"Dracu' sa-l ia ! scrisni Pardaillan in sinea lui. Tare as mai avea pofta sa-l sugrum chiar acum !'

in clipa aceea aparura pe coridor Chalabre, Montsery si Saint-Maline.

- Doamna - spuse Espinosa - iata escorta dum­neavoastra, sunteti libera !

- La revedere, cavalere - zise Fausta fara pic de emotie.

- La revedere, doamna - raspunse Pardaillan privind-o drept in fata.

Espinosa o conduse si in timp ce traversa camera secreta in care erau insirati zbirii, Fausta ii spuse in soapta, cu raceala :

- Sper ca nu va mai iesi viu de-aici !

Oricat de calit in rele era marele inchizitor, el se cutremura la auzul acestor vorbe.

- Totusi, pentru dumneavoastra, doamna, a ajuns in situatia asta critica - ii raspunse el cu o asprime neobisnuita.

.- Ce importanta are ? replica Fausta. Si adauga cu dispret :

- Sunteti oare atat de slab de inger, incat v-ati lasa arestat din motive sentimentale ?

- Credeam ca-l iubiti - zise Espinosa, privind-o cu atentie.

De asta data, Fausta fu cea care se cutremura.

Dar, stapinindu-se, rosti pe nerasuflate :

- Tocmai de aceea ii doresc moartea cu atata patima !

Espinosa o privi o clipa, fara sa-i raspunda, apoi inclinandu-se ceremonios, porunci : .

- Doamna principesa Fausta sa fie condusa'cu toate onorurile ce i se cuvin.

Si in timp ce Fausta, urmata de garda ei, trecea cu pas rar si maiestuos prin fata trupei care-i dadea ono­rurile, Espinosa se intoarse la Pardaillan, care astepta foarte calm, si-i spuse linistit :

- Cabinetul in care ne aflam este o masinarie admirabila, executata de arabi, care sunt mesteri nein­trecuti in arta mecanicii. Din clipa in care ati pasit aici, ati fost in mana mea. in fata dumneavoastra am putut, fara a va trezi banuielile, sa dau ordine ce au fost executate imediat si pe tacute. As putea sa va fac sa dispareti intr-o secunda, printr-un gest al carui inteles nici n-ati putea sa-l banuiti, caci podeaua pe care stati ascunde si ea un mecanism, ca de altfel tot ce se gaseste aici Trebuie sa recunoasteti ca totul a fost minunat de bine intocmit pentru a nimici orice incercare de rezistenta.

- Recunosc - spuse Pardaillan din varful buzelor - ca va pricepeti de minune la pregatirea unei capcane.

Espinosa avu un zimbet fin si, fara sa ia in seama aceste vorbe, ii raspunse :

- Domnule de Pardaillan, vedeti bine ca daca v-am satisfacut cererile, a fost numai din stima pentru carac­terul dumneavoastra. Cat priveste numarul luptatorilor pe care i-am mobilizat impotriva dumneavoastra, el va dovedeste cu prisosinta admiratia mea pentru extraor­dinara dumneavoastra forta si vitejie. Si acum, cand v-am dovedit ca n-am cedat decat ca sa va fiu pe plac, va intreb : sunteti de acord sa discutam ?

- Ei, domnule - raspunse Pardaillan cu glas batjo­coritor - va inversunati sa-mi dovediti limpede ca lumina zilei ca sunt in puterea dumneavoastra, legat de maini si de picioare, si ma intrebati daca consimt sa stau de vorba cu dumneavoastra ? intrebarea e de-a dreptul caraghioasa, pe legea mea ! Daca refuz, zbirii pe care

e-ati pus ca sa ma pazeasca, se vor napusti asupra mea si ma vor toca marunt daca nu cumva, chiar dumnea­voastra, cu un gest al carui inteles nici macar nu-l voi ghici, ma veti trimite de-a dreptul ad patres, facand sa se scufunde aceasta dusumea pe care este priceputi mesteri arabi au inzestrat-o cu masinarii -vrajite Daca, dimpotriva, primesc, nu vi se va parea oare ca am

cedat de frica ?

- Asa e ! raspunse simplu Espinosa.

Si, intorcandu-se catre oamenii lui, le porunci :

- Retrageti-va ! Nu mai am nevoie de voi.

In tacere si intr-o ordine desavarsit-a, soldatii se retrasera numaidecat, lasand toate usile larg deschise.

Espinosa facu un gest poruncitor si dominicanul, impreuna cu cei doi calugari, disparura si ei.

in aceeasi secunda, perdelele de fier care ferecau usa si fereastra se ridicara ca prin minune. Si Numai deschi­zatura ce dadea spre camera secreta, in oare cu o clipa inainte se aflau oamenii lui Espinosa, continua sa indice locul unde la inceput fusese biblioteca.

- Pe toti dracii ! rasufla Pardaillan. incep sa cred ca voi scapa de aici !

- Domnule de Pardaillan - relua discutia Espinosa, pe un ton grav, eu n-am incercat sa va intimidez. Ase­menea metode vulgare n-ar fi avut nici un efect asupra unei firi atat de calite ca a dumneavoastra. Am vrut doar sa va dovedesc ca eram in stare sa ma masor cu dumneavoastra fara sa ma tem de infrangere. Acum doriti sa-mi acordati increderea pe care v-am cerut-o ?

- De ce nu ? raspunse linistit Pardaillan.

- Domnule, nu sunt dusmanul dumneavoastra. Poate ca vom fi chiar in curand prieteni, daca, asa cum nadaj­duiesc, vom ajunge sa ne intelegem Aceasta depinde de discutia pe care o vom avea in tot cazul, orice s-ar intampla, orice ati fi hotarit, va dau cuvantul meu de onoare ca veti iesi din palat tot atat de liber precum ati intrat. Luati seama, insa, domnule, ca mai departe nu-mi iau nici o raspundere Viitorul va depinde de ceea ce veti hotari dumneavoastra. Sper ca nu va indoiti de cuvantul meu ?

1 Ad patres - pe lumea cealalta (in limba latina in original).

- Fereasca Dumnezeu, domnule ! spuse politicos Pardaillan. Va consider drept un gentilom care n-ar fi in stare sa-si calce cuvantul. Si daca, socotindu-ma ame­nintat, v-am spus unele lucruri mai degraba neplacute, va exprim toata parerea mea de rau. Acestea fiind zise, sunt la dispozitia dumneavoastra.

Iar in sinea lui isi spunea :

"Atentiune ! Sa ne tinem bine ! Va fi o lupta pericu­loasa, in alt fel decat aceea cu uriasul Barba Roja. Duelurile cu ascutisul limbii nu mi-au fost niciodata pe plac'.

- As dori sa punem toate lucrurile la punct, aici - spuse Espinosa. Nu e bine ca urechi indiscrete sa asculte ceea ce ne vom spune.

in clipa aceea, usa se inchise indaratul lui Pardaillan, biblioteca isi relua locul si totul in cabinet redeveni la fel ca la inceput.

- Luati loc, domnule - ii spuse atunci Espinosa - si sa discutam, daca nu ca doi prieteni, cel putin ca doi adversari care se stimeaza reciproc si doresc sa nu devina dusmani.

- Va ascult, domnule - zise Pardaillan, asezindu-se intr-un fotoliu.

XIV

CEI DOI DIPLOMATI

- Cum se face ca un om cu meritele dumneavoastra nu are alt titlu decat cel de cavaler ? il intreba brusc Espinosa.

- Am fost numit conte de Margcncy - raspunse Pardaillan, ridicand din umeri.

- Cum se face ca ati ramas un biet gentilom fara stare ?

- Mi-au fost daruite pamanturile si veniturile contelui de Margency Le-am refuzat. Un inger, da, asa cum va spun, un inger de bunatate, de devotament, de dragoste sincera si statornica (Pardaillan era gatuit de emotie) mi-a lasat mostenire averea lui considerabila, domnule, caci ea se ridica la doua sute douazeci de mii de livre. Am dat totul saracilor, fara sa-mi opresc macar o livra.

- Cum se face ca un razboinic ca dumneavoastra a ramas un simplu aventurier ?

- Regele Henric al III-lea a vrut sa faca din mine un comandant al armatelor sale. Am refuzat.

- Cum se face, in sfarsit, ca un diplomat ca dum­neavoastra se multumeste cu o misiune ocazionala, fara prea mare importanta ?

- Regele Henric de Navara a vrut sa faca din mine prim-ministrul sau Am refuzat.

Espinosa paru ca sta o clipa sa chibzuiasca.

"Fiecare raspuns al acestui om este un atac jignitor - isi spunea el in gand. Fie, sa procedam, deci, ca si el Sa-l doborim dintr-o singura lovitura !'

Iar lui Pardaillan, care astepta linistit, ii vorbi mai departe :

- Ati facut bine ca ati refuzat. Ceea ce vi se oferea era sub meritele dumneavoastra - spuse el cu un aer convins.

Pardaillan il privi cu mirare si-i raspunse calm :

- Cred ca gresiti, domnule. Tot ce mi s-a oferit era. dimpotriva, cu mult peste ceea ce putea sa-si doreasca un biet aventurier ca mine.

Pardaillan nu juca deloc comedia modestiei. Era sincer.

Una din trasaturile remarcabile ale caracterului sau exceptional era sa considere drept exagerat de mari recompensele ce i se ofereau pentru serviciile lui cat se poate de reale.

Espinosa nu putea sa priceapa cum un om cutezator si constient de superioritatea lui, asa cum parea sa fie cavalerul, se dovedea in acelasi timp un om timid si modest in problemele sufletesti.

Crezuse ca are de-a face cu un orgolios si ca punand accentul pe acest lucru, l-ar putea atrage de partea lui. Relua deci discutia cu o incetineala calculata :

- Va ofer titlul de duce, cu rangul de grand de Spania, impreuna cu o renta viagera de zece mii de ducati, ce urmeaza s-o primiti din veniturile realizate in

Inviitor ; va mai ofer si un post de guvernator de prim ordin, cu rang de vicerege, depline puteri civile si mili­tare, precum si o alocatie anuala de douazeci de mii de ducati pentru intretinerea casei dumneavoastra ; veti fi numit capitanul a opt vase s.sub pavilion spaniol si veti primi colierul Ordinului Lanei de Aur Va convin aceste conditii ?

- Depinde de ceea ce-mi veti cere sa fac in schimbul a ceea ce-mi oferiti - raspunse Pardaillan cu un calm desavarsit.

- Va trebui sa va puneti sabia in serviciul unei cauze sfinte, sa zicem.

-i Domnule - spuse cavalerul simplu si fara nici o laudarosenie - nici un gentilom demn de acest nume n-ar sovai sa sprijine cu sabia lui o cauza pe care dum­neavoastra o socotiti nobila si dreapta. Pentru asta nu e nevoie decat sa apelati la sentimentul onoarei sau, mai simplu, la omenie Pastrati-va, deci, titluri, rente, ono­ruri si functiuni. Sabia cavalerului de Pardaillan se ofera, dar nu se vinde.

- Cum ? ! exclama Espinosa uluit. Respingeti oferta pe care v-o fac ?

- O resping - spuse cu raceala cavalerul. Dar accept sa ma daruiesc cauzei de care vorbiti

- Totusi, drept este sa fiti rasplatit !

- Nu va ingrijiti de asta Mai bine sa vedem care e cauza aceasta nobila si dreapta - zise Pardaillan cu aerul sau zeflemitor.

- Domnule - raspunse Espinosa, dupa ce-i arunca o privire admirativa modestului si pasnicului cavaler - sunteti unul dintre oamenii fata de care sinceritatea devine suprema abilitate. Voi merge, deci, drept la tinta.

Espinosa paru ca mediteaza o clipa. "Ei, dracie ! isi spuse Pardaillan. Iata o sinceritate care nu prea pare dornica sa iasa singura la lumina !'

- Va ascultam cu atentie cand vorbeati cu regele - continua Espinosa. fixindu-l pe Pardaillan - si am avut impresia ca dusmania ce se pare ca i-o purtati se trage mai ales din zelul pe care-l manifesta in reprimarea ereziei. Ceea ce ii reprosati cel mai mult, si vi-l face nesuferit, sunt hecatombele de vieti omenesti,, care va ranesc sensibilitatea, dupa propria dumneavoastra expre­sie E adevarat ?

- Asa e dar mai e si altceva - spuse cavalerul pe un ton enigmatic.

- Pentru ca nu vedeti decat aparentele si nu reali­tatea insasi, pentru ca sunteti izbit de barbaria acestor aparente, nu mai deslusiti cauza adinc omeneasca, generoasa, mareata Chiar prea generoasa si mareata, din moment ce-i scapa din vedere chiar unui spirit superior ca al dumneavoastra, domnule. Dar daca v-as explica

- Explicati-mi, va rog, nici nu doresc altceva decat sa fiu convins Desi, la drept vorbind, va va fi destul de greu sa ma convingeti ca numai din generozitate si din umanitate ii frigeti pe bietii nenorociti care nu doresc altceva decat sa-si duca viata pasnic, fara sa faca nici un rau aproapelui lor.

- Tocmai asta ma voi stradui sa va demonstrez - spuse pe un ton solemn Espinosa.

- Pe Dumnezeu ! Sunt curios sa vad cum va veti pricepe sa justificati fanatismul religios si prigoana la care da el nastere - zise Pardaillan cu un zimbet batjocoritor.

- Fanatism religios ! Prigoana ! exclama Espinosa. S-ar parea ca aceste doua vorbe spun totul, explica totul. Sa vorbim, deci, despre asta. Am observat din prima clipa, domnule de Pardaillan, ca n-aveti nici o religie, nu-i asa ?

- Daca va referiti la cult, la doctrina, atunci asa e ; nu am nici o religie.

- Da, in sensul acesta am inteles si eu - zise Espinosa. Ei bine, domnule, ca si dumneavoastra, si in. acelasi fel, n-am nici cu vreo religie Marturisirea pe care v-o fac si care ar putea, dac-ar ajunge la urechile altora, sa ma duca la rug, pe mine, marele inchizitor, va arata indeajuns de limpede cat e de mare increderea mea in cinstea dumneavoastra si cat de departe inteleg eu sa imping sinceritatea.

- Domnule - rosti pe un ton grav cavalerul - primiti, va rog, asigurarea mea ca, plecand de aici, voi uita tot ceea ce veti fi binevoit sa-mi spuneti.

- Asta o stiu prea bine si de aceea vorbesc fara nici o sovaire si fara nici o prefacatorie - spuse cu simplitate Espinosa, apoi continua : Acolo unde nu exista religie, nu poate sa existe fanatism. Nu exista decat apli­carea riguroasa a unui sistem studiat in chip temeinic.

- Fanatism sau sistem, rezultatul este intotdeauna acelasi : distrugerea a nenumarate vieti omenesti.

- Cum va puteti opri la niste rationamente atat de sarace ? Ce inseamna cateva vieti cand e vorba de salva­rea si de regenerarea unei rase intregi ? Ceea ce apare in ochii omului de rand drept o persecutie, nu este in realitate decat o vasta si necesara operatie chirurgicala Noi taiem madularele gangrenate ca sa salvam capul, ardem plagile ca sa le cicatrizam Calai, asa ni se spune ! Curata narozie ! Ranitul care simte cum cutitul chirurgului ii taie nemilos in carne vie urla de durere si-l injura pe salvatorul sau, pe care-l considera, de asemenea, drept un calau. Si totusi acesta nu se lasa impresionat de tipetele bolnavului sau aflat in delir, isi indeplineste cu calm misiunea, isi face pina la capat datoria, care consta in terminarea operatiei binefacatoare cu toata grija necesara, si-si scapa pacientul adesea fara voia acestuia, si atunci, odata insanatosit, robust si puternic, operatul nu mai are decat recunostinta pentru cel pe care-l socotea un calau si in care vede acum, cand e in stare sa judece mai bine lucrurile, ceea ce este el in realitate : un salvator. Noi suntem, domnule, tocmai acesti chirurgi calmi, nemilosi in aparenta, dar in fond umani si generosi. Noi nu ne mai lasam impresio­nati de plinsete, de tipete sau de insulte, dupa cum nu ne vom lasa miscati de manifestarile de recunostinta in ziua in care vom fi dus la bun sfarsit operatia facuta, adica in ziua in care vom fi salvat omenirea. Ca si acesti chirurgi, ne urmarim in mod metodic misiunea,ne indeplinim cu rabdare datoria, fara sa ne lasam descu­rajati de nimic, iar singura noastra rasplata va fi multumirea pe care ti-o da datoria indeplinita.

Cavalerul asculta cu atentie aceste explicatii daie de Espinosa cu o caldura care contrasta ciudat cu calmul imperturbabil afectat de el de obicei.

Dupa ce Espinosa ispravi, cavalerul ramase o clipa ganditor, apoi, ridicandu-si capul frumos, spuse :

- Nu ma indoiesc de sinceritatea dumneavoastra. Dar ati marturisit ca sunteti lipsit de credinta religioasa, iar eu stiu ca medicul de care vorbeati este sincer con­vins de rezultatele bune ale operatiei pe care o va face asupra unui trup bolnav. El se poate insela, dar merita respectul pentru ca e sincer Pe cand dumneavoastra, domnule, va legati de un corp sanatos si, sub pretextul de a-i da o viata noua, de a-l salva - si ma intreb ce rost are sa-l salvati daca nu e bolnav - vreti sa-i aplicati un leac in care nici macar dumneavoastra nu credeti Atunci, domnule, marturisesc ca nu mai in­teleg

- Ca si dumneavoastra - reincepu Espinosa, plin de o convingere inflacarata - sunt cu totul lipsit de credinta aceea care consta in a te inchina orbeste vreu­nei divinitati. Ca si dumneavoastra, sunt patruns de credinta care nu urmeaza decat glasul inimii si al ratiu­nii. Ca si dumneavoastra, ma simt insufletit de o dra­goste mare, adinca, dezinteresata, pentru aproapele meu, care m-a facut sa visez la fericirea semenilor. Si de aceea n-am sovait sa-mi inchin toata puterea mintii si toata energia cautarii acestei fericiri, ca sa le-o pot oferi. Dar, domnule, incercati sa vedeti citi oameni sunt in stare sa inteleaga ceea ce v-am spus eu De-abia un numar foarte mic de capete inzestrate de la natura, de-abia cateva suflete mari si sincere Restul, marea masa, se afla in situatia acelui ranit, dc care va vorbeam, caruia medicul trebuie sa-i impuna operatia salvatoare, si care pe moment il blesteama pe acesta, pentru ca nu-i intelege intentiile, desi il va binecuvanta mai tirziu, cand va simti cum viata incepe din nou sa-i curga prin vine.

- Dar sunteti sigur, domnule, ca actionand astfel realizati fericirea omenirii ?

- Da - raspunse categoric Espinosa. Am meditat indelung asupra acestor probleme si am judecat lucrurile in adincimea lor. Am ajuns la concluzia ca stiinta este marele, unicul dusman impotriva caruia trebuie dusa o lupta staruitoare si nemiloasa, pentru ca stiinta este negarea a tot ce exista si pentru ca la capatul ei e

moartea, adica neantul, groaza, deznadejdea, oroarea. Oricine se dedica stiintei sfarseste in mod fatal acolo unde am ajuns eu : la indoiala. Fericirea consta asadar in nestiinta cea mai deplina, absoluta, pentru ca ea apara credinta si pentru ca numai credinta poate face ca momentul de neinlaturat, cand totul se incheie, sa fie usor si pasnic. Daca ai o credinta, nu-ti apare totul ca definitiv sf irsit, iar acel moment de spaima devine doar o trecere catre o viata mai buna. Iata de ce urmaresc fara crutare pe toti cei ce manifesta idei de independenta, pe toti cei ce practica blestemata de stiinta. Iata de ce vreau sa impun omenirii intregi cre­dinta pe care eu insumi am pierdut-o : pentru ca, fiind sigur ca voi muri cuprins de disperare, doresc, in dragostea mea pentru oameni, sa le evit lor, cel putin, ingrozitoarea mea soarta.

- Asadar, le impuneti o viata intreaga de constran-geri, de suferinta si nenorocire, ca sa le asigurati, ce ? O clipa de iluzie care va dura cat un suspin !

- Ce importanta are ? Va rog sa ma credeti, mo­mentul e atat de ingrozitor, incat indulcirea lui nu e platita prea scump printr-o viata mizerabila, asa cum ii spuneti dumneavoastra.

Cavalerul il privi o clipa uimit si indignat, si-i ras­punse cu un glas tunator :

- indrazniti sa vorbiti de umanitate in timp ce urmariti sa-i faceti pe oameni sa plateasca printr-o intreaga viata de mizerie indulcirea problematica a unei clipe fugare ! Mie mi se pare ca e mai bine sa traiesti o viata intreaga fericit, chiar daca o platesti cu o clipa de groaza si de spaima. Fiti sigur, domnule, ca nenoro­citii carora doriti sa le impuneti infricosatoarea tortura numita religie, nu stiu prin ce aberatie, fericire, v-ar spune si ei ceea ce va spun si cu, daca v-ati da osteneala sa-i consultati intr-o chestiune care-i intereseaza totusi si pe ei intr-o masura, trebuie sa recunoasteti.

■- Ei sunt niste copii - raspunse Espinosa cu dispret. Copiii nu sunt consultati ii dojenesti, si cu asta gata

- Copii ! Usor de zis, domnule ! Acesti copii au dreptul sa va spuna, cu oarecare temei, ca dumnea­voastra si cei aidoma dumneavoastra sunteti, din nenorocire, nu niste copii nevinovati, ci niste nebuni furiosi, care ar trebui sa fie omoriti fara mila pentru binele tuturor. La dracu', domnule, cu ce drept va amestecati ? Lasati oamenii sa traiasca asa cum le place si nu incer­cati sa le impuneti o fericire pe care, daca gresesc sau nu, ei o considera o ingrozitoare napasta.

- Asadar, domnule - raspunse Espinosa, pe tonul lui calm si linistit - dumneavoastra credeti ca fericirea consta in a trai dupa cum iti place ?

:- Domnule - spuse cu raceala Pardaillan - eu cred ca sub masca dumneavoastra de omenie si dezinte­resare, dumneavoastra cautati mai presus de orice pro­pria fericire. Ei bine,- aceasta fericire n-o veti gasi in inspaimantatoarea dominatie la care visati. De-a lungul drumurilor pe care le-am batut in cea mai mare parte a vietii mele, am cules idei incetatenite, care ar putea sa va para ciudate. Si, totusi, suntem citiva, mult mai numerosi decat se crede, care dorim sa avem partea noastra de soare si de viata. Noi socotim ca viata ar fi frumoasa dac-am trai-o ca oameni ce suntem si nu ca niste lupi nesatiosi. Si nu vrem sa sacrificam partea noastra de fericire pentru pofta unui pumn dc ambitiosi cu titlul de regi, printi sau duci. De aceea va spun : nu va ocupati atata de altii, traiti-va viata asa cum este ; luati din ea tot ce se poate lua in aceasta scurta trecere. Iubiti soarele si stelele, caldura verii si zapezile iernii, iubiti mai cu seama dragostea, care este insusi omul. Dar lasati ca fiecare sa-si ia partea ce i se cuvine. Iata unde veti afla fericirea in orice caz, sunteti spaniol, ramaneti spaniol si lasati-ne pe noi sa ne descurcam cum vom putea Nu incercati sa veniti si sa ne impuneti inspaimantatoarele dumneavoastra idei Va fi mai bine pentru noi si pentru dumneavoastra.

- Fie - raspunse Espinosa, fara sa se arate suparat - n-am reusit sa va conving. Dar dac-am dat gres cand a fost vorba de generalitati, poate ca voi avea mai mult noroc intr-un caz particular, pe care vreau sa vi-l supun.

- Spuneti ce-aveti de spus - facu Pardaillan, tot rezervat.

- Domnul.? - rosti Espinosa fara pic de ironie - dumneavoastra, care sunteti un viteaz, gata oricand sa

trageti sabia pentru cel slab impotriva celui ■ puternic, ati putea refuza sa sprijiniti cu sabia dumneavoastra o cauza dreapta ?

- Asta depinde, domnule - raspunse cavalerul ne­tulburat. Ceea ce vi se pare dumneavoastra n'obil si drept poate sa-mi para mie josnic si mirsav.

- Domnule - spuse Espinosa privindu-l drept in fata - ati fi in stare sa lasati sa se comita, la rece, o crima sub ochii dumneavoastra, fara sa incercati sa in­terveniti in favoarea victimei ?

- Nu, desigur !

- Ei bine, domnule - spuse apasat Espinosa - e vorba de a impiedica o crima.

- Cine ar urma sa fie victima ?

- Regele Filip - zise Espinosa cu o sinceritate impresionanta.

- Pe dracu', domnule ! exclama Pardaillan, arbo-rand din nou zimbetul lui batjocoritor. Mi se pare, totusi, ca maiestatea sa este in masura sa se apere !

- Da, intr-o situatie normala. Nu insa in acest caz cu totul special. Maiestatea sa se afla legat de maini si de picioare in fata loviturilor ce-l ameninta.

- Va rog sa fiti mai lamurit, domnule - zise cava­lerul, cuprins de curiozitate.

- Un om, un ambitios, a jurat sa-l ucida pe rege. Si-a pregatit tradarea indelung si temeinic. La ora asta e gata sa loveasca, iar noi nu putem face nimic impo­triva acestui mizerabil, pentru ca el si-a castigat, cu o diabolica dibacie, dragostea intregii Andaluzii, astfel ca, ucigandu-l, sau numai incercand sa-l arestam, am risca sa provocam o rascoala de neinvins. Pentru a pune mana pe el si pentru a-l salva pe rege, va trebui sa lovim in mii de piepturi ce se vor ridica intre omul acesta si noi. Regele nu este fiinta sangeroasa pe care o credeti dum­neavoastra si prefera sa se lase in paza Domnului si sa infrunte moartea, decat sa pedepseasca o multime de nevinovati, scosi din minti prin masinatiile acestui am­bitios. Dar noi, care avem sfinta datorie de a veghea asupra zilelor maiestatii sale, noi cautam mijlocul de a opri mana criminala inainte de a-si duce crima la inde­plinire, si fara sa dezlantuim furia poporului. De hac

va intreb daca doriti sa impiedicati aceasta crima mon­struoasa.

- E de la sine inteles - spuse Pardaillan, incer­cand sa desluseasca, din glasul si din chipul marelui inchizitor, adevarul - ca, desi regele nu-mi este deloc simpatic, n-as putea sa asist nepasator la o crima, ci as impiedica-o, dac-ar depinde de mine.

- Daca asa stau lucrurile - rosti cu insufletire Espinosa - regele e salvat, iar viitorul dumneavoastra e asigurat !

- Viitorul meu este oricum asigurat, deci nu va ocupati de el - raspunse ironic cavalerul, chibzuind adinc. Mai bine explicati-mi cum as putea sa indeplinesc singur ceea ce sfintul dumneavoastra oficiu nu poate realiza, cu toata forta extraordinara ce-i sta la dis­pozitie.

- E foarte simplu. Presupuneti ca omul nostru este impiedicat sa savarseasca asasinatul printr-un accident, astfel incat nimeni sa nu ne poata acuza ca am fi amestecati in vreun fel. Regele este salvat fara riscul unor tulburari, ceea ce este esential.

- Doar nu va inchipuiti ca am sa-I omor eu ! facu Pardaillan pe un ton inghetat.

- Nu, fireste ca nu - il asigura Espinosa. Dar dumneavoastra puteti sa va luati la cearta cu el si sa-l provocati la lupta dreapta. acela este viteaz. Dar sabia dumneavoastra este invincibila. Deznodamantul ciocnirii e garantat; moartea sigura a adversarului dum­neavoastra. Cat despre multime, ea nu se va razvrati din pricina ca un strain s-a luat la harta cu El Torero, punand capat, printr-o nefericita lovitura de sabie, ca­rierei acestui prea dinamic personaj E tocmai acciden­tul banal de care va vorbesc.

"Am ghicit ! isi spuse Pardaillan. E o miselie impo­triva acelui print nenorocit, iar acest popa isi inchipuie ca eu voi accepta sa execut lovitura !'

Si, zbirlindu-si mustata, il intreba :

- Ati spus EI Torero ?

- Da - raspunse Espinosa cu un inceput de neli­niste. Aveti, oare, motive personale ca sa-l crutati ?

- Domnule - zise Pardaillan cu un aer glacial si fara sa raspunda la intrebare - as putea sa va spun ca toata istoria asta cu complotul impotriva vietii regelui nu e decat o poveste nascocita de la un cap la altul insa ma voi multumi sa va spun doar ca, de fapt, imi propuneti un asasinat in lege, la care eu nu vreau sa devin complice.

- De ce ? intreba Espinosa cu un glas mieros.

- Pai - raspunse Pardaillan din varful buzelor - mai intii pentru ca un asasinat este o actiune josnica si mirsava, iar faptul ca ati indraznit sa-mi faceti aceasta propunere, ca m-ati crezut in stare s-o accept, constituie o insulta grava, pe care ar trebui sa vi-o var inapoi pe gat, daca nu mi-as aminti ca n-a trecut multa vreme de cand mi-ati crutat zilele, renuntind sa mai folositi pe asasinii pe care i-ati pus sa ma inconjoare. Dar luati aminte ! Rabdarea n-a fost niciodata una din­tre virtutile mele, iar propunerile jignitoare pe care mi le faceti de vreo ora incoace ma indeamna sa ma con­sider dezlegat de obligatiile pe care cred ca le am fata de dumneavoastra. Dar intrucat s-ar putea sa nu inte- ' legeti aceste explicatii, ma si mir ca ma simt silit sa vi le dau, si va avertizez ca don Cezar se numara printre prietenii mei. Si daca e sa va dau un sfat, dumnea­voastra si stapinului dumneavoastra, e sa nu incercati sa-i casunati neplaceri acestui tanar.

- De ce ? intreba Espinosa pe acelasi ton blind.

- Pentru ca pe mine ma intereseaza soarta lui si pentru ca nu vreau sa se atinga cineva de el - ras­punse cu raceala Pardaillan, si se ridica sa plece.

Espinosa zimbi galben si, ridicandu-se si el, spuse :

- Constat cu parere de rau ca nu suntem facuti sa ne intelegem.

- Mi-am dat seama din prima clipa si chiar i-am spus-o stapinului dumneavoastra - facu Pardaillan, fara sa schimbe tonul.

- Domnule - zise Espinosa impasibil - mi-am dat cuvantul meu ca veti parasi nevatamat palatul. Daca-mi tin cuvantul, e pentru ca sunt sigur ca o sa va regasesc si atunci va voi zdrobi fara crutare, caci dum­neavoastra reprezentati o piedica in calea unor planuri

faurite pe indelete si cu migala Plecati, deci, domnule, si paziti-va bine !

Pardaillan il privi drept in fata si-i spuse, fara fan­faronada, cu ochii stralucitori si cu o siguranta impre­sionanta :

- Paziti-va dumneavoastra, domnule, caci si eu mi-am propus sa dau, peste cap aceste planuri fara pe indelete si cu migala, iar cand fagaduiesc ceva, imi tin intotdeauna fagaduiala.

Si iesi cu un pas hotarit si sigur, urmarit cu privirea de Espinosa, care zimbea straniu.

XV

PLANUL FAUSTEI

Ponte-Maggiore il trase pe Montalta in afara Alca­zarului. Fara sa scoata o vorba, il duse pe malurile aproape pustii ale Guadalquivirului, nu departe de Turnul Aurului, post inaintat la intrarea in oras.

Un calugar, care parea cufundat intr-o adinca medi­tatie, mergea la citiva pasi in urma lor si nu-i pierdea din ochi.

Cand Ponte-Maggiore ajunse pe mal, isi roti privirile si, nevazind pe nimeni, se opri locului, se protapi in fata lui Montalta si, gifiind, i se adresa :

- Asculta, Montalta, aici, ca si la Roma, te intreb pentru ultima oara : Vrei sa renunti la Fausta ?

- Niciodata ! raspunse Montalta cu o hotarire sumbra.

Fata lui Ponte-Maggiore se schimonosi, iar mana i se inclesta pe manerul pumnalului. Dar, facand un efort supraomenesc, se stapini si puse din nou intrebarea, pe un ton aproape rugator :

- Fara sa renunti la ea, ai putea cel putin s-o para­sesti pentru moment. Asculta-ma eram prieteni, Mon­talta, am putea sa redevenim Dac-ai vrea, am putea pleca, ne-am putea reintoarce impreuna in Italia. Stii ca papa e bolnav ? Unchiul tau e foarte batran, istovit E de temut un deznodamant fatal si amandoi avem un

interes capital sa ne aflam la Roma in momentul cand se va produce acest deznodamant : tu, Montalta, pentru tine insuti, caci erai menit sa-i urmezi lui Sixt ; iar eu, pentru unchiul meu, cardinalul de Crcmona.

La vestea bolii lui Sixt al V-lea, Montalta nu-si putu retine o tresarire. Fiara fusese totdeauna tinta visurilor lui ambitioase. Se trezi dintr-o data prins intre dragoste si ambitie. Si trebuia sa aleaga pe loc : sau sa alerge la Roma pentru a cauta sa puna mana pe coroana pontifi­cala si sa se indeparteze de Fausta, sa n-o mai vada, s-o piarda, poate, pentru todeauna ; sau sa ramana linga Fausta si sa renunte la ambitiile sale. Refuzind cu in-dirjire, spuse fara sa sovaie :

- Minti, Sfondrato ! Ca si mine, putin iti pasa de moartea papii si de urmasul lui Ceea ce vrei, este sa ma-ndepartezi de ea !

- Ei bine, da, e adevarat ! mirii Ponte-Maggiore. Gandul ca traiesc departe de ea, in timp ce tu poti s-o vezi, sa-i vorbesti, s-o iubesti poate chiar sa te faci iubit gandul acesta ma scoate din fire, vad rosu si am o pofta nebuna sa ucid! Trebuie sa pleci, sa vii cu mine ! N-o voi vedea niciodata, dar nici tu n-ai s-o mai vezi As scapa, cel putin, de chinul acesta infrico­sator, care, pina la urma, ma va face sa-mi pierd mintile !

Montalta ridica furios din umeri si, cu un glas surd, raspunse :

- Nebunule ! Nu pot sa traiesc fara ea, asa cum nu pot sa traiesc fara sa respir S-o parasesc ! Ar fi ca si cum mi-ati cere viata !

- Atunci mori ! mugi Ponte-Maggiore, napustin-du-se cu sabia in mana.

Montalta se feri printr-un salt inapoi si, scotind si el repede sabia din teaca, para lovitura fara sa se clin­teasca. Sabiile li se incrucisara, garda linga garda.

Amandoi erau de forta egala, amandoi erau insufle­titi de aceeasi ura de moarte, de aceeasi dorinta apriga de a ucide.

Timp de cateva secunde avu loc, sub soarele arza­tor, o lupta indirjita ; lovituri fulgeratoare, urmate de parari rapide, sarituri de tigru curmate de fandari

bruste, totul fiind insotit de injuraturi, blesteme si insulte. Nici unul din combatanti nu se arata vreo clipa mai presus de celalalt.

in sfarsit, Ponte-Moggiore, dupa cateva fente abile, se incorda brusc si sabia lui se infipse. in umarul ad­versarului, in clipa cand se ridica, triumfator, cu un chiot de bucurie, Montalta, adunandu-si toate puterile, il strapunse cu sabia. Amandoi batura o' clipa aerul cu mainile, apoi cazura gramada. Atunci, din coltul intune­cos unde se pitise, aparu calugarul, care se apropie de cei doi raniti, ii privi o clipa fara nici o emotie, si se indrepta spre Turnul Aurului, in care patrunse printr-o usa dosnica, ce se deschise fara zgomot, cand batu el intr-un anumit fel.

Dupa cateva secunde reaparu, dind dispozitii altor calugari. Acestia apucara targile pe care fusesera intinsi cei doi, in stare de lesin, si le dusera in turn cu mare atentie.

Montalta, mai putin grav ranit, isi reveni cel dintii. Se trezi intr-o camera pe care n-o cunostea, culcat pe un pat moale, cu perdelutele trase cu grija. La capatii, o masuta pe care se aflau ingramadite alifii, medica­mente, fese ; de partea cealalta a mesei era alt pat cu perdelele complet trase. Iar intre cele doua paturi calu­garul mergea de colo-colo, cu pasi marunti si catifelati, macina niste ingrediente misterioase intr-un vas mic de marmura alba, turna tot felul de lichide tainice, minu­tios dozate, prepara cu o grija meticuloasa un soi de pomada negricioasa de la care astepta parca minuni, judecand dupa satisfactia ce i se citea pe fata.

Cand calugarul isi dadu seama ca ranitul trebuie sa se fi trezit, se apropie de pat, dadu la o parte perdelele si, cu un glas blind, in care se simtea respectul, intreba :

- Cum se simte eminenta voastra ?

- Bine - raspunse Montalta cu o voce slaba.

Cu zimbetul medicului care constata ca totul de­curgea normal, potrivit prevederilor sale, calugarul ii spuse :

- Eminenta voastra va fi pe picioare in cateva zile, daca nu va comite cumva vreo imprudenta grava.

Montalta ardea de dorinta de a intreba ceva. Spera ,sa-l fi omorit pe Ponte-Maggiore, dar nu indraznea sa puna o asemenea intrebare. in clipa aceea se auzi un geamat. Calugarul se repezi si dadu la o parte perdelele celui de-al doilea pat, de unde venise geamatul.

,,Hercule Sfondrato ! isi spuse Montalta. Asadar nu l-am ucis.

Si pe fata-i schimonosita se asternu o expresie de furie si de ura.

Cat despre Ponte-Maggiore, primul lucru pe care-l zari fu figura palida a lui Montalta si in ochii lui se citea acum aceeasi ura provocatoare.

In acest timp, calugarul-medic lucra de zor. Cu o re­marcabila pricepere si indemanare, obloji rana cu un strat gros din pomada pe care tocmai o preparase si, ridicandu-i bolnavului capul, cu nenumarate precautiuni, ii dadu sa soarba dintr-un elixir. Imediat, pe fata lui Ponte-Maggiore se observa o inviorare, iar calugarul, asezindu-i capul la loc pe perna, murmura

Si, mai ales, domnule duce, nu miscati Cea mai mica miscare va poate fi fatala.

"Duce isi spuse Montalta. Intrigantul asta a reusit, asadar, sa-i smulga unchiului meu titlul la care rivnea de atata vreme

Sub efectul binefacator al oblojelilor facute cu in­demanare si al puternicelor leacuri intaritoare adminis­trate de catre calugar, cei doi raniti isi revenira complet si incepura sa-si arunce priviri furioase, pline de ame­nintari. Iar calugarul, care-i privea cu atentie, isi spunea

"Sfinta Fecioara Daca-i las singuri doar un minut, sunt in stare sa se arunce unul asupra altuia si sa strice intr-o clipa tot efectul ingrijirilor ce le-am dat cu atata rabdare.'

Se indrepta repede spre o incapere alaturata, unde astepta un calugar, cufundat in rugaciune si in medi­tatie Cel putin asa parea. Calugarul-medic ii spuse acestuia cateva cuvinte in soapta si se intoarse in graba sa-si reia locul intre cei doi bolnavi, gata sa intervina la cel mai mic gest suspect.

Peste cateva clipe intra in incapere un barbat si se apropie de calugarul-medic, care se inclina respectuos, in timp ce Montalta si Ponte-Maggiore, recunoscandu-] pe noul venit, murmurara cu o spaima surda :

- Marele inchizitor !

Espinosa ii adresa o intrebare muta medicului, care raspunse printr-un gest linistitor, adaugand in soapta :

- Sunt salvati, monseniore ! Dar priviti-i ma tem sa nu se napusteasca unul asupra celuilalt si sa nu se ucida intre ei !

Marele inchizitor isi atinti asupra fiecaruia, pe rand, o privire scormonitoare si facu un gest poruncitor. Calu­garul se inclina adinc si se retrase numaidecat cu pasii lui vatuiti.

Espinosa lua un scaun si se aseza intre cele doua paturi, cu fata la cei doi raniti pe care-i tinea sub pri­virea lui dominatoare.

- Asa, va sa zica - incepu el pe un ton calm - ce sunteti voi, copii sau barbati ? Sunteti zdraveni la cap sau nebuni de legat ? Cum ! Dumneata, cardinal de Montalta, si dumneata, duce de Ponte-Maggiore, care sunteti socotiti oameni superiori, capabili sa-si stapi-neasca pasiunile ! Si ce pasiune ? Gelozia oarba si prosteasca

Si cum din amandoua paturile se auzi un miriit surd de protest, Espinosa repeta cu hotarire :

- Am spus : prosteasca imi mentin afirmatia ! Cum, nu vedeti oare nimic ? Neghiobi ce sunteti ! in timp ce voi va sfisiati unul pe celalalt, cine va castiga ? Cine ? Pardaillan ! Pardaillan oare e cel iubit ! Par­daillan care, datorita orbirii voastre prostesti, va reusi sa v-o smulga pe Fausta, in timp ce voi veti fi foarte ocupati sa va muscati unul pe altul si sa va sfisiati intre voi ! Ce-o sa-si mai bata joc de voi atunci, si pe buna dreptate !

- Ajunge ! Ajunge, monseniore ! gemu Ponte-Mag­giore, in timp ce Montalta, cu ochii injectati, isi strangea pumnii cu furie.

Marele inchizitor continua pe un ton si mai aspru, si mai poruncitor :

- in loc sa va aruncati unul asupra altuia ca doua fiare dezlantuite, uniti-va fortele si ura, in numele lui Cristos ! Ele nu pot fi niciodata prea mari cand.e vorba de lupta pentru distrugerea dusmanului vostru comun. Atacati-l fara incetare si fara sa-i dati ragaz, pina ce-l veti birui ! Pina ce-l veti face sa gifiie si sa horcaie sub loviturile voastre unite Si atunci dupa ce-l veti fi ucis, veti avea timp sa va omoriti unul pe altul, daca nu ajungeti cumva, intre timp, la vreo intelegere.

Montalta si Ponte-Maggiore se privira sovaitori si inspaimantati. Nici unul dintre ei nu se gandise la aceasta solutie, care era, totusi, logica.

- E drept ceea ce spuneti, monseniore ! murmura Montalta.

- Credeti in mod sincer ca numai de Pardaillan trebuie sa va temeti ?

- Da - gemura cei doi raniti.-

- Ati vrea cu adevarat sa-l distrugeti, sa-l vedeti cum moare, incet si fara nici o speranta ?

- O, mi-as da tot sangele in schimbul acestei clipe !

- Ei bine, atunci fiti prieteni si aliati. Jurati sa va ajutati unul pe altul. Jurati sa mergeti mana in mana pina ce Pardaillan va fi mort ! Jurati pe Cristos ! adauga Espinosa intinzindu-le crucea lui pastorala.

Iar cei doi dusmani, impacati in ura lor comuna im­potriva rivalului preferat de catre femeia iubita, pusera mana pe cruce si miriira intr-un singur glas : '- Jur !

- Bine - spuse Espinosa cu gravitate - iau act de juramantul vostru. Va veti recapata independenta cand va veti fi descotorosit de dusmanul vostru si atunci veti fi liberi sa va sfisiati unul pe celalalt, daca tineti neaparat la asta. Dar pina atunci, alianta ofensiva si dativa impotriva lui Pardaillan !

- impotriva lui Pardaillan ! Am jurat, monseniore !

- Cardinale Montalta - spuse Espinosa ridican-du-se sa plece - dumneata esti ranit mai putin grav decat ducele de Ponte-Maggiore ; ti-l las in grija. Nu e de pierdut nici o clipa, domnilor ; trebuie sa va puneti

pe picioare cat mai repede cu putinta. Ganditi-va ca aveti de-a face cu un luptator strasnic, care nu-si pierde vremea, in timp ce voi stati, aci, tintuiti, din propria voastra vina. La revedere, domnilor !

Si Espinosa iesi, cu pasul lui rar si apasat.

Conform promisiunii marelui inchizitor, Fausta, es­cortata de Saint-Maline, Montsery si Chalabre, parasise Alcazarul cu toate onorurile cuvenite rangului ei.

Faustei ii placea ca peste tot pe unde trecea sa se inconjoare de un lux nemaipomenit. in acest scop, arunca pumni de aur in dreapta si-n stanga, fara nici o socoteala. Pentru aceasta femeie extraordinara, luxul nu era un simplu si vulgar viclesug al unei cochete dornice sa creeze uluitoarei sale frumuseti un cadru stralucitor de care s-ar fi putut lipsi. Luxul orbitor cu care se in­conjura facea parte dintr-un sistem, ce-i drept cam tea­tral, studiat insa cu toata priceperea. Era ca un fel de punere in scena, stralucitoare, menita sa izbeasca ima­ginatia celor ce se apropiau de ea, oameni importanti sau marunti, si sa-i puna in valoare frumusetea.

La 'Sevilla, Fausta isi aranjase de cum sosise o lo­cuinta somptuoasa, in care adunase mobila scumpa, ta­pete sclipitoare, bibelouri rare, pinze ale celor mai ves­titi maestri ai vremii, la procurarea carora nu facuse nici un fel de economie, pentru ca vizitatorul, uluit, sa fie adinc impresionat. Litiera ei o conduse catre aceasta locuinta.

Odata reintoarsa acasa, cameristele o dezbracara -de fastuoasa ei tinuta de curte, pe care o imbracase in vederea vizitei sale la Filip al II-lea si o imbracara intr-o rochie de in bogata si fina, simpla si de un alb imaculat. invesmantata astfel, se retrase in dormitor, incapere unde nu patrundea nimeni si care contrasta in mod ciudat, prin simplitate, cu minunatiile din jur.

Acolo, sigura ca nici o privire indiscreta nu putea s-o iscodeasca, scoase din san declaratia lui Hernie al III-lea, pe care Espinosa fusese cat pe-aci sa i-o smulga, o privi catva timp cu un aer ganditor, apoi o incuie

intr-o cutioara cu inchizatoare secreta, pe care o puse intr-o despartitura ascunsa in fundul unui cufar de ste­jar masiv, ferecat cu doua randuri de lacate complicate.

- Cutia asta nu poate fi gasita decat daca spargi lacatele - murmura ea.

Dupa ce-si lua aceste masuri de precautie, se aseza si se cufunda in ganduri, fara a-si pierde expresia aceea de calm maiestuos pe care o datora unui indelung exercitiu.

"Asadar, l-am intalnit pe Pardaillan la Filip si intal-nirea asta a fost de ajuns ca sa ma faca sa ma poticnesc iar ! Era cat pe ce sa fiu prinsa si jefuita de catre marele inchizitor !'

Si, cu un suras inefabil, gandi mai departe : "E drept ca insusi Pardaillan a venit sa ma salveze! De ce ? Oare ma iubeste fara sa-si dea seama ? Omul acesta face unele gesturi care ma zapacesc pina si pe mine !'

Si, cu o expresie infricosatoare, continua :

"E drept ca daca Espinosa este asa cum mi-l in­chipui, Pardaillan va plati cu viata gestul sau cavale­resc. Dar oare Espinosa va indrazni sa se foloseasca de cursa pe care i-a intins-o cu atata dibacie ? Nu e sigur. Diplomatia acestui preot e inceata si intortocheata. Numai eu cutez sa vreau ceva cu adevarat si stiu sa merg direct la tinta El de asemenea ! De ce nu vrea sau nu poate el sa fie de partea mea ? Cate n-am face noi dac-am fi uniti ! De ce nu sunt eu barbat, ca sa vad tot universul plecat la picioarele mele ? ! Dar nu sunt decat o biata femeie, iar pentru ca nu mi-am putut smulge din inima aceasta iubire, cauza pierzaniei mele, voi lovi in cel pe care-l iubesc si de data aceasta voi lua asemenea masuri de prevedere, incat nu-mi va mai scapa. E in joc propria mea existenta : ca sa traiesc eu, trebuie ca Pardaillan sa piara !'

Amintindu-si de Filip al II-lea, gandurile ei apucara pe un alt fagas :

..Mi s-a parut ca i-am produs regelui o adinca im­presie Fi-va ea trainica ? Speram sa-l uluiesc prin su­perioritatea conceptiilor mele, dar se pare ca numai frumusetea mea l-a impresionat pe acest batran orgolios.

Ei bine, fie ! Amorul e si el o arma ca oricare tuu< si cu ajutorul lui poti sa mani un barbat mai ales cand varsta l-a facut mai slab As fi preferat altceva, dar n-am de ales'.

Si, revenind la gandurile ei cele mai adinci :

"Toate intalnirile cu Pardaillan imi sunt fatale Daca Pardaillan se mai intalneste cu Filip, dragostea regelui se va stinge tot atat de repede pe cat s-a aprins. De ce ? Cum ? Nu-mi dau seama. Dar asa va fi, cu si­guranta Trebuie, deci, ca Pardaillan sa moara !'

Deodata, isi aminti de ceva : "Myrthis ! Unde poate fi Myrthis in clipa asta ? Dar fiul meu ? Fiul lui!,,. Acum trebuie sa fie in Franta. Cum sa-i regasesc ? Pe cine sa trimit in cautarea acestui copil, copilul meu ! Zadarnic, nimeni nu mi se pare destul de sigur, destul de devotat Fiu al lui Pardaillan ! Daca tatal tau nu te cunoaste, daca mama ta te paraseste, ce vei ajunge? Ce se va intampla cu tine ?'

Multa vreme ramase ea asa, dusa pe ganduri, facand tot felul de planuri. in cele din urma, cu o hotarare nestramutata, iesi din camera ei si intra intr-un salon mobilat cu un lux rafinat.

Chemandu-l pe intendent, ii dadu instructiuni si-) intreba :

- Domnul cardinal Montalta e aici ?

- Eminenta sa nu s-a intors inca, doamna.

Fausta isi incrunta sprancenele si ramase pe ganduri.

"Disparitia aceasta e stranie Montalta m-o fi tra­dat ? Nu cumva i s-a intins, mai curand, o cursa ? Trebuie sa fie Inchizitia la mijloc Am sa ma mai gandesc'.

Si, cu glas tare, intreba :

- Dar domnii de Saint-Maline, de Chalabre si de Montsery ?

- Domnii acestia sunt impreuna cu domnul Bussy-Leclerc, care va cere favoarea de a fi primit.

Fausta se gandi o clipa, apoi porunci :

- Introduceti pe domnul Bussy-Leclerc impreuna cu gentilomii mei.

Dupa ce intendentul iesi, Fausta se aseza intr-un fotoliu monumental si somptuos ca un tron. luindu-si

una din acele atitudini pline de farmec si de gratie, al caror secret il cunostea numai ea.

Dupa cateva secunde, cei trei "osteni' se inclinara respectuos inaintea ei, in timp ce Bussy, cu acea galan­terie obisnuita in salile de arme si pe care .el o .socotea irezistibila, isi debita complimentele :

- Doamna, am onoarea sa depun la picioarele stra­lucitoarei dumneavoastra frumuseti preasmeritele omagii ale celui mai pasionat dintre admiratori.

Spunand acestea, se aseza, isi rasuci mustata si as­tepta sa vada efectul vorbelor sale galante. Ca intot-'deauna, superba lui siguranta se prabusi jalnic in fata ranirii reci a Faustei, care, cu un zimbet fugar, plin de dispret, ii raspunse :

- Bine ati venit, domnule.

Si imediat, fara sa se mai ocupe de el, se adresa celorlalti, cu surasul acela fermecator si cu glasul acela cald si mangiietor, care-i cucerea chiar si pe cei mai indaratnici :

- Domnilor, luati loc. Avem de discutat. Domnule Bussy-Leclerc, nu sunteti de prisos.

Cei patru gentilomi se inclinara in tacere si luara loc in niste fotolii asezate in jurul unei mese, care-i despartea de printesa.

- Domnilor - continua Fausta, adresandu-se in mod deosebit "ostenilor' sai - ati avut bunavointa sa purcedeti din inima Frantei ca sa-mi aduceti asigurarea devotamentului si sprijinul vitezelor dumneavoastra spade. Mi se pare ca a venit momentul sa apelez la acest devotament. Ma pot bizui pe dumneavoastra ?

- Doamna - raspunse Saint-Maline - va aparti­nem in intregime.

- Pina la moarte ! adauga Montsery

- Ordonati ! rosti simplu Chalabre. Fausta le multumi, incuviintind din cap si continua :

- inainte de toate, as dori sa stabilesc limpede conditiile dumneavoastra de angajare.

- Conditiile pe care ni le-ati oferit ni se par foarte acceptabile, doamna - spuse Saint-Maline.

- Ce venit va aducea slujba pe care o aveati la Henric de Valois ? intreba Fausta zimbind.

- Maiestatea sa ne dadea doua mii de livre pe an.

- Fara sa punem la socoteala hrana, locuinta, im­bracamintea.

- Plus gratificatiile si ceea ce mai pica.

- Era cam putin - spuse Fausta.

- Domnul Bussy-Leclerc ne-a oferit dublu in nu­mele dumneavoastra, doamna.

- Domnul Bussy-Leclerc s-a inselat - zise cu ra­ceala Fausta, si suna dintr-un clopotel.

La aceasta chemare, intendentul intra, ducand cu el trei saci dolofani. Fara sa spuna un cuvant, el saluta cu gravitate, puse sacii pe masuta, saluta din nou, si disparu.

Cei trei spadasini cantarira sacii din ochi si se privira unii pe altii cu zimbete pline de incantare.

- Domnilor - spuse Fausta - in fiecare sac sunt cate trei mii de livre E primul sfert din plata care socotesc eu ca vi se cuvine fara a pune la socoteala hrana, locuinta si imbracamintea si nici gratificatiile si ceea ce o sa mai pice.

Cei trei ramasera buimaci. Totusi, Saint-Maline exclama, nu fara demnitate :

- E prea mult, doamna mult prea mult ! Ceilalti doi incuviintara din cap, in timp ce mangiiau

din ochi sacii dolofani.

- Domnilor - relua Fausta zimbind mereu - ati fost in serviciul regelui. Iata-va in serviciul unei prin­cipese care poate ca intr-o zi va fi din nou regina dar care deocamdata nu e. Pentru dumneavoastra e un fel de decadere va datorez deci o compensatie.

Si, aratand spre saci, adauga :

- Luati, deci, fara sovaire, ceea ce vi se ofera din toata inima.

- Doamna - spuse cu caldura Montsery, care era cel mai tanar - va rog sa credeti ca n-am sovait nici o clipa sa fim in serviciul principesei Fausta, in loc sa ne punem in slujba celui mai de seama rege de pe pamant.

- Chiar fara nici o compensatie ! adauga Saint-Maline, facand sa dispara unul din cei trei saci.

- Si fara nimic pe deasupra ! spuse Chalabre la randul sau, ascunzind cu un gest rapid al doilea sac.

Iar Montsery, ca sa nu ramana mai prejos, puse mana pe ultimul sac si spuse :

- Ma supun dorintei dumneavoastra, doamna. Manevra asta fusese executata cu atata repeziciune

si cu un aer plin de atata nevinovat dezinteres, incat Bussy-Leclerc, martor tacut si indiferent, nu-si putu stapini un zimbet.

Fausta, in schimb, nu zimbi.

- Va trebui insa sa luptati, domnilor ! le spuse ea. Cei trei ciulira urechile.

- La, sfarsitul luptei veti mai primi inca o data pe atata.

Cei trei se ridicara imediat in picioare.

- Ura pentru Fausta ! Ne vom bate ! Pe toti dracii! Pe maruntaiele papii ! strigara toti trei ca electrizati.

Atunci, Fausta, luindu-si deodata un aer foarte grav, le dezvalui obiectivul luptei.

- E vorba de Pardaillan.

"Vai ! isi spuse Bussy. Si eu care ma intrebam : Cu pretul carui atac mortal poate fi platita aceasta ge­nerozitate, mai mult decat regeasca?'

Entuziasmul celor trei spadasini pieri pe loc. Fetele lor vesele capatara o expresie de groaza, devenind in­tunecate si nelinistite ; zimbetul le ingheta pe buzele stranse, iar privirile li se indreptara spre colturile intu­necoase ale incaperii, ca si cum s-ar fi asteptat ca de acolo sa-l vada aparand pe omul caruia ajungea sa-i fie rostit numele ca sa-i inspaimante.

- Tot vi se mai pare ca serviciul vostru e prea scump platit ? intreba Fausta fara ironie.

Cei trei barbati dadura din cap.

- Din moment ce e vorba de Pardaillan, nu. la dracu'. nu e prea scump !

- Ei, dar ce e ? Sovaiti ? mai intreba Fausta, de data aceasta pe un ton inghetat.

- Nu, pe toti dracii Dar Pardaillan Blestemata afacere ! Doamna, avem de ce sovai !

- Stiti oare ca infruntam riscul de a nu cheltui niciodata banutii care zornaie asa de placut in sacul asta ?

Fausta le raspunse pe acelasi ton inghetat :

- Hotariti-va, domnilor !

Coborandu-si instinctiv glasul, ca si cum cel a carui moarte o puneau la cale ar fi fost de fata si i-ar fi auzit, Saint-Maline spuse :

- E vorba deci de a

Si cu un gest teribil de graitor, isi talmaci gandul.

La fel de energica si de hotarita, cu un dispret abia perceptibil, Fausta rosti cu glas tare ceea ce asasinul platit nu indraznise sa spuna :

- Pardaillan trebuie ucis !

Cei trei sovaira o clipa si se sfatuira din priviri. Apoi, redobindindu-si obisnuita nepasare, ridicara din umeri, ca pentru a se lepada de orice scrupul si de orice teama :.

- Ei si ! Mai la urma urmei, nu-i decat un om ca oricare altul ! se sumeti Saint-Maline.

- Cu totii suntem muritori ! anunta sententios Cha-labre, atingand usor cu varful degetului taisul pum­nalului.

- incepusem sa ruginim ! constata Montsery, intin-zindu-si bratele si facand sa-i trosneasca incheieturile.

Si toti trei strigara, aratandu-si coltii ca niste bul­dogi, gata sa muste :

- impotriva lui Pardaillan !

Fausta zimbi. Si, odata sigura de cei trei, se intoarse spre Bussy :

- Domnul Bussy-Leclerc se crede un senior prea important ca sa intre in serviciul principesei Fausta ?

- Doamna - raspunse cu insufletire Bussy - va rog sa credeti ca m-as simti deosebit de onorat sa intru inserviciul dumneavoastra.

- in lupta impotriva lui Pardaillan, sprijinul unei sabii ca a dumneavoastra ar fi deosebit de pretios. Sta-biliti-va singur conditiile. Oricare ar fi ele, le primesc.

Bussy-Leclerc se ridica brusc. Cu un gest violent isi trase sabia si, pe un ton furios, striga :

- Doamna, ca sa am bucuria de a infige sabia asa in pieptul lui Pardaillan, mi-as da, fara sa sovai nici o clipa, nu numai averea, pina la ultima lascaie, dar chiar sangele, pina la ultima picatura Aveti, deci, tot

sprijinul meu Dar, va rog sa intelegeti ca n-ar putea sa fie vorba intre noi nici de bani, nici de vreun anga­jament, mai intii pentru ca bucuria de a-mi potoli ura imi ajunge pe deplin, si apoi pentru ca sunt hotarit sa-l consider drept dusman si sa-l tratez astfel pe.oricine ar incerca sa se puna intre Pardaillan si mine. Daca as fi in solda dumneavoastra si daca vi s-ar nazari sa-l sal­vati pe Pardaillan, n-as putea sa ma intorc impotriva dumneavoastra fara sentimentul ca mi-am calcat jura-mantul de credinta.

Fausta incuviinta din cap cu gravitate.

- Mai tirziu, doamna, voi accepta conditiile ge­neroase pe care veti binevoi sa mi le stabiliti. Pentru moment, insa, si pentru aceasta actiune, e mai bine sa-mi pastrez independenta.

- Domnule, oricand veti socoti ca a venit momentul, ma veti gasi gata sa va ofer aceleasi conditii.

Bussy se inclina si raspunse cu hotarire :

- Pina una alta, doamna, permiteti-mi sa fiu eu conducatorul acestei actiuni Domnilor, nu va suparati, nu ma indoiesc nici de zelul si nici de devotamentul dumneavoastra, dar dumneavoastra actionati in numele doamnei, in timp ce eu actionez in numele meu per­sonal, iar cand e vorba de ura si de razbunare, Bussy-Leclerc nu are incredere decat in sine insusi.

- Domnii acestia vor actiona la ordinul dumnea­voastra - hotari Fausta.

Cei trei se inclinara in tacere.

- V-ati alcatuit un plan, domnule Bussy ? intreba Fausta.

- Foarte vag, doamna.

- Trebuie, totusi, ca Pardaillan sa moara in tim- pul cel mai scurt cu putinta - starui Fausta, ridican-du-se.

- Va muri ! scrisni Bussy, sigur de el. Fausta ii intreba din ochi pe cei trei "osteni'.

- Va muri ! exclamara acestia, cu glas de tunet. Fausta chibzui o clipa, apoi spuse :

- Domnilor, va las sa procedati cum credeti. Dar daca de azi pina luni nu-l veti ucide pe Pardaillan veti veni toti patru cu mine la corrida regala. Acolo

a - c.

am sa va dau eu instructiuni si cred ca de asta data Pardaillan nu va mai scapa.

- Bine, doamna - zise Bussy - vom fi acolo ci totii daca pina atunci nu vom fi reusit.

- Si acum, plecati, domnilor - spuse Fausta, con-cediindu-i cu un gest de regina.

De indata ce ajunsera in sala mare ce le servea drept dormitor, prima grija a celor trei "osteni' fu sa-si spintece sacii, sa-si numere scuzii si pistolii si sa-si insire gramezile de aur si de argint. Pe fetele lor se citea o mare bucurie.

- Trei mii de livre ! exclama vesel Montsery, zor-naindu-si in palma un pumn de piese de aur. Niciodata n-as fi crezut ca am sa fiu asa de bogat !

Chalabre se repezi spre cufarul lui. si, in timp ce-si punea cu grija la adapost banii sai, bombani :

- Slujba la Fausta are si partile ei bune !

- Cand tot banetul asta va fi baut, mancat si jucat asa cum se cuvine, va veni altul - spuse Saint-Maline.

- Asta-i drept, pe Dumnezeu ! Fausta ne-a faga­duit o gratificatie ! exclama bucuros Montsery.

- Dupa ce-l vom fi ucis pe Pardaillan - spuse Saint-Maline, stanjenit.

inca o data, simpla rostire a acestui nume fu de ajuns ca sa le risipeasca toata bucuria si sa-i puna pe ganduri.

- Parerea mea e ca n-avem- inca in mana gratifi-catia - murmura Chalabre clatinand din cap.

Iar Montsery isi dadu gandul pe fata :

- Pacat! Mie imi placea diavolul asta de.om.

- Strasnic l-a mai scarmanat pe seniorul cu barba rosie !

- Si pe ce ton l-a tratat pe insusi regele !

- Si cum le-a mai dat peste nas acelor seniori cas-tiliani, plini de trufie si neobrazare ! Doamne ! Strasnic barbat !

- Eram mandru ca sant francez ca si dinsul ! Mai la urma urmei, aici ne aflam in tara dusmana !

- Si, totusi, pe omul acesta trebuie sa-l atacam daca nu cumva vrem sa renuntam la stralucita situatie pe care norocul ne-a scos-o in cale - spuse Saint-

Maline, care, fiind cel mai in varsta, era si cel mai serios si cel mai practic dintre ei.

- La dracu', imi pare rau !

- De, Montsery, nu faci intotdeauna ceea. ce vrei . - Asa-i viata !

- Si deoarece moartea lui Pardaillan trebuie sa ne asigure noua bogatia si bunastarea, pe legea mea, cu atat mai rau pentru Pardaillan ! hotari Saint-Maline.

- Sa-l ia dracu' pe Pardaillan ! mirii Chalabre.

- Fiecare pentru sine si Dumnezeu pentru toti ! continua Saint-Maline.

- Amin ! facura ceilalti doi, izbucnind in ras.

XVI

CAVOUL MORTILOR CARE TRAIESC

Cand, dupa ce-l parasi pe Espinosa, Pardaillan se pomeni din nou in coridor, isi dezmorti bratele si, cu un oftat de usurare, exclama :

- Uf ! Iata-ma, in sfarsit, iesit din cabinetul acela mesterit, desigur, cu multa dibacie, dar cam primejdios cu resorturile lui secrete si cu podelele lui miscatoare. Aici, cel putin, stiu unde-mi pun piciorul.

Si, cercetand cu privirea-i agera terenul din jur, isi urma gandul :

"Hm, usor de spus ! Cine-mi garanteaza ca acest coridor nu e si el mesterit ca si cabinetul din care-am iesit ? Pe unde s-o iau ? Pe unde sa ies ? Prin dreapta sau prin stanga ? Generosul domn Espinosa ar fi putut foarte bine sa-mi dea mai multe deslusiri Ce-ar fi sa ma intorc sa-l intreb pe unde s-o iau ?'

Pardaillan dadu sa deschida din nou usa, dar se razgandi.

"Drace ! Dar asta nu inseamna oare sa ma bag de bunavoie in gura lupului ? Seful asta al inchizitorilor mi-a dat cuvantul lui ca voi putea sa ies de aici asa cum am intrat. Si-l va respecta sper Dar, lua-l-ar dracu', de ce zimbea el asa de ciudat cand ne-am despartit ?Nu-mi place deloc zimbetul lui Poate

c-ar fi mai intelept sa nu ma incred prea mult in buna-credinta a acestui popa Sa incercam sa ne des­curcam incetisor Ia sa vedem : am venit prin dreapta, sa mergem deci spre stanga Ce dracu ! Undeva tot voi ajunge !'

Hotarand astfel, porni serios la drum, cu privirea la pinda, cu auzul incordat si cu mana pe garda sabiei, care era aproape scoasa din teaca, gata sa iasa cu totul la cea mai neinsemnata primejdie. Coridorul in care se gasea era foarte larg. Era ca o artera centrala spre care duceau o multime de cai transversale, unele doar niste poteci inguste. Cateva ferestre aruncau ici-colo, la mari intervale, o unda de lumina cernuta prin vitraliile multi­colore, incat aceste coridoare erau, aproape pe tot par­cursul lor, mai curand umbrite sau chiar complet in­tunecate.

Dupa vreo cincizeci de pasi, coridorul central o cotea brusc la stanga. Pardaillan strabatuse fara piedici cea mai mare parte a drumului, cand, apropiindu-se de cotitura, auzi zgomotul pe care-l facea o trupa nume­roasa in mars. Zgomotul se apropia cu repeziciune. Spre ghinionul lui, tocmai in locul acela se afla o fereastra. Era cu neputinta sa treci neobservat.

Pardaillan se opri.

in aceeasi clipa se auzi un ordin scurt :

- Stai !

Dupa cateva clipe de liniste, se auzi zanganitul unor arme trantite pe jos, si o larma de glasuri, urmata de forfota.

"Sa-i ia dracu' ! isi spuse Pardaillan. Se pregatesc sa se instaleze aici'.

intrebindu-se daca trebuie sa se intoarca sau sa-si vada de drum, murmura, cu zimbetul acela rece si ho-tarit, pe care-l avea in momentele grele :

- Acum vom vedea cate parale face cuvantul dom­nului mare inchizitor al tuturor Spaniilor Sa mergem

Si continua sa mearga inainte, fara graba. Dar abia facu citiva pasi, cand un grup de oameni inarmati se revarsa pe coridor. Oamenii acestia nu pareau sa ia in seama prezenta cavalerului. Rizind si glumind, se apropiara de fereastra, se asezara in cerc pe dale si incepura sa joace zaruri.

Dind sa coteasca spre stanga, Pardaillan se- ciocni de un al doilea grup care mergea sa se intalneasca cu pri­mul, ori ca sa intre si ei in joc, ori ca sa fie chibiti. Pardaillan trecu prin mijlocul soldatilor, care se dadura deoparte in fata lui, fara sa zica nimic.

"Haida-de - isi spuse el - o sigur ca nu pe mine ma cauta !'

Totusi, cum coridorul in care tocmai intrase era ocupat de vreo cincisprezece oameni ce pareau intr-a­devar sa se fi instalat acolo, cavalerul isi vazu linistit de drum, dar incordat, gata la orice. Trecuse deja de grupul de oameni inarmati fara ca cineva sa-i dea vreo atentie. Nu se mai afla in fata lui decat un soldat, care se oprise pe loc si se asezase pe dale, parand sa-si repare cu multa grija o gheata.

Pardaillan simti ca-si recapata increderea.

"Hotarit lucru - isi spuse - m-am cam grabit sa-l calomniez pe acest onorabil inchizitor. De ce mi-ar fi intins el o noua capcana, cand i-ar fi fost atat de usor sa ma faca sa dispar atunci cand eram in mana lui, in cabinetul acela atat de bine mesterit ? Nu cumva am devenit rautacios ?' se mustra el dind din umeri.

in timp ce gandea astfel, ajunse in dreptul soldatului care statea aplecat, si auzi un glas ce-i soptea :

- Paziti-va, domnule Evitati patrulele palatul e pazit de soldati vor sa va prinda Mai cu seama nu va intoarceti, caci retragerea va este taiata

Pardaillan, care tocmai trecuse de soldat, se intoarse repede ca sa-i raspunda, dar omul pornise in goana sa-si ajunga camarazii din urma.

"Of ! isi spuse cavalerul inciudat. M-am cam grabit sa recunosc ca am gresit. Cine e omul acesta si de ce ipa previne ? A spus oare adevarul ? Da, mii de draci, iata si oamenii care se aliniaza si-mi bareaza drumul Unu, doi, trei, patru, cinci randuri in adincime, toti inarmati cu pusti La naiba ! Domnul Espinosa, cand face ceva, nu glumeste, si daca scap cu bine de aici, nu va fi din vina lui. Doamna Fausta, care se price­pe, totusi, de minune sa intinda o cursa, nu e decat o biata

scolarita pe langa omul asta Pina una-alta, s-o stergem, caci daca vitejilor astora li se nazare sa-si descarce pustile in mine, s-a zis' cu domnul ambasador !' Si cavalerul se departa cu pasi mari, bombanind :

- Sa evit patrulele ! Usor de zis ! Cel putin daca as cunoaste locurile Cat despre intoarcere, nici nu-mi

trece prin minte mi s-a aratat foarte limpede ce ma ' asteapta Dar, pe toti dracii ! Daca scap din viesparul ; asta, nu voi mai avea incredere in cuvantul domnului . Espinosa.

Coridorul in care se gasea redevenise intunecos, ceea : ce-i ingadui sa inainteze cu pasi mari si sprinteni, fara sa faca zgomot. Desi se afla intr-o situatie destul de critica, nu era prea speriat.

Deodata, auzi in fata lui un zgomot de pasi care-i dadu de stire ca soseste un nou esalon.

- Una din patrulele pe care trebuie sa le ocolesc - murmura el, privind in jurul lui.

in aceeasi clipa, patrula navali dintr-un coridor late­ral si se indrepta spre el.

"Iata-ma prins intre doua focuri' - isi spuse Pardaillan.

Privind cu luare-aminte, zari in stanga lui o firida si, cum patrula se apropia, dintr-o saritura ajunse in umbra deasa a firidei si se sprijini de usa de acolo. Pipaind cu mana ca sa-si dea seama unde se afla, simti ca usa cedeaza. impinse ceva mai tare si arunca o privire fugara prin crapatura usii : inauntru nu era nimeni. Se strecura cu abilitate, tranti iute usa in urma lui si ramase locului, cu urechea la pinda, tinandu-si rasuflarea.

Patrula trecu.

Pardaillan rasufla usurat. Iar cum zgomotul pasilor se auzea tot mai stins, dadu sa iasa si trase usa catre el : dar usa rezista. Mai incerca de cateva ori ; deodata, usa pe care abia o atinsese se inchise singura, actionata de vreun mecanism secret, si nu mai putu s-o deschida.

- Dracu' s-o ia ! murmura el. Se incurca treaba! Spunandu-si ca n-avea rost sa se incapatineze, parasi

usa si cerceta mai amanuntit coltul in care se adapostise pentru moment.

Era un fel de nisa invaluita in bezna, dar cavalerul vedea destul de bine ca sa se poata orienta, caci de cand iesise din cabinetul lui Espinosa mersese aproape tot timpul prin semiobscuritate. in fata usii deslusi o mica scara in spirala..

"Bine ! isi spuse el. Voi trece pe acolo de altfel, nici n-am incotro'.

Plin de hotarire, incepu sa urce incet si cu precautie scara prea stramta. Aceasta era dreapta, fara rampa, fara parmalic si dadea intr-un fel de vestibul. in acest vestibul, trei usi, una in fata, alta in dreapta si a treia in stanga scarii.

Dintr-o privire, Pardaillan isi dadu seama de felul cum erau dispuse usile.

- Daca usile astea sunt inchise, iata-ma prins ca un soarece in capcana - murmura el cu o strimbatura graitoare.

Ca si jos, pe coridoare aici domnea un semiintuneric care, impreuna cu linistea mormantala, incepea sa-l apese greu. il napadeau senzatii ciudate, din cand in cand il treceau fiori. Fara sa-si dea bine seama, se simtea prins in cine stie ce plasa incilcita. Aproape ca-i parea rau ca-l ascultase pe omul care-l sfatuise sa evite patrulele.

"Ar fi trebuit sa atac eu - isi spuse el mimat, Stiu ca aveau pusti, dar nu m-ar fi nimerit !'

Se scutura ca sa scape de aceasta spaima care-l apasa din ce in ce mai tare. Tocmai se indrepta, la intamplare, spre una din cele trei usi, cand i se paru ca aude, in stanga lui, un murmur inabusit. Schimba directia, se apropie si auzi deslusit, o voce care spunea:

., - Ei bine, ce face ala ?

"Espinosa ! isi spuse Pardaillan, recunoscandu-i gla­sul. Ia sa vedem ce se mai urzeste acolo'.

Si, cu urechea lipita de usa, isi concentra atentia.

Un al doilea glas, necunoscut, raspunse :

- Rataceste prin labirintul coridoarelor, din care nu mai stie cum sa iasa. ,

. - Pe coarnele dracilor ! marii Pardaillan. Nu mai am nici o indoiala.

Si, cu un zimbet infricosator :

- Daca scap de primejdia asta, imi veti plati scump tradarea, domnule Espinosa.

De dupa usa se auzi vocea, ca de obicei poruncitoare, a lui Espinosa :

- Dar trupele ?

- Cinci sute de oameni, inarmati toti cu flinte, ocupa partea asta a palatului. Garzi de cate cincizeci de oameni pazesc toate iesirile. Alte patrule de cate doua­zeci pina la patruzeci de oameni strabat coridoarele in toate directiile, cotrobaind prin toate incaperile. Daca omul nostru da de vreuna din aceste garzi sau patrule, va fi doborit de o ploaie de gloante E definitiv pierdut; e ca si cum l-ati avea in mana, monseniore. Strangeti pumnul si-l veti strivi !

- Mii de draci ! izbucni Pardaillan scos din fire. Vom mai vedea noi !

Iar in mintea lui, cu iuteala fulgerului, planul de evadare i se contura clar si precis in remarcabila-i simplitate : sa intre pe neasteptate, sa puna mana pe Espinosa, sa-i atinga gatul cu varful sabiei si sa-i spuna :

- Scoateti-ma imediat din cuibul asta de talhari, altminteri, pe cuvantul lui Pardaillan, va spintec inainte ca eu insumi sa fiu strivit !

Toate astea ar fi fost o simpla joaca pentru el, daca usa n-ar fi fost incuiata cu cheia.

Si cum la Pardaillan fapta urma indata gandului, incerca sa deschida usa fara zgomot.

"La naiba ! se supara in sinea lui Pardaillan. Usa e incuiata S-o fortez ? As putea, insa nu fara zgomot, iar intre timp nobilul spaniol nu va sta sa ma astepte ca prostul'.

In vremea asta, Espinosa dadea ordine :

- Trebuie incoltit de aproape, impins spre camera de tortura si obligat sa intre acolo.

- Tortura ! se infiora Pardaillan.

- Asta-i usor, monseniore - raspunse glasul necu­noscut. Individul va fi silit sa treaca pe caile pe care i .le lasam libere. Fara ca sa-si dea seama, il vom impin­ge intr-acolo ca si cum l-am duce de mana si astfel va cadea singur in capcana.

- Tortura ! repeta Pardaillan clocotind de manie. Iata o idee demna de preotul asta mieros si tradator ! Dar, pe Pilat, inca nu m-a prins !

Acestea fiind spuse, isi propti umarul in usa si se opinti zdravan, impingand din rasputeri. Deodata, isi inabusi un strigat de bucurie si de triumf. Usa pe care o crezuse incuiata nu era. Abia apucase s-o impinga, ca se si pomeni in incapere.

Nu era nimeni inauntru. Dintr-o privire, cerceta camera de jur imprejur : nu erau nici usi, nici ferestre si nici vreo alta iesire vizibila, in afara celei prin care intrase. Era goala, nemobilata, rece, intunecoasa. Iar aceasta pustietate rece si sumbra, ca si tacerea care se asternu brusc, avea ceva amenintator si sinistru.

Cum vazu incaperea goala, Pardaillan isi aminti cu cata usurinta se inchisese dupa el usa de jos, atat de potrivnic si misterios.

"Daca si asta se inchide singura dupa mine, sunt pierdut !' isi spuse.

Si, in aceeasi clipa, dintr-o saritura, iesi mai iute decat intrase. Si nici n-ajunse bine in vestibul, ca usa, miscata de un mecanism nevazut, se inchise singura.

- Taman la timp ! murmura Pardaillan, stergandu-si cu mana fruntea brobonita de sudoarea spaimei.

impinse usa ca sa se convinga. Era bine inchisa si parea destul de solida ca sa reziste la un atac. Fara sa vrea, isi arunca privirile in jur si ramase uluit de ceea ce vazu : incaperea era de nerecunoscut.

Scara in spirala disparuse. Deschizatura larga prin care intrase era astupata. Cu o clipa inainte, erau acolo trei usi, acum nu se mai aflau decat doua : cea de care continua sa se sprijine si cea care ar fi trebuit sa se gaseasca in fata scarii. Desi avea nervi atat de tari, Pardaillan simtea ca se pierde cu firea. Degeaba incerca sa se stapineasca, simtea cum, incet-incet, il napadeste groaza.

Mai adaugati la asta ca era nemancat si ratacea, poate de ore intregi, urmarit si hartuit din coridor in coridor.

Nu incapea indoiala ca se afla in primejdie de moarte. De unde venea acest pericol ? in ce consta el ?

Nimerise pe un teren plin de capcane, asemenea unei muste ce se zbate in mijlocul pinzei tesute de un paianjen nevazut, pitit in vreo gaura intunecoasa, de unde pindeste cu viclenie, gata sa se repeada asupra prazii cand o va vedea sleita de puteri.

Totul in jurul lui era misterios si intortocheat. Nu stia in ce masura coridorul, ce parea ca se intinde la infinit in fata lui, nu se va surpa dintr-o data, daca podeaua pe care pasea nu se va prabusi sub el, daca plafonul nu se va narui ingropindu-l sub darimaturi. Cum va fi lovit ? Pe unde ? Prin ce mijloc ? Nu stia nimic. il cuprinse ameteala in fata necunoscutului.

- Stiau, asadar, ca eram acolo si ca trageam cu urechea ? bombani cavalerul, furios. Dar, la urma urmei, ce vor de la mine ? Sa ma oblige sa ma refugiez in camera de tortura ? Sceleratul pe care l-am auzit adi­neauri stia ce spune : individul va fi silit sa treaca pe caile pe care i le vom lasa libere.

Si cu calmul care nu-l parasea niciodata, chiar in situatiile cele mai periculoase, isi spuse :

- Individul acela sunt eu ! Sfisia-m-ar cainii iadului ! Ticalosul ! Nu-i ajunge ca omoara oamenii, ii mai si batjocoreste !

Ramase un moment ganditor, apoi murmura :

- Camera de tortura ! Ei bine, fie, la naiba, sa vedem ce ma mai asteapta si acolo !

Si cu un pas hotarit se indrepta spre usa. foarte sigur ca o va gasi deschisa.

- Mii de draci ! ranji el, vazind ca cedeaza sub mana lui. De vreme ce tot trebuie sa ajung acolo

Trecu pragul si din nou se pomeni pe un coridor. Acelasi semiintuneric, aceeasi tacere, aceeasi senzatie de tristete apasatoare, ce parea sa se prelinga de-a lungul zidurilor goale, aceeasi atmosfera grea. plina de mister si de groaza.

Pardaillan era obisnuit sa se stapineasca si, de altfel, nu era la prima lui aventura periculoasa. Puse mana pe sabie si merse cu un pas hotarit si egal, straduindu-se, dintr-un soi de mandrie, sa dea impresia <:a-si pastreaza sangele rece. Dar din pricina incordarii la care se supunea, ii curgeau broboane de sudoare pe frunte, iar

bataile inimii aratau cum curajul incepe sa-l paraseasca, in timp ce-si spunea :

"Iata ultima mea aventura ! Cred ca de asta data nici macar diavolul n-ar sti cum sa ma scape de bucluc!'

.Strabatuse pina atunci un drum destul de lung, invartindu-se, desigur, prin aceleasi coridoare, care se incilceau parca inadins. Scruta toate colturile mai intu­necate, dibuia la fiecare pas, cautand zadarnic iesirea din acest fantastic labirint in care ratacea orbeste.

Deodata, mai mult ghici decat vazu o noua trupa care-i iesea in intampinare din umbra.

Se opri si asculta cu atentie.

"Sunt cel putin treizeci - isi spuse el - si mi se pare ca vad stralucind faimoasele pusti, ale caror gloante urmeaza sa ma rapuna'.

Cu o miscare rapida isi potrivi centironul, se incre­dinta ca avea pumnalul la indemana si se incorda, gata sa se napusteasca. Stiind ca de data asta avea in fata lui niste fiinte plapinde, din carne si oase, intocmai ca si el, isi recapatase sangele rece.

- Trebuie sa termin o data - bombani el. La atac! Ce dracu' ! Voi gasi eu vreun mijloc sa trec ! Tocmai se pregatea sa sara si sa atace, asa cum isi propusese, cand se opri deodata ; in spatele lui, aparuta, nu stia de unde, o alta trupa inainta cu pasi de lup. Din nou era prins intre doua focuri.

"Ei bine, nu ! isi spuse Pardaillan. Ar fi curata nebunie! La naiba! N-are rost sa ma las ucis prosteste trebuie sa ies viu de aici ! Pe maruntaiele papii ! Am o socoteala cu preanobilul domn Espinosa !'

Privi in jurul lui si vazu in stanga, ca de obicei, o firida.

- Asa-i - bombani el - era firesc sa mi se lase o cale de trecere spre camera de tortura, de vreme ce trebuie sa ajung acolo !

Si cu un zimbet batjocoritor impinse usa, care ceda, asa cum prevazuse. Se gandi ca soldatii vor trece fara

sa se opreasca, asa cum facusera la celalalt etaj. Plin de furie, impinse usa la loc, injurand :

- inca una pe care n-am s-o mai pot deschide ! Usa, impinsa cu violenta, se tranti, dar nu se mai

inchise.

- Poftim ! exclama Pardaillan uluit. A ramas des­chisa ! Ce-o mai fi si asta ?

Ca si cum ar fi vrut sa-l lamureasca, o voce striga deodata :

- L-am prins ! A intrat acolo !

in aceeasi clipa, auzi oameni fugind in dezordine.

"Uf ! isi spuse Pardaillan. De asta data vitejii astia ma vor ataca ! Vor lupta,? Fie ba chiar prefer sa lupt decat sa ma simt mereu impins catre cine stie ce tinta misterioasa'.

Tot vorbindu-si astfel, Pardaillan nu-si pierdea vre­mea de pomana, ci studia locurile.

- inca o fundatura ! exclama el. De fapt, poate ca e mereu aceeasi, care-si schimba infatisarea si in care sunt mereu adus, fara sa-mi dau seama.

Nu vazu acolo nimic, in afara de un dulap enorm, asezat drept linga usa.

Fara sa piarda o clipa, Pardaillan impinse dulapul, tragandu-l in fata usii. Era si timpul : acelasi glas care se auzise si inainte rosti, izbind in usa :

- E acolo ! L-am vazut furisindu-se !

- Fortati usa ! comanda un alt glas, porunci. E in mana noastra !

- Nu inca ! spuse Pardaillan, batjocoritor, asezat in fata dulapului:

Sub ploaia de lovituri usa incepu sa se clatine si, in acelasi timp, se auzira rasete, glume, amenintari.

Cavalerul isi dadu perfect de bine seama ca in fundatura aceea intunecoasa i-ar fi fost imposibil sa tina piept la cincizeci-saizeci de atacanti. Tot ceea ce putea sa spere era ca dupa ce dulapul va fi cazut (ceea ce nu putea sa mai intirzie), sa-i cresteze si el pe citiva. Dar, in mod fatal, numarul lor l-ar fi coplesit. Continua deci, instinctiv, sa caute un loc pe unde sa se retraga.

Si, aruncand in jurul lui priviri iscoditoare, observa locul pe care-l ocupase mai inainte dulapul. Dintr-o saritura, ajunse acolo si zari o deschizatura, care fara indoiala era ascunsa de dulap, si pe care n-o bagase in seama din primul moment. Se apleca si vazu o scarita. Pardaillan ramase o clipa pe ganduri si hotari pe loc:

- Pentru ca pe-aici vor sa trec, voi trece !

Si o porni pe ingusta scara in spirala. Cobori pe bijbiite si numara saizeci de trepte, la capatul carora se pomeni intr-o subterana stramta, cufundata in bezna, si atat de joasa, incat fu silit sa se aplece.

Dibuind mereu, facu vreo douazeci de pasi fara sa fie urmarit, ceea ce-l uimi. Deodata auzi inapoia lui un zgomot care semana cu scirtiitul unui grilaj tras cu violenta Se intoarse si bratele lui intinse se lovira, intr-adevar, de un grilaj care tocmai se inchisese in­daratul lui.

- Un grilaj ghimpat ! murmura Pardaillan. Nu ma urmaresc, dar nici nu vor sa ma intorc pe drumul pe care am venit

Si. cu o neliniste pe care in zadar incerca sa si-o alunge, isi spuse :

"Hotarit lucru, cu cat merg mai repede, cu atat mai rau ma infund'.

Si, intr-adevar, asa era. Cavalerului ii mersese stra­lucit cand ratacea prin coridoarele de sus, fata de soarta lui de acum. Acolo se putea misca in voie, tinandu-se drept, caci mai toate coridoarele erau spatioase. De asemenea, putuse sa se orienteze si sa respire un aer care, desi mirosea putin a mucegai, era totusi respirabil.

Aici, insa, era cu totul altfel.

In primul rand, pe jos nu mai erau dale curate si stralucitoare, ci un pamant jilav si clisos, plin de baltoace in care intra pina la glezne. Cufundat intr-o bezna neagra, era silit sa umble bijbiind, si indoit din sale. in fiece clipa simtea atingerea unor jivine scirboase care la inceput ii fugeau printre picioare, pentru ca mai apoi, furioase pe intrusul care le tulburase tihna in acest loc infiorator - domeniul lor - sa se intoarca pentru a-l atinge si a-l mirosi, ca si cum ar fi vrut sa stie cine era indraznetul care venise sa le supere.

Aerul era de nerespirat, peretii jilavi, iar din bolta joasa ploua cu stropi de apa salcie. Un frig de moarte il patrundea pina in maduva oaselor.

Culmea ghinionului, matele ii ghiocaiau de foame, si se simtea tare istovit de coborisul acestor trepte ce nu se mai ispraveau. Totusi, nu voia sa se opreasca. Orice chin i se parea mai usor de indurat decat fiorii ce-l treceau in clipa cand se oprea locului.

Teama facuse acum loc furiei. Era furios pe Espinosa care-si calcase miseleste cuvantul si care-l supunea la ciudata tortura a acestei mirsave urmariri ce-l prefacea intr-un vanat haituit din toate partile. Vanatoarea asta il facea sa-si dea seama ce-l astepta in camera de tortura, sa simta deznodamantul fatal al acestei curse nebunesti, la capatul careia ii erau rezervate cine stie ce suplicii de un rafinament monstruos, cine stie ce surpriza ingrozitoare pregatita de ura lui Espinosa, care se vadea a fi un schingiuitor genial, dupa ce se dovedise a fi un maestru al capcanelor.

Era furios si pe Fausta, cauza initiala a tuturor acestor intamplari.

in sfarsit, era furios pe sine insusi mustrandu-se cu amaraciune pentru lipsa de hotarire. in exasperarea lui, era cat pe ce sa se acuze de lasitate, cautand sa se convinga cu toata sinceritatea ca ar fi trebuit sa se napusteasca asupra soldatilor si ca pina si moartea ca de preferat situatiei in care se afla si mai ales acelui pericol misterios care-l pindea, si care avea sa se abata asupra-i nu stia nici de unde si nici cum. atunci cand se va afla in camera de tortura.

inaintand cat putea de repede pe intuneric, cavalerul bombanea :

- Sa ma ia dracu ! O data am vrut s-o fac si eu pe omul cuminte si sa actionez cu bagare de seama si, trebuie s-o recunosc, nu mi-a reusit deloc. Dracu' sa ma ia ! De ce-a trebuit sa fac atatea socoteli ? Nu stiam, oare, ca intotdeauna loviturile cele mai nesabuite imi reusesc cel mai bine ? Am vrut sa fiu prudent si sa-mi scap pielea de cateva cartuse Iata-ma acum manat spre camera de tortura si. vreau nu vreau, va trebui sa intru acolo, asa cum a hotarit Espinosa !

In toiul zapacelii si al furiei sale nebunesti, gandu acesta ii dadu un licar de speranta si-l imbarbata.

- Din fericire, domnul de Espinosa, care se gandeste la toate si-si potriveste atat de bine capcanele, a uitat sa ma dezarmeze. La dracu ! Mai am inca pumnalul si sabia, cu astea il desfid pe domnul Espinosa sa ma predea de viu calailor lui !

in clipa aceea se impiedica de un obstacol. Pipai cu varful piciorului : era prima treapta a unei scari. -

"Trebuie oare sa urc ? se intreba el. N-ar fi totuna daca m-as aseza aici si mi-as astepta moartea ? Asadar, sa mor de foame !'

Se simti scuturat de un fior si exclama :

- Nu ! Pe toti dracii ! Atata timp cat imi mai ramane o farima de viata, atata timp cat voi mai fi in stare sa tin o arma in mana, trebuie sa ma apar ! Sa urcam ! Hai sa vedem ce ne asteapta in camera de tortura !

Camera de tortura ! Cuvintele acestea erau obsesia lui, il urmareau ca un cosmar. Chiar cand. nu le rostea, ele strafulgerau cu litere de foc inchipuirea lui cuprinsa de nebunie. Camera de tortura insemna pentru el peri­colul misterios, necunoscut, de care, orice s-ar spune, se temea, ceea ce-l facea sa turbeze de manie.

incepu sa urce.

Scara ducea spre o incapere boltita, luminata slab printr-o rasuflatoare situata tocmai in tavan. Dar acest palid crepuscul care-l intampina, dupa bezna deasa in care se zbatuse pina acum, i se paru luminos si vesel ca un adevarat cer radios. Iesind din mormantul acela in care respirase cu greu o duhoare inghetata, trase in piept cu nesat aerul jilav si mucegait care intra prin rasuflatoare.

Imediat se simti ceva mai bine si-si recapata incre­derea si curajul.

isi scutura pe dalele stralucitoare talpile pline de noroiul adunat in subterana si, cu un zimbet de multu­mire, striga din rasputeri, pentru placerea de a auzi un glas omenesc :

- E minunat, pe toti dracii ! Aici pot sa respir, sa vad, n-am de luptat cu jivinele spurcate care ma asaltau in subterana. Arde-le-ar focul ! Ce bine e sa traiesti !

Si cand ma gandesc ca adineauri imi faceam mustrari aspre pentru ca fusesem prea cuminte si n-am vrut sa infrunt salva de gloante a cainilor turbati ce-mi inchi­deau drumul ! Asa suntem noi, oamenii, e destul un pic de aer si de lumina ca sa he faca sa judecam mai drept lucrurile !

Tot filozofind asa, cerceta locul cu iuteala si cu siguranta lui obisnuite. Deodata, pali si-si spuse in soapta :

- Of ! Iata-ma, asadar, inghesuit in aceasta vestita camera de tortura, care trebuie sa insemne pentru mine sfarsitul ! Pe buricul papii ! Domnul de Espinosa a hotarit ca voi intra aici si iata c-am intrat !

Fata lui capata expresia sumbra si inghetata pe care o avea in momentele cand trecea la actiune ; buzele lui schitara acel zimbet ironic, abia perceptibil, iar privirea-i rece cerceta si mai atent lo.cul acesta lugubru ca o spinzuratoare.

incaperea era oarecum curata. Pina la inaltimea unui om. peretii erau imbracati in placi de marmura alba, era podita tot cu marmura alba, iar numeroasele santu­lete care o brazdau in toate directiile serveau la scurge­rea sangelui nenorocitilor asupra carora se lasase mana grea a inchizitorului. Se mai aflau acolo, atirnate in cirlige, asezate pe pardoseala sau pe masute, toate instrumentele de tortura ,cunoscute pe atunci - si numai Dumnezeu stie cat era de fecunda epoca in inventii de acest fel ! Colectia cuprindea chfar si piese inedite. Pense, clesti, drugi de fier, cutite, securi de toate mari­mile si de toate formele, fiare inrosite, colace de funii, instrumente ciudate si necunoscute, toate sculele infri­cosatoare pe care imaginatia dementa a unor schingiui­tori bestiali le putuse nascoci pentru provocarea unor chinuri lente, prelungite si rafinate, se gaseau acolo, randuite si intretinute cu grija.

Dupa ce arunca o privire asupra diferitelor instru­mente, intrebindu-se care dintre ele ii era harazit, Par­daillan facu inconjurul camerei.

Scara prin care intrase se sfarsea acolo. Nu exista nici o usa. ci doar un fel de gaura neagra care se pierdea n intunericul de nepatruns.

Aproape in fata acestei, gauri, se aflau trei trepte si o portita imbracata in fier, intarita cu piroane si preva­zuta cu un lacat si doua zavoare uriase.

Daca portita aceasta s-ar fi aflat in fata lui Par­daillan in timpul goanei lui deznadajduite, el s-ar fi indreptat cu siguranta spre ea, fiind aproape Sigur ca o va gasi deschisa.

Dar Pardaillan avea un spirit logic. Stia ca trebuie sa ajunga acolo, stia ca aceasta camera a groazei era capatul drumului, locul unde trebuia sa-si gaseasca moartea. Cum ? Prin ce mijloc ? Despre asta nu stia nimic. Dar, asa cum spusese, acolo il astepta sfarsitul. Pardaillan era deci convins ca portita asta era strasnic zavorata si ca in zadar ar fi incercat s-o zdruncine. Desigur ca pe acolo vor veni calaul si ajutoarele sale si, cine stie ? Poate chiar Espinosa, dornic sa asiste la agonia lui.

Pardaillan ridica din umeri si nu-si dadu osteneala sa se apropie de portita si s-o cerceteze cu atentie. La ce bun sa-si mai iroseasca puterile facand sfortari de prisos ? Caci, fara indoiala, in curand va avea. nevoie de toate fortele pentru a le tine piept asasinilor sai.

Datorita experientei castigate, mergea pe dibuite, caci se temea de vreo surpriza sau de vreo lovitura mise-leasca pe care insesi masinatiile fantastice, urzite impo-triva-i, il sileau sa le prevada. ,

Alese din gramada o bucata grea de fier plina de tepi ascutiti ; mai lua si un cutit cu lama scurta si lata - asta pentru cazul cand pumnalul sau sabia i s-ar fi rupt in ciocnirea pe care o simtea de neinlaturat.

Apuca un scaunel de stejar masiv, de care se servea, desigur, calaul, il trase intr-un colt si, cu sabia in mana, pumnalul si cutitul atirnate la briu, se aseza in asteptare.

"Asadar, nu vor putea sa ma atace decat din fata ! Isi facu el socoteala Afara de cazul cand peretii astia viu se vor desface de la sine, ingaduindu-le astfel sa ma atace pe la spate. Asa, cel putin, ma pot odihni o clipa daca-mi dau ragaz'.

Cat timp ramase asa ? Ore intregi, poate. Cata vreme umblase, cata vreme fusese in focul framantarilor, mis­carea, nelinistea si spaima il facusera sa nu simta foammea. Acum, cand se oprise si era oarecum linistit, ea se facea simtita cu violenta. Probabil ca avea si febra, caci era mistuit de o sete apriga si chinuitoare.

Nu indraznea sa se miste, nu indraznea sa faca nimic, paralizat de teama de a nu fi atacat pe la spate in clipa cand s-ar fi asteptat cel mai putin, iar pleoapele ii cadeau grele, fara voia lui, si trebuia sa faca sfortari grozave, ca sa reziste somnului ce-l cuprindea.

Si atunci, pentru intiia oara, ii veni in minte gandul infricosator ca poate Espinosa avusese ideea, curat dia­bolica, de a-l lasa sa moara de foame si de sete. Gandul asta ii dadu fiorii mortii si intr-o clipa sari in picioare, bombanind :

- Pe Pilat si pe Barabas ! Nu se va spune ca am asteptat prosteste moartea, fara sa incerc s-o inlatur Sa cautam, drace, sa cautam '

Ochii lui se indreptara irezistibil spre portita al carei aspect formidabil il descurajase la inceput.

- Dar de ce sa cred ca e incuiata ? isi rosti el gandul cu glas tare De ce nu m-as convinge ?

Tot vorbind asa, sari cele trei trepte si' ajunse la portita.

Zavoarele grele, unse cu grija, lunecara usor si fara zgomot.

Inima-i batea puternic. Examina broasca : era incu­iata, si inca bine incuiata. Zavorul gros si masiv era bine prins de scoaba lui.

Trase cu putere portita catre el. Dar ea rezista. Nici nu se clinti macar. Atunci lasa broasca si examina scoaba. isi inabusi un strigat de bucurie. Scoaba era sustinuta de doua suruburi mari. Era o nimica toata sa le desfaca. in incapere nu lipseau sculele necesare pentru a duce la bun sfarsit o asemenea treaba.

Nu-i trebui mult ca sa gaseasca o lama ce-i sluji drept surubelnita. in timp ce mesterea astfel, isi spunea:

"Dobitoc mai sunt ! Dac-as fi controlat imediat usa asta, as fi scapat de aici ! Dar de unde sa-mi treaca prin minte'

Si, rizind infundat :

"Drace ! Am descoperit cum stau lucrurile ! Oame­nii adusi aici sunt de obicei pusi in lanturi si escortati

de paznici altfel nu-mi explic de ce lacatul asta a fost fixat cu atata neindemanare Espinosa a uitatacest amanunt a uitat ca am mainile libere asadar, sa profit de acest avantaj'.

intr-un timp mai scurt chiar decat e nevoie pentru a povesti acest fapt, cele doua suruburi fura scoase. in clipa cand dadu sa traga portita spre el, Pardaillan se opri, murmurand, cu fruntea lac de sudoare.

- Dar daca e fixata prin zavoare puse pe dinafara ? Si repezindu-se cu furie, apuca cu amandoua mainile

de zavorul urias si trase spre el : scoaba cazu pe trepte, iar portita se deschise. Pardaillan o zbughi din camera cu un chiot de bucurie. Trase adinc aer in piept. Acum era sigur ca e salvat.

intradevar, asa cum auzise cu urechile lui, Espinosa voise sa-l sileasca sa intre in camera de tortura ; acolo trebuia sa se sfarseasca totul. Dintr-o pricina ce-i rami-nea necunoscuta, nu intervenise nimic sau poate ca Espinosa se gandise cu adevarat sa-l lase sa moara de foame in aceasta temnita.

Iata insa ca el iesise viu din acest loc de groaza menit sa-i slujeasca drept mormant ; n-avea, deci, sa se mai teama de nimic ; masinatiile si capcanele inchizi­torului trebuiau sa inceteze acolo unde Pardaillan urma sa-si gaseasca moartea. Asta i se parea foarte logic si clar ca lumina zilei. De aici si puternica bucurie care-i taia acum rasuflarea.

Desigur, nu era inca liber, mai avea mult pina acolo. Dar acum, in chip neindoios, nu mai era amenintat de o primejdie nevazuta, putea pune mana-n foc ca de data asta calca pe un teren sigur si solid. Nu mai mergea, ca inainte, impins fara voia lui pe cai dinainte pregatite cu o pricepere diavoleasca, pe un teren plin de capcane, si manat catre o tinta precisa, ca sa ajunga la un dezno-damant dinainte stabilit. Era salvat. Restul, adica liber­tatea, va veni de la sine, judecand cu sange rece - iar el si-l recapatase cu iscusinta si rabdare. Scotind un suspin de usurare, murmura :

- incep sa cred ca am sa scap de aici.

Dupa ce tranti portita in urma lui, privi in jur. Se gasea intr-un fel de mic vestibul si in fata lui se afla

o usa neincuiata, inchisa numai. O trase catre el si intra. Se pomeni pe o alee stramta, luminata. Lumina venea printr-o ferestruie rotunda, aflata sus de tot, in dreapta.

- Uf ! striga vesel cavalerul. in sfarsit, iata cerul ! Mii de draci ! Eram incredintat ca n-am sa-l mai vad niciodata !

Si, intr-adevar, de asta data nu mai era o lumina cernuta dintr-o alta incapere, ci o lumina plina, stralu­citoare. Totul era sa ajungi pina acolo. in acest scop, Pardaillan cerceta cu privirea locurile din jur, ceea ce nu apucase inca sa faca, fiind coplesit de bucuria de a revedea cerul si lumina zilei.

- Ptiu, drace ! exclama el, dindu-se inapoi. Nu-i un loc prea vesel !

Si, intr-adevar, nu era prea vesel : se afla intr-un cavou.

- Mormant provizoriu ! murmura el. infrangandu-si scirba, examina cu atentie noua lui

inchisoare.

in stanga se aflau trei despartituri, fiecare dintre ele continand cate un sicriu de plumb.

in dreapta se aflau, de asemenea, trei despartituri, dar numai una, cea de jos, era ocupata. Celelalte doua erau larg deschise, asteptand parca mortul ce urma sa le fie incredintat in chip vremelnic.

Dar - ciudat lucru - aceste despartituri, in loc sa fie zidite, cum se obisnuieste, erau facute din lemn de stejar masiv.

Pardaillan nu se opri prea mult asupra acestui ama­nunt. Rase in sinea lui si, indreptandu-si privirea catre cele doua despartituri goale, isi spuse :

..Tii 1 Iata o scara foarte nimerita, de pe care pot ajunge la ferestruia asta !'

Fara sa sovaie, puse piciorul pe sicriul de jos si se catara pina la nisa de sus, unde trebui sa se intinda pe burta cat era de lung.

"Nu-i prea vesel, dar, in sfarsit, n-am incotro si nu prea e momentul sa fac nazuri' - isi spuse el.

Ferestruia era astupata de doua gratii dispuse in cruce. Pardaillan isi scoase capul printre gratii si privi.

Ferestruia dadea spre gradini. Masura din ochi inalti­mea si zimbi :

- Un fleac de saritura !

in dreapta, un zid. Nu departe, doua terestro ogivale impodobite cu vitralii colorate, infatisind scene reli­gioase.

"Capela palatului ! isi spuse Pardaillan. Si acum, sa ne ocupam de gratii ! Se dadu putin inapoi, se sub-tie cat putu ca sa intinda bratul si sa pipaie gratiile. Sunt din lemn !'

Si incepu sa rida din toata inima. De data asta, era cu adevarat salvat. Pentru el era o nimica toata sa sfarme acest obstacol fragil, sa coboare si sa sara peste zidul pe care-l zarea colo jos.

- Pe legea mea ! ofta el. Ce frumoasa pare viata cand ai vazut moartea cu ochii !

Acum era plin de veselie, de forta si de curaj. Eli­berarea i se parea asigurata, si se vedea povestindu-i aceasta fantastica aventura amicului sau Cervantes, care nu va. pierde prilejul sa-i arunce in fata vesnicul sau don Quijotte. Vedea fata delicata a simpaticului don Cezar urmarind cu neliniste toate fazele povestirii lui. O mai vedea si pe micuta si atat de dragalasa Giralda privindu-l cu ochii ei mari, induiosati, in timp ce se lipea inspaimantata de iubitul ei. Si zimbea la evocarea acestui tablou.

Trebuia insa sa sfarame mai intii obstacolul, care nu putea rezista multa vreme pumnului sau viguros, cu toate ca pozitia in care se afla nu era de natura sa-i usureze treaba.

Tocmai apucase zdravan de una dintre gratii si tra­gea de ea din rasputeri, cand simti ca ceva ii apasa grumazul.

incepu sa horcaie.

- Ei ! Ce-i asta ? Ma sufoc Si-si trase repede capul inapoi.

in aceeasi clipa, misteriosul obiect trecu brusc la un deget de fata lui. Auzi un zgomot sec, ca al unui capac care se lasa in jos, si se pomeni intr-o bezna neagra.

81

Isi zvirli repede picioarele in stanga, ca sa coboare. Oroare !

Piciorul i se izbi cu putere de un perete.

Voi sa dea inapoi, sa se ridice Peste tot se izbea de un lemn tare ca fierul Se simtea strivit intre pereti grosi si solizi, desi foarte scunzi, intre care respira cu greutate, strans din toate partile.

Pardaillan fusese varit de viu intr-unul din cele trei sicrie.'

Ofta adinc si inchise ochii, gandindu-se :

"Iata, deci, surpriza pe care mi-o pregatea Espinosa ! Iata, deci, ultima lui capcana in care am intrat cu capul inainte, ca un graur !'

Deodata, sicriul se invarti incet in jurul lui, iar cand se opri, in fata ochilor sai uluiti sclipira nenuma­rate luminite.

Facand un mare efort de vointa ca sa-si alunge spaima ce-l cuprindea, Pardaillan cauta sa vada de unde veneau luminitele acestea.

Vazu ca in interiorul lazii in care se afla, la inal­timea fetei, era o ferestruie

- Domnul Espinosa doreste ca sa vad si sa aud Hai, deci sa privim si sa ascultam !

Si Pardaillan privi ! Si iata ce vazu :

Interiorul pustiu al unei capele. O strana luminata feeric. in mijlocul aleii centrale, un catafalc in jurul caruia ardeau opt lumanari de ceara.

Cu obisnuita lui intuitie, Pardaillan ghici ca acest catafalc era pregatit pentru el si ca acolo urmau sa-i duca sicriul.

Patru calugari de statura atletica aparura din umbra si se apropiara de sicriu. Si iata ce auzi Pardaillan :

- Asadar, se va oficia slujba pentru morti ?

- Da, frate.

- Pentru cine ?

- Pentru cel din sicriu.

- Omul care a trecut prin camera de tortura ?

- Asa cum stii, frate, camera de tortura nu este decat o sperietoare menita sa-l atraga pe cel condam­nat in cavoul mortilor vii.

in aceeasi clipa incepura sa bata clopotele. Ambele canaturi ale usii de la capela regala se deschisera, fa-cand loc unui lung sir de calugari, acoperiti cu glugi albe, si tinand in maini niste lumanari uriase de ceara. Mergand cu pas rar si solemn, in tacere, se asezara in fata altarului.

indaratul calugarilor cu glugi albe, alti calugari cu glugi negre, apoi altii, cu glugi galbene. Calaul, imbra­cat de sus pina jos in rosu, se aseza singur in fata catafalcului.

Iar dupa calau, alti calugari, cu capul acoperit cu glugi de toate culorile, venira sa se aseze in jurul cata­falcului, pina cand mica bisericuta se umplu de lume.

Un preot imbracat in haine sacerdotale, cernite, se urca la altar, avandu-i in dreapta si in stanga lui pe parohi, si citiva copii de cor. Tonurile grave ale orgii se dezlantuira, raspindindu-se in volute sonore pe sub boltile capelei regale, care se umplu de o muzica rand pe rand de jale si amenintare. Atunci, calugarii adunati acolo intonara intr-un cor formidabil De Profund.

Si slujba pentru morti incepu.

innebunit de groaza, inghetat de spaima, scuturat de fiorii mortii, Pardaillan trebui sa asiste, viu, la slujba pentru propria lui inmormantare. Se opinti, se zbatu, urla, batu cu pumnii si cu picioarele in peretii stramtei sale inchisori.

Dar sunetele orgii acoperira strigatele lui dezna­dajduite.

Tocmai cand batea el mai tare. calugarii urlau nepasatori :

- Miserere nobis ( Dies irae !2 Dies illa !3 Iar cand lunga slujba se ispravi, calugarii se retra­sera asa cum venisera : intr-o procesiune lenta si so­lemna. Parohii stinsera lumanarile din altar. Totul rede­veni tacut si intunecat. in jurul catafalcului, slab lumi­nat de cateva lampite de argint suspendate de tavan,

1 Indura-te de noi (in limba latina in original). s Ziua miniei (in limba latina in original). 3 Ziua aceea (in limba latina in original).

nu se mai aflau decat cei patru calugari care urmau sa poarte sicriul

Nu se sfarsise inca totul

Pardaillan simti cum i se ridica parul maciuca, iar un fior de groaza il trecu din crestet pina in talpi in clipa cand il auzi pe unul dintre calugari intrebind, cu

o indiferenta blajina :

- Groapa nenorocitului astuia e sapata.?

- E gata de peste o ora..

- Atunci sa ne grabim sa-l ingropam, caci a sosit ora mesei.

Si Pardaillan simti cum il ridicau pe sus si cum il duceau cu ei.

Atunci, adunandu-si toate puterile, cu gura lipita de ferestruie, urla :

- Dar sunt viu ! Blestematilor, doar n-o sa ma ingropati de viu !

Ca si cum ar fi fost surzi, cei patru sinistri purtatori ai sicriului isi continuau netulburati drumul, zdrunci-nandu-l groaznic, si indeplinandu-si fara pic de grija pentru el funebra si ingrozitoarea lor misiune, caci erau preocupati exclusiv sa ajunga cat mai repede la sala de mese.

Daca Pardaillan si-ar fi putut scoate pumnalul, fara indoiala ca in clipa aceea si-ar fi luat viata ca sa scape de ingrozitorul chin de a fi ingropat de viu. Dar nu fusese varit intr-un sicriu oarecare. Sicriul lui era cu mult mai scund si mai stramt decat cele obisnuite. De aceea, cu toate stradaniile sale, nu reusi sa puna mana pe arma care l-ar fi eliberat.

Curand, simti o adiere de aer proaspat mangiindu-i fata, pe care si-o tinea lipita cu indaratnicie de feres­truie. Se pomeni deodata afara, intr-o gradina.

- Cimitirul !spuseelinfiorat.

Daca slujba de ingropaciune i se paruse de o ince­tineala mortala, in schimb drumul catre groapa de veci

se paru fantastic de scurt. Nadajduia totusi intr-o minune salvatoare, dindu-si seama ca atunci cand va fi in groapa si cand va fi acoperit cu tarana rece si grea, orice nadejde de a scapa va fi definitiv pierduta.

Uei care purtau sicriul se oprisera.

Se pomeni aruncat, cu destula brutalitate, pe un pamant miscator. Simti apoi cum se misca funiile, pe sub sicriu, care aluneca usor si cazu moale in fundul gropii.

- Requiescat in pace !1 tuna o voce de bas Iar celelalte raspunsera in cor :

- Amen !

Si tarana incepu sa cada asupra lui cu un zgomot surd, care-l tulbura pina in adincul sufletului.

De data aceasta Pardaillan isi pierdu curajul. Si, cu o resemnare prin care strabatea totusi un accent de ironie, murmura :

- Ei, iata-ma. mort si ingropat!

Accesul acesta de disperare nu dura insa multa vreme. Aproape imediat isi reveni si incepu din nou sa vocifereze si sa izbeasca furios in capacul sicriului, invi-netindu-si umerii si coatele in stradania de a scoate din titini peretii batuti in cuie.

Cat timp trecu astfel ?

Minute sau ore ?

Nu-si dadea prea bine seama.

Si tocmai cand, poate, pentru a suta oara, incordin-du-si toate fortele, inzecite de disperare si de manie. incerca sa ridice capacul, deodata acesta se deschise, parca de la sine, sub atingerea umarului sau ; era si timpul, caci Pardaillan incepuse sa horcaie, descurajat si la capatul puterilor.

- Sa crape toti dracii ! pe matele tuturor sfintilor ! Pe laba despicata a lui Satan ! Pe burta mamei ! injura Pardaillan, varsandu-si naduful.

Era palid, cu privirea ratacita si tremura de manie si de groaza. Respira adinc, ca si cum nu-si putea pri­meni aerul din plamani, si-si sterse masinal cu mana fruntea brobonata de sudoare. Sedea in genunchi, in mijlocul sicriului, privind in jur, fara sa vada nimic, cu ochi de nebun, si nu-i trecea prin gand sa fuga. Nici nu-si dadea seama ca se afla intr-o gradina si nu in­tr-un cimitir, asa cum crezuse. Nu vedea nici ca groapa

Odihneasca in pace (in limba latina in original).

lui aproape ca nu fusese sapata si ca tot pamantul arun­cat peste el, in mare cantitate, se imprastiase in dreapta si in stanga, printr-un mecanism special, lasand sicriul destul de descoperit.

Nu observa nimic din toate astea, nu vazu nimic: in afara de un singur lucru : ca era viu si liber, ca in jurul lui era aer si spatiu. Cuprins de o dorinta sal­batica de razbunare, era hotarit sa-i suceasca gatul ne­trebnicului de Espinosa, care pusese la cale tortura asta fara nume ; cu sabia in mana, se simtea in sfarsit in stare sa tina piept tuturor zbirilor Inchizitiei, de-ar fi fost cata frunza, cata iarba, infruntand focul musche­telor lor.

Recapatandu-si oarecum calmul si simtindu-si min­tea limpezita de racoarea serii ce se lasa, sari sprinten peste groapa si, cu pasi mari si indesati, porni drept spre o usa secreta, pe care-o vazu in fata lui.

Ajuns acolo, isi trase sabia, facand-o sa suiere cum­plit, si deschise brusc usa.

Aceasta dadea intr-o curte ocupata de o companie de oameni inarmati.

Pardaillan facu, hotarit, doi pasi inainte si se. ciocni de ofiterul de garda, comandantul trupei. Acesta ex-plama, uluit :

- Domnul de Pardaillan ! Dar de unde ati iesit ? Pardaillan nu era sigur daca auzise sau nu aceste

cuvinte. Era sigur de un singur lucru - ca ofiterul nu incerca sa-l opreasca.

ii raspunse, cu raceala printr-o alta intrebare :

- Pe unde e iesirea ?

De fapt, pusese aceasta intrebare nu cu raceala, cum i se paruse, ci pe un ton teribil si amenintator, ca si cum ar fi strigat :

- Faceti loc, sau va ucid !

De altfel, fara sa mai astepte raspunsul, porni spre dreapta, la intamplare, fara sa stie de ce, si se inde-parta cu pasi mari.

La randul lui, ofiterul ii striga :

- Hei ! Domnule de Pardaillan ! Nu pe acolo !

Si cum cavalerul merse mai departe fara sa se in­toarca, fara sa se abata din drumul sau macar cu un

regret, ofiterul alerga dupa el, il apuca de brat si-i puse foarte politicos :

- Va inselati, domnule de Pardaillan, nu pe acolo iesirea, pe aici !

Si arata cu degetul in directia opusa.

- Ati spus ceva, domnule ? biigui Pardaillan, nau­cit de spaima, fara sa-si dea seama daca visa sau daca era treaz.

Ofiterul ii raspunse linistit :

- Mi-ati facut cinstea sa ma-ntrebati unde e iesirea. Va atrag atentia ca va inselati Iesirea e prin stanga, nu prin dreapta.

- Aha, asta e ! Domnule - bombani Pardaillan care simtea ca innebuneste - asadar na sunteti aici sa ma arestati ? N-aveti ordin sa ma stalciti in batai ?

- Ce gluma buna, domnule ! raspunse ofiterul zim-ind. E drept, am ordin sa arestez pe oricine mi-ar si in cale. Dar ordinul acesta nu-l priveste pe domnul e Pardaillan, caruia, dimpotriva, ni s-a ordonat sa-i

acordam toata atentia cuvenita ca reprezentant al maies­tatii sale, regele Navarei.

Cavalerul privi adinc in ochii ofiterului.Vazuca era de buna-credinta. isi vari imediat sabia la loc, in teaca, si salutandu-l pe omul care-i vorbea cu capul des­coperit, ii raspunse cu blindete :

- Scuzati-ma, domnule, cred ca am capatatfebra are acolo prin culoarele alea.

- Da, se vede - spuse ofiterul, mereu zimbitor si amabil.

Si adauga, cu un zel care parea sincer :

- Doriti sa chem pe vreunul din medicii maiestatii sale ? -

- Mii de multumiri, domnule - raspunse Par-daillan cu acea politete aleasa, care, in purtarea sa, vea atata pret. Ma simt mai bine O sa-mi treaca.

Iar pentru sine murmura printre dinti :

- Chiar de mi-ar sfisia cainii hoitul, tot n-as primi nimic din ceea ce mi se intampla !

In clipa aceea, un glas, pe care-l recunoscu imediat rosti foarte calm : . -.

- Nu v-am dat oare cuvantul meu ca veti putea sa iesiti asa cum ati intrat ?

- Espinosa! biigui Pardaillan. De unde dracu o iesit ?

Si, intr-adevar, se parea ca marele inchizitor iesise din pamant.

Pardaillan se apropie de Espinosa, mai-mai sa-! atinga si, aruncand fulgere din priviri, ii spuse de la obraz, cu calmul glacial care, la el, era semnul unei furii abia stapinite :

- Ati venit tocmai la timp, domnule ! Mi se pare ca avem o rafuiala !

Espinosa nici nu clipi. Ochii lui nu se plecara in fata fulgerelor ce tisneau din privirile cavalerului. Cu calmul de nezdruncinat care-l caracteriza, continua linistit :

- Daca nu mi-ati fi adus insulta de a va indoi de cuvantul meu, daca ati fi pasit cu incredere printre trupele mele, asa cum ati facut ceva mai tirziu, n-ati fi trecut timp de cateva ceasuri prin spaimele mortii. Am vrut sa va servesc o lectie, domnule. Dar, in acelasi timp, si un avertisment. Nu uitati ca, orice-ati face, oricare ar fi aparentele, in acest oras urias veti fi in puterea mea si in mana mea, asa cum ati fost si in acest palat.

Si, pe un ton prin care strabatea, parca fara voia lui, un fel de solicitudine, adauga :

- Va rog sa ma credeti, domnule de Pardaillan, santeti omul marilor lupte purtate la lumina soarelui stralucitor, fata in fata cu dusmanul. Dar nu va pri­cepeti deloc la luptele viclene si intortocheate ce se dau in umbra si-n bezna. intoarceti-va acasa, in Franta, domnule de Pardaillan ; aici veti fi zdrobit, iar eu voi regreta, caci sunteti un adevarat erou.

Pardaillan tocmai se pregatea sa-i spuna verde ceea ce gandea. Dar Espinosa pierise fara ca el sa-si poata da seama nici unde si nici cum, uluindu-l cu aceasta disparitie subita, asa cum il uluise tot ceea ce i se intamplase.

XVII

CIND BUSSY-LECLERC VARSA LACRIMI

Pardaillan intrase in palat la ora noua dimineata Cand iesi de acolo, se lasase noaptea.

Si cum era vara, intr-o perioada in care zilele sunt inca lungi, isi facu socoteala ca zabovise pe acolo cam opt-noua ore, dintre care cel putin trei sau patru le petrecuse in sicriu.

- Tare-as mai vrea sa vad ce mutra ar face domnul Espinosa dac-ar fi supus unui asemenea supliciu - bombani el, intinzind pasul. Plasa metalica in care m-a inchis anul trecut dragalasa de Fausta era un adevarat loc de desfatari in comparatie cu cel in care am stat mai adineauri. Pe toti dracii ! Oribila inventie ! Cum de n-am innebunit ? E oare cu putinta ca unor fiinte omenesti sa le treaca prin minte sa-i supuna pe se­menii lor la asemenea cazne ? Hotarit lucru, tatal meu avea mare dreptate cand imi spunea : "Multi dintre oameni, cavalcre, nu sunt decat ca o adevarata haita de lupi. Vai de omul cinstit care se aventureaza in mijlocul acestei haite ! Va fi sfisiat, inghitit, rupt in bucati !'

Faptul ca Pardaillan ramasese intreg la minte dupa ce trecuse printr-o asemenea aventura infioratoare, care ar fi putut zdruncina chiar si creierii cei mai zdraveni, era vrednic de toata admiratia. Si totusi asemenea lovi­turi nu se suporta fara urmari.

Cu exceptionala-i tarie de caracter, ce facea din el o faptura intr-adevar fara seaman, Pardaillan reusise sa-si recapete indeajuns din calmul si sangele sau rece ca sa filozofeze, nu fara ironie, dar nu-si recapatase cu aceeasi usurinta fortele fizice de-a dreptul sleite.

Galben ca ceara, cu un fel de ratacire in priviri, mergea clatiandu-se ca un om beat.

Grabindu-se prin strazile pustii si intunecoase (caci se lasase noaptea), bombanea :

- Foamea m-o fi slabit asa, de-am ajuns sa mi se impleticeasca picioarele ? Cred ca jupin Manuel, perla hangiilor din Spania, nu va avea niciodata in hanul lui

atatea provizii cate mi-ar trebui mie acum ai sa-mi potolesc foamea naprasnica ce ma mistuie.

Si-si alcatuia in gand una din acele mese care l-ar fi facut si pe Gargantua sa se dea batut.

Daca Pardaillan ar fi fost mai putin lihnit de foame si mai putin slabit fiziceste, si-ar fi dat desigur seama ca, de cand iesise din palat, patru umbre pornisera dupa el si-l urmareau de la o distanta respectuoasa, dar cu

o neobosita rabdare.

Pardaillan, insa, nu visa pentru moment decat ospete si chefuri. Adevarul ne obliga sa spunem ca intr-ade­var avea nevoie de asa ceva. Si astfel, cu cat drumul

l se parea mai lung si mai greu, cu atat crestea si lista de mancaruri pe care o alcatuia in mintea lui.

Dar daca Pardaillan nu observase nimic, noi, care stim cum s-au petrecut lucrurile, avem datoria sa-l in­formam pe cititor, si de aceea il rugam sa se intoarca in urma cu cateva ore, tocmai la momentul cand Bussy-Leclerc se despartea de Fausta, hotarit sa-l ucida pe Pardaillan, dupa ce obtinuse de la ea sa fie comandan­tul celor trei osteni.

Bussy-Leclerc isi castigase faima de mester in mi-nuirea armelor prin cele peste douazeci de dueluri in care isi ranise sau isi ucisese adversarii fara a mai pune la socoteala bataliile purtate cu toti maestrii de scrima, spadasinii si duelgii cei mai vestiti, batalii din care iesea intotdeauna invingator. Aceasta faima de luptator invincibil facea mandria, gloria si onoarea lui Bussy-Leclerc. Tinea la ea mai mult ca la orice pe lume. Ca sa-si pastreze neatinsa aceasta faima si-ar fi jertfit fara nici o sovaiala averea, situatia politica, viata si chiar onoarea.

Iata insa ca faima-i se prabusise in mod jalnic in ziua in care Pardaillan il dezarmase, parca jucandu-se cu el, in vazul martorilor.

Dezarmat ! El ! Invincibilul Bussy-Leclerc ! Plansese atunci de ciuda si de rusine.

Totusi, dupa ce suferise aceasta dureroasa infran-gere, studiase vreme indelungata si cu mare rivna, in singuratatea salii de arme, tehnica dobindirii adver­sarului.

incredintat ca si-a insusit temeinic aceasta tehnica, experimentata in prealabil cu succes, asupra tuturor celor care aveau un nume in arta de a manui spada, se masurase in mai multe rand uri cu invingatorul sau - odata chiar in conditii stranii si fantastice, toate in avantajul lui, al lui Bussy-Leclerc, dar in. toate aceste intalniri fusese dezarmat in chip rusinos. Ultima pata­nie de acest fel avusese loc de curand, chiar in Spania, in momentul cand, intalnind-o pe Fausta, se ciocnise pe neasteptate de Pardaillan, si-l atacase vitejeste, caci Bussy era viteaz, foarte viteaz.

intalnirea aceasta il facuse sa sufere chiar mai mult decat cele de mai inainte, pentru ca, in urma acelei intalniri - a patra la numar - pe care venise s-o caute de atat de departe, trebui sa-si marturiseasca sie insusi ca niciodata nu va fi in stare sa-l ucida pe acest diavol de om, care, pe deasupra, gasea o deosebita satis­factie in a-l cruta.

Caci, nefiind in stare sa-l omoare pe infernalul Par­daillan, Bussy-Leclerc ajunsese sa-si doreasca ca o lovi­tura de sabie sa-l ucida, preferind moartea a ceea ce socotea el "dezonoare'.

Pardaillan intruchipa asadar dezonoarea lui Bussy, in carne si oase.

- Avand in vedere ca Pardaillan, Dumnezeu stie din ce pricina, se incapatineaza sa nu ma ucida, tre­buie sa-l ucid eu pe el ! bodoganea plin de manie Bussy-Leclerc, plimbindu-se cu pasi mari prin camera lui. Da, dar cum sa-l omor ? De fiecare data cand imi incrucisez spada cu a lui, afurisita zboara de capul ei si-o ia razna spre nori, ca si cum i-ar veni chef sa-si arate gratia si usurinta. iti vine sa crezi ca dracu-i da aripi si, de fapt., cand stau sa ma gandesc n-ar fi de mirare sa fie la mijloc o vrajitorie.

Cuprins de fiori la gandul amestecului unor puteri infernale si multumit in acelasi timp de a fi gasit aceasta explicatie pentru numeroasele sale infrangeri, explicatie ce i se parea sincer plauzibila, viteazul Bussy nu incetase totusi sa caute un mijloc de a-l ucide pe Pardaillan.

- Arde-l-ar focul ! bombanea el furios. Lua-l-ar dracu' ! O sa ma sileasca sa ajung si acolo !

Bussy-Leclerc era un duelgiu, un spadasin, un om fara credinta si fara lege dar nu era un asasin ! Or, "a ajunge acolo' insemna tocmai a comite un asasinat - ic'ee ce-l facea sa turbeze de manie si sa se inver­zeasca de rusine.

"Si totusi - isi spunea el injurand si izbind furios cu pumnii in masa - totusi nu vad alt mijloc !' t

incet-incet, ideea aceasta a unui asasinat, care, de fapt. il revolta, i se strecura in minte. De ce incerca el s-o alunge, de ce ideea asta revenea, cu atata indarat­nicie, incat pina la urma ajunse sa strige :

- Ei bine, fie ! Ma voi injosi pina acolo, daca nu se poate altfel Caci nu mai e cu putinta sa traiesc asa, iar cat timp omul acesta va fi in viata, gandul ca m-a dezonorat ma va face sa mor de furie ! Hai !t)

improscandu-se cu tot felul de injuraturi si insulte, de blesteme care-ar fi putut infiora un intreg corp de garda, isi incinse sabia si pumnalul, se invalui in man­tie si, cu pasi mari porni sa-i caute pe cei trei osteni, cu care purcese numaidecat la drum.

Pe la orele sapte seara sosira la Alcazar, unde Bussy isi lua informatiile necesare.

- Nu cred ca domnul ambasador al maiestatii sale regele Navarei a iesit din palat - ii raspunse ofiterul caruia i se adresase.

Bussy avu o tresarire de bucurie si-si spuse : "Avea-voi, oare, marele noroc de a fi gasit treaba facuta ? Daca, totusi, blestematul de Pardaillan zace pe undeva ucis cu adevarat, in vreun coltisor ascuns al palatului ? Atunci n-as mai fi silit sa comit eu, Bussy, un asasinat !'

Piin de speranta, ii lua cu el pe cei trei tovarasi ai sai. Toti patru se pitira in acel colt al pietei ce se nu­meste astazi "Piaza del Triumfo', si asteptara. Astep­tarea nu le fu prea lunga. Cu putin timp inainte de ora opt, Bussy-Leclerc avu neplacerea sa-l vada pe Pardaillan teafar, cum trecea, clatinandu-se, prin pe ceea ce-i smulse o injuratura si-l facu sa scrisneasca.

- Pe matele lui' jupin Satan ! Fatarnicul asta de Espinosa nu numai ca l-a lasat sa scape, dar cred chiar

ca l-a tratat regeste, caci se pare ca diavolul de Pardaillan a baut din belsug !

Urmaritorii il lasara, prudenti, s-o ia o bucata de drum inainte, apoi pornira dupa el, mergand aproape lipiti de zidurile caselor, strecurandu-se pe sub bolti, ascunzindu-se cat puteau mai bine prin unghere.

Nu o data ar fi putut sa sara asupra lui si sa-l ia prin surprindere, cu sansa de a-l dobori. Dar Bussy-Leclerc era nehotarit ; oricat ar fi fost de pornit impo­triva lui Pardaillan si oricat si-ar fi aruncat lui insusi tot felul de injuraturi si de indemnuri furioase, inca mai sovaia sa loveasca pe la spate. Iar cand se hotari, in sfarsit, sa actioneze, constata nu fara o satisfactie ascunsa, ca, pentru moment, prilejul se pierduse.

in acest timp, fara sa-si dea seama ca era obiectul unei urmariri, cavalerul o pornise pe chei, loc foarte favorabil pentru executarea unei lovituri miselesti. S-ar fi putut crede ca incerca sa le usureze asasinilor treaba. Adevarul e ca, sosit de curand in oras si necunoscand decat acest singur drum, pe care i-l aratase Cervantes, Pardaillan, cu obisnuita sa nepasare fata de primejdii, nu socotise de cuviinta ca ar fi necesar sa-si caute un drum mai sigur.

De altfel, simtea ca turbeaza de foame si de sete si nu dorea nimic altceva decat sa se aseze cat mai repede in fata unei mese imbelsugate. Si atunci, la ce bun sa-si piarda timpul pe cai necunoscute ? ! Si cum mergea el asa, cu un pas din ce in ce mai ferm de-a lungul cheiurilor incarcate cu tot felul de marfuri, dar pe care nu se vedea nici tipenie de om, o umbra rasarita din-tr-un colt intunecat se ridica in fata lui si o voce se auzi schelalaind jalnic :

- Por Chrislo crucificado, una limona !1

La ora asta si intr-un asemenea loc, oricare altul ih afara de Pardaillan s-ar fi indepartat prevazator. Dar Pardaillannuimpartaseaprejudecatilecomune

' Mila, in numele lui Cristos cel rastignit ! (in limba spa­niola in text).

celorlalti muritori. in situatia de fata, de-abia scapat, ca prin minune, de la o moarte ingrozitoare, ar fi con­siderat drept o fapta urata sa nu aline o suferinta, oricat de neobisnuita ar fi fost imprejurarile in care aceasta i s-ar fi infatisat.

Se scotoci asadar cu graba prin buzunare. Dar facand acest lucru, cu o obisnuinta devenita la el a doua na­tura, el scruta fizionomia cersetorului nocturn.

Acesta, desi incovoiat si umil, parea sa aiba o sta­tura atletica. Era imbracat in zdrente murdare. Peste frunte i se revarsa o cladarie de par aspru, iar partea de jos a fetei ii era acoperita de o barba neagra, deasa, neingrijita.

Cavalerul avu impresia ca mai vazuse undeva ochii acestia care fugeau de privirile altora. Dar nu era decat o impresie vaga si fugitiva. "Figura aceasta respinga­toare mi-este cu totul necunoscuta' - isi spuse el, si-i intinse' o piesa de aur cersetorului care, uluit, se apleca pina la pamant, insirand la binecuvantari.

Dupa ce-si dadu obolul, Pardaillan trecu mai de­parte, facand un gest vag de mila.

De indata ce cavalerul se intoarse cu spatele, cerse­torul se ridica dintr-o singura miscare.

Fata lui umila si rugatoare de mai inainte parea acum fioroasa. Ochii-i straluceau de o bucurie salbatica, iar buzele i se schimonoseau intr-un ranjet de fiara care isi urmareste prada. isi ridica bratul cu un gest iute ca fulgerul si o lama scurta, larga, taioasa, scapara in noapte.

Cei patru asasini, care erau pe urmele lui Pardaillan, vazura gestul neasteptat - gest mortal - facut de cer­setor. Ramasera nemiscati, cu rasuflarea taiata, pitin-du-se in umbra, martori muti ai crimei ce urma sa se comita sub ochii lor. Iar Bussy-Leclerc, cuprins de o bucurie nebuneasca, biigui :

- La dracu' ! Daca ne scapa de Pardaillan, soarta acestui cersetor e asigurata !

in aceeasi clipa, cavalerul isi spunea in gand :

"Unde naiba am vazut ochii astia ? Si glasul ! Mi se pare ca l-am mai auzit undeva !'

Si se intoarse masinal.

Bratul inarmat al cersetorului nu-si duse la - capat gestul.

- MU gracias senor Muchas gracias, senor ! ingaima el pe nas, aplecandu-se mai mult ca oricand

Pardaillan nu observase nimic. isi continua drumul, ridicand din umeri, si spuse ca pentru sine :

- Haida-de ! Aici toti cersetorii seamana intre ei 1 Bussy-Leclerc trase o injuratura si bombani furios i

- Dobitocul il lasa sa scape !

Si, insotit de cei trei osteni, isi relua urmarirea, .si in treacat, dea o o corectie exemplara prea stangaciului cersetor, ca sa se razbune pentru dezama­girea pe care i-o provocase.

Dar degeaba privi si cauta prin intuneric cersetor rul disparuse ca prin minune.

in acest timp, Pardaillan trecuse de Turnul de Aur si o apucase pe strada ingusta si intunecata pe care; se afla hanul "La Turnu', a carui intrare, slab luminata dinauntru, se zarea nu departe.

- Trebuie sa termin cu el ! mirii Bussy-Leclerc in culmea turbarii.

Pardaillan mergea inainte fara grija. in spatele lui venea Bussy, cu mana pe pumnal, cu un pas mladios si placut ca al marilor feline cand stau la pinda. il mai desparteau doar citiva pasi de omul pe care-l ura. Se ghemui si apoi, cu pumnalul ridicat, strabatu distanta dintr-o saritura, racnind :

- in sfarsit, esti in mana mea !

Exact in aceeasi clipa, un glas tanar si rasunator sfisie tacerea noptii :

- Atentie, domnule de Pardaillan !Luati seama !

In aceeasi clipa, Bussy-Leclerc primi un pumn zdravan, care-i reteza elanul, facandu-l sa se poticneasca. Cat despre Pardaillan, se azvarli brusc intr-o parte, ast­fel ca lovitura, in loc sa-l nimereasca intre umeri, nu facu decat sa-i atinga usor bratul. Alaturi de cavaler aparuse intre timp un tanar, acoperindu-l cu sabia lui. Pardaillan il recunoscu numaidecat pe acest viteaz aparandu-l Multumesc mult, domnule ! (in limba spaniola in text.

inbucurator si surazand, pe jumatate induiosat si pe jumatate batjocoritor, murmura tragandu-si fara graba sabia :

- Don Cezar !

El Torero, caci el era tanarul care sosise intr-un moment atat de potrivit ca sa abata lovitura de pum­nal a lui Bussy, intreba cu o neliniste ce-l misca adinc pe cavaler :

- Nu sunteti ranit, domnule ?

- Nu, fiule, fii linistit - ii raspunse cu blindete cavalerul.

- Pe Sfinta Treime ! Eram ingrijorat - spuse don Cezar.

Si rase din toata inima.

in timpul acestui scurt dialog, Montsery, Chalabre si Saint-Maline, care-l lasasera pe Bussy inainte, aler­gau cu sabiile scoase. Iar Bussy care, manat de clanul lui, se rostogolise pe pietrele colturoase ale caldari-mului, se ridica injurand ca un pagan. Toti patru se pregatira deodata de atac.

Vazindu-se cu sabia in mana, in prezenta unui pe­ricol real si precis, Pardaillan isi regasi intr-o clipa intreaga vigoare si mai ales calmul si sangele rece, care-l faceau atat de temut in lupta.

Dintr-o ochire isi dadu seama cu cine are de-a face si vazindu-i pe cei patru gata de atac, ii spuse linistit lui don Cezar :

- Sa ne dam dupa coltul casei vitejii astia nu ne vor ataca pe la spate.

Manevra fu executata cu iuteala si precizie, iar cand cei patru se napustira asupra lor, se gasira in fata a doua varfuri de spada lungi si ascutite, care-i primira fara sa sovaie.

Situatia se schimbase in dezavantajul celor trei osteni si al lui Bussy, care spumega de manie. Inter­ventia brusca si neprevazuta a lui don Cezar facuse ca lovitura planuita de ei sa esueze in mod jalnic. Nu mai putea fi vorba de a-l ucide pe Pardaillan si, desi erau patru contra doi. se simteau totusi in inferioritate.

De fapt, oamenii de incredere ai Faustei stiau ca Pardaillan ar fi fost in stare sa-i invinga si singur pe

toti patru la un loc. Stiau ca nu-I pot birui decat prin-tr-un act miselesc.

Acum insa Pardaillan, nu numai ca se apara si le facea fata cu obisnuita lui forta, dar .un necunoscut, picat nu se stie de unde, venise sa-l sprijine vitejeste pe cel pe care credeau ca-l au in mana. Si, ce era mai rau, acest necunoscut, parea sa manuiasca spada cu o maiestrie de netagaduit. Un adevarat ghinion pentru ei !

Astfel, nu numai ca Pardaillan le scapa printre de­gete, dar ei singuri se gaseau acum in situatia de a-si apara propria piele, caci era evident ca Pardaillan nu-i va cruta. Asa ca, desi il socotisera pe cavaler ca si prins, de fapt ei erau cei prinsi.

Acestea erau gandurile destul de triste, care trecura ca un. fulger prin mintea celor patru atacatori. Si, totusi, fiind, la urma urmei, niste viteji, si avand in vedere ca era in joc amorul lor propriu, nu se gandira nici o clipa sa renunte si atacara impetuos, hotariti sa iasa cat se poate de onorabil din acest impas, chiar cu riscul de a-si pierde viata.

Deodata. Pardaillan se adresa pe tonul lui batjo­coritor :

- Buna seara, domnilor ! Doriti, asadar, sa ma scarmanati nitel ?

- Domnule - spuse Saint-Maline dindu-i o lovi­tura directa, parata, de altfel, cu o admirabila usurinta - noi v-am prevenit, si asta chiar azi-dimineata.

- E drept - zise' Pardaillan, fara nici o ironie, imi amintesc imi amintesc atat de bine, incat, vedeti dumneavoastra, nu ma pot hotari sa lovesc niste gen­tilomi care s-au purtat atat de elegant cu mine chiar azi-dimineata.

Si, intr-adevar, lucru de necrezut, care-l uimi pe don Cezar si-l facu pe Bussy sa urle, sugrumat de furie si rosu de rusine, Pardaillan nu ataca. Cu ochii la pinda, se apara, parca in joaca, sabia lui aflindu-se pre­tutindeni in acelasi timp, ca si cum ar fi fost vrajita. Dupa ce-si dadu seama ca don Cezar era un secondant

vrednic de el, cavalerul spuse pe un ton de o ironie muscatoare :

- Scumpe prietene, fa ca mine, cruta-i pe acesti domni, caci sunt niste bravi gentilomi.

Iar toreadorul, amuzat si el acum, se multumi la randu-i sa se apere, acoperit de altfel, de sabia stralu­citoare si miraculoasa a cavalerului, care gasea po­sibilitatea sa pareze pina si loviturile ce-l tinteau pe secundul sau ; fara el, acesta ar fi fost atins de doua ori.

Pardaillan nu-i adresa nici o vorba lui Bussy. Parea ca nici nu-l vazuse.

Erau aproape de curtea hanului. La auzul galagiei, cineva deschisese poarta : era Cervantes. Punand nu-maidecat mana pe sabie, voi sa se alature celor doi prie­teni ai sai, dar cavalerul ii spuse linistit :

- Nu va miscati, scumpe prietene Domnii acestia vor fi in curand obositi.

Iar Cervantes, care incepuse sa-l cunoasca pe Par­daillan, nu se misca din loc. Continua, totusi, sa-si tina sabia in mana, gata sa intervina la cea mai mica de­fectiune.

La lumina lunii, sub un cer plin de stele, Manuel hangiul si musteriii aflati in local iesira in graba dupa Cervantes si asistara, ingroziti, la acest spectacol fan­tastic in care doi oameni - sau mai bine zis unul sin­gur, intr-atata sabia lui Pardaillan parea sa se multi­plice pentru a fi peste tot in acelasi timp - infruntau patru turbati, care urlau, injurau, blestemau, sarind de colo pina Colo, lovind in dreapta si in stanga cu varful si cu latul sabiei, lovituri pline de furie, parate cu un calm desavarsit.

- Domnilor - rosti Pardaillan adresandu-se din nou lui Chalabre, Saint-Maline si Montsery, cu glasul lui linistit - cand veti obosi, ne vom opri. Tineti seama, totusi, ca as putea sa termin cu voi imediat, dezarmandu-va pe rand unul cate unul. Dar ar fi o umi­linta la care n-as vrea sa-i supun pe niste gentilomi ca dumneavoastra.

Ca sa fim drepti, trebuie sa spunem ca cei trei osteni, continuind aceasta lupta stranie, contasera ca Pardaillan

va sfarsi prin a intra in joc si a raspunde la lovituri prin lovituri. De indata ce vazura insa ca s-au inselat si ca adversarii lor se incapatinau intr-o atitudine pe care nimic n-o putea schimba, zelul li se potoli simtitor; si in curand Montsery, care fiind cel mai tanar era in­totdeauna si cel mai pripit, isi pleca sabia.

- Pe toti dracii - exclama el - nu pot sa conti­nui lupta in aceste conditii !

Si-si vari sabia in teaca, fara sa mai astepte consim-tamantul tovarasilor sai.

Ca si cum n-ar fi asteptat decat acest semnal, Cha-labrc si Saint-Maline facura la fel.

- Ar fi rusinos sa ne incapatinam - spuse Saint-Maline, cu o plecaciune galanta.

- Cu atat mai mult, cu cat lupta asta s-ar putea prelungi la nesfarsit - adauga Chalabre.

Pardaillan se asteptase, desigur, la acest gest, caci raspunse cu gravitate :

- Bine, domnilor !

Abia atunci paru sa-l observe pe Bussy care nu dezarmase, si, dindu-l la o parte pe don Cezar, merse drept catre fostul guvernator al Bastiliei. in timp ce cava­lerul inainta spre el parand mereu, cu un calm teribil. Bussy se tragea inapoi. Ochii lui iesiti din orbite pri­veau tinta in ochii lui Pardaillan, citind in ei soarta ce-l astepta. .

"Asta e ! isi spunea el innebunit. Iar o sa ma dezarmeze ca de obicei !'

Acest lucru era fatal. Bussy isi dadea seama ai' limpede ca nimic pe lumea asta n-ar putea sa-l cu de aceasta ultima umilinta, incat simtea ca-si pierde mintile. Aruncand in jurul lui o privire de fiara incol­tita, isi pleca brusc varful sabiei si gemu :

- Asta nu 1 Asta nu ! Orice, afara de asta ! Atunci Chalabre, Montsery si Saint-Maline, care nu-l

iubeau pe Bussy-Leclerc, dar il respectau pentru vitejia lui neimblinzita, vazura, cu adinca emotie, cum spadasinul isi arunca singur sabia si cum se napusteste din toate puterile, cu capul in jos, spre varful sabiei lui Pardaillan, urlind cu disperare :

- Ucide-ma ! Ucide-ma odata !

Daca Pardaillan nu si-ar fi retras repede sabia, s-ar fi ispravit cu Bussy-Leclerc !

Vazind ca nici asta data Pardaillan nu gasea cu cale sa-l loveasca, Bussy-Leclerc, innebunit, incepu sa-si smulga parul din cap si sa-si zgaraie fata cu unghiile, urlind ca un apucat :

- Diavolul ! Nu vrea sa ma ucida !

Pardaillan se apropie de el si-i spuse pe un ton in care se deslusea mai multa tristete decat furie :

- Nu, n-am sa te omor, Jean Leclerc.

Iar Bussy isi musca pumnii pina la sange, caci nu-mindu-l "Leclerc', Pardaillan il supunea la o alta umi­linta chinuitoare. De fapt, spadasinul se numea simplu, Leclerc, dar isi adaugase din proprie initiativa la nu­mele lui pe cel de Bussy, in amintirea celebrului Bussy d'Amboise Jean Leclerc, devenit Bussy-Leclerc, tinea foarte mult sa i se dea acest nume, pe care se falea ca-l facuse celebru - in felul sau. Iar daca primea uneori sa i se spuna Bussy, in schimb nu ingaduia sa i se spuna Leclerc.

Pardaillan continua foarte calm :

- N-am sa te ucid, Leclerc, desi as avea tot drep­tul De fiecare data cand ne-am intalnit, ai vrut sa ma ucizi. Eu am actionat intotdeauna fara ura impo­triva dumitale M-am multumit sa-ti parez loviturile si sa te dezarmez, ceea ce nu-mi poti ierta. Te-am cu­noscut ca temnicer, ti-am fost prizonier. Te-am cunos­cut in chip de zbir si ai vrut sa ma arestezi stiind ca pe capul meu fusese pus un premiu. Astazi ai mai co-borit o treapta pe scara nemerniciei, si ai vrut sa ma asasinezi miseleste, pe la spate. Da, cu siguranta, Jean

Leclerc, as avea dreptul sa te ucid.

- Darucide-maodata ! repetaBussy, iesit din minti.

Pardaillan clatina din cap si-i raspunse cu raceala :

- Inteleg dorinta dumitale, dar ar fi intr-adevar prea simplu si apoi, eu nu sunt un asasin ! Dar pen­

1 Louis de Bussy d'Amboise (1549-1579). guvernator al pro­vinciei Anjou, a devenit celebru prin faptele sale de vitejie si prin numeroasele sale dueluri.

pentru cruzimea si miselia cu care m-ai urmarit, cand nu ti-am facut niciodata nimic altceva decat te-am silit sa-ti antrenezi picioarele luind-o la sanatoasa, am drep­tul la ceva mai mult si mai bun decat la. simpla lovi­tura de pumnal pe care o implori. Iata razbunarea mea : te iert, Leclerc Dar afla ca daca ai fi avut curajul sa-mi infrunti sabia, dac-ai fi luptat impotriva mea cu lealitate, vitejeste, ca un gentilom, de data aceasta nu te-as fi dezarmat si poate ca ti-as fi facut favoarea de a te ucide Dar te-ai dezarmat singur, Leclerc, te-ai degradat dumneata insuti Ramai, asadar, ceea ce ai dorit sa fii.

Bussy scoase un geamat inabusit si-si astupa ure­chile cu pumnii, ca sa nu mai auda glasul necrutator care continua sa-i vorbeasca :

- Pleaca, deci, Leclerc, iti las viata cu scopul ca in restul zilelor ce-ti mai raman de trait sa-ti repeti in-tr-una : dupa ce am fost temnicer si sluga de calau, eu, Leclerc, m-am injosit pina la a deveni asasin si socotindu-ma nedemn de a-mi incrucisa spada cu un gentilom, m-am autodezarmat

Pardaillan ar fi putut sa continue multa vreme pe tonul asta, dar Bussy-Leclerc ascultase mai multe decat putea sa rabde. El, care se aruncase cu curaj in sabia lui Pardaillan, nu putu sa mai indure multa vreme chi­nul acestor insulte, rostite pe indelete, cu un glas aproape induiosat. isi lua capul in maini si, lovindu-si furios fruntea cu pumnii, fugi cu un urlet de caine care sche-lalaie a moarte.

Dupa ce disparu Bussy, Pardaillan se intoarse spre cei trei osteni palizi si incremeniti de emotie, si le spuse, salutandu-i cu un gest gratios :

- Domnilor, pentru ca azi-dimineata, crezindu-ma intr-o situatie grea, ati avut generoasa idee de a-mi oferi serviciile dumneavoastra, n-am vrut, in seara asta, sa va tratez? ca pe niste dusmani si sa va ucid. asa cum as fi putut s-o fac. Dar - adauga el pe un ton mai aspru si incruntandu-si sprancenele - nu uitati ca acum nu no mai simt obligat fata de dumneavoastra Domnilor, evitati sa va mai ciocniti cu mine Nemai­

avand motive sa va crut. ma voi vedea silit sa va scar-man bine, spre regretul meu, va rog sa ma credeti.

Martorii acestei scene il ascultau adine inmarmuriti pe omul acesta extraordinar care, atacat prin surprin­dere de trei viteji, ce nu pareau deloc ciungi, indraz­nea sa le spuna in fata, fara fanfaronada, ca pe lucrul cel mai firesc din lume, ca voise sa-i omoare. Dar ceea ce le sporea si mai mult uimirea era faptul ca cei trei viteji acceptau aceste vorbe fara sa protesteze, ba chiar considerandu-le drept expresia celui mai rigu­ros adevar, caci se multumira sa salute cu gratie.

- Recunoastem ca v-ati purtat cu noi cat se poate de elegant - spuse Saint-Maline.

- Chiar prea elegant - adauga Chalabre - caci dumneavoastra nu ne datorati nimic, domnule, desi va place sa spuneti asa.

- Cat despre dorinta dumneavoastra de a nu ne mai intalni, tare ma tem, domnule, ca in aceasta pri­vinta nu vom putea sa va facem pe plac - spuse Mont­sery, dezvelindu-si intr-un ranjet dintii sai albi.

- Mai bine spune-i, Montsery, ca in mod sigur ne vom mai intalni, deoarece tocmai in acest scop am venit in Spania.

Pardaillan ii asculta foarte serios, incuviintind din cap.

- Va rog sa ne credeti - adauga Saint-Maline - ca vom face tot ce ne va sta in putinta ca sa va scutim de regretul de a nu ne fi ucis.

- Mai spune-i, Saint-Maline, ca daca domnului de Pardaillan i-ar parea rau sa se vada silit a ne lua viata, noi, s-o recunoastem cinstit, am fi deznadajduiti daca am pierde-o.

La aceste vorbe ale lui Montsery, cei trei osteni iz­bucnira in ras.

- La revedere, domnule de Pardaillan !

- Va lasam terenul liber !

- La revedere, domnilor - raspunse Pardaillan. la fel de solemn.

Chalabre, Saint-Maline si Montsery pornira brat la brat, rizind din toata inima si glumind cu glas tare, asa cum le sade bine unor favoriti ai regelui.

Pardaillan mai auzi un glas pe care-l recunoscu ca fiind al lui Montsery si care, pe un ton teribil de bat­jocoritor, spunea :

- Pe toti dracii ! Dar jalnica figura mai facea vi­teazul vitejilor !

Apoi nu mai auzi nimic. Dind din umeri si oftand intristat il apuca de brat pe don Cezar si-l trase spre han :

- Hai sa mancam, ti-o fi foame !

XVIII

DON CRISTOBAL CENTURION

Asa cum era de asteptat, Pardaillan gasi hanul in neoranduiala. Manuel, hangiul, fiica-sa Juana, precum si toate slujnicele se repezisera buluc la auzul '.armei si asistasera la intreaga scena. Iar locatarii caselor ve­cine priveau si ei pe ferestrele intredeschise prevazator. Nici unuia dintre acesti gura-casca nu-i trecuse macar pentru o clipa prin minte sa intervina, fie ca sa le dea ajutor celor doi viteji care-i tineau pe ceilalti patru la respect, fie ca sa incerce sa-i desparta.

Pardaillan avea o infatisare care. de obicei, ii facea pe oameni sa se grabeasca a-l servi cu toata atentia. Dar in seara asta el nu se putu stapini sa nu zim-beasca vazind cu cata repeziciune personalul hanului "La Turnul', in frunte cu patronul, se grabeau sa-i ghiceasca cele mai marunte dorinte.

- Scumpa mea gazda - rosti cavalerul in timp ce intra. - ai in fata dumitale un om care moare de foame si de sete. Dati-ne ce poftiti, dar repede. pentru numele lui Dumnezeu !

Cat ai clipi, masa fu asternuta in coltul cel mai ada­postit din patio si incarcata din belsug cu bucate din­tre acelea care trezesc pofta de mancare, cum ar fi : masline verzi, piper rosu, marinate de tot felul, cirnati Si friptura de porc rece. Gustarile astea, menite sa insele foamea, en.fi insotite de un numar impresionant de sticle respectabile, de tot felul de forme, puse in linie de bataie. Totul avea un aspect foarte placut, mai ales pentru un om care, ingropat de viu, avusese toate mo­tivele sa creada ca nu va mai putea sa se bucure nicio­data de o priveliste atat de incantatoare.

In acest timp, gazda, aplecata deasupra cuptorului, lucra de zor si se pregatea sa trimita la masa omleta bine rumenita, porumbeii fripti inabusit, costitele de miel fripte, basca pateurile de tot felul, halcile de vanat mare, pastravii fripti, stropiti cu suc de lamaie, toate acestea in asteptarea piesei de rezistenta, marea nou­tate, regalul zilei, importat din America si raspindit de preotii iezuiti ; era vorba de un curcanas umplut si fript la frigare, la foc tare. in sfarsit, pentru a incununa cum se cuvine tot ce se servise pina atunci, sosi un regiment de marmelade, compoturi, jeleuri, dulceturi, paste de fructe, insotit de un escadron de flancuri, tarte, prajiturele, uscatele si cornete cu fructe proaspete de sezon.

In timp ce personalul hanului se zorea sa-l serveasca. Pardaillan umplu trei cupe fara sa spuna vreo vorba, si invitandu-i cu un gest pe Cervantes si pe don Cezar, o goli pe-a sa dintr-o inghititura, o umplu si o goli a doua oara, apoi, punand cupa pe masa, spuse :

- Ah, pe toti dracii ! Zau ca te unge pe inima vinul asta de Spania ! Aveam mare nevoie de asa ceva, pe legea mea !

- Intr-adevar, spuse Cervantes care-l observa cu luare-aminte, sunteti palid ca un mort si pareti emo­tionat. Nu cred, totusi, ca lupta pe care ati dat-o v-a zdruncinat asa de tare,trebuie sa fie altceva la mijloc.

Pardaillan tresari si-l- privi o clipa pe Cervantes drept in ochi, fara sa raspunda. Apoi, ridicand din umeri, se aseza si spuse :

- Sedeti aici. Iar dumneata aici, don Cezar.

Fara sa se lase prea mult rugati, Cervantes si don Cezar luara loc pe scaunele spre care aratase cavalerul.

Curcanul a fost importat in Franta de catre discipolii lui Loyola, ceea ce i-a adus acestei pasari denumirea de "iezuit , timp d« mai multi ani.

Pardaillan ii spuse lui don Cezar, facand aluzie k interventia lui, care-l aparase de lovitura de pumnal a

lui Bussy :

- Te felicit. Dupa cate vad, nu-ti place sa taraganezi prea mult plata datoriilor.

Tanarul se imbujora de placere, nu atat pentru vor­bele acestea cat, mai ales, pentru tonul si aerul dragas­tos cu care fusesera rostite. Si, cu sinceritatea si leali­tatea care pareau sa stea la temelia caracterului sau, raspunse :

- Steaua mea m-a facut sa ajung la timp, ca sa va apar de o lovitura josnica, dar nu m-am achitat fata de dumneavoastra : dimpotriva, iata ca din nou v-am ramas dator.

- Cum asta ?

- Ei, domnule, n-ati parat dumneavoastra in locul meu mai multe lovituri care, fara indoiala, m-ar fi ra­pus daca n-ati fi vegheat asupra-mi ?

- Aha ! raspunse cu simplitate Pardaillan. Ai ob-. servat si asta ?

- Desigur, domnule.

- Asta dovedeste ca stii sa-ti pastrezi tot sangele rece in lupta, lucru pentru care te felicit din toata inima. E o calitate de pret, care o sa-ti foloseasca in viitor.

Apoi, schimbind brusc subiectul, spuse :

- Si acum, daca vreti sa ma ascultati, hai sa ata­cam toate merindele astea ispititoare, care trebuie sa fie delicioase, daca judecam dupa infatisarea lor. Vom discuta in timp ce mancam.

Si cei trei prieteni purcesera vitejeste la masacrul mancarurilor gramadite in fata lor.

Sa-l lasam pe Pardaillan sa-si refaca puterile sleite de un post indelungat, de oboselile si de emotiile unei zile atat de bogate in evenimente, si sa ne intoarcem pentru o clipa la un personaj ale carui fapte si ges­turi ne-au mai atras atentia.

Am vrea sa vorbim despre ciudatul cersetor care, drept recunostinta pentru pomana regeasca primita de la cavalerul de Pardaillan, nu gasise altceva mai bun

de facut decat sa-l ameninte cu pumnalul, pe la spate, disparand apoi brusc, in timp ce Bussy-Leclerc il cauta prin intuneric, cu intentia prea putin caritabila, dar ferma, de a-i trage o bataie zdravana.

Cersetorul, care, de altfel, nu banuia deloc ame­nintarea ce plutea deasupra capului sau, se strecurase pur si simplu printre lazile de marfuri ce umpleau che­iul, o luase pe una din ulicioarele care dadeau spre Guadalquivir, si o rupse la fuga in directia Alcazarului.

Ajuns la una din portile palatului, cersetorul rosti parola si scoase un fel de medalie pe care o arata san­tinelei. Imediat, aceasta, fara sa para de altfel mirata, se dadu la o parte cu tot respectul.

Cersetorul o porni cu pas hotarit prin labirintul curtilor si al coridoarelor, pe care parea sa le cunoasca in amanunt, si ajunse repede la usa unui apartament in care batu intr-un anumit fel. Un lungan de lacheu veni numaidecat sa-i deschida si, la auzul catorva vorbe pe care cersetorul i le sopti la ureche, se inclina cu respect, deschise o usa si disparu.

Cersetorul patrunse intr-un dormitor. Era camera cainelui de paza al lui Filip al II-lea, don Inigo de Al-maran, mai cunoscut sub numele de Barba Roja; cu bratul drept legat in bandaje si comprese, acesta se plimba ca un turbat, bombanind tot felul de amenintari ingrozitoare la adresa lui Pardaillan, acest francez smin­tit, care aproape ca-i scrantise bratul.

Auzind zgomotul, Barba Roja se intoarse. Vazind in fata lui un soi de cersetor scirbos, isi incrunta spran-cenele si dadu sa-l alunge cu o lovitura de pumn, cand cersetorul, apucandu-se de barba-i neagra si deasa, ce-i acoperea partea de jos a fetei, si-o smulse cu putere, iar indata dupa aceea si peruca ce-i cadea' pina peste ochi.

- Cristobal ! exclama Barba Roja. in sfarsit, ai venit ! .

Daca Pardaillan s-ar fi aflat acolo, ar fi recunoscut in persoana celui pe care Barba Roja il numea Cristo­bal, pe acel agent al Inchizitiei, pe care-l zvarlise afara din patio, in ziua cand sosise la han.

Cine era, asadar, acest Cristobal ? A sosit momentul sa facem mai bine cunostinta cu el.

Don Cristobal Centurion era un biet tanar sarac, cum erau atitia in Spania acelei vremi. Tanar, voinic, inte­ligent, instruit, era hotarit sa-si croiasca un drum in viata si sa ajunga la o situatie inalta. Dar e mai usor sa. iei hotariri decat sa le si realizezi. Mai ales cand nu-ti cunosti nici tatal, nici mama si cand ai fost crescut prin mila unui unchi batran si cumsecade, el insusi un biet preot de tara, intr-un regat in care preotii si calugarii sunt puzderie.

incepu prin a se lepada de scrupulele inutile care sunt o piedica in calea oricarui ambitios hotarit sa reu­seasca in viata cu orice chip. Tanarului Cristobal ii veni cu atat mai usor sa se lepede de aceste scrupule, cu cat constiinta nu-l prea tulbura. Dar desi deveni mai ticalos, ramase tot atat de sarac pe cat era inainte, atat de sarac, incat ar fi putut stirni chiar si mila lui Iov cel de biblica amintire. Cum insa laudabilele stradanii pe care le depusese pentru a ajunge sa-si ignoreze con­stiinta meritau, la urma urmei, o rasplata, diavolul.i-o oferi bagandu-i in cap ideea de a-l usura pe batranul sau unchi, preotul, de cei citiva dubloni pe care bietul om ii stransese ban cu ban, facand ani de-a randul eco­nomii, cu pretul unor .mari privatiuni, si pe care ii stran­sese, prevazator, intr-o ascunzatoare sigura, dar nu chiar atat de sigura, caci tanara secatura o gasi totusi, dupa indelungi si rabdatoare cautari.

Ca orice bun castilian, Cristobal pretindea ca este de familie nobila si poate ca si era, de ce nu ? Fapt este insa ca i-ar fi fost foarte greu sa prezinte dovezi daca i-ar fi trecut cuiva prin minte sa i le ceara.

inarmat cu acest mic capital, procurat cu dibaciei datorita spiritului de economie al unchiului sau, tanarul Cristobal, devenit don Cristobal Centurion, se grabi sa sa in larg si porni in cautarea unui protector puter­nic. Asta facea parte din moravurile vremii. Exista, pe atunci, un don Centurion pe care Filip al II-lea tocmai si innobilase, facandu-l marchiz de Estepa. Don Cristo­bal Centurion isi descoperi imediat o rudenie de necon­testat - cel putin asa i se parea lui - cu acest senior bogat- Tanarul se duse direct la el si-i ceru asis­tenta pe care orice senior aflat in gratiile curtii o dato­reaza unei rude sarace si necunoscute. Marchizul de Estepa, fiind un egoist cum mai sunt din nefericire ati-tia, ramase neinduplecat. Si nu numai ca ,nu voi sa auda de el, dar ii mai puse in vedere categoric nefe­ricitului sau omonim ca daca-i va mai trece candva prin minte sa revendice o rudenie pe care el, marchizul de Estepa, se incapatina s-o tagaduiasca, impotriva oricarei evidente, nimic nu-l va impiedica sa-i puna pe oamenii lui sa-l ciomageasca, in scopul de a-i arata limpede ca un Centurion necunoscut si calic in mod logic nu putea sa fie ruda unui Centurion bogat si nobil. Iar daca cio­mageala s-ar fi dovedit insuficienta, pentru a-l convinge, marchizul avea, slava Domnului, destula putere ca sa-l bage pe suparatorul Cristobal in vreo temnita.

Amenintarea cu ciomageala produse o impresie ne­placuta asupra lui don Cristobal Centurion. Dar groaza de intemnitare, care putea dura eventual o viata-ntreaga, ii deschise ochii si-l sili sa-si dea seama ca se inselase si ca, intr-adevar, domnul marchiz nu facea parte din familia sa. Renunta, deci, sa mai ceara un ajutor care i se refuza, deoarece, pe drept cuvant, nu i se cuvenea. Vreme de citiva ani, el continua sa traiasca sau, mai bine zis, sa moara cu incetul de foame, din produsul nesigur al unor indeletniciri cu totul dubioase. Se tocmi soldat si invata sa manuiasca cu eleganta spada. Apoi se facut hot la drumul mare si invata sa manuiasca la fel de elegant pumnalul. Dobindind cunostinte temeinice despre aproape toate armele ce se foloseau pe vremea aceea, isi puse cu darnicie talentele la dispozitia celor care nu le aveau sau care, avandu-le, erau lipsiti de curajul necesar pentru a le folosi ; in schimbul unei retributii cinstite, te scapa de vreun dusman indirjit sau razbuna vreo insulta de moarte ori vreo onoare jignita. Si cum, in tot acest timp, continua sa studieze din placerea de a invata, fiind de altfel foarte inzes­trat, devenise un adevarat cunoscator in ale filozofiei teologiei si altor discipline. Si pentru ca ocupatiile sa-i; fie mai variate si in acelasi timp pentru a-si mai spori cate putin veniturile anemice, intre o lovitura de pum-nal si o impuscatura, preda lectii unuia, trecea un exa­men in locul altuia, scria o predica pentru cutare pre­dicator, ba chiar pentru cutare episcop lipsit. de harul elocintei, Ori redacta sentintele vreunui magistrat sau pledoariile vreunui avocat.

Pe scurt, era un specimen destul de rar, chiar intr-o epoca bogata in tot felul de fenomene ; pe jumatate asasin platit, pe jumatate preot.

intr-o zi, scotocind prin amintirile sale din copila­rie, sau, pentru a folosi propria-i expresie, prin "docu­mentele de familie' - isi aminti ca una dintre veri-soarele sale se casatorise candva cu varul unui var de-al doilea al lui don Inigo de Almaran, personaj deosebit de important, caruia i se acordase cinstea de a veghea in mod direct asupra zilelor maiestatii sale catolice si de a-i curata fara vilva pe cei ce-si atrasesera ura re­gelui, atunci cand acesta nu putea sa-i loveasca des­chis, la lumina zilei.

Don Centurion isi spuse ca de asta data rudenia sa era limpede, evidenta, palpabila si ca ilustrul Barba Roja - care, la urma urmei, indeplinea pe treapta de sus a scarii sociale si in interesul regelui ceea ce el, Centurion, indeplinea pe treapta de jos, pentru toata lumea - nu se putea sa nu-l inteleaga si sa nuri pri­measca bine.

Se intampla ca, intr-adevar, Barba Roja intelese de minune folosul pe care-l putea avea de la un ticalos instruit si puternic, gata la orice, capabil sa tina piept celui mai subtil cazuist, sau sa-i dea lectii juristului celui mai siret si, in acelasi timp, in stare sa conduca si sa execute cu indemanare o lovitura in care devenea necesara folosirea fortei. isi dadu seama ca pentru efec­tuarea anumitor expeditii misterioase, pe care le punea la cale din cand in cand, fie in interesul regelui, fie in propriul sau interes, omul acesta, picat ca din cer, ar putea deveni locotenentul ideal pe care nu indraznise macar sa spere ca-l va gasi vreodata. Fara a mai pune la socoteala ca acest secund providential ar fi putut sa-i slujeasca in acelasi timp drept sfetnic priceput, ca­pabil sa-l calauzeasca prin hatisul, foarte incilcit pentru eL al treburilor de stat, civile, militare si religioase -

mai ales religioase - in care risca adesea sa se potic­neasca si sa-si rupa gatul.

Don Cristobal Centurion avu deci norocul de a se vedea bine primit. Rudenia ii fu recunoscuta fara dis­cutie, iar noul sau var ii inlesni intrarea dintr-o data in "General Inquisicin suprema', de unde primea si o leafa care, 'oricat ar fi fost de modesta, i se parea uluitoare cotcarului obisnuit de multa vreme sa tra­iasca zile intregi cu citiva reali, castigati numai Dum­nezeu stia cum.

In momentul cand il prezentam cititorului nostru, don Centurion, foarte apreciat de superiorii sai, care fuse­sera in masura sa-i pretuiasca feluritele merite, era pe cale de a face incet-incet cariera, nefiind hotarit daca-i mai bine sa ramana laic si sa imbratiseze cariera arme­lor, sau sa intre in cadrul ordinului, ceea ce iar fi permis sa aspire la orice functie, chiar si la aceea de mare inchizitor, functie pe care, in mod confuz, o intre­vedea in visurile sale, fara a indrazni insa sa si-o mar­turiseasca nici sie insusi.

De fapt, inclina spre aceasta ultima solutie, caci daca viata il transformase intr-un om de actiune, prima lui educatie il facuse sa-si pastreze o puternica aplicare catre studii.

Acest asasin platit. care»manuia pumnalul cu o ma­iestrie fara seaman, isi pastrase felul de a se purta fatarnic si onctuos al oamenilor bisericii, obisnuiti sa-si ascunda gandurile cu abilitate, gata sa se plece umili in fata unuia mai puternic decat ei, dar sa se arate, in schimb, plini de aroganta in fata unuia mai slab, razbunatori si insufletiti de ura, dar si capabili sa si-o infraneze ani de zile.

Acesta fiind omul, a spune ca don Centurion ii era intru totul devotat la Barba Roja ar insemna sa exa­geram putin. Se lepadase o data pentru totdeauna de orice sentiment care l-ar fi stanjenit si recunostinta se numara printre aceste sentimente. Dar daca nu-i purta binefacatorului sau nici o recunostinta, era prea inteli­gent ca sa nu fi inteles ca atata vreme cat nu se va simti in stare sa zboare cu propriile lui aripi, va tre-bui sa se sprijine pe vreun puternic al zilei. Inteles astfel, devotamentul pentru varul sau era real si pro­fund, pentru ca, lucrand pentru protectorul sau, lucra in acelasi timp in propriul sau interes.

Daca cineva mai puternic i-ar fi cerut serviciile, n-ar fi sovait sa-l paraseasca si, la nevoie, chiar sa-l tradeze miseleste pe increzatorul Barba Roja., Dar cum nimeni nu se gandise inca sa-l ademeneasca, ramanea, deocamdata, cu totul legat de varul sau. Caci devotan-du-se orbeste acestei brute, nu lucra oare pentru pro­priul sau viitor ?

Acesta era omul care tocmai intrase la. Barba Roja, in momentul in care dulaul invins se invartea prin camera sa ca un leu in cusca, prada negrei manii pro­vocata de ultima sa infrangere, rostind amenintari teribile la adresa celui care-l umilise intr-atata batandu-l pe el, Barba Roja, voinicul-voinicilor, in fata caruia tre­murau toti si, culmea, invingandu-l sub privirile rege­lui si ale curtenilor inveseliti.

- Ei, ce se aude ? intreba el nelinistit.

Centurion ridica dispretuitor din umeri si-i raspunse pe un ton aparent calm, dar din care razbatea, fara voia lui, o enervare surda si o ura plina de furie :

- Ei bine, era de prevazut ! Marele inchizitor, din motive pe care nu le pricep, a socotit ca e bine sa-l lase sa scape.

- Pe sangele lui Cristos ! Dar-ar frigurile in bles­tematul asta de popa caruia i se nazare sa se joace de-a generosul ! Vai mie ! ." Daca omul acesta con­tinua sa traiasca, eu raman dezonorat, pierd increde­rea regelui si nu-mi mai ramane decat sa ma retrag in vreo manastire si sa crap acolo de rusine si de ati-tea posturi ! imi trebuie o revansa, ma auzi tu, Cris­tobal ! O revansa stralucita Fara de care regele ma va chinui ca pe un caine care si-a pierdut coltii

Vorbele acestea il aruncara intr-o neagra conster­nare pe devotatul Centurion. Dizgratia dulaului lui Fi-lip al II-lea atragea dupa sine si falimentul sau, caci insemna zdrobirea de neinlaturat a maretelor planuri pe care si le faurise in ambitia lui. Trebuia, deci, sa-si dea toata osteneala ca sa evite catastrofa ce-l ameninta De varul lui. si careia el insusi i-ar fi cazut, primul, victima. Astfel ca, in mod foarte sincer, ii raspunse, nu fara oarecare mihnire :

- Inteleg prea bine, vere. Dar, dupa parerea mea, cam exagerati. Maiestatea sa nu poate, in mod rezonabil, sa considere drept o crima faptul ca v-ati gasit nasul. Judecand temeinic lucrurile, socot ca in toata aceasta nenorocire aveti totusi noroc.

- Cum asta ?

- Fara indoiala. S-ar fi putut intampla sa nimeriti peste un spaniol dornic sa va ia locul pe linga rege, si atunci ati fi fost iremediabil pierdut. In loc de asta, ati avut norocul sa nimeriti peste un francez si, mai mult decat atat, peste un dusman al maiestatii sale. Puteti fi chiar linistit : omul asta nu va cauta sa va ia locul. Dumneavoastra ramaneti in ochii regelui, ca si in ochii tuturor celorlalti, omul cel mai puternic din toata Spania. Si atunci de ce sa se lipseasca de servi­ciile dumneavoastra ? Pe cine sa ia in locul dumnea­voastra ? Nimeni nu schimba un cal bun pentru unul prost. Ati fost invins ? Fie ! Cele mai mari capetenii primesc uneori loviturile soartei.

- Poate ca ai, intr-adevar, dreptate, raspunse Barba Roja care-l ascultase cu atentie. Dar, oricum, simt nevoia sa ma razbun.

- O ! Cat despre asta, sunt de aceeasi parere, spuse Centurion, din ochii caruia tisneau flacari sal­batice. Si daca dumneavoastra aveti un dinte impotriva francezului care v-a pus intr-o situatie proasta, am si eu unul, si inca unul tare ascutit, va garantez.

- Dar l-ai vazut ? Unde e ? Ce face ?

- Acum trebuie sa se fi intors la han, unde banu­iesc ca prinde puteri. L-am vazut si i-am vorbit. Do­vada, pomana pe care mi-a dat-o. Cred ca poznasul asta e si foarte bogat, caci mi-a daruit chiar un pistol, pe legea mea !

- L-ai vazut, mormai Barba Roja, i-ai vorbit si

- Va inteleg, vere - spuse Centurion cu un zim-bet strimb. Fiti sigur ca, daca a scapat, nu e din vina mea. Pesemne ca providenta vegheaza asupra lui. caci, tocmai cand eram gata sa-i infig intre umeri pumnalul, pe care vedeti, el s-a intors :taman -la timp, si, la dracu', amandoi ii cunoastem forta de; temut ! N-am mai asteptat sa ma intrebe cum ma cheama, am sters-o cat am putut de repede si iata-ma

Apoi, cu o explozie de bucurie salbatica, adauga :

- E in mana noastra, vere, inconjur hanul si-l prind mort sau viu, chiar de-ar trebui sa darim cocioaba, piatra cu piatra sau sa-i dau foc, mistuind-o din piv­nita pina in pod.

- Bine. mormai Barba Roja inveselit. Asta e, frige-l ca pe un porc ! Ia-ti citi oameni ai nevoie si da fuga ; as vrea sa-l vad o data cu matele scoase, Ce pacat ca blestematul aproape ca mi-a scos din inche­ietura bratul ! N-as fi lasat pe seama nimanui aceasta treaba. Razbunarea mea ar fi mai deplina daca as putea sa mi-o aduc singur la indeplinire, dar, in sfarsit, trebuie sa stii sa te multumesti cu ceea ce ai !

- Cat priveste ducerea la bun sfarsit a acestei trebusoare, spuse Centurion cu o bucurie frenetica, va puteti bizui pe mine.

Si, cu un scrisnet hidos, adauga :

- Ura pe care i-o purtati domnului de Pardaillan este de-a dreptul blinda, in comparatie cu cea pe care i-o port eu, iar daca dumneavoastra ati dori sa-i vedeti matele scoase, eu as vrea sa-i mananc inima.

- Si-a batut joc si de tine destul !

Centurion clatina usor din cap si spuse cu un calm infricosator :

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper sa-i intorc cu dobinda ce mi-a facut. Dar nu asta e problema. Daca n-ar fi vorba decat de a actiona, fiti sigur ca n-as fi pierdut vremea. E vorba insa de a sti daca trebuie sa actionez.

- Sigur ca da, tuna Barba Roja. iti ordon chiar !

- Sa ne intelegem, vere, raspunse Centurion cu un zimbet prefacut. Mi-ati ordonat s-o caut si sa v-o aduc pe mica Giralda de care v-ati indragostit nebu­neste. M-am supus dumneavoastra, asa cum era firesc si, desigur, nu e vina mea ca n-am reusit. Cine putea sa prevada ca se va gasi un om atat de indraznet care sa se impotriveasca ordinelor Sfintului Oficiu ? Din pricina amestecului acestui Pardaillan, care n-are nimic sfint, trasni-l-ar cerul, am dat gres si am fost dezaprobat de catre superiorii mei, ba, mai mult, am fost pedepsit pentru ca am actionat fara ordin. Ordinul era dat de dumneavoastra, vere, dar cum dumneavoastra n-ati socotit nimerit sa faceti cunoscut acest lucru si sa ma aparati, n-am ascultat decat de devotamentul ce vi-l port si am tacut, acceptand pedeapsa fara murmur, deoarece m-am gandit ca aveati motive temeinice .sa procedati astfel.

- Intr-adevar, spuse Barba Roja, mai curand stanjenit, aveam motive cu totul speciale ca sa nu ma amestec in afacerea aceea. Dar imi voi aminti de devotamentul tau si, intrucat nu e drept ca tu sa fi fost pedepsit din vina mea, tine asta.

"Asta' era o punga, care i se paru destul de bine garnisita devotatului Centurion, caci pe chipul lui se ivi un ranjet de bucurie. Ascunzindu-si cu grija punga sub zdrentele de cersetor, raspunse :

- Daca v-am spus ceea ce v-am spus, vere, e pentru ca veni vorba, nicidecum pentru a va indemna la o asemenea marinimie.

- Stiu, rosti Barba Roja, cu semetie. Dar unde voiai sa ajungi ?

- La urmatorul lucru, vere : cine-mi garanteaza ca nu mi se va intampla cu Pardaillan ceea ce mi s-a intamplat cu Giralda ? Fie ca reusesc, asa cum trag nadejde, fie ca dau gres, cine-mi garanteaza ca monse­niorul Espinosa nu se va supara ? Daca actiunea mea zadarniceste planurile sale, s-a zis cu mine. De data aceasta ma paste temnita si, e cunoscut, vere, in inchi­soare omul stie cand intra, dar nu si cand iese.

- La urma urmei, exprima-te mai limpede, spuse Barba Roja nerabdator. Ce doresti ?

- Doresc, raspunse cu raceala Centurion, un ordin scris de mana dumneavoastra, pentru a fi pe deplin acoperit in cazul in care ceea ce vreau sa intre­prind nu va fi pe placul monseniorului mare inchizitor.

- Numai atat ? De ce nu mi-ai spus-o mai repede ?! se ratoi Barba Roja, indreptandu-se spre un scrin din lemn de abanos.

Si, dupa ce deschise scrinul, se opri si privindu-si jalnic bratul legat, grai :

- De fapt, cum vrei sa scriu cu bratul meu bolnav?

- Ei, dracie ! murmura Centurion, descumpanit. E adevarat, uitasem de bratul bolnav. Si totusi continua el cu aceeasi raceala, care dovedea o hotarire de nein­duplecat, totusi, nu voi actiona fara un ordin scris.

- Drace ! zise Barba Roja incurcat. Ce sa fac in cazul asta ?

Centurion paru sa se gandeasca o clipa si spuse :

- N-ati putea sa-l faceti pe rege sa semneze acest ordin ?

Barba Roja ridica din umerii puternici.

- Ma vezi tu pe mine ducandu-ma la rege si spu-nandu-i : "Sire, sunteti amabil sa-mi semnati ordinul de a-l stalci in batai pe domnul de Pardaillan ?cum Bine as mai fi primit, pe legea mea ! As putea sa-mi iau numaidecat talpasita, daca nu cumva as pati ceva si mai rau.

- E drept ! recunoscu Centurion ciupindu-si lobul urechii, gest masinal pe care-l facea ori de cate ori era cufundat in ganduri.

Si, deodata, aruncandu-i pe sub gene o privire lui Barba Roja, ii spuse :

- Ar exista, totusi, un mijloc.

Care ? intreba cu graba colosul, de buna-credinta.

- O hirtie semnata in alb, spuse Centurion cu un aer foarte detasat, dar privindu-l mereu cu coada ochiului pe Barba Roja, Care sovaia.

- O ! exclama el. O iei cam repede ! Stii tu ca hirtiile pe care le am aici poarta semnatura regelui ?

- Stiu. E tocmai ce ne trebuie. ,

- Stii tu ca sunt contrasemnate de marele inchizitor?

- Cu atat mai bine.

- Stii tu ca, avand in mana un asemenea pergament, completat cum se cuvine, poti scapa pe cineva de orice pedeapsa, sau poti cere sprijinul oricarei autoritati civile sau religioase ?

In ochii lui Centurion se ivi o licarire ce se stinse numaidecat.

- Vere draga, spuse el cu raceala, mi-as per­mite sa va atrag atentia ca timpul trece si ca daca mai intirziem, riscam ca pasarea sa ne zboare din cuib.

Barba Roja facu un gest de furie stapinita si, continuind sa sovaie, murmura :

- Ei, drace ! O hirtie semnata in alb.

Rostind aceste cuvinte, il cerceta pe Cristobal cu o privire scormonitoare.

Atunci, vazindu-l ca sovaie, Centurion ii spuse pe tonul cel mai indiferent :

- De fapt, poate ca aveti dreptate. La urma urme­lor, nu eu ma grabesc. Voi astepta pina ce veti fi in stare sa-mi semnati ordinul. E drept ca o asemenea ocazie nu se va mai prezenta poate atat de curand si ca domnul de Pardaillan va profita, probabil, ca s-o ia din loc, dar eu sunt foarte linistit: pot astepta cu rabdare ceasul razbunarii. Cat despre dumneavoastra, nu va veti necaji din cale-afara pentru atata lucru si sper ca veti reusi sa castigati intreaga favoare a regelui, in definitiv, cetateanul nostru nu-i chiar atat de aprig pe cat vi-l inchipuiti.

Barba Roja se hotari brusc :

- Imi juri sa nu folosesti intr-un scop nedemn pergamentul acesta ? il intreba el.

- Ei, ce profit nelegal credeti ca ar putea sa traga un pirlit ca mine din bucata asta nenorocita de perga­ment ? Dac-ar fi vreun bon de tezaur, as mai intelege. Dar asta !

Barba Roja deschise un sertar secret al scrinului si, luind una din hirtiile semnate in alb, de care dispunea pentru executarea ordinelor secrete date de rege, i-o intinse lui Centurion, spunandu-i :

- Poftim ! Dupa executare, sa mi-o dai inapoi. Centurionul lua pergamentul cu un aer nepasator, dar daca Barba Roja ar fi putut observa fulgerul de triumf care licari deodata in privirea agentului Inchizi­tiei, fara indoiala ca i-ar fi smuls imediat din mana periculoasa hirtie. Barba Roja nu observa insa nimic. Nu vazu decat un singur lucru : ca se va razbuna pe Pardaillan si ca-si va recastiga cu acelasi prilej si incre­derea regelui, incredere pe care o socotea grav stirbita.

Centurion isi ascunse sub zdrente pretiosul pergament si, indreptandu-se spre usa, spuse :

- Pe curand, vere. Nu mai am nici un minut de pierdut, si apoi, trebuie sa ma duc sa-mi schimb hainele.

Centurion tocmai deschidea usa sa plece, cand Barba Roja, cu o sfiala ciudata la un colos ca el, murmura :

- Cristobal !

Centurion impinse usa la loc si astepta. Dar vazind ca Barba Roja, foarte incurcat, nu se putea hotari sa vorbeasca, ii spuse pe un ton deodata foarte familiar, pe care nu si-l permitea decat cand erau intre patru ochi:

- Clipele sunt pretioase, omul ar putea sa ne scape. Hai, spuneti odata ce aveti de spus, dar repede

- Fata aceea, zise colosul rosind.

- Giralda ? Va sa zica, asta va doare ! il lua Centurion peste picior.

Fara sa observe ironia, Barba Roja continua :

- N-ai putea, oare, daca se iveste prilejul, sa dai cu aceeasi piatra doua lovituri ?

- Ar fi posibil, raspunse Centurion cu un zambet siret, daca si fata se afla la han, caci, altfel, aminti-ti-va ca oricine vrea sa alerge dupa doi iepuri deodata risca sa nu prinda nici unul.

- Dar daca e acolo ? starui Barba Roja.

- Daca e acolo, imi voi da toata silinta si poate ca voi avea mai mult noroc decat data trecuta.

- Esti o ruda buna, Cristobal - spuse Barba Roja, luminandu-se la fata.

Si adauga cu un glas salbatic :

- Daca vei izbuti sa mi-o aduci pe tanara aceea, imi vei putea cere tot ce doresti !

- N-am sa_ uit promisiunea - mirii Centurion printre dinti.

Si adauga cu glas tare :

- Vreau sa fac in asa fel, incat sa satisfac in acelasi timp si ura, si iubirea dumneavoastra.

Si, spunand acestea, disparu.

XIX

CINA

Centurion se grabi sa iasa din palat. Frematand de bucurie si mangiindu-si sub zdrente hirtia cu semnatura in alb pe care tocmai i-o smulsese naivului Barba Roja., repeta intr-una, ca si cum ar fi vrut sa se convinga pe sine de un lucru de necrezut :

- Bogat ! Sunt bogat ! Voi putea si eu, in sfarsit, sa-mi desfasor aripile si sa arat ce pot !

Si in timp ce strabatea piata palatului faurindu-si tot felul de visuri minunate, ceea ce nu-l impiedica, totusi, sa fie cu ochii la pinda, de dupa un stalp, o umbra ii aparu deodata in fata. Centurion se opri si intreba in soapta :

- Ei bine, ce-i cu omul nostru ?

- A fost atacat de patru gentilomi aproape de poarta hanului. I-a pus pe fuga.

- El singur ? intreba Centurion nevenindu-i sa creada.

- I-a sarit cineva in ajutor.

- Cine ?

- El Torcro.

- Si acum ?

- Tocmai s-a asezat la masa cu El Tot oro si cu un lungan caruia ii spune Cervantes.

- Aha ! il cunosc.

- Mai are cu ce sa se indoape cel putin.o ora.

- Totul e in regula ! intoarce-te la postul tau si daca. e ceva nou, vino sa ma anunti, la casa dintre chiparosi.

-Umbra se facu nevazuta. Centurion isi. continua drunul in 'noapte, frecandu-si mainile cu o bucurie intensa si ajunse curand la malul riului.

La vreo citiva metri de Guadalquivir, intr-un loc pustiu se ascundea o casa singuratica, destul de frumoasa la infatisare, pitita prevazator in mijlocul unor desisuri de palmieri, portocali, lamai si plante cu flori inmires­mate. Aceasta prima bariera de flori si de verdeata era inconjurata de un rand dublu de chiparosi uriasi, ce-si

ridicau frunzisul intunecat si de nepatruns ca o perdea opaca impotriva curiozitatii indiscrete a trecatorilor rataciti prin meleagurile acelea singuratice. Perdeaua de chiparosi era, la randul ei, inconjurata de un zid destul de inalt, ce apara misterioasa locuinta impotriva oricarei incercari de atac prin surprindere.

Centurion se indrepta spre o portita practicata chiar in zid, de partea cealalta a fluviului. Batu intr-un anumit fel si portita se deschise numaidecat. Traversa gradina ca un om care cunoaste drumul, ocoli casa si dupa ce urca scarile unei intrari monumentale, patrunse intr-un vestibul vast si somptuos.

Patru lachei, imbracati in livrele sobre, de culori discrete pareau sa faca de garda in vestibulul in care acest asasin platit era desigur asteptat, caci fara sa se fi rostit macar o vorba, unul dintre lachei trase o draperie grea de catifea si-l introduse intr-un cabinet mobilat cu un lux nemaipomenit.

Cu siguranta ca agentul Inchizitiei nu se afla pentru intiia oara in acest cabinet, caci abia catadicsi sa arunce o privire distrata asupra splendorilor ce-l inconjurau. Se opri in mijlocul incaperii, adincit in ganduri trandafirii, daca judecai dupa zimbetul ce-i flutura pe buzele-i subtiri. Deodata, de dupa o minunata perdea de brocart, ridicata de o mana nevazuta, se ivi o faptura alba, care inainta cu pasi rari si maiestuosi. Era Fausta.

Centurion facu o reverenta care semana cu o adeva­rata ingenunchere, apoi, ridicandu-se pe jumatate, as­tepta respectuos sa i se permita sa vorbeasca.

- Vorbeste, maestre Centurion - il pofti Fausta, cu glasul ei armonios, si paru sa nu observe ciudata lui imbracaminte.

- Doamna - spuse spaniolul, mereu plecat - sunt in posesia unei hirtii semnate in alb.

- Da-mi-o - zise Fausta fara pic de emotie. Centurion ii intinse pergamentul primit de la Barba

Roja.

Fausta il lua, il examina cu atentie si ramase cateva clipe pe ganduri. in cele din urma, indoi pergamentul, il puse in san si, mereu calma, cu pasul ei usor si putin cam teatral, porni catre masa. Asezindu-se, asternu cu

scrisul ei fin cateva randuri pe o hirtie pe care-o intinse agentului Inchizitiei, spunandu-i :

- Oricand vei dori, vei putea trece pe la casa mea din oras, iar in schimbul acestei hirtii intendentul meu iti va inmana cele douazeci de mii de livre fagaduite.

Frematand de emotie, Centurion lua hirtia si-o citi dintr-o singura privire.

- Doamna - spuse el cu tremur in glas - o o greseala, desigur

- Cum asta ? Nu v-am promis douazeci de mii de livre ? intreba Fausta foarte linistita.

- Desigur, doamna Dar mi-ati dat un bon de treizeci de mii de livre !

- Cele zece mii de livre in plus reprezinta recom­pensa pentru graba cu care mi-ai executat ordinele.

Centurion se inclina mai mult ca oricand.

- Doamna - spuse el cu toata sinceritatea - sunteti generoasa ca o adevarata regina.

Un suras fugar, dispretuitor, arcui buzele Faustei.

- Si acum poti pleca, maestre - rosti ea pe un ton autoritar.

Centurion nu se clinti.

- Ce e ? intreba Fausta, fara sa-si piarda rabdarea. Vorbeste, maestre Centurion.

- Doamna ■- spuse spaniolul cu o bucurie vadita - am placerea sa va anunt ca il am in mana pe domnul de Pardaillan.

Fausta ramasese asezata in fata mesei. La auzul acestor vorbe, se ridica incet si indreptandu-si privirea luminoasa spre asasinul platit care statea aproape pros-ternat in fata ei, repeta ca si cum nu si-ar fi crezut urechilor .

- Spui ca-l ai in mana pe Pardaillan dumneata ? Cuvintele n-ar putea reda cata neincredere si cat adine dispret se desprindea din tonul ei.

Totusi, Centurion ii raspunse cu o siguranta plina de modestie :

- Am avut onoarea sa va mai spun acest lucru, doamna.

Fausta facu doi pasi in directia zbirului si. privindu-l cu indirjire, ii porunci :

- Explica-te !

- Iata, doamna : domnul de Pardaillan sta in clipa aceasta la masa intr-un han unde toate iesirile sunt pazite de oamenii mei. Plecand de aici, iau cu. mine zece baieti de nadejde de care raspund ca de mine insumi, navalim in hanul cu pricina si punem mana pe omul nostru

- Omul nostru ?! Cine mai e si asta ? il intrerupse Fausta.

Era o artista prea rafinata ca sa nu fie profund contrariata de monstruozitatea acestei situatii nemaipo­menite: Pardaillan prins de un asemenea individ, asasin cu simbrie si spion !

Iar Centurion, descumpanit de tonul violent al acestei intreruperi, se bilbii :

- Pai Pardaillan

- Vrei sa spui "domnul cavaler de Pardaillan' - il puse la punct Fausta.

- Aha ! facu Centurion, din ce in ce mai uluit. Fie ! Il arestam pe domnul cavaler de Pardaillan si vi-l aducem, in afara de cazul cand nu cumva preferati sa-l expediem direct ad patres ceea ce ar fi poate mai bine - adauga el plin de ura.

Fausta isi spuse in gand :

"E impotriva ordinei firesti a lucrurilor ca un zbir nemernic, ca un asasin platit, de cea mai joasa speta, sa-l prinda pe un om ca Pardaillan'.

Si, cu glas tare, fara nici o urma de batjocura, vorbi:

- Si asta se cheama sa-l ai in mana pe Pardaillan ? Veti fi ucisi, dumneata si cei zece viteji !

- A ! exclama neincrezator Centurion. Credeti, doamna ?

- Sunt sigura ! raspunse Fausta cu raceala.

- Asta sa fie tot necazul ! Voi lua douazeci de oameni, sau chiar treizeci, la nevoie.

- Si o sa fiti batuti Nu-l cunosti pe cavalerul de Pardaillan !

Centurion era gata sa protesteze. Dar Fausta prin-tr-un gest imperios, ii porunci sa taca si, asezindu-se

din nou la masa, asternu in graba cateva randuri. Cand termina de scris, ii spuse :

- Iata inca un bon de douazeci de mii de livre' daca doresti, e al dumitale

- Al meu ?! exclama Centurion uluit. Ce trebuie sa fac ?

- Am sa-ti spun indata - raspunse Fausta.

Si pe un ton calm si serios ii comunica dispozitiile sale asasinului, care o asculta cu toata atentia. Dupa ce termina, indoi bonul, il puse in san alaturi de hirtia semnata in alb si-i spuse :

- in caz de reusita, si bonul acesta e al dumitale.

- E ca si al meu - raspunse Centurion cu un zim-bet infricosator.

- Hai, du-te ! Nu mai e nici o clipa de pierdut '.

- Doamna ! vorbi din nou Centurion, incurcat, cu sovaiala in glas.

- Ce mai e ?

- Mi-ati promis ca mica tigancusa nu va fi predata lui don Almaran.

- Si ? facu Fausta, privindu-l cu atentie.

- Ei bine, as dori sa stiu daca aceasta promisiune sta m picioare. Scuzati-ma, doamna - continua spaniolul cu o ciudata emotie - nu sunt decat un biet carturar, de obirsie modesta, care toata viata lui n-a facut decat sa traga mata de coada Trebuie sa va spun ca cele 50 000 de livre pe care le voi avea, datorita generozitatii dumneavoastra, reprezinta pentru mine o avere consi­derabila, nemaiauzita Si totusi as renunta cu draga inima la aceasta avere daca mi s-ar da asigurarea ca niciodata Giralda nu va cadea in mainile acestei brute de Barba Roja.

- Asadar, o iubesti chiar atat de mult? intreba Fausta cu glasul ei calm.

Fara sa raspunda, Centurion isi impreuna mainile intr-un gest de extaz mut.

- Linisteste-te - ii sopti Fausta - niciodata fata asta nu va incapea, cu voia mea, pe mana rudei dumitale. Si acum pleaca !

Centurion se inclina pana la pamant si o zbughi afara, naucit de bucurie.

Fausta ramase pe ganduri cateva clipe, punand la punct ultimele amanunte ale capcanei menite sa inla­ture, in sfarsit, din viata ei, acest obstacol viu care o facea sa se poticneasca in toate actiunile si care se numea Pardaillan.

Dupa ce stabili totul pina la cele mai marunte detalii, se ridica si iesi din cabinet pe coridor. Oprindu-se in fata unei usi, impinse o ferestruie invizibila si privi prin crapatura ingusta.

O fata, ghemuita intr-un fotoliu incapator, intr-o pozitie plina de gratie si farmec, parea sa doarma lin, cu capul lasat pe umar. Tanara era Giralda.

- Doarme - murmura Fausta. Am s-o vad mai tirziu.

inchise usurel la loc ferestruia si-si continua drumul. Ajunsa la capatul coridorului, deschise ultima usa din dreapta si intra.

Camera in care se afla acum era situata la parter, un parter cu nivelul ridicat, ca un demisol.

Era un fel de budoar, foarte simplu, luminat printr-o fereastra cu obloane de lemn, vechi si scorojite.

Fausta lovi un clopotel si un lacheu se infatisa numaidecat.

Lacheul scoase toate fotoliile din camera si impinse celelalte mobile inspre partea opusa ferestrei. Dupa ce termina, nu mai ramasesera decat o masuta, un cufar si un dulap intr-un colt al incaperii. Ca loc de odihna, doar un divan larg, un fel de pat, pe care erau ingramadite perne de matase si de catifea. Divanul era asezat drept in fata ferestrei, in asa fel incat acum jumatate din camera era mobilata, iar cealalta jumatate, cea in care se afla fereastra, era complet goala.

Multumita de acest aranjament bizar, Fausta iesi, precedata de lacheul care purta un candelabru.cu lumanari de ceara aprinse.

Luminandu-i drumul Faustei, lacheul ajunse la o usa pe care o deschise si se gasi in fata unei scari de piatra ce ducea spre pivnite. El cobori si, dupa anumite ocoluri, se opri in fata unei porti de fier, pe care o deschise. Puse candelabrul pe prag si se dadu deoparte, in timp ce Fausta patrundea intr-un cavou cu plafonul scund,

fara nici o alta deschizatura vizibila decat usa. Cavoul era destul de lung. dar foarte stramt, asemanator ca forma cu o cada de marime neobisnuita. Peretii, ca si pardoseala lui, erau acoperiti cu dale late de marmura alba.

La lumina tremuranda a candelabrului, Fausta cer­ceta acest cavou care n-avea nimic infricosator. Se duse sa ia o lumanare de ceara din candelabru, o ridica si cerceta cu luare-aminte plafonul. Apoi, multumita pe­semne de inspectia facuta, puse lumanarea la locul ei si, revenind in mijlocul cavoului, scoase din san o cutie minuscula din care lua o pastila.

Tinand pastila in mana, se gandi :

"Pastila asta mi-a fost vanduta de Magni. Magni este omul lui Espinosa. El m-a mai inselat o data, dindu-mi drept otrava ceea ce nu era decat un narcotic. Nu se va intampla oare la fel si cu pastila asta ? Dar n-are importanta, de data asta mi-am luat masurile de pre­cautie necesare As fi vrut sa-l crut de o agonie prea lenta, dar nu mai am timp de experiente. Sa mergem'

Se apropie cu pastila de o lumanare si puse un capat la flacara. Sufla incetisor, ca sa faca focul mai tare, apoi puse pastila pe jos, in mijlocul cavoului. Din mica pastila, care se topea incet, tisnira - rotocoale de' fum albastru si mirositor.

Fausta iesi din incapere. Lacheul se apropie si incuie usa dupa ea de doua ori.

- Vei merge imediat sa arunci cheia asta in fluviu. Maine dimineata, la prima ora,, vei chema zidari si vei lua masuri ca aceasta usa sa fie bine zidita.

Lacheul se inclina in semn de sUpunere.

Urcand din nou scara, Fausta isi spunea :

"Numai sa vina si nimic nu-l va mai putea salva ! Nici macar eu,., dac-as dori-o !'

Si in timp ce lacheul se ducea, supus, sa arunce cheia in apele Guadalquivirului ce curgea pe aproape, Fausta se indrepta, spre camera unde dormea Giralda, mur-murand :

- Hai s-o invat pe mica tiganca ce trebuie sa faca ! in vreme ce Fausta isi punea la punct planul privitor

la capcana pe care o imaginase, iar Centurion trecea la

executarea acestui plan, Pardaillan statea de vorba linistit cu prietenii sai.

Primele clipe ale cinei fura tacute. Cavalerul simtea mai ales nevoia de a-si reface puterile si, pe legea mea, se achita constiincios de aceasta obligatie. Dupa ce-si mai potoli foamea naprasnica, intreba, intre doua inghi­tituri, adresandu-se lui don Cezar :

.- Cum se face ca te aflai pe strada aceea tocmai la momentul potrivit ?

- E foarte simplu. Domnul de Cervantes si cu mine eram cam nelinistiti in legatura cu intrevederea pe care urma s-o aveti cu regele. Fara sa ne fi inteles intre noi, ne-am intalnit aici catre pranz, socotind ca o sa va gasim si pe dumneavoastra. Nezarindu-va, nelinistea noastra s-a transformat in ingrijorare. Vazind ca nu mai veniti de la Alcazar, am pornit intr-acolo, sperand ca, chiar daca nu va vom intalni, vom afla cel putin vesti de natura sa ne mai linisteasca.

- Aha ! exclama Pardaillan, privindu-l in fata. V-ati nelinistit din cauza mea ? Ce-ati fi facut daca nu m-as fi intors ?

- Nu stiu, domnule - raspunse cu naivitate don Cezar. Dar e sigur ca n-am fi stat cu mainile in san. Am fi cautat sa patrundem in palat.

- Am fi intrat - il asigura Cervantes.

- Si ce-ar fi urmat ? ii intreba Pardaillan, cu un licar de veselie in ochi.

- Am fi aflat ce s-a intamplat cu dumneavoastra. Iar in cazul cand ati fi fost arestat, am fi 'cautat sa va eliberam. Am fi dat chiar foc palatului, nu-i asa, dom­nule de Cervantes ?

Cervantes aproba cu gravitate.

Pardaillan isi goli paharul dintr-o sorbitura, semn ca nu voia sa arate cat de tulburat, si spuse cu aerul acela naiv si zeflemitor pe care-l avea in momentele sale de buna dispozitie sau de emotie :

- Dar, dragul meu, in cazul asta as fi ars si eu !

- Asa-i ! exclama don Cezar cu totul surprins. Nu ne-;am gandit deloc la asta

- Si apoi, ce idee nastrusnica ! Sa veniti sa ma cautati in palat, e cea mai mare nebunie pe care ati fi putut s-o faceti.

- Trebuia, deci, sa va parasim ? se indigna El Torero.

- N-am spus asta. Dar sa patrunzi in palat ca sa ma scapi, ei dracie, bombani Pardaillan.

Si, adresandu-se lui Cervantes, continua :

- Spuneti-mi, dragul meu, ce credeti, sunt viu sau mort ?

Cervantes si don Cezar schimbara intre ei priviri pe furis.

- Ce intrebare mai e si asta ? facu Cervantes.

- Totusi, raspundeti-mi, starui Pardaillan zimbind,

- Mi se pare ca sunteti foarte viu, ce naiba ! Dovada, gaina asta pe care, asa cum vad, nu mai aveti mult ca s-o dati gata.

- Ei bine, gresiti, spuse cu raceala Pardaillan. Eu sunt mort, sau, mai curand, sunt un cadavru viu. Do­vada faptul ca azi-dimineata, tintuit intre patru scanduri, asa cum scrie la carte, am asistat la slujba propriei mele inmormantari, dupa care am fost coborit de-a bine-lea in groapa. Dar ce-i cu tine, Juana, micuta mea ? intreba el, vazind ca, ascultand povestirea lui, fata han­giului scapa din mana o sticla cu vin bun, care se sparse cu zgomot pe dalele patio-ului.

- Vai ! ofta Juana, rosie, desigur, de rusine din pricina neindemanarii ei. E chiar adevarat ce spuneti, domnule cavaler ?

- Ce anune, copila mea ?

-Ca astazi ati fost ingropat de viu ?

- La fel de adevarat, frumoaso, pe cat e de adevarat ca va trebui sa aduci o alta sticla in locul celei pe care ai spart-o si paguba-i mare, caci licoarea asta minunata e facuta ca s-o bem si sa ne dea puteri si nu ca sa spalam cu ea dalele acestei curti.

- E ingrozitor, biigui Juana, care, sub privirea patrunzatoare a cavalerului, rosea din ce in ce mai tare.

Cervantes si don Cezar nu se putura impiedica sa nu se-nfioare.

- E intr-adevar ingrozitor ! murmura Cervantes.

Iar don Cezar intreba, plin de ingrijorare :

- Si ati scapat de acolo ?

- Fara indoiala deoarece ma aflu aici !

- Asadar, de aceea erati atat de palid ? intreba Cervantes.

- Pai, se-ntelege, prietene, cand. esti mort.

- Maica Domnului ! murmura Juana, facandu-si semnul crucii.

- Nu mai tremura asa de tare, micuta Juana. Sunt pe cat de mort, pe atata de viu, de vreme ce sunt un mort-viu.

In fata unei explicatii atat de inspaimantatoare, data pe un ton atat de linistit, Juana socoti ca e mai bine sa bata repede in retragere si se refugie in bucatarie, fara sa mai astepte altceva, in timp ce Cervantes, pe cat de miscat pe atata de intrigat, spunea :

- Lamuriti-ne, cavalere, dupa aerul dumnea-voastra inteleg ca de-abia ati scapat dintr-o aventura teribila !

- Ei, drace ! Ce-ati vrea sa va mai spun in plus ? Dupa ce am trecut prin cavoul mortilor-vii unde am fost varit intr-un cosciug, cam fara voia mea, se-ntelege, am fost ingropat ! Nu cunoasteti acest cavou al mortilor-vii ? E o inventie a monseniorului Espinosa, pe care as vrea ca Dumnezeu sa mi-l tina in viata pina in ziua cand ii voi spune cele cateva cuvinte pe care ard sa i le spun. Dar astea sunt povesti de pe lumea cealalta. Mai bine turnati-mi sa beau si spune-mi, don Cezar, cum de-ai intervenit tocmai la tanc, facand sa se abata lovitura de pumnal a lui Bussy-Leclerc ?

- Al dracului om ! murmura Cervantes. Nu-i chip sa-i smulgi decat prin franturi de fraze adevarul asupra aventurilor sale.

Cat despre don Cezar, se multumi sa raspunda .

- Asa cum v-am mai spus, domnule, fiind nelinis­tit, n-aveam astampar sa stau locului. in timp ce dom­nul de Cervantes cauta un mijloc care sa ne permita sa va smulgem din ghearele inchizitorului, eu m-am ase­zat in fata portii din afara a patioului. De acolo l-am Vazut pe omul acela aruncandu-se asupra dumneavoastra Si, nemaiavand timpul sa-l opresc, am strigat ca sa va previn de primejdie.

Pardaillan paru o clipa absorbit de degustarea unui tort delicios. Dar, deodata, ridicandu-si capul, spuse :

- Dar n-o vad pe logodnica dumitale, preafrumoasa Giralda !

- Giralda a disparut de ieri, domnule.

Pardaillan puse jos paharul pe care tocmai se pre­gatea sa-l duca la gura si spuse, privind cu luare-aminte fata zimbitoare a tanarului :

- Drace ! Spui asta pe un ton destul de calm! Marturisesc ca ma surprinde tonul acesta la un in­dragostit.

- Domnule, raspunse El Torero continuind sa zimbeasca, nu e ceea ce credeti. Stiti, domnule ca­valer, Giralda se incapatineaza sa nu paraseasca Spania.

- Nu e cel mai intelept lucru, zise Pardaillan, si sunt de parere ca ar trebui s-o convingi sa fuga cat mai repede. Te rog sa ma crezi, aerul acestei tari este neprielnic pentru dumneata, ca si pentru ea.

- Asta imi tot bat gura sa-i spun si eu, se ames­teca in vorba Cervantes, ridicand din umeri. Dar tinerii fac intotdeauna dupa capul lor.

- Pentru ca aici nu e vorba de un simplu capriciu al unei femei tinere, asa cum pareti sa credeti, re­plica pe un ton serios don Cezar. Giralda, ca si mine, nu si-a cunoscut niciodata tatal si nici mama. Or, de catva timp, a aflat ca parintii ei traiesc si crede ca le poate da de urma.

Si, cu un accent sfasietor, adauga :

- Caldura caminului, imbarbatarea pe care ti-o dau mangiierile mamei, iata suprema fericire pentru cei care, aidoma noua, nu le-am cunoscut niciodata. Poate ca au fost parasiti cu buna stiinta, poate ca parintii acestia pe care ei doresc fierbinte sa-i cunoasca sunt niste nemernici care-i vor respinge cu ura, n-are im­portanta, ei ii cauta totusi, cu riscul de a-si zdrobi inima. Giralda cauta si cum as putea s-o impiedic, cand, si eu as cauta, ca si dinsa, daca n-as sti, vai ca cei carora nu le cunosc nici macar numele nu mai sunt in viata !

- Pardaillan, miscat fara voia lui. in­tr-adevar. Dar de ce nu o ajuti pe logodnica dumitale in cautarea ei ?

- Giralda e cam salbatica, e tiganca, stiti si dumneavoastra, sau cel putin a fost crescuta de tigani. Are ideile ei, si felul ei de a se purta ; nu spune decat ceea ce vrea ea cu adevarat sa spuna, chiar si mie. Am inteles din spusele ei ca e convinsa ca cercetarile nu pot fi duse la bun sfarsit decat daca le intreprinde per-ional. Cat despre disparitia ei, nu ma nelinisteste, pen­tru ca a mai disparut de cateva ori in acest fel. Stiu ca urmareste o pista. De ce s-o impiedic ? Maine poate ca voi vedea intorcandu-se cu o dezamagire in plus si ma voi stradui s-o consolez.

Pardaillan isi aminti ca Espinosa ii propusese sa-l ucida pe El Torero si se intreba daca aceasta disparitie a tigancii nu ascundea vreo capcana pregatita fiului lui don Carlos.

- Esti sigur, intreba el, ca Giralda lipseste din voia ei si in scopul de care mi-ai vorbit ? Esti convins ca nu i s-a intamplat nimic neplacut ?

- M-a anuntat chiar ea. Urma sa lipseasca o zi sau doua. Dar, continua don Cezar cu un inceput de neli­niste, ce credeti dumneavoastra ?

- Nimic, spuse Pardaillan, de vreme ce logod­nica dumitale te-a anuntat chiar ea. Numai ca, daca pina maine dimineata n-o vei revedea, urmeaza-mi sfa­tul : vino la mine, fara sa mai pierzi nici o clipa, si o vom cauta impreuna.

- Domnule, ma inspaimantati .

- Nu te tulbura peste masura, spuse Pardaillan cu calmul sau obisnuit. Sa asteptam ziua de maine.

Si adauga, schimbind subiectul :

E adevarat ca vei lua parte la corrida

- Da, domnule, raspunse don Cezar cu ochii scaparatori parca adumbrindu-se.

- Nu s-ar putea sa nu iei parte ?

- Cu neputinta, domnule, raspunse El Torero pe un ton categoric.

Si, ca pentru a se scuza, adauga cu un glas ciudat:

- Regele mi-a facut deosebita cinste de a-mi cere sa fiu acolo. Maiestatea sa a impins insistentele sale atat de departe, incat mi-a trimis vorba in repetate randuri si mi-a amintit ca se bizuie pe prezenta mea in arena. Vedeti bine, deci, ca nu pot da inapoi !

- Aha ! exclama Pardaillan, facand unele presupu­neri. Va sa zica o asemenea staruinta e ceva neobisnuit.

- Sigur, domnule. De aceea onoarea pe care mi-o face maiestatea sa e cu atat mai pretioasa, raspunse don Cezar, pe un ton de o ironie miscatoare.

Pardaillan il privi o clipa drept in ochi si apoi se uita la Cervantes, care clatina din cap ganditor. Apoi, aplecandu-se deasupra mesei, spuse aproape in soapta :

- Asculta, de mai multe ori am observat la dum­neata o ciudata emotie cand vorbesti despre rege. Ai fi in stare sa juri ca nu ai vreun resentiment impotriva maiestatii sale Filip ?

- Nu ! raspunse categoric don Cezar. N-as face un asemenea juramant, il urasc pe omul asta ! Mi-am jurat ca nu va muri decat de mana mea, si ati vazut ca stiu sa-mi tin juramintele.

Aceste cuvinte fura rostite pe un ton patimas, care vadea cat se poate de limpede o hotarire de nein­duplecat.

- Fatalitate ! murmura Cervantes ridicand mainile spre cer. Bunicul si nepotul isi doresc unul altuia o moarte cumplita !

"Drace ! isi spuse Pardaillan. Iata un lucru care are darul sa inrautateasca si mai mult situatia.' Si, cu glas tare :

- Si-mi spui asta mie, desi ma cunosti abia de cateva zile ! Admir increderea pe care mi-o arati, mai ales daca ea se manifesta la fel fata de toata lumea, numai ca, daca asa stau lucrurile, n-as da doi bani pe pielea dumitale.

- Va rog sa nu credeti ca as fi in stare sa vorbesc cu primul venit despre chestiunile mele intime, pro­testa Torero. Am fost crescut intr-o atmosfera de mis­ter si de tradare. La varsta cand altii traiesc fericiti si fara griji, n-am cunoscut decat nenorociri si catastrofe si am fost silit sa ratacesc prin ganaderias sau prin munti, ascunzindu-ma ca un criminal si avand drept insotitor si stapan pe un ganadero, pe care-l credeam tatal meu si care era omul cel mai tacut si cel mai banuitor cu putinta. Am invatat, deci, si eu sa fiu nein­crezator si sa tac. N-am spus nimanui, nici macar dom­nului Cervantes, care e un prieten incercat, ceea ce va spun acum dumneavoastra, desi va cunosc abia de cateva zile.

- De ce tocmai mie ? intreba Pardaillan, cu figura lui cea mai nevinovata.

- Stiu si eu ? zise don Cezar cu o tinereasca in­credere. Poate ca din cauza bunatatii pe care v-am deslusit-o in ochii totusi atat de ironici. Poate ca din cauza generozitatii sau a stralucitei dumneavoastra vi­tejii ? Mi se pare ca va cunosc dintotdeauna. O pornire irezistibila ma atrage catre dumneavoastra si incerc un sentiment facut din incredere, respect si afectiune, asa cum nu l-am incercat niciodata, pentru nimeni, asa cum trebuie sa fie, mi se pare, sentimentul pe care-l ai pen­tru un frate mai mare. Scuzati-ma, domnule, poate ca va plictisesc, dar e pentru prima oara cand am destula incredere in cineva ca sa pot vorbi astfel, cu sufletul deschis.

- Sarman printisor ! murmura Pardaillan miscat, in timp ce Cervantes spunea pe un ton grav :

- Cei ca dumneata, don Cezar, inzestrati cu o bu­natate si o sinceritate atat de curata, sunt niste fiinte deosebite, coplesite de imensa haita a fiarelor pe doua picioare care se numesc oameni si care, socotindu-le pe celelalte niste monstri, le haituiesc neincetat si fara Crutare, rivnind sa le sfisie cu dintii. E drept ca, aceste victime ale ferocitatii omenesti, fiind calauzite de un instinct misterios si sigur, sa se recunoasca intre ele dintr-o privire, in asa fel incat cele mai slabe sa se Poata bizui pe cele mai puternice. Ceea ce te face sa te simti la largul dumitale si in siguranta alaturi de domnul Pardaillan, pe care abia l-ai cunoscut, este faptul ca ai recunoscut in persoana lui un monstru asemanator dumitale. Si intrucat, printr-o exceptie care se produce foarte rar, el este si o forta capabila sa tina piept haitei dezlantuite, ai cautat, fireste, instinctiv, fara sa-ti dai seama, sprijinul lui.

- Poetule, spuse Pardaillan cu un aer ganditor, vorbele dumneavoastra mi se par destul de adevarate. Numai ca ati fi putut adauga ca si dumneavoastra insiva faceti parte din aceasta cinstita societate a monstrilor haraziti sa fie inghititi de haita fiarelor. Dar, la dracu, societatea aceasta nu e chiar atat de numeroasa pentru ca dumneavoastra sa aveti dreptul s-o lipsiti de un membru mult mai valoros decat vrea el insusi sa se con­sidere. Cat despre dumneata, don Cezar, iti voi spune ca, daca si eu am invatat sa fiu neincrezator, stiu din experienta cat e de greu sa traiesti mereu inchis in tine. De aceea iti spun : vorbeste, descarca-ti sufletul, te vei simti eliberat, fara sa mai punem la socoteala ca am fi, poate, in masura, sa-ti venim in ajutor. Mai intii de toate, ce stii despre familia dumitale ?

- Nimic, domnule, sau foarte putin. Stiu ca tatal si mama mea sunt morti si totul ma face sa cred ca erau dintr-o familie ilustra.

- Daca e asa, si probabil ca e asa, spuse Cer­vantes, nu trebuie sa regreti prea mult aceasta familie. Vezi dumneata, vitregia vietii formeaza caractere puter­nice, ca al dumitale si ca al domnului cavaler. Crescut in mijlocul unei familii bogate, puternice, celebre, ai fi facut, probabil, parte din haita fiarelor de care vor­beam si poate ca acum ai lupta impotriva acestei familii ca impotriva unui dusman inversunat pentru vreo bu­cata de pamant, pentru vreun titlu, pentru niste fleacuri. Ceea ce ti se pare acum a fi o nenorocire, s-ar putea sa fie, de fapt, o mare fericire.

- Se prea poate, domnule. Marturisesc ca mi-am spus nu o data ceea ce tocmai spuneati dumneavoastra. Dar asta nu face ca durerea si regretele mele sa fie mai mici.

- Cum ai aflat despre moartea parintilor dumitale ? intreba Pardaillan. Cum au murit ei ? Esti absolut sigur ca n-ai fost inselat in privinta asta, cu voie sau fara voie?

El Torero clatina din cap cu tristete :

- Detin aceste informatii de la acel ganadero care m-a crescut si sunt foarte sigur ca el nu m-a mintit. De altfel, de ce ar fi facut-o ? Cunostea in toate ama­nuntele istoria familiei mele, iar daca n-a-vrut niciodata sa-mi dezvaluie anumite lucruri, ca, de pilda, numele parintilor mei, e pentru ca adesea imi repeta : "in ziua in care se va afla de existenta ta, vei fi lasat, poate, in viata, daca nu vei sti nimic despre familia din care te tragi. Dar daca se va banui ca-ti cunosti numele, vei fi un om mort !'

- Cum se face ca omul acesta, care pretindea ca dezvaluirea secretului nasterii dumitale ti-ar fi fatala, a consimtit totusi sa-ti dezvaluie unele amanunte pe care ar fi fost cu mult mai uman sa nu ti le faca cunoscute ?

- Pentru ca - raspunse El Torero pe un ton grav - el socotea ca prima indatorire a unui fiu este sa razbune moartea parintilor sai. Si de aceea mi-a spus si mi-a repetat ca, la putina vreme dupa nasterea mea, tatal si mama mea au murit de moarte violenta, asasi­nati de Filip, regele Spaniei, intelegeti acum de ce am spus si repet ca omul acesta nu va muri decat de mana mea ?

- inteleg, intr-adevar - raspunse Pardaillan, ne-stiind ce sa mai zica sau ce sa faca pentru a-l abate pe tanar de la o asemenea crima monstruoasa. Dar, ia seama ! Cine-ti garanteaza ca regele e vinovat ? Cine-ti garanteaza ca nu vei comite, poate chiar dumneata, cre-zind ca-ti razbuni familia, o crima si mai monstruoasa decat asasinatul de care-l invinovatesti pe rege ?

Don Cezar il privi o clipa pe Pardaillan drept in fata, ca si cum ar fi vrut sa patrunda in adincul gan-durilor lui. Dar Pardaillan isi luase acea infatisare de nepatruns ce nu lasa sa se vada nimic din ceea ce sim­tea cu adevarat. Nereusind sa citeasca adevarul, Torero avu un gest de manie si spuse cu o voce surda, tremu­ratoare, stapinindu-si emotia :

- Gandul ca un om ca dumneavoastra ma poate socoti in stare de un act monstruos imi este de nesuportat. Am sa va spun asadar ceea ce stiu. Si apoi veti judeca daca am sau nu dreptul sa-i razbun pe ai mei. Tanarul isi aduna o clipa gandurile. apoi spuse pe nerasuflate

Tatal meu a fost arestat din ordinul regelui, inchis intr-o temnita, supus la cazne si, in cele din urma, omorit fara judecata, numai la bunul plac al regelui, cum spuneti dumneavoastra in Franta. Mama mea a fost rapita, inchisa intr-o manastire, unde a si murit, otravita, la cateva luni dupa rapirea ei.Tatal si mama mea aveau cam aceeasi varsta pe care o am eu astazi. Eu insumi, pe atunci inca in leagan, imi datorez viata milei unui servitor, care m-a luat cu el si m-a ascuns atat de bine, incat a reusit sa ma fereasca de ura necrutatoare a regalului calau al familiei mele. Averea parintilor mei era considerabila. Regele, din asasin ce era, deveni si hot si puse mana pe bogatiile ce ar fi trebuit sa-mi apartina.

Fiul lui don Carlos se intrerupse un moment ca sa-si treaca mana pe fruntea-i nadusita. Si in timp ce Par­daillan si Cervantes se priveau consternati, el continua, pe un ton din ce in ce mai aspru si muscator

Ce crima comisese tatal meu Era oare vreun dusman declarat al politicii regelui Sau vreun insti­gator la tulburari si revolte Sau, in fine, vreun cri­minal periculos, care punea la cale uciderea regelui Nimic din toate astea Tata gasise in mama mea < femeie pe care o adora si care-i raspundea cu multa dragoste. Regele s-a indragostit nebuneste de femeia supusului sau Obisnuit sa-si vada curtenii injosindu-se pina la-cea mai abjecta slugarnicie, regele a crezut ca si de dataa sta se va intampla la fel. El a avut neso­cotinta d a-si face cunoscuta dorinta, socotind ca sotul se va simti onorat de a-i pune la dispozitie sotia S-a lovit insa de o rezistenta pe care n-au putut-o slabi nici rugamintile, nici amenintarile. Si atunci, gelozia impin-gandu-l pina la crima, ademenitorul de rang mare, ban­ditul incoronat ordona arestarea aceluia pe care-l con-sidera ca pe un rival norocos si, ca sa se razbune, a poruncit sa fie torturat, iar, in Cele din urma, omorat.,' socotind ca dupa moartea sotului sotia ii va ceda Da se intampla ca aceste socoteli mirsave au fost dejucate de fidelitatea sotiei fata de amintirea sotului ucis. mise­leste Atunci iubirea regelui se' transforma intr-o ura turbata: Nereusind sa infranga rezistenta-mamei mele, regele hotari ca ea sa fie otravita. Ura lui salbatica se intinse si asupra copilului nefericitelor sale victime si as fi fost si eu ucis daca, asa cum v-am mai spus, n-as fi fost rapit si ascuns de un servitor credincios.

Don Cezar tacu si ramase pe ganduri. Iar Pardaillan, care-l privea cu un aer induiosat, se gandea :

«Bietul de el ! Dar ce interes a putut avea acel "servitor credincios' sa-i combine aceasta neverosimila poveste care, pe alocuri, atinge in mod periculos. ingro­zitorul adevar ?»

Don Cezar spuse, ridicandu-si privirea inteligenta si patrunzatoare :

- Mai socotiti si acum ca razbunarea mortii parin­tilor mei ar fi o crima monstruoasa ?

XX

CASA DINTRE CHIPAROSI

Pardaillan cauta un mijloc de a evita raspunsul la o intrebare atat de spinoasa, cand fu scos din incurcatura prin sosirea unui personaj care le intrerupse pur si simplu conversatia.

Era o farima de om, negru ca o cartita, uscat ca un vrej, cu o mutra isteata, cu niste ochi vii si deosebit de mobili. Nu-i dadeai mai mult de 12 ani. Nu mai inalt decat masa pe care isi puse pumnii micuti, se aseza in fata lui don Cezar si astepta intr-o atitudine demna.

- Ei bine, El Chico , ce s-a intamplat ? intreba incet tanarul.

- E in legatura cu Giralda - raspunse omuletul m in doi peri.

- I s-a intamplat ceva ? intreba nelinistit El Torero.

- Rapita !

Piciule. in limba spaniola.

- Rapita ? ! repetara intr-un glas cei trei barbati. in aceeasi clipa toti trei fura in picioare si cum

don Cezar, doborat de aceasta veste neasteptata, rostita cu atata brutalitate, ramase mut de uimire, Pardaillan, dind masa la o parte, ii spuse :

- Hai, sa nu ne pierdem cu firea si s-o luam netodic !

Si adresandu-se lui El Chico, care astepta in pozitia plina de demnitate pe care si-o luase, il intreba :

- Tu spui, piciule, ca Giralda a fost rapita ?

- Da, domnule.

- Cand ?

Acum vreo doua ore.

Unde ?

- A trecut pe la Puerta de las Atarazanas.

- Si de unde stii tu asta ?

- Pai, am vazut-o cu ochii mei !

- Povesteste ce-ai vazut.

- Uite, domnule : intirziasem in afara zidurilor si ma grabeam sa ajung inainte de inchiderea portilor, cand am vazut, nu departe in fata mea, o umbra care se grabea si ea catre oras : era Giralda.

- Esti sigur de asta ?

El Chico zimbi, ca unul ce se pricepea.

- Pai, am ochi buni ! spuse el. Si chiar daca n-as fi recunoscut-o, care alta decat Giralda l-ar fi chemat in ajutorul ei pe El Torero ?

- Ea m-a chemat ?

- Cand s-au repezit oamenii aceia asupra ei, a stri­gat : "Cezar ! Cezar ! Ajutor !' Apoi ei i-au aruncat o mantie pe cap si au luat-o cu dinsii.

- Cine sunt oamenii aceia ? Ii cunosti, piciule ?

El Chico avu din nou zambetul lui de om atot-stiutor si spuse cu laconismul acela ce-l scotea din sarite pe deznadajduitul amorez :

- Don Centurion.

- Centurion ! exclama don Cezar. Destrabalatul ala afurisit va muri de mana mea !

- Cine-i Centurion asta ? intreba Pardaillan fara a-l slabi nici o clipa din ochi pe omulet, care, de altfel, nu parea deloc sa se sinchiseasca de el.

- Agentul acela al Inchizitiei, pe care l-ati zvarlit afara ieri - spuse Cervantes.

- Caraghiosul ala a turbat, va sa zica ? !

- Se stie prea bine pentru cine lucreaza ticalosul - murmura Cervantes.

- Pentru cine ?

- Pentru don Almaran, supranumit Barba Roja.

- Barba Roja ? Colosul ala care e totdeauna in preajma regelui ?

- Chiar el ! il cunoasteti, cavalere ?

- Oarecum - raspunse Pardaillan, zimbind usor. Si in sinea lui se gandi : "Al dracului sa fiu daca

nu e Espinosa la mijloc! in fine, sunt aici si voi veghea asupra acestui printisor care mi-a devenit drag'.

Intre timp, don Cezar continua sa-l descoase pe omulet :

- Iar tu, El Chico, ce-ai facut cand i-ai vazut pe oamenii aceia rapind-o pe Giralda ?

- I-am urmarit de departe Pai, noi il iubim p« El Torero !

- Stii cumva unde au dus-o?

- Pai, n-as fi venit sa va caut daca n-as fi stiut! zise El Chico, ridicand din umeri.

- Bravo, Chico ! Condu-ma !

Si, fara sa mai astepte, don Cezar se indrepta spre usa.

- O clipa ! striga Pardaillan, punandu-i-se in cale. Avem tot timpul, ce dracu' !

Si, vazand ca Don Cezar, desi tremurand de nerab­dare, nu indraznea sa i se impotriveasca, ii spuse cu bunatate :

- Ai incredere in mine, n-o sa-ti para rau

- Cavalere, am toata increderea in dumneavoastra, dar, vedeti in ce stare ma aflu !

- Putina rabdare, zau. Daca tot ce ne-a povestit prichindelul asta e adevarat, imi iau intreaga raspun­dere. Doar n-o sa ne varim cu capul inainte in cine stie ce capcana !

- Cum, ati fi de acord ? Pardaillan ridica dispretuitor din umeri.

- Indragostitii astia sunt cu totii niste prosti, ii spuse el lui Cervantes, care se multumi sa dea din cap aprobator.

- Va sa zica, piciule, continua cavalerul, adre-sandu-se lui El Chico, ai vazut cum a fost rapita Giralda, i-ai urmarit pe cei care au rapit-o, stii unde au dus-o si ai alergat sa-i spui toate astea lui don Cezar.

- Da, domnule !

- Bine. Dar, ia spune-mi, de unde stiai tu ca don Cezar se afla aici ?

El Chico paru ca sovaie putin, ceea ce nu scapa pri­virii agere a cavalerului.

- Pai, raspunse , m-am dus la dumnealui acasa si mi s-a spus : "Trebuie sa fie la Hanul Tur­nului'. Si am venit aici, pofitim !

Si, ca si cum ar fi ghicit gandul cavalerului, adauga :

- Daca domnia-voastra tineti la don Cezar, veniti eu el. Apoi, catre Cervantes, care nu scotea nici o vorba : Si dumneavoastra, domnule si toti prietenii dumneavoastra, toti pe care-i aveti. Acum, ca a pus mana pe Giralda, don Centurion n-o va lasa fara sa-si arate putin coltii. Un caine de soi nu-si lasa osul fara sa-l apere ! Va fi bataie, se vor da lovituri. Iar eu n-am chef de asa ceva. Va pot conduce la casa cu pri­cina si apoi raman slujitorul dumneavoastra, dar nu ma mai bag. Ce vreti sa fac, saracutul de mine ! Sunt prea mic !

El Chico parea sincer si, intr-adevar, trebuie ca era. Ascultandu-i vorbele, Pardaillan isi spunea :

"Dac-ar fi la mijloc vreo capcana, cei care au in­tins-o n-ar fi avut, desigur, naivitatea sa-i recomande lui don Cezar sa vina insotit. Dimpotriva, ar fi incercat ,sa-l atraga numai pe el. .Afara de cazul' ;': Si adresandu-se lui El Chico, il intreba :

- Crezi ca Giralda e pazita de multi ?

- Stati sa vedem ! Sunt, mai intii, cei patru care au rapit-o. Apoi e don Centurion. De astia sunt sigur. I-am vazut intrand si n-au mai iesit. Ma gandesc ca trebuie sa mai fie si alti citiva ascunsi prin casa, dar nu pot nici sa afirm cu tarie si nici sa va spun cu precizie. Ascultati ! Cred ca va dati seama ca nu mi-am pus viata in primejdie ca sa vizitez cocioaba aia.

- Sa mergem ! hotari brusc Pardaillan. El Chico porni imediat spre usa.

La un semn al lui Pardaillan, Cervantes veni in stanga toreadorului, in timp ce cavalerul trecea in dreapta lui. Pardaillan era ferm convins ca, daca era vorba de vreo capcana, ea era indreptata impotriva lui don Cezar. Nici o clipa nu-i trecu prin minte ca cel vizat putea fi chiar el.

Nici lui Cervantes nu-i trecu prin minte asa ceva.

In aceste conditii, unica lor grija era sa-l apere pe fiul lui don Carlos, singurul dintre ei care era amenin­tat. Cat despre don Cezar, el nici nu se ducea cu gandul asa de departe. Giralda era in pericol, iar el alerga in ajutorul ei. Altceva,nu mai exista pentru tanarul indra­gostit. Cerul, atat de senin in urma cu doua ore, se in­tunecase si acum nori grei acopereau in intregime luna. Odata iesiti din curtea hanului, se pomenira asadar in plina noapte intunecoasa.

- Incotro ne duci, El Chico ? intreba don Cezar.

- La casa dintre chiparosi.

- Bine, stiu unde ! Mergi inainte, noi te urmam. Fara sa mai spuna nimic, El Chico trecu in fruntea

micii trupe si o porni cu pas apasat.

In timp ce mergea cu ochii la pinda, cu auzul incordat, langa El Torero pe care-l tinea prieteneste de brat. Pardaillan t intreba in soapta :

- Esti sigur de copilul asta ?

- Ce copil, domnule ? El Chico ?

- Da. desigur.

- Pai. El Chico nu-i un copil. Are douazeci de ani arfi, poate si mai mult. In ciuda staturii sale minuscule, e totusi un barbat foarte bine legat, asa cum ati putut observa. N-are nici un betesug. E un pitic, un pitic dragut, dar un barbat in lege ! Sa nu cumva sa-i spuneti ca-e un copil, e foarte sensibil in privinta asta si nar- intelege de gluma.

- Aha ! E un barbat ! Cu atat mai rau ! Pe toti dracii ! As fi preferat sa fie un copil !

- De ce ?

- Nimic, o idee de-a mea. Dar, in sfarsit, barbat | sau copil, cine e piticul asta ? De unde-l cunosti ? Esti sigur de el ?

- Marturisesc ca nu stiu cine e Nimeni nu stie. Nici macar el. I se spune El Chico din pricina staturii sale. De unde-l cunosc ? Fiind prea firav ca sa se in­deletniceasca cu vreo meserie, pe care, de altfel, nimeni nu si-a batut capul sa-l invete, rataceste pe strazile orasului si traieste si el cum poate, din pomeni. Cand il intalnesc, ii dau citiva reali si atunci e fericit ca un rege. intr-o zi i-am luat apararea impotriva unei bande de puslamale care-l bateau. De atunci mi-a aratat in­totdeauna oarecare simpatie. Daca e devotat ? Cred ca da, totusi, n-as baga mana-n foc.

- In sfarsit, murmura Pardaillan, sa mergem mai departe, vom vedea ce se va mai intampla.

Restul drumului se desfasura in tacere. Pardaillan ramase tot timpul in garda si se mira chiar vazind ca nu se produsese inca un atac, cand El Chico se opri, in sfarsit, in fata usii din mijloc a casei dintre chiparosi.

- Aici e ! sopti el.

"La urma urmelor, se gandi Pardaillan, poate ca m-ar inselat ! Prea sunt neincrezator, zau asa !''

In dreptul portii se afla o borna, chiar linga zid, ca sa-l fereasca de stricaciuni.

El Chico o arata celor trei barbati, spunandu-le pe nerasuflate :

- Uitati, e destul de usor !

Pardaillan masura din ochi inaltimea bornei si zimbi : escaladarea zidului, de pe o asemenea treapta, era o nimica toata.

El Chico continua :

- Ocoliti aleile, caci pietrisul face zgomot, umblati pe gazon. Cu putina iscusinta, puteti izbuti fara nici o batalie ; ar fi de preferat, caci nu sunteti decat trei ! Desigur ca cei dinauntru dorm. Giralda, insa, nu doarme. Eu va astept aici si, daca se iveste vreo pri­mejdie, va anunt fluierand asa :

Si omuletul lasa sa se auda un fluier care imita per­fect tipatul unui huhurez.

- De ce nu vii cu noi ? il intreba Pardaillan, poate cu un rest de neincredere.

El Chico schita un gest de spaima.

- Nu, zise el cu vioiciune, nu intru acolo. Pai, ce-o sa ma fac eu daca voi o sa va bateti ? V-am con­dus, restul va priveste, asta e !

Don Cezar, care se grabea sa treaca de partea cea­lalta a zidului, ii intinse portofelul, spunandu-i :

- Ia asta, El Chico. Dar nu ma socotesc achitat fata de tine cu atat de putin. Orice s-a intampla, de aici inainte voi avea grija de tine.

El Chico sovai o clipa, apoi lua portofelul spunand :

- Mi-am si primit plata, domnule. Dar trebuie totusi sa traiesc, asta-i !

- De ce spui ca ti-ai si primit plata ? il intreba Pardaillan, simtind o intonatie ' ciudata in raspunsul omuletului.

Acesta ii raspunse pe tonul cel mai natural :

- Am spus ca mi-am si primit plata pentru ca sunt multumit ca i-am facut un serviciu lui don Cezar.

Parasindu-l pe micul lor ghid, cei trei barbati se urcara pe borna si escaladara in graba zidul, de pe care sarira in gradina casei dintre chiparosi.

Don Cezar vru sa se repeada imediat, dar Pardaillan il retinu, spunandu-i :

- Usurel, usurel. Sa nu ne expunem la o nereu­sita, grabindu-ne prea tare. E momentul sa actionam cu prudenta si, mai ales, in tacere. Trec eu primul, ca cercetas, dumneata, don Cezar, dupa mine ; iar dum­neavoastra, domnule de Cervantes, veti incheia coloana. Sa nu ne pierdem din ochi. Si acum, sa nu se mai auda nici o vorba.

In ordinea pe care o stabilise, Pardaillan incepu sa inainteze cu prudenta, evitand aleile acoperite cu nisip, asa cum ii recomandase pe buna dreptate El Chico) spre aripa ce se afla in fata lui.

Usile si ferestrele erau inchise. Nu se vedea nicaieri nici o geana de lumina. in partea asta totul parea cu­fundat intr-un somn adine.

Pardaillan inconjura casa si ajunse la aripa cealalta, la fel de intunecata, si tacuta ca si prima. Merse mai departe si ajunse la cea de-a treia aripa a casei.

De aici, printr-o fereastra de la parter situata chiar in colt, strabatea un fir de lumina printre niste obloane care nu erau bine trase.

Pardaillan se opri.

Pana in clipa aceea, totul i se paruse ca decurge cum nu se poate mai bine. Acum se punea problema de a ajunge la fereastra si de a vedea ce se petrece inauntru.

Pardaillan le arata fereastra celor doi tovarasi ai sai si, fara sa scoata o vorba, isi continua drumul, dublindu-si atentia.

Totul parea sa le fie prielnic. Calcau pe o iarba deasa care inabusea zgomotul pasilor si mergeau de-a lungul a numeroase desisuri, indaratul carora le-ar fi fost usor sa se ascunda in caz de primejdie.

Pardaillan ocoli un desis care se afla la citiva pasi de fereastra. Don Cezar si Cervantes il urmara, unul dupa altul, si nu observara nimic neobisnuit. Odata trecuti de desisul acesta, nu le mai ramanea decat sa strabata o mica peluza ce se intindea pina sub fereastra.

In spatele lui Cervantes, din mijlocul desisului, unde nu observara nimic neobisnuit, se ivira deodata niste umbre. Acestea se tirira mai intii in liniste, apoi se ridicara brusc, executand intr-o perfecta unitate de mis­cari, urmatoarea manevra :

Doua maini il apucara de gat pe scriitor si-i inabusira strigatul pe care era gata sa-l scoata. Trantindu-i o mantie pe cap, il infasurara strans in ea cu repezi­ciune, mai-mai sa-l sufoce. Niste brate vanjoasc il apucara de maini si de picioare, il ridicara ca pe un fulg si inainte ca Cervantes sa-si dea seama ce i se intam­plase, il tirira in desis.

Toate acestea se petrecura cu o iuteala fulgeratoare, fara nici un zgomot, fara nici un fel de zguduire si fara ca Torero sau Pardaillan, care se aflau ceva mai de­parte, sa-si dea seama de ceva.

In desis, una dintre umbre ii scoase cu dibacie man­tia lui Cervantes si, infasurandu-se in ea, porni, fara sa stea pe ganduri, spre don Cezar si Pardaillan, cu miscari ce se sileau sa le imite pe acelea ale prizo­nierului.

Un glas rosti poruncitor :

- Sa fie dus afara, fara sa i se faca vreun rau ! Si Cervantes, pe jumatate sugrumat, se pomeni dus

in afara curtii, intr-un timp cu siguranta, mai scurt decat ii trebuise ca sa intre acolo.

In vreme ce Cervantes era rapit cu atata iscusinta, Pardaillan si Cezar ajunsera sub fereastra luminata.

Am spus ca aceasta era situata la parter. Dar era un parter destul de ridicat pentru ca un om, fie el chiar si inalt, sa nu poata ajunge pina la obloane ca sa arunce o privire indiscreta in interior.

In dreapta si in stanga ferestrei se aflau doi arbusti, plantati in doua lazi mari. Lui Pardaillan, care-si petre­cuse ziua zbatandu-se in plasa lui Espinosa, si care avu­sese prilejul sa-si dea seama, pe pielea lui, cat de preva­zator era inchizitorul, i se paru cu totul ciudat faptul ca cele doua lazi se gaseau tocmai acolo, sub singura fereastra luminata din toata casa aceea misterioasa.

- S-ar spune ca au fost puse aici anume ca sa ne usureze treaba, bombani el.

Dintr-o singura privire, examina obloanele si-si spuse: "Ciudat ! Obloanele astea par cam subrede. Lumina trece prin nenumarate gauri si crapaturi. Drace ! O fereastra atat de prost pazita, la parterul unei case care pare pazita peste tot ! Nu-mi miroase a bine.'

Dar, in timp ce Pardaillan se tot uita si se gandea. El Torero, nerabdator ca orice indragostit, trecuse la actiune. Adica, fara sa-si faca prea multe probleme cum isi facea cavalerul, trase una dintre cele doua lazi linga fereastra, se catara pe ea lipindu-si ochiul de una din acele numeroase crapaturi care i se parusera suspecte lui Pardaillan, si privi inauntru.

- E acolo ! exclama el cu voce tare, uitand de orice prudenta.

Auzind aceasta exclamatie, Pardaillan privi in jurul lui. In clipa aceea, omul care se invaluise in mantia lui Cervantes se apropie prevazator, intocmai cum ar fi facut romancierul. Pe intuneric, Pardaillan il lua drept Cervantes si, neparandu-i-se nimic suspect, dintr-o saritura fu linga don Cezar, si privi la randu-i pe fereastra, uitand dintr-o data de toate temerile lui.

Intinsa pe un pat chiar in fata ferestrei, Giralda parea ca doarme adine. Nu incapea nici o indoiala ca era chiar ea, si apoi indragostitul nu s-ar fi putut insela in privinta asta.

Don Cezar si Pardaillan se privira si se intelesera din ochi. Proptindu-se de lada, apucara obloanele si trasera de ele din rasputeri. Obloanele se deschisera fara prea mare greutate si fara nici un zgomot, ceea ce in clipa aceea era lucrul cel mai important.

Inlaturand aceasta piedica, cei doi se asezara cat putura mai bine pe pervaz, in asa fel incat sa poata deschide fereastra fara zgomot, cum deschisesera si obloanele. in clipa aceea, o usa se deschise si in odaie intra un barbat, care se apropie de Giralda si o privi o clipa, cu o expresie patimasa, ce-l facu pe don Cezar sa paleasca. Apoi, aplecandu-se, barbatul o lua in brate pe fata, al carei trup paru sa se legene, moale, parca lipsit de viata. incarcat cu pretioasa-i povara, care nu parea sa atirne prea greu in bratele-i vanjoase, omul se indrepta din sale si porni spre usa prin care intrase.

- Repede ! racni don Cezar, izbind cu umarul in fereastra. O ia cu dinsul !

Pardaillan isi scoase sabia, impinse si el cat putu de tare fereastra, care se deschise cu zgomot, si sari in incapere. in aceeasi clipa, auzi un strigat infricosator.

Cand simti ca fereastra cedeaza sub presiunea lor, don Cezar se pregati sa Sara. in aceeasi clipa, insa, se simti apucat de picioare si tras indarat si scoase stri­gatul acela auzit de Pardaillan in timp ce sarea.

Tras cu brutalitate pe pamant, El Torero fu inhatat, imobilizat si azvarlit afara, intocmai cum fusese si Cer­vantes. Cat despre Pardaillan, el apucase sa sara.

Cand picioarele-i atinsera podeaua, simti cum aceasta tremura si se prabuseste sub el si se pomeni cazind undeva, in intuneric.

Instinctiv, intinse bratul ca sa se agate de ceva si, in cadere, sabia, izbindu-se de vreun obiect, ii scapa din mana. El insusi cazu gramada, cu o puternica izbitura. Din fericire, adincimea nu era mare ; cavalerul nu se lovi prea tare, dar se trezi in bezna cea mai neagra.

- Uf ! ofta el. Nu ma asteptam la o asemenea cadere !

Apoi, recapatandu-si dispozitia ironica, pe care o avea in anumite imprejurari, spuse :

- Mi se pare ca se repeta povestea capcanelor atat de abil manevrate ale domnului Espinosa. Dar, afu­risita treaba ! Asta nu mai e joaca, e prea mult pen­tru o singura zi si daca in fiecare zi voi trece prin atatea emotii, nu va mai fi chip de trait. Pe legea mea, strasnica festa mi-au jucat ! Nu-i mai putin ade­varat ca sunt un nerod si ca e normal sa mi se intample ceea ce mi se intampla. Cu alt prilej voi fi mai istet, daca totusi nu-mi voi lasa pielea intr-una din aceste capcane atat de grosolane, incat pina si un pui de vulpe nevinovat le-ar mirosi de departe, in timp ce eu intru orbeste in ele, desi s-ar cuveni sa fiu, macar datorita varstei si experientei mele, o vulpe sireata .

Dupa ce se dojeni si se ocari bine, cum obisnuia ori de cate ori cadea victima vreunei intamplari ingro­zitoare de care se socotea numai el vinovat, in cazul de fata, pe nedrept, pe cat se pare, pentru ca nu stiuse s-o prevada sau s-o ocoleasca, se ridica, se scutura si se pipai.

- Bine, mormai el, nu mi s-a rupt nimic in mine. E drept ca mereu imi lipseste cate putin creier, in rest, merge. Sabia mi-a sarit, probabil, sus, in ca­mera. Din fericire, mi-a ramas pumnalul. E putin, dar in fine, la nevoie vom incerca sa ne descurcam si asa.

Si gandind astfel, isi duse mana la sold ca sa se in­credinteze ca pumnalul era la locul lui. Constata insa ca, desi teaca era bine legata de centiron, in schimb lama disparuse.

- Din ce in ce mai bine ! se infurie el. Dac-ar sti tata de patania asta, n-ar pierde ocazia sa ma felicite : "Admirabil, cavalere, mi-ar spune el, iata 'acum te lasi si dezarmat in tacere, fara sa pricepi nimic ! Fir-as al dracului ! Grozav ma ocroteste soarta.

Si tot bombanind asa facu, pe bijbaite, ocolul tem­nitei sale. Dar asta nu dura mult.

- La naiba ! marai el, plescaind din limba. Nu e prea mare ! Si nici o mobila, nici macar niste paie. Cum o sa-mi petrec noaptea pe lespezile astea ?." Din fericire, sunt frant de oboseala si o sa dorm si asa. Si tavanul, la care ajung cu mana ! Cavoul asta sea­mana, desi e de piatra si ceva mai mare, cu dragutul de sicriu in care m-a inchis azi-dimineata eminenta sa cardinalul de Espinosa. Na ! Ce-o mai fi si asta ?

Tot orbecaind asa, simti ca-i luneca ceva pe sub picioare si auzi un zgomot ca un fosnet usor pe lespezi. Se apleca si cauta, pipaind.

- Ia te uita ! Un pergament ! Dar, drace, e in­tuneric bezna aici Sa fie oare pentru mine ? Nu, desigur ca nu, caci altfel s-ar fi facut si lumina, ca sa-l pot citi. Atunci o fi un pergament ratacit ? Poate. Voi vedea mai tirziu, caci tot nu pot face altfel.

Isi vari pergamentul in tunica si incepu din nou sa se gandeasca cu glas tare :

- De fapt, cine m-a pus intr-o situatie atat de ne­placuta ? Espinosa ? Fausta ? Ei si ? La urma urmei, sunt prizonier si oricare din ei mi-ar fi facut figura asta, stiu foarte bine ca nici din prietenie si nici din vreo grija deosebita n-am fost varit, acesta e cuvan­tul, in locul asta care n-are nimic fermecator Si acum ce vor face cu mine ? Desigur ca nu ma aflu intr-o temnita obisnuita. Atunci, ce-o fi ?

Se intrerupse, simtind un miros puternic in jurul lui.

- Drace, dar ce fel de parfum e asta ? Totusi, nu ma aflu in buduarul unei femei frumoase ! Aha, pe toti dracii, am ghicit ! Fausta ! Care alta femeie decat Fausta ar fi in stare sa intre de buna voie intr-un mormant ca asta ? Cu atat mai mult, cu cat incep sa am niste senzatii ciudate. Mi se ingreuneaza respira­tia. Imi simt capul greu sunt amortit ma fura som­nul Fausta ! Hei, pe Pilat, blestemata de Fausta a trecut pe aici !

Si, cu un zimbet zeflemitor, inexplicabil intr-o ase­menea imprejurare, isi spuse in gand :

"Tare as vrea sa stiu ce-a mai putut sa nascoceasca de data asta, dupa ce-a incercat sa ma asasineze in fel si chip'.

Ca pentru a-i da raspunsul la aceasta intrebare, o ferestruie, larga de o palma, se deschise chiar in clipa aceea, drept in tavan. O foarte slaba raza de lumina cobori prin deschizatura si in aceeasi clipa, un glas pe care Pardaillan il recunoscu numaidecat rosti :

- Pardaillan, ai sa mori !

- Doamne ! exclama Pardaillan. Din clipa in care dulcea Fausta imi adreseaza cuvantul, nici n-ar putea sa fie vorba de altceva decat de moarte. Sa vedem ce-mi mai pregateste.

- Pardaillan, urma Fausta fara sa se arate, am vrut sa mori de sabie si ai scapat de sabie ; am vrut sa mori inecat si ai scapat din apa ; am vrut sa mori in foc si ai scapat din incendiu. M-ai intrebat : "La ce stihie ai sa mai recurgi?' iti raspund: "La aer'. Aerul pe care-l respiri, Pardaillan, este otravit. Peste doua ore nu vei mai fi decat un cadavru.

- Iata, deci, explicatia pe care o cautam. inchipu-ie-ti, doamna, ca eram surprins de mirosul pe care-l simt in jurul meu si, poate ca nu ma vei crede, dar, pe cuvantul meu, m-am gandit imediat la dumneata.

- Te cred, Pardaillan, rosti Fausta pe un ton grav. Si ce ai gandit ?

- M-am gandit, raspunse Pardaillan cu raceala, ca nu exista pe lumea asta decat o singura femeie in stare sa coboare de buna voie intr-o asemenea groapa: dumneata, doamna. M-am gandit ca daca Fausta a coborit in groapa asta, nu putea s-o faca decat pentru a aduce moartea si pentru a transforma groapa intr-un mormant. Iata la ce m-am gandit, doamna.

- Te-ai gandit bine, Pardaillan, si vei muri ucis de aerul pe care-l respiri si pe care l-am otravit.

Convorbirea aceasta macabra intre doua fiinte care, fara sa se vada (una din ele se si afla, ca sa zicem asa, in mormant) isi vorbeau prin zidul gros al unui pla­fon si care, pe un ton calm si parca detasat, isi spu­neau niste lucruri infioratoare, avea ceva fantastic. To­tusi, Pardaillan raspunse :

- Sa mor ! Sa mor ! O spui inainte de vreme, doamna. Dar, vezi dumneata, am plamani puternici si. batu-m-ar Dumnezeu, cred ca sunt omul in stare sa reziste la toate otravurile cu care ai avut grija sa pin-garesti aerul in cinstea mea. Imi pare destul de rau pentru dumneata, doamna, care ti-ai bagat in cap sa ma ucizi cu orice pret, prin orice mijloc si dracu sa ma ia daca stiu pentru ce !

- Pentru ca te iubesc, Pardaillan, raspunse Fausta cu glas mohorit.

- Ei, pe dracu ! Asta ar fi un motiv ca, dimpotriva, sa ma lasi sa traiesc. Eu, cel putin, am vazut ca intot­deauna oamenii care iubesc cu adevarat tin la viata fiintei iubite mai mult decat la propria lor viata. Ori­cum ar fi, doamna, cred ca voi scapa de.otrava dumi­tale asa cum am scapat si de la inec si din foc.

- Poate ca da, Pardaillan, dar chiar daca scapi de otrava, ramai totusi condamnat la moarte.

- Te rog sa-mi explici putin cum vine asta, doamna, daca nu ti se pare cumva ca sunt prea curios.

- Vei muri de foame si de sete.

- Drace ! Asta ar fi groaznic, mai ales ca, in nai­vitatea mea, mi-a fost rusine sa te cred in stare de o asemenea monstruozitate. Cum ne mai inselam !

- Stiu, Pardaillan, e o moarte inecata si ingrozi­toare. As fi vrut sa te scutesc de ea si de aceea am recurs la otrava. Roaga-te lui Dumnezeu ca otrava sa-si faca efectul, e singura ta sansa de a scapa de chinurile foamei.

- Bine ! zise cavalerul. Recunosc aici spiritul dumi­tale de prevedere. Te temi atat de mult sa nu-ti scap din mana, incat ti-ai spus ca doua masuri de precautie sunt mai bune decat una singura.

- E adevarat, Pardaillan. Ba am luat nu doua, ci toate masurile posibile. Vezi usa asta de fier care-ti in­chide mormantul ?

- N-o vad, doamna, zau ! N-am ochi de bufnita ca sa vad prin intuneric. Dar daca n-o vad, in schimb am recunoscut-o cu degetele.

- Usa aceasta, a carei cheie a fost aruncata in fluviu, va fi zidita in cateva ore. Mecanismul care ac­tioneaza plafonul prin care ai coborit va fi distrus, iar camerei in care ma aflu i se vor zidi usile si ferestrele Atunci vei fi izolat de lume vei fi zidit de viu, nimeni nu va banui ca te afli aici, nimeni nu te va putea auzi daca strigi dupa ajutor, nimeni nu va putea sa patrunda la dumneata, nici macar eu. Intelegi, Par­daillan, ca esti definitiv condamnat si ca nimic pe lume nu te mai poate salva acum ?

- Fleacuri ! in zadar ingramadesti in calea mea obstacol peste obstacol, voi scapa de otrava, nu voi muri de foame si voi iesi de aici viu. Singurul avan­taj pe care-l vei avea de pe urma acestei noi dovezi de dragoste pe care ai tinut sa mi-o dai, caci, nu-i asa, ca sa-mi dovedesti iubirea doresti din rasputeri sa ies din randul celor vii ?

- Da, Pardaillan, trebuie sa mori pentru ca te iu­besc ! spuse Fausta cu o voce gatuita.

- Adevar graitam, spuse Pardaillan in batjo­cura. Darar ciuma in mine daca pricep ceva din felul asta de a indragi oamenii, spuneam deci ca singurul avantaj pe care-l vei obtine de pe urma acestei noi dovezi de iubire va fi ca va mai creste putin contul nostru, pe care va trebui sa-l lichidam intr-o zi si zau ca-l vom lichida, de nu, sa nu-mi mai spui Par­daillan !

Aceste ultime cuvinte fura rostite pe un ton care nu mai lasa nici o indoiala asupra intentiilor cavalerului, intentii prea putin binevoitoare, precum e usor de inteles.

Comediana geniala in anumite privinte, Fausta era, in alte privinte, pasionat de sincera si de increzatoare, intr-un fel, era o iluminata. Credinta fierbinte pe care o avusese in misiunea ei slabise cu timpul din pricina repetatelor lovituri pe care le primise. Ea nu disparuse de tot, dar ceea ce o mana acum era orgoliul; la teme­lia tuturor hotaririlor Faustei statea spiritul dominator, pe care-l, mostenise de la familia Borgia, din care se tragea.

Zvarlita de pe ametitoarele culmi pe care o inal­tase si o mentinuse multa vreme credinta ei, se ridicase strivita, descumpanita, si din cale-afara de mirata, vazindu-se trasa inapoi pe pamant cu brutalitate, ea care se proclamase "fecioara', ea care, in mod sincer, se credea "trimisa' si "aleasa' lui Dumnezeu.

Si cine era cel care o doborase ? Pardaillan.

De atunci incepu sa fie stapinita de superstitii, care laolalta cu spaima ce i se cuibarise in sufletul, pina atunci neamblanzit, ii surpau increderea in sine.

Multa vreme crezuse ca omorandu-l pe Pardaillan va face sa dispara din sufletul ei aceste noi simtaminte care o chinuiau amarnic.

Pardaillan rezistase la toate loviturile primite din partea ei. intocmai ca si pasarea Fenix din legenda, omul acesta reaparea ori de cate ori Fausta credea ca-l omorase, ca-l omorase o data pentru totdeauna.

Si ori de cate ori reaparea, el ii spulbera planurile cele mai iscusite, cladite de ea cu truda si cu migala.

Uimirea facuse asadar loc spaimei. Si, amestecan-du-se si superstitia, Fausta aproape ajunsese sa creada ca omul acesta era de neinvins, ba mai mult : nemuritor. De aici pina la a crede ca Pardaillan era piaza ei rea impotriva careia degeaba si-ar fi irosit puterile, de aici pina la a crede ca Pardaillan va scapa inevi­tabil din toate capcanele pe care i le intindea, pina cand va cadea ea insasi sub vreuna din loviturile lui, nu era decat un pas, pe care-l facu repede.

Fausta se lupta cu hotarire, cu indirjire. Dar isi pierduse increderea in sine, fusese cuprinsa de indoiala si-si spunea ca absolut nimic nu-i va mai folosi, ca orice-ar fi facut era in zadar, ca Pardaillan, inferna­lul Pardaillan, mereu inviat din morti, va iesi si de asta data din mormantul in care-l varase, ca sa-i dea lovitura de gratie.

E usor de inteles, in asemenea conditii, efectul pe care trebuia sa-l fi produs vorbele lui Pardaillan, care afirma cu atata liniste si siguranta ca va scapa si de otrava, si de chinurile foamei.

Dar nu era deloc laudarosenie din partea lui, asa cun ar putea crede ! Datorita unui sir de experiente, deosebite de acelea ale Faustei, vazind ca de fiecare data scapa, ca prin minune, din cele mai strasnic urzite incercari ale ei de a-l omori, ajunsese si el sa creada, sincer, ca in acest tragic si lung duel, el, Pardaillan o va birui pe vajnica si incapatinata lui dusmanca.

Iata de ce, oricat de grava ar fi fost situatia in care-l punea Fausta, el era sigur ca va iesi la momentul potrivit, caci stia ca pina la urma trebuia sa triumfe.

Cand Pardaillan afirma ca va iesi viu din mormantul in care se afla, Fausta se infiora si incepu sa se intrebe, nelinistita, daca-si luase chiar toate masurile de preve­dere necesare, daca nu cumva, cand cercetase in ama­nuntime locul acesta, nu-i scapase din vedere vreo por­tita de iesire. Si, cu glas sovaitor, il intreba :

- Crezi, oare, Pardaillan, ca vei scapa si acum la fel ca in alte dati ?

- Pe toti dracii, da ! o asigura Pardaillan.

- Ce te face sa crezi asta ? il intreba Fausta cu un glas intretaiat.

Atunci, cu o ironie muscatoare, care o facu sa in­ghete, cavalerul ii raspunse :

- Faptul ca, asa cum ti-am mai spus-o, avem niste socoteli infricosatoare de incheiat. Si faptul ca vad, in sfarsit, ca nu esti o fiinta omeneasca, ci un monstru de perversitate si de rautate, si ca a te cruta, asa cum as fi facut-o pina astazi, ar fi mai mult decat o nebu­nie, ar fi o crima. In sfarsit, faptul ca m-ai scos din fire si ca sunt hotarit sa te zdrobesc Ti-a fost scris, pesemne, sa fii biruita de Pardaillan, ca sa nu mai poti omori, asa cum ai dori, si ca trebuie sa ies viu de aici. Acum, cand mi-am dat seama ca nu esti o femeie, ci un monstru nascut din infern, ti-o spun cu toata since­ritatea : Fereste-te, doamna, fereste-te bine, caci in ziua in care mana aceasta se va abate asupra-ti, s-a ispra­vit cu Fausta ; isi va ispasi toate crimele, iar lumea va fi eliberata de o asemenea calamitate.

Cat timp Pardaillan se multumise sa-i explice, de ce era sigur ca va scapa de loviturile ei, Fausta il ascultase, infiorata, cu atat mai mult cu cat, stapinita de superstitii, isi repeta, innebunita de spaima, in gand :

"Da, o sa scape, asa cum spune, asa e scris, e de neinlaturat. Fausta nu poate sa-l nimiceasca pe Par­daillan, pentru ca Pardaillan trebuie s-o omoare pe Fausta !'.

Dar cand Pardaillan, din ce in ce mai enervat si mai insufletit pe clipa ce trecea, o asigura ca in curand va veni ziua in care-si va lua revansa si o va face sa-si ispaseasca crimele, caracterul de neamblanzit al acestei femei extraordinare reusi sa-si domine sla­biciunea.

Asemenea vorbe, venite de la cineva care nu ame­ninta decat foarte rar si niciodata in van, l-ar fi infri­cosat chiar pe omul cel mai puternic si mai curajos ; dar pe Fausta, departe de a o face sa se dea batuta, sau sa se sperie, amenintarile lui o indirjira si mai mult, otelindu-i din nou firea, apriga si bataioasa.

Ea isi recapata intr-o clipa stapinirea de sine si sangele rece si-i raspunse lui Pardaillan pe un ton foarte calm :

- Fii linistit, cavalere, ma voi feri cum voi putea mai bine si voi face in asa fel, incat mana dumitale sa nu se mai abata asupra nimanui, niciodata.

- Ramane de vazut, mormai Pardaillan. Chiar te-as sfatui sa procedezi astfel. Dar te rog sa ma scuzi, doamna, daca ma port cu dumneata neceremonios. Nu stiu daca e efectul otravii pe care mi-ai oferit-o cu atata darnicie, dar e sigur ca pic de somn. Sa curmam, deci, aceasta convorbire interesanta si permite-mi sa ma culc pe dalele astea care nu sunt deloc moi si cu care care trebuie, totusi, sa ma multumesc, deoarece n-ai catadicsit sa-i acorzi condamnatului la moarte, ce sunt, nici macar o biata gramajoara de paie, ceea ce ar fi fost, totusi, ceva mai uman. Asta, fara suparare. Si acestea fiind zise, buna seara !

Si Pardaillan, care, sub influenta miazmelor otravite emanate de pastila aceea otravita, simtea cum intr-ade­var il parasesc puterile si cum ii vijiie capul, se inveli in mantie si se intinse cat putu mai bine pe dalele reci.

- Adio, Pardaillan, ii spuse incetisor Fausta.

- Nu, nu adio, pe toti dracii ! ii raspunse ironic, pentru ultima oara, Pardaillan pe jumatate adormit. Nu adio, la revedere ! La naiba ! Vom mai avea prilejul sa ne vedem. Avem, doar, niste socoteli.

Ultimele cuvinte i se stinsera pe buze, iar el ramase nemiscat, teapan ca un cadavru, adormit, poate chiar mort.

PARTEA a II-A

XXI

CENTURION IMBLANZIT

Fausta astepta o clipa, ascultand cu atentie, dar nu mai auzi nimic,decat palpitatiile propriei sale inimi care batea de doua ori mai repede.

Il striga pe Pardaillan, ii vorbi. Nu auzi nici un ras­puns, desi statea cu urechea ciulita.

Atunci se ridica, iesi incet si, pe deplin increzatoare in masurile ei de siguranta, nu socoti necesar sa mai inchida usa dupa ea.

Merse sa se aseze in cabinetul in care am vazut-o stand de vorba cu Centurion. Acolo, nemiscata in foto­liu, medita multa vreme. in mintea ei, cu incapatinarea unei obsesii, staruia o intrebare :

"Nu cumva Magni m-a inselat ? E narcotic sau otrava ?'

Intrebarea asta mai putin insemnata ducea in mod inevitabil la intrebarea de capatenie, la singura care avea insemnatate pentru ea :

- E mort sau numai adormit ?

Cu rasuflarea taiata, suferind o adevarata tortura fizica la gandul ingrozitorului act pe care-l savarsise, Fausta tragea, in mod logic, toate concluziile, cu o luciditate pe care nici durerea adevarata, nici spaima nascuta din nesiguranta nu ajungeau s-o intunece.

- Daca e mort, totul s-a sfarsit. Eliberata, de iubirea aceasta pe care Dumnezeu mi-a impus-o ca pe o incercare, sufletul meu, victorios, redevine invurnelabil. Imi pot relua misiunea cu incredere, sigura ca deaci inainte voi birui, pentru ca singurul obstacol care-mi statea in cale a fost inlaturat prin vointa mea. Daca e numai adormit, atunci poate ca trebuie sa iau totul de la inceput. Cu Pardaillan nu se stie niciodata. Dac-as putea patrunde pina la el, o lovitura de pumnal in timp ce doarme si totul s-ar sfarsi. Nefericita idee am avut poruncind sa se arunce cheia cavoului ! Masurile de prevedere pe care le-am luat se intorc impotriva mea. Eram atat de convinsa ca am facut bine asa cum am facut, dar siguranta acestui om ce nu poate fi rapus mi-a aruncat indoiala si nehotarire in suflet. Si acum, va trebui sa astept zile intregi si in vreme ce el va agoniza, poate, in mormant, eu voi agoniza din pri­cina nesigurantei, a nelinistii si a fricii, da, a fricii, pina in ziua cand voi avea, in sfarsit, certitudinea ca el nu mai exista. Ce incet va trece timpul, ucigator de incet !

Multa vreme ramase astfel, dusa pe ganduri si faurandu-si tot felul de planuri. In sfarsit, luind o hotarire ferma, lovi intr-un clopotel.

La aceasta chemare aparu un om care se pleca slu­garnic in fata ei. Omul acesta era agentul Inchizitiei si falsul var al lui Barba Roja, don Centurion.

- Maestre Centurion, i se adresa Fausta pe un ton de suverana, marturisesc ca nu m-am inselat in privinta dumitale. Condus de maini indemanatice si puternice, ai putea fi un ajutor pretios. Te-ai achitat ono­rabil de feluritele misiuni pe care ti le-am incredintat numai in scopul de a te pune la incercare. Ai executat, recunosc, cu inteligenta si sirguinta ordinele mele. Con­simt sa te iau definitiv in serviciul meu.

- Ah, doamna ! exclama Centurion, in culnea fericirii. Va rog sa credeti ca zelul si devotamentul meu.

- Fara vorbe de prisos, il intrerupse Fausta distanta. Principesa Fausta plateste regeste, pentru a fi servita cu zel si cu devotament. Interesul, dupa cum prea bine stii si dumneata, care esti un subtil cazuist, este cea mai sigura garantie a fidelitatii oamenilor. In­teresul pe care-l ai imi garanteaza deci si zelul, si de­votamentul dumitale. Despre fidelitate vom vorbi mai tirziu. Pentru moment, esential este sa te patrunzi bine de adevarul ca nu vei gasi niciodata un stapan mai bun ca mine.

- E adevarat, doamna, marturisi cu umilinta Centurion, si de aceea consideram drept un mare si o onoare deosebita intrarea mea in serviciul unei principese atat de puternice ca dumneavoastra.

Fausta aproba din cap. cu gravitate, si continua linistit :

- Dumneata, maestre Centurion, esti sarac, necu­noscut si dispretuit de toata lumea, mai ales de cei care te folosesc. Esti un om instruit, inteligent, lipsit de Scrupule si, totusi, in ciuda superioritatii dumitale in­telectuale de netagaduit, vei ramane ceea ce esti : omul afacerilor murdare, un amestec ciudat si monstruos de asasin platit, spion, preot, spadasin si tot ce se poate mai josnic si mai rau. Esti folosit sub tot felul de forme, dar oricare ar fi serviciile pe care le aduci, nu ai sansa sa te ridici deasupra acestei proaste conditii. Cei care le folosesc au tot interesul ca sa te tina in umbra.

- Vai, doamna, ceea ce-mi spuneti cu atata since­ritate si fara crutare e foarte adevarat ! zise Centurion, pe a carui fata nu se putea citi daca vorbele acestea, e un adevar neiertator, il atingeau sau nu, si Fausta il cerceta o clipa cu o vie curiozitate, apoi continua zimbind :

Ei, iata ce esti si ce vei ramane, pentru ca actualele dumitale indeletniciri, josnice si infamante, adaugate la trecutul dumitale, care nu e fara de prihana, te vor impiedica mereu sa iesi din cloaca in care zaci. Si pentru ca, desi ti-ai luat particula de "don', nobletea dumitale e mai mult decat indoielnica, iar ca sa aspiri la slujbe inalte, in afara bisericii, trebuie sa fii dintr-o familie mare. Asa e?

- Din nefericire, doamna.

- Si totusi, in ciuda tuturor acestor piedici, nu vrei ambitii inalte ?

Fausta se opri o clipa, tinandu-l incordat pe Centurion sub privirea ei limpede, apoi rosti :

- Eu iti pot indeplini aceste ambitii si chiar mai mult decat in visurile dumitale. Si numai eu pot face asta, pentru ca numai eu, avand posibilitatea, ma bucur de destula libertate de spirit ca sa nu tin seama de Prejudecati.

- Doamna, baigui Centurion ingenunchind, daca faceti pentru mine ceea ce spuneti, voi fi sclavul dumneavoastra.

- Am s-o fac,spuse Fausta cu hotarire. Vei fi in posesia unor acte in cea mai perfecta ordine si de o autenticitate ce nu va putea fi pusa la indoiala, care vor dovedi nobletea dumitale ; te voi ridica deasupra celor care, astazi, te strivesc cu dispretul lor. In ceea ce priveste averea dumitale, ceea ce ai primit de la mine nu e nimic in comparatie cu ceea ce o sa-ti mai dau. Dar, asa cum singur ai spus, vei fi sclavul meu.

- Vorbiti, ordonati, spuse Centurion cu rasu­flarea taiata, nici cel mai credincios caine nu va va fi atat de credincios ca mine.

Fausta statea pe jumatate lungita intr-un fotoliu, cu picioarele incaltate in pantofi de satin alb, intinse cru­cis pe o perna de matase tesuta cu aur, la randul ei pusa pe un taburet larg tapisat, inalt cat o treapta. Astfel asezate, picioarele ei depaseau putin marginea pernei. Centurion se inchina si ca sa-i arate ca o divi­niza, si ca intelegea sa ramana, in sensul cel mai strict al cuvantului, cainele supus de care-i vorbise, strabatu, tirandu-se, distanta ce-l despartea de Fausta si-si lipi buzele de varful pantofului. Gestul acesta cu totul ne­prevazut ascundea, desigur, intentia de a-i aduce un omagiu religios, cum adesea i se adusese Faustei pe vremea cand avea temeiuri sa se creada papesa.

Cum insa Centurion exagerase peste masura, gestul lui avea ceva abject si respingator in deosebita lui josnicie.

Desi avu o tresarire de scirba, Fausta nu-si retrase totusi piciorul, semn ca avea un plan bine stabilit cu privire la Centurion. Dimpotriva, se apleca asupra lui si, lasandu-si mana alba si fina pe crestetul asasinului, il tinu o frantura de secunda, cu buzele lipite de talpa, apoi, .retragandu-si brusc piciorul, i-l puse pe cap, si apasa cu putere ; tinandu-l astfel strivit, intr-o pozitie mai mult decat umilitoare, ii spuse cu glasul ei cald si blind ca o mangiiere :

- Primesc omagiul tau. Fii credincios si supus ca un caine devotat si voi fi pentru tine o stapina buna.

Spunand acestea, isi retrase piciorul. Centurion isi ridica frunteaplecata,dar ramase ingenuncheat.

- Sus ! striga ea pe un ton deodata schimbat. Apoi, cu un glas de suverana autoritara, adauga :

- Daca e firesc sa te umilesti in fata mea, care-ti sunt stapina, e tot atat de firesc sa inveti sa te ridici si sa-i privesti drept in fata pe oamenii cei mai mari, caci in curand vei fi egalul lor.

Centurion se ridica ametit de bucurie si de trufie. Nu-si mai incapea in piele ! Acum, cand isi gasise in sfarsit stapinul puternic la care visa, va putea si el sa arate de-cei in stare. De acum inainte va fi si el cineva, vrednic de luat in seama, va fi si el stapin. Si, fireste ca-i va ramane credincios aceleia care l-a scos din bezna ca sa faca din el un om puternic si de temut.

Ca si cum i-ar fi ghicit gandurile, Fausta continua pe un ton linistit, din care razbatea totusi o amenintare surda :

- Da, va trebui sa-mi ramai credincios, e in inte­resul tau De altfel, nu uita ca stiu destule despre tine incat sa nu fie nevoie decat sa misc un deget ca sa fac sa ti se taie capul.

Si cum Centurion palise la auzul acestei amenintari de a carei seriozitate nu se indoia, adauga :

- Pe mine nu ma poate trada nimeni, maestre Cen­turion, sa nu uiti asta niciodata !

Centurion o privi drept in fata si, cu un glas soptit, dar inflacarat, ii raspunse :

- Doamna, aveti dreptul sa va indoiti de fidelitatea mea, deoare ce am tradat pentru dumneavoastra. Va jur, totusi, ca sunt sincer atunci cand va spun ca sunt trup si suflet al dumneavoastra si ca puteti dispune de mine asa cum veti crede de cuviinta. Chiar de n-ar fi vorba de sinceritate, asa cum bine ati spus, interesul meu e o garantie deplina. Stiu prea bine ca nimeni pe lume nu va face pentru mine ceea ce ati hotarit dum­neavoastra sa faceti Mai curand l-as trada pe Dum­nezeu, doamna, decat s-o tradez pe principesa Fausta, pentru ca a o trada pe ea ar insemna sa ma tradez pe

mine Insumi si nu sunt intr-o asemenea masura propriul meu dusman.

- Bine - spuse Fausta cu toata seriozitatea - vorbesti o limba pe care-o inteleg. Sa trecem acum la chestiunile noastre. Iata bonul de douazeci de mii de livre pe care ti l-am promis pentru prinderea lui Par­daillan. Iata, in plus, un bon de zece mii de livre ca sa-i platesti pe vitejii care te-au ajutat.

Frematand de bucurie, Centurion lua cele doua bo­nuri si le ascunse grabnic, spunandu-si :

"Zece mii de livre pentru netrebnicii aia !.., Doamna Fausta, dar asta-i curata risipa Cu o mie de livre vor fi fericiti ca niste regi, iar eu voi realiza un castig cinstit de noua mii de livre'.

Din nefericire pentru el, Centurion n-o cunostea inca destul de bine pe Fausta. Ea isi lua sarcina de a-i dovedi pe loc ca daca-si cautase un stapin in persoana ei, stapinul acesta, odata gasit, era o mana de fier si ca trebuia sa se poarte cinstit fata de el, daca nu voia sa-si piarda slujba. Ca si cum i-ar fi citit gandul ca intr-o carte deschisa, Fausta ii spuse, fara sa se arate nici manioasa, nici nemultumita :

- Va trebui sa te dezobisnuiesti sa mai comiti abu­zuri de incredere. Partea dumitale din ce ti-am dat e mare ca sa lasi fiecaruia, fara parere de rau si fara pizma, oeca ce-i dau eu. Principesa Fausta nu admite in serviciul ei decat oameni pe a caror cinste se poate bizui in mod absolut. Daca tii sa ramai in serviciul meu, va trebui sa devii de o cinste exemplara. Daca argumentele astea nu te-au convins pe deplin, n-ai de­cat sa-ti spui ca unui stapin ca mine nu-i scapa nimic niciodata, orisiunde ai fi. Sa stii ca la o ora dupa ce vei fi facut imparteala, voi afla exact ce suma i-ai dat fiecaruia si daca ai ciupit macar un singur ban, te voi zdrobi fara mila !

Rusinat, Centurion rosi, ceea ce-l mira chiar pe el. Si, inclinandu-se, spuse :

- Vad bine ca insusi Dumnezeu v-a trimis in dru­mul meu, deoarece v-a dat puterea de a citi in cugetele oamenilor. De aici inainte, doamna, v-o jur, nu voi mai avea asemenea ganduri.

Bine ai sa faci ii raspunse Fausta cu raceala, si adauga Introdu-l pe copilul ala, piticul.

Centurion iesi si se intoarse numaidecat, insotit de El Chico.

N-am putea spune daca omuletul a ramas, uluit de bogatiile ingramadite in incapere, nici daca a fost impre­sionat de frumusetea si maretia inaltei doamne in fata careia fusese adus. Putem spune doar ca, in aparenta, s-a aratat indiferent fata de tot ce a vazut. in atitu­dinea aceea mandra, careia nu-i lipsea o anumita gratie salbatica, prichindelul astepta respectuos, dar fara umi­linta, stand in varful picioarelor ca sa nu piarda nici un milimetru din statura-i minuscula.

Fausta il cerceta o clipa cu privirea ei de vultur, apoi, umbrindu-si scanteierea ochilor si imblinzindu-si glasul, facandu-l dulce si armonios, intreba

Dumneata i-ai condus aici pe francez si pe prie­tenii sai

El Chico, asa cum s-a putut observa, nu era de felul lui prea vorbaret si n-avea, se intelege, decat foarte slabe cunostinte despre eticheta, admitind ca stia ma­car ce inseamna asta.

Se multumi, asadar, sa raspunda dind din cap afir­mativ

Fausta stapinea in cel mai inalt grad arta de a se purta cu oamenii, tinand seama de caracterul si de si­tuatia celor cu care avea interesul sa se poarte atent, sau a celor pe care voia sa-i castige de partea ei. Cu Centurion se aratase darza, distanta, dominatoare, vor-bind si purtandu-se cu el ca o suverana puternica si de temut in fata piticului renunta la atitudinile ei de suverana si de inalta doamna. Purtarea ei fata de pitic era mai simpla, mai familiara, foarte blanda, aproape dragastoasa. Ea primi asa-zisul raspuns al omuletului cu un zimbet indulgent si-i spuse pe un ton nepasator

Acest don Cezar ti-a facut numai bine. Daca nu-l iubesti, ar trebui sa-i porti cel putin recunostinta. Si totusi ai consimtit sa-l atragi aici. De ce

El Chico raspunse cu un zimbet siret :

- Stiam ca numai francezului i se pusese gand rau. Iaca ! Am si eu ochi si urechi. Ascult, privesc Sunt mic, e drept, dar nu si prost.

- Asadar, ai inteles ca pe cei doi compatrioti nu-i pindea nici un pericol ? Daca, totusi, viata lui don Cezar ar fi fost amenintata, ai fi procedat tot asa ? Raspunde-mi cu sinceritate.

Omuletul sovai o clipa inainte de a raspunde. Tra­saturile fetei i se contractara in chip dureros. inchise ochii si-si stranse pumnii marunti. Ai fi zis ca in el se dadea o lupta apriga, ale carei faze Fausta le urmarea curioasa.

in sfarsit, ofta adinc si raspunse cu glas inabusit :

- Nu.

- Atunci - ii spuse Fausta - ai fi pierdut cele doua mii de livre ce ti s-au fagaduit din partea mea.

Desigur ca El Chico luase o hotarire definitiva in chestiunea pe care o dezbatuse in sinea lui, caci de asta data raspunse categoric, fara sa sovaie :

- Cu atat mai rau pentru mine ! Fausta zimbi.

- Hai - spuse ea - vad ca stii sa fii recunosca­tor. Dar francezul ?

La aceasta intrebare, in privirea omuletului se ivi o luminita care se stinse numaidecat:

- Nu-l cunosc - raspunse el cu vioiciune. Asta nu mi-e prieten, ca don Cezar.

Faustei i se paru ca desluseste o intonatie ciudata in vorbele lui.

. - E, totusi, un prieten al acestui El Torero pe care-l indragesti intr-atata, incat renunti de dragul lui la doua mii de livre ! spuse ea. Stii dumneata ca uneori, lovind in cei ce le sunt dragi, ii atingi pe oameni mai rau decat daca-i lovesti chiar pe ei ?

Fausta rosti cu aparenta nepasare aceste cuvinte fara, insa, a-l slabi din ochi pe pitic si cercetandu-l cu grija.

Acesta tresari si paru vizibil uimit de vorbele ei. Desigur ca nu se gandise ca, ajutand la zdrobirea lui Pardaillan, el putea, in acelasi timp, sa le faca atata

rau prietenilor cavalerului. Dar sa stea sa cugete adine la o asemenea idee depasea puterea de judecata a lui ElChico. El dadu deci din umeri si mormai cateva cu­vinte neclare, pe care Fausta nu reusi sa le inteleaga.

Dindu-si seama ca nu va scoate nimic de-la el, facu un gest, menit sa-l pofteasca sa astepte o clipa, si-i sopti un ordin lui Centurion, care disparu de indata.

- Ti se va aduce suma fagaduita - ,ii spuse ea intorcandu-se catre omulet. E o suma foarte importanta pentru dumneata.

Ochii piticului stralucira, fata i se lumina, dar nu raspunse nimic.

in clipa aceea Centurion se intoarse si depuse in fata Faustei 6 pungi asupra careia El Chico isi atinti privirea, si nu-si mai lua ochii de la ea.

- in punga asta - continua linistita Fausta - se afla nu doua mii de livre, ci cinci mii. Ia-le, iti apartin.

Cand auzi de o asemenea suma, care i se parea ne­maipomenita, El Chico casca niste ochi cat cepele. Bucu­ria' si uimirea il tintuira in loc, facandu-l sa se balbaie cu o voce sugrumata de emotie :

- Cinci mii de livre !

- Da ! zimbi Fausta.

- Sunt chiar ai mei ?

- Ai dumitale. Ia-i !

Si spunand acestea, impinse punga catr-e omulet, care, revenindu-si deodata in fire, o apuca brusc si o stranse la piept cu ambele maini, ca si cum s-ar fi temut sa nu i-o smulga cineva.

- Cinci mii de livre ! repeta el fara sa vrea, ne-putandu-si crede ochilor si urechilor.

- Sunt acolo - spuse Fausta, pe care parea sa o amuze piticul nebun de bucurie. N-ai decat sa controlezi.

Vadit ingrijorat, El Chico duse repede mana la si­retul care inchidea punga, vrand sa verifice pe loc daca nu cumva isi bateau joc de el. Dar nu facu gestul pina la capat. Ochii lui se indreptara nelinistiti spre Fausta. Si o vazu atat de buna, atat de binevoitoare, incat se insenina. Dadu din cap cu un aer dirz, vrand parca sa spuna ca n-ar fi in stare sa insulte o doamna atat de buna si de generoasa, controlind, si deodata incepu sa rada. Dar rasul lui avea ceva inspaimantator. S-ar fi spus ca erau mai curand niste sughituri convulsive ; lacrimile ii curgeau incet pe obrajii arsi de soare, iar privirea lui, pierduta in gol, parea ca urmareste cine stie ce misterioasa himera, in timp ce biiguia, pe un ton plingaret :

- Bogat! Sunt bogat! La fel de bogat ca si regele! Desi mirata de ciudata manifestare de bucurie,

Fausta nu lasa sa i se vada pe chip uimirea. Ramase grava, usor induiosata, de o duiosie poate artificiala. Se prefacea insa atat de bine, incat chiar un om cu mai multa experienta decat piticul s-ar fi lasat inselat.

- Iata-te cu adevarat bogat - ii spuse ea - vei putea sa te casatoresti cu cea pe care o iubesti.

La auzul acestor vorbe, El Chico avu o tresarire pu­ternica. Rand pe rand rosi si pali si indrepta asupra Faustei niste ochi ingroziti, in care se citea parca o spaima nelamurita. Iar Fausta, care vorbise la intam-plare, fara nici o intentie anume, mai mult ca sa nu taca, uitand sa se intereseze, asa cum facea de obicei, cine era acest personaj pe care-I socotea, desigur, nein­semnat, ramase uimita de emotia lui puternica.

Si cum el dadea din. cap in semn ca nu, cu o expre­sie vadit indurerata, Fausta il intreba cu sinceritate :

- De ce nu ? Ca varsta si ca sentimente esti un barbat in toata firea. Iata-te si bogat De ce nu te-ai gandi sa te asezi, sa-ti intemeiezi un camin? E drept, esti mic de statura, dar nicidecum pocit. Esti foarte bine croit pentru statura dumitale, se poate spune chiar ca esti frumos. Sa nu spui ca nu. Iubesti, vad asta, de ce n-ai fi si dumneata iubit ? Te rog sa ma crezi, poti fi si dumneata fericit, la fel ca toata lumea.

El Chico casca niste ochi mari, incìntati si ascul-tand-o pe aceasta printesa care-i vorbea atat de frumos, fara nici o batjocura, cu un aer convins, simtea ca-l "unge pe inima', ca sa folosim o sugestiva expresie populara.

Dar fericirea ce i se flutura prin fata ochilor i se parea, desigur, nerealizabila? caci dadu din cap plin de tristete, iar Fausta nu mai starui.

- Acum pleaca - n spuse ea cu blindete - si aminteste-ti ca oricand vei avea nevoie de vreun sprijin, fie pe langa cea pe care o iubesti, fie pe langa familia ei, voi fi gata sa intervin pentru dumneata. Sunt foarte puternica si as putea sa-ti fiu de folos; mu uita, cand va fi cazul. Si acum, la revedere.

Din cale-afara de em    otionat, El Chico nu putu sa rosteasca nici un cuvant de multumire. Clatinandu-se ca un om beat, se indrepta spre usa, uitand sa se incline in fata distinsei doamne, dar cand sa treaca pragul, se intoarse brusc, porni grabit spre Fausta, ii apuca mana rezemata nepasator de bratul fotoliului si i-o saruta cu emotie. Apoi, ridicandu-se in picioare, iesi la fel de re­pede precum venise, fara sa spuna o vorba.

Fausta ramase tacuta si nemiscata.

Tot asa cum primise cu bunavointa omagiul religios si slugarnic al lui Centurion, exagerand gesturile pina la o atitudine din cale-afara de aspra (atitudine totusi conforma obiceiurilor epocii), ea primi neclintita si oma­giul plin de recunostinta al piticului, cu acea blindete binevoitoare pe care o adoptase fata de el din clipa cand il vazuse si pe care o pastrase cu un rafinament de inegalabila comediana.

Dupa ce iesi El Chico, Fausta isi spuse :

"Iata un omulet care acum s-ar lasa taiat in bucati pentru mine. care s-a indragostit si de ce mi s-a parut ca deslusesc ura in felul lui de a vorbi despre Pardaillan ? Va trebui sa aflu ; poate ca piticul acesta imi va fi folositor, vom vedea !'

Si renuntind pentru moment sa se mai gandeasca la pitic, se ridica, dadu la o parte o draperie si, inainte de a iesi, ii spuse lui Centurion, care astepta nemiscat si mut :

- Du la indeplinire ce am stabilit si vino dupa aceea.

Fara sa mai astepte raspunsul, sigura ca ordinele ii vor fi executate, lasa draperia sa cada si disparu.

O porni pe coridor si se opri in fata usii unde am mai vazut-o oprindu-se. Trase ferestruia si se uita prin ea.

Sub infaurirea vreunui narcotic, Giralda dormea li­nistita, intinsa pe un pat larg.

"in zece minute se va trezi' - isi spuse Fausta si, impingand la loc ferestruia, isi continua drumul.

Ajunse la camera pe care i-o indicase lui Centurion si intra, lasand usa larg deschisa indaratul ei. Camera de rugaciune era destul de mica si foarte modest mo­bilata. Se aseza si astepta cateva minute, pina cand Centurion aparu in pragul usii si-i spuse, fara sa intre:

- E in regula, doamna ! Ar fi prudent sa ne retra­gem cat mai repede. E de presupus ca vor scotoci prin toata casa.

Fausta schita un gest care insemna ca au timp des­tul si-si continua gandurile, fara sa-i mai pese de Cen­turion care astepta neclintit.

La ce se gandea ? Ce planuri noi mai urzea ? Si ast­fel se scursera cateva minute, care lui Centurion i se parura destul de lungi. in cele din urma Fausta se ri­dica si-i facu semn sa intre.

- Doamna - repeta spaniolul, facand citiva pasi - e timpul sa ne retragem.

- impinge usa fara s-o inchizi ! ii porunci Fausta pe un ton calm.

Fara sa cricneasca, dar vizibil nedumerit, Centurion se supuse. Cand se intoarse dupa ce impinse usa, zari in perete o deschizatura stramta, pe care usa, pina acum larg deschisa, o ascunsese.

- O usa secreta ! murmura el. Acum inteleg.

- Ia candelabrul - ii spuse Fausta - si luminea­za-mi drumul.

Centurion lua candelabrul si se indrepta spre deschi­zatura. O scara ingusta ducea pina la nivelul paman-tului. incepu sa coboare, luminandu-i Faustei drumul; aceasta inchise dupa ea usa secreta, fara ca asasinul platit, care o urmarea, totusi, cu coada ochiului, sa poata deslusi secretul mecanismului.

Dupa ce coborira vreo douazeci de trepte, se pome­nira intr-o galerie subterana destul de larga pentru ca doua persoane sa poata trece alaturi, si destul de inalta, pentru ca un om, fie el cat de falnic, sa poata merge fara sa se aplece. Subterana era acoperita cu un nisip

foarte fin si placut la umblet, care inabusea zgomotul pasilor mai bine decat covorul cel mai gros si cel mai moale.

Dupa ce strabatu un drum destul de lung, Centurion intalni o galerie transversala. Se opri in fata peretelui acestei galerii si intreba :

- incotro o luam, la dreapta sau la stanga ?

- Ramai pe loc - raspunse Fausta.

La randul ei, se apropie de zid si, fara sa caute, fara sa sovaie, puse mana pe o piatra care se desprinse usor, pentru ca era, de fapt, o simpla scandura, insa atat de mestesugit vopsita, incat putea lesne sa fie con­fundata cu pietrele adevarate ce o inconjurau.

Odata scoasa scandura, iesi la iveala o mica gaura.

Fausta isi vari mana inauntru si puse in miscare un mecanism ascuns. Imediat se auzi un declic si la citiva pasi de ei aparu o deschizatura in zid.

- Treci - spuse Fausta, aratand cu degetul spre deschizatura.

Centurion trecu, cu faclia in mana, urmat mereu de Fausta.

Ajunsera intr-o grota artificiala foarte mare. Par­doseala acestei grote, ca si galeriile prin care trecusera, era presarata cu nisip fin. De bolta, destul de inalta, atirnau mai multe lampi. Pe un fel de platforma joasa erau asezate trei fotolii in fata unei mese mari. Langa estrada, in stanga si in dreapta erau randuite niste banci uriase din stejar masiv, in asa fel incat in fata platfor­mei ramanea destul spatiu. intr-un cuvant, grota asta semana bine cu o sala de sedinte, in care ar fi putut sa sada comod vreo cincizeci de persoane.

Cunostea, oare. Centurion aceasta clandestina sala de sedinte ? Stia el la ce servea ascunzatoarea asta sub­terana si ce se urzea acolo ?

S-ar fi putut crede ca da, caci din clipa in care intra in grota, il cuprinse o neliniste ciudata. Recunos* cand, deodata, niste locuri care, desigur, ii erau fami­liale, nelinistea lui se transforma in spaima. Deveni palid si incepu sa tremure spasmodic, astfel incat faclia pe care o tinea in mana-i crispata parea sa danseze un dans fantastic. Se uita cu o privire ratacita la Fausta,

ear-i spuse pe un ton calm, ca si cum nu i-ar fi ob­servat tulburarea :

- Aprinde, te rog, lampile astea, faclia nu lumi­neaza destul.

Bucuros ca-si poate ascunde tulburarea, Centurion se grabi sa-i execute ordinul si, dupa ce aprinse lam­pile, puse masinal faclia pe masa si-si sterse fruntea brobonita de sudoare.

Toate lampile fiind aprinse, Fausta ii facu semn asa­sinului platit s-o urmeze. Ea iesi din grota, il conduse la spartura pe care o lasase deschisa si-i spuse cu glas poruncitor :

- Priveste !

Centurion se apleca si privi. Simti ca i se face pa-rul maciuca.

Dar ce lucru extraordinar vedea el acolo ?

Ceva foarte simplu : in fundul gropii erau nenuma­rate gauri prin care se putea vedea pina in cele mai mici unghere ale grotei, dar mai ales se putea vedea platforma, asezata chiar in fata gaurilor.

Precum se vede, nu era nimic infricosator acolo, si totusi, cand se ridica, lui Centurion ii tremurau picioa­rele si era cat pe ce sa lesine.

Fausta, la fel de calma ca mai inainte, nu parea sa observe nici acum tulburarea spaniolului, care se trans­forma intr-o spaima nebuna. Se intoarse in grota, ur-mata de Centurion, nauc, prada unei groaze ciudate ii-paralizase intr-atata simturile, incat nici nu observa ca Fausta, punand in miscare un al doilea mecanism secret, incuiase usa prin care intrasera.

- Prin aceste gauri - spuse Fausta pe un ton -aistiut - nu numai ca se poate vedea totul, asa cum ti-ai putut da bine seama, dar se si aude tot ce se vorbeste aici. Prin aceasta groapa am putut asista, neva-zuta, la ultimele doua consfatuiri secrete tinute in sala aceasta Mai e nevoie sa adaug ca stiu totul ?

Centurion se arunca in genunchi cu fata in nisip ?si gemu :

- Iertare, doamna !

Fausta arunca asupra zdrentei omenesti, cazuta la picioarele ei, o privire plina de un dispret suveran si, lovind-o brutal cu varful piciorului, striga :

- Sus, hai, ridica-te ! Crezi cumva ca te-am luat in serviciul meu ca sa te predau Inchizitiei ?.

Dintr-un salt, Centurion fu in picioare. Dupa ce fusese cat pe-aci sa lesine de frica, i se parea acum ca va lesina de bucurie.

- Nu aveti deci intentia sa ma denuntati ? se bil-bii el.

Fausta ridica din umeri.

- Spaima te innebuneste, maestre - ii spuse ea cu raceala'.

Si, pe un ton amenintator, vorbi iar :

- Ia seama ! Nu voi pastra in serviciul meu un las! Centurion scoase un suspin adinc de usurare si, ve-

nindu-si in fire, protesta :

- Pe Cristos ! Nu sunt un las, doamna, asta o stiti prea bine ! Dar am crezut cu adevarat ca ma veti denunta.

Si, cu un fior de spaima, adauga :

- Sunt omul Inchizitiei si stiu prea bine ce torturi ingrozitoare ii asteapta pe cei ce o tradeaza. Va jur, ca, fara a fi las, am motive sa tremur cand imi vin in minte aceste torturi. Ceea ce m-ar fi asteptat, doamna, depa­seste cu atata imaginatia noastra, incat n-as fi sovait sa ma omor cu pumnalul, aici, in fata dumneavoastra, ca sa scap de soarta infricosatoare ce mi s-ar fi pregatit.

Fausta il privi o clipa. Centurion isi recapatase cu totul sangele rece si parea sincer.

- Fie - spuse ea imblinzita - te iert pentru ca ai tremurat de teama torturii. Te iert chiar si pentru ca ai incercat sa-mi ascunzi lucruri pe care aveam tot interesul sa le cunosc. Dar sa fie pentru ultima oara ! Obligatiile fata de printesa Fausta trebuie sa fie mai presus de orice, chiar mai presus decat cele fata de rege. sau fata de Inchizitie. Nu ai caderea sa faci aprecieri asupra intamplarilor in Care s-ar putea sa fii si dum­neata amestecat. Trebuie sa-mi raportezi tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce faci si ce spui, ba chiar tot ce gan-desti. Numai eu am dreptul sa apreciez ce anume tre-buie sa retin din rapoartele dumitale. Te afli in servi­ciul meu ca sa-i tradezi, in interesul meu, pe cei care te folosesc, dar nu incerca sa ma tradezi si pe mine, caci iti vei frange gatul. Ma intelegi ?

- inteleg, doamna - dadu raspunsul Centurion, plin de umilinta - si jur ca ma voi supune ! De alt­fel, nu ma pot masura cu dumneavoastra, va marturi­sesc cu smerenie.

- Bine ! incuviinta Fausta. Cand se tine sedinta ?

- Peste doua ore. doamna.

- Avem tot timpul - spuse Fausta si, indrept an-du-se spre platforma, se aseza intr-un fotoliu.

Centurion o urma si se aseza in fata ei.

- in primul rand - continua Fausta, privindu-l in ochi pe asasinul platit - oamenii care se intrunesc aici stiu ca exista undeva un fiu al lui don Carlos, pe care doresc sa-l aleaga sef. in ciuda celor mai amanuntite cercetari, n-au putut insa sa descopere sub ce nume se ascunde nenorocitul asta de print. Dar as putea sa jur ca dumneata il cunosti.

- E adevarat, doamna - spuse Centurion, acum cu totul sub stapinirea ei.

in ochii negri ai Faustei straluci o luminita, ce se stinse numaidecat.

- Cum il cheama ? intreba ca pe un ton calm

- Don Cezar, cunoscut in toata Andaluzia sub nu­mele de El Torero - raspunse Centurion fara sovaiala.

Fausta era departe de a se astepta la acest nume. De asemenea, era limpede ca dezvaluirea acestui nume ii incurca serios niste planuri alcatuite cu migala. Si, in sfarsit, era clar ca Centurion nu mai conta in ochii .'ei mai mult decat cainele supus ce jurase sa-i fie, caci la auzul acestui nume Fausta exclama, cuprinsa de o .furie subita :

- Cum ai spus ? Don Cezar ? ! Iubitul Giraldei ?

- Chiar el - facu Centurion mirat de framanta-rea ei.

Palida de furie, Fausta se ridica in picioare si tuna :

- Ah, mizerabile ! Acum imi spui, dupa ce le-aii dat drumul si lui, si tigancii ? Ar trebui

In picioare pe platforma, cu o mana sprijinita pe masa, cu alta intinsa a amenintare, intr-un acces de furie infricosatoare, femeia asta, de obicei atat de sta-pina pe sine, il fulgera cu privirea pe nenorocitul de Centurion care, ingrozit, nepricepind nimic din mania asta neasteptata, se intreba daca Fausta nu-l va stra­punge cu pumnalul chiar in clipa aceea sau daca nu-l va preda calaului ca sa-l pedepseasca pentru cine stie ce vina.

- Doamna - biigui el - nu stiam Nu m-ati in­trebat

Printr-un admirabil efort de vointa, Fausta se po­toli dintr-o data. Trasaturile fetei i se destinsera si-si recapatara expresia obisnuita de calm si de forta. Se aseza incet si, sprijinindu-si cotul de masa, cu barbia in palma, cu privirea in gol, se gandi multa vreme, pa-rand sa fi uitat de prezenta lui Centurion care, mut, tinandu-si rasuflarea, ii respecta meditatia.

in sfarsit, isi inalta capul si-i spuse foarte calma :

- intr-adevar, n-aveai de unde sa stii. Si acum, povesteste-mi tot »

XXII

PITICUL LA TREABA

Ne vedem siliti sa ne intoarcem o clipa la unul din­tre personajele noastre, ale carui fapte si gesturi capata o deosebita importanta, cu atat mai mult cu cat, poate, tocmai prin aceste fapte si gesturi vom ajunge sa des­cifram caracterul oarecum enigmatic al modestului per­sonaj. Iata-l, asadar, pe piticul El Chico - caci despre el este vorba - ridicat la rangul de personaj principal. Si de ce nu ? De ce un nenorocit de pitic n-ar avea si el dreptul la un capitol al sau ? De ce n-ar avea si el dreptul la onorurile rezervate rolurilor de mana intii ? Piticul asta era o miniatura de om. ce-i drept, plina de gratie ba chiar de frumusete, potrivit spuselor Faustei, care avea gust. Prin statura lui. era, daca nu delicat, caci dusese o viata aspra, cel putin slabut ca un copil. Se afla pe treapta cea mai de jos a scarii sociale, nefiind decat o biata bucatica de om, fara tata, fara mama, crescut nu se stie nici cum si nici de catre cine, venit nu se stie de unde, zacand in nu se stie ce gaura, traind, Dumnezeu stia cum, din mila obsteasca, nedin-du-se inapoi de la nici un fel de treburi dubioase ca sa-si asigure hrana cea de toate zilele, si totusi, nu lipsit de o anumita demnitate, de o mandrie de care nici chiar el nu-si dadea prea bine seama.

Daca asa stateau lucrurile si nu altfel nu e vina noastra, si n-avem ce face. Ne-am propus sa povestim o intamplare; o facem cu aceeasi impartialitate care ne-a calauzit si in celelalte lucrari ale noastre. in rest, ii lasam cititorului grija de a acorda, dupa placul sau, oprobiul sau elogiul, il lasam stapin absolut pe simpatiile si antipatiile sale.

Asadar, El Chico iesi alergand din cabinetul Faustei. Era, poate ca va mai amintiti, nebun de bucurie, sau de durere, caci nu s-ar fi putut spune cu deplin temei care dintre cele doua sentimente era mai puternic, ast­fel incat am fi inclinati sa credem ca era pe cat de bucuros, pe atat de inurerat.

Si tot alergand asa, se indrepta spre fundul gradinii, in partea dinspre fluviu. Parea, de altfel, sa cunoasca de minune gradina si se orienta fara gres prin labirintul aleilor si al boschetelor, in noaptea sporita de umbra deasa a nenumaratilor copaci, mergand cu o siguranta neobisnuita si cu o mladiere de felina, fara sa faca nici un zgomot care ar fi putut sa-i tradeze prezenta.

Ajuns la briul de chiparosi, se catara intr-unul din el cu o indemanare ce dovedea ca e foarte obisnuit cu exercitiile de acest fel si, gratie staturii sale marunte, patrunse si se piti in conul de verdeata intunecata. De­sigur ca avea acolo vreo ascunzatoare stiuta numai de el si de pasarile ce haladuiau prin partea locului, caci isi lasa pe undeva punga cu aur pe care o capatase datorita marinimiei Faustei. Dupa care cobori si incepu sa se tirasca pe pamant.

Cu un aer-grav si ganditor, fara sa se mai grabeasca, merse de-a lungul briului de verdeata si se opri din

nou in fata unui chiparos tanar, pe care intamplarea il scosese din rand si-l facuse sa creasca foarte aproape de zid. Copacul acesta, asezat acolo, era o scara naturala, parca anume pregatita pentru el, ca sa poata sari peste un obstacol atat de inalt.

intr-adevar, El Chico se catara in copac ,'pina ce ajunse deasupra zidului. Atunci imprima trunchiului subtire al copacului o usoara leganare si, cu indemanarea si mladierea unei pisici, sari pe creasta zidului, se prinse in maini si-si dadu drumul usor pe partea cealalta.

Departandu-se de zid, se duse sa se aseze in iarba inalta si deasa, pe jumatate pirjolita de soarele arza­tor al Spaniei. Cu coastele sprijinite pe genunchi si cu capul in maini, ramase multa vreme nemiscat in iarba ce-l ascundea in intregime.

Poate ca se gandea la lucruri pe care le stia numai el. Poate ca se supunea unor instructiuni primite in casa dintre chiparosi. Sau poate ca, in cele din urma, adormise, ceea ce ar fi fost cat se poate de firesc.

Sunetele indepartate ale unui clopot de bronz, care vesteau solemn miezul noptii prin douasprezece batai rare, il trezira din toropeala.

Era cam pe vremea cand Fausta, insotita de Centu­rion, o pornise prin subsolurile misterioasei sale case de tara.

El Chico se ridica, se scutura si spuse tare :

- Ei, a venit momentul Sa mergem !

Si o porni cu pasi inceti, ocolind casa, fara sa caute sa se ascunda. S-ar fi spus chiar ca dorea sa atraga atentia asupra lui, deoarece calca apasat, fara sfiala.

Deodata auzi niste gemete inabusite si zari doua gramezi informe care zaceau la poalele zidului, zbuciu-mandu-se intr-un mod de-a dreptul fantastic.

El Chico nu paru deloc speriat. Avu chiar un zim-bet siret, dintre cele care-i luminau uneori fata atat de mobila si marind pasul, se apropie de cele doua gramezi. Atunci isi dadu seama ca se afla in fata a doua corpuri omenesti, strans infasurate in niste mantii si legate fedeles, din cap pina in picioare.

Fara sa piarda nici un moment, se apleca asupra pri­mului corp si-i taie legaturile ce-l strangeau atat de tare, eliberandu-l din faldurile mantiei care era gata sa-l inabuse.

- Senor Torero ! exclama El Chico, cand fata vic­timei iesi, in sfarsit, la iveala.

Figura omuletului exprima o surpriza atat de vadita, vocea lui era atat de naturala, atat de sincera, incat l-ar fi convins chiar pe omul cel mai neincrezator.

Dar El Torero avea, desigur, altceva de facut, caci, fara sa mai piarda timpul ca sa-i multumeasca salva­torului, mai bine zis pretinsului sau salvator, striga :

- Repede ! Ajuta-ma !

Si, fara sa mai astepte, se arunca asupra tovarasu­lui sau de suferinta, pe care, cu ajutorul lui El Chico, izbuti curand sa-l elibereze.

- Domnul Cervantes ! exclama piticul, din ce in ce mai uimit.

v Era, intr-adevar, Cervantes, care se ridica anevoie in sezut si striga cu un glas ragusit :

- La naiba ! Era cat pe ce sa ma inabus ! Multu­mesc, don Cezar.

- Haide - striga El Torero tulburat - nu e nici o clipa de pierdut ! Daca nu cumva e chiar prea tirziu.

Dar era mai usor s-o spui decat s-o faci. Scriitorul fusese rau lovit, iar don Cezar isi dadu seama, plin de neliniste, ca trebuie neaparat sa-i lase un ragaz ca sa-si revina. De altminteri, Cervantes nu se sfii sa i-o spuna, cu un glas stins :

- Un moment! Ce naiba, dragul meu, lasa-ma sa rasuflu un pic M-au sugrumat aproape !

Era mai mult decat adevarat. El Torero nu putea sa-si paraseasca prietenul in starea asta. Trebui sa se resemneze, dar cum fiece minut de zabava micsora sansele de a ajunge la timp pentru a-l ajuta pe Pardaillant si a elibera pe Giralda, facu singurul lucru pe care-l putea face, si anume, ajutat de El Chico, il frec-tiona pe prietenul sau.

im

Acesta nu-si pierduse capul, caci, recunoscandu-l pe pitic, il intreba, cu sprancenele incruntate :

- Dar ce cauti tu aici ? Nu trebuia sa stai la pinda linga poarta ?

Omuletul ii raspunse, continuind sa-l frictioneze :

- Pai, am vazut ca nu va intoarceti Eram neli­nistit, si voiam sa stiu ce s-a intamplat. Am facut oco­lul casei din fericire pentru dumneavoastra, caci fara mine

Si, cu un semn din ochi, le arata funiile si mantiile ramase pe jos.

El Chico era, fara indoiala, un actor de mana intii, caci Cervantes, care nu-l slabea din ochi, nu vazu nimic suspect nici in atitudinea si nici in vorbele lui. De altfel, in tot ce spunea nu era nimic nelalocul lui.

Cu o infatisare jalnica, scriitorul ofta :

- E drept ca fara tine m-as sufoca si acum cu acest blestemat de calus, si Dumnezeu stie cand si cum am fi scapat de aici !

in cele din urma, se ridica in picioare si facu citiva pasi.

- Sa mergem - spuse el satisfacut - nu mi s-a rupt nici un os si cred ca sunt destul de voinic ca sa

urmez, don Cezar.

- Atunci, hai ! striga El Torero, arzind de ne­rabdare.

in timp ce mergeau, el ii povesti lui Cervantes ceea ce i se intamplase in momentul cand se pregatea sa sara impreuna cu Pardaillan in urmarirea rapitorului giraldei.

- Asadar - intreba Cervantes - cavalerul a atac-at singur ? Daca n-are prea multi contra lui, sunt sortit

Sa scape.

- Vai ! ofta Don Cezar.

Tot vorbind asa, ajunsera din nou la usa din mij­loc. Cervantes se urca pe borna si, cat ai clipi din ochi, El

Torero era sus pe zid. Cervantes se pregatea sa-l Urmeze, cand privirea ii cazu asupra piticului, care ve­nise dupa ei.

Sari jos, il lua in brate pe El Chico si i-l trecu lui don Cezar, care-i dadu drumul de partea cealalta a zi-dului. Dupa aceea apuca mana pe care i-o intindea tanarul si se catara pe zid, mormaind :

- Prefer sa-l avem cu noi. Sunt mai linistit asa. Piticul nu opuse nici o rezistenta, iar Cervantes vazu

cu satisfactie ca-i astepta foarte linistit la poalele zidu­lui si ca nu parea deloc dornic sa fuga.

Cei doi prieteni sarira in acelasi timp si se repezira, insotiti de pitic, care, hotarit lucru, parea de buna-cre-dinta si manat de cele mai bune intentii, ceea ce spul­bera romancierului ultimele banuieli.

De data aceasta nu mai era cazul sa umble cu siret­licuri si sa-si ia tot felul de masuri de prevedere, poate folositoare, dar care i-ar fi facut sa piarda un timp pretios. Pierdusera si asa prea multa vreme pina atunci.

Cu sabia in mana si cu ochii la pinda, alergara drept inainte.

Intamplarea ii aduse la intrarea casei.

Noi spunem intamplarea. in realitate, piticul fu cel care-i conduse intr-acolo, ajungand in cele din urma sa mearga el in frunte. Ei il-urmasera masinal, fara sa-si dea seama.

Din cateva sarituri, urcara treptele si ajunsera in fata usii. Se oprira o clipa, sovaind. Cu totul la intamplare, Torero puse mana pe clanta. Usa se deschise.

Intrara.

O lampa de argint, atirnata de tavan, proiecta o lumina difuza asupra splendorilor aflate in vestibul.

- Of, drace ! murmura Cervantes, minunandu-se. Judecand dupa vestibul, am nimerit in locuinta vre­unui print.

Don Cezar nu mai zabovi sa admire aceste minunatii, in fata lui se afla o draperie. O trase la o parte si trecu hotarit.

Se gaseau acum toti trei in cabinetul in care Fausta, cu cateva clipe mai inainte, ii daduse piticului cele cinci mii de livre pe care acesta se dusese sa le ascunda in­tr-o scorbura a chiparosului.

Ca si vestibulul, cabinetul acesta era luminat. Numai ca aici ardea un candelabru din argint masiv, impodobit cu lumanari de ceara trandafirie, care raspandeau o lumina discreta si inmiresmata.

"De data asta - isi spuse Cervantes - ne aflam intr-o casa regeasca ! Ne vom trezi pe cap cu o mul­time de luptatori deghizati in lachei !'

Aceasta idee ii veni lui Cervantes vazand risipa de lumanari. intr-adevar, trebuiau sa admita ca acest mira­culos palat era locuit, caci era nebunie curata sa creada ca lumanarile fusesera aduse de cineva anume ca sa le usureze lor treaba. Proprietarul unei asemenea locuinte somptuoase, daca nu era chiar regele in persoana, nu utea sa fie decat un personaj de seama, inconjurat de umerosi servitori, poate si de militari si garzi inarmate, n plus, era limpede ca personajul nu se culcase inca, altfel luminile ar fi fost stinse. Asadar, dintr-o clipa intr-alta putea sa apara el sau careva dintre oamenii sai, si era de asteptat ca asupra indiscretilor vizitatori vor cadea lovituri dese ca grindina.

in sfarsit, daca proprietarul acestei locuinte somptu­oase era insusi regele, situatia nepoftitilor devenea in­grozitoare, caci, admitind chiar ca ar fi putut sa scape teferi din lupta, ei n-ar fi scapat de mania regelui, iar arestare discreta urmata de o executie nu mai putin discreta, facuta fara zgomot, i-ar fi lecuit pe veci de pacatul curiozitatii. Regelui, mai abitir decat celui mai curand dintre muritori, nu-i placea sa fie deranjat in timpul vreunei aventuri galante.

Tot facandu-si asemenea socoteli intemeiate, dar catusi de putin incurajatoare, Cervantes il urma indeaproape pe fiul lui don Carlos. Amandoi isi dadeau perfect de bine seama de primejdia ce ii pastea. Si totusi erau hotariti s-o infrunte pina la capat.

in ceea ce-l priveste pe don Cezar, eliberarea Giraldei - care i se parea ca si pierduta - trecea pe planul al doilea. Pardaillan isi pusese viata in primejdie din prietenie pentru el si credea ca se lupta acum cu care o rapisera pe ' fata. Gandul care-l stapinea era, caci. sa-l regaseasca pe cavaler si sa-i sara in ajutor, parca mai era timp. Nu mai e nevoie sa spunem ca Putea sa-l lase de a-l parasi pe cel care-si primejduise ■viata !-.■>'- ,;'sul cu atata generozitate nici nu-i putea sa-i treaca prin minte.

Pentru Cervantes, lucrurile erau si mai simple. isi insotise prietenii, trebuia deci sa-i urmeze pina la capat chiar cu riscul de a-si lasa pielea acolo cu totii.

mergeau asadar prevazatori, insa foarte hotariti.

Din cabinet trecura in coridor.

Coridorul acesta, destul de larg, asa cum am mai vazut cand am urmarit-o pe Fausta, era, ca si vestibu­lul, si cabinetul, luminat de niste lampi atirnate din loc in loc de tavan. Peste tot era pustiu si tacere, incat aveai impresia ca nu locuieste nimeni aici.

El Torero, care mergea in frunte, deschise cu hota-rire prima usa pe care-o vazu.

- Giralda ! striga el intr-un elan de bucurie.

Si se napusti in incapere, urmat de Cervantes si de pitic. Giralda, asa cum am mai spus, dormea adinc, sub influenta unui narcotic.

Don Cezar o lua in brate, nelinistit, vazind ca ea nu-i raspunde la chemare.

- Giralda ! biigui el inspaimantat. Trezeste-te ! Ras-punde-mi !

. Si spunand aceasta, ii dadu drumul din brate, inge-nunche in fata ei si-i apuca amandoua mainile. Capul fetei nemaifiind sprijinit, cazu moale pe perne.

- E moarta ! suspina indragostitul, palind. Mi-au omorit-o

- Nu e moarta ! Pe Cristos ! striga cu tarie Cer­vantes. Nu e decat adormita. Uita-te cum pieptul se ridica intr-o respiratie regulata !

- E adevarat ! exclama don Cezar, trecand de_ la dis­perarea cea mai neagra la bucuria cea mai intensa; Traieste !

in clipa aceea Giralda scoase un suspin si incepu sa se miste. Aproape imediat deschise si ochii. Nu paru de­loc mirata vazindu-l pe El Torero la picioarele ei si-i zimbi, spunandu-i foarte dragastos :

- Iubitul meu senior !

Vocea ei semana cu ciripitul unei pasari.

- Inima mea ! ii raspunse el, iar in glasul sau raz­batea o nemarginita iubire.

Nu mai fu nevoie sa-si spuna altceva, atat le era de ajuns.Prinzindu-se de mana, isi vorbira din ochi,

incantati unul de celalalt, fara sa le mai pese de restul lumii. Era un tablou de o rara prospetime si gratie.

,in rochia ei stralucitoare, amestec de matase, catifea, satin, cu impletituri, sireturi si ciucuri multicolori, cu parul ei bogat despicat strengareste de o-carare si ras­firat in suvite rebele ce-i cadeau pe frunte, cu o floare rosie de rodie prinsa sub ureche, cu ochii ei mari si inocenti, cu pielea ei de o limpezime orbitoare, cu zim-betu-i plin de gratie, arcuit peste siragul de margaritare al dintilor, cu expresia candida si jucausa ce i se zugra­vea pe fata in timp ce se lasa, nevinovata, in bratele cavalerului, Giralda era de-a dreptul fermecatoare.

Probabil ca ar fi stat asa mult si bine, vorbindu-si in graiul mut al indragostitilor, daca Cervantes n-ar fi fost de fata. Nefiind indragostit, privea cu admiratia unui artist incantatoarea pereche din fata lui, dar isi redobindi curand simtul realitatii, al unei realitati ce nu incetase sa fie amenintatoare. Fara sa-i pese ca tul­bura extazul tinerilor, le striga fara ocoluri :

- Dar cu domnul de Pardaillan cum ramane ? N-ar trebui, totusi, sa-l uitam !

Readus cu brutalitate pe pamant prin aceasta excla­matie, don Cezar se ridica numaidecat,rusinatca-si uitase fie si pentru o clipa prietenul, sub vraja ochilor ?mangiietori ai iubitei sale.

- Unde se afla, asadar, domnul de Pardaillan ? o intreba el pe Giralda.

- Domnul de Pardaillan dar nu l-am vazut ! ras­punse ea mirata, facand ochii mari.

- Cum asa ? ! striga Torero tulburat. Pai nu el te-a eliberat ?

- Dar, dragul meu senior - ii raspunse Giralda, din ce in ce mai mirata - nu era cazul sa fiu elibe-rata ! Eram cu totul libera.

De data aceasta, era randul lui don Cezar si al lui Cervantes sa fie uimiti.

- Erai libera ? Dar atunci cum se face ca te-am ga­sit aici, adormita ?

- Te asteptam.

- Stiai, deci, ca trebuie sa vin ?

- Desigur !

Giralda, Torero si Cervantes erau' din ce in ce mai uluiti. Era clar ca nu pricepeau nimic din ce se in-tampla. intrebarile lui El Torero i se pareau Giraldei de neinteles, iar raspunsurile acesteia nu faceau decat sa incurce lucrurile, in loc sa le limpezeasca. Stateau in picioare toti trei si se uitau unul la altul, ingroziti:

Numai piticul, spectator mut al acestei scene, rama­sese de un calm imperturbabil. Parea, de altfel, com­plet absent de la ceea ce se petrecea in jurul lui si, cum statea asa, cu privirea in gol, avea aerul ca se gandeste la ceva stiut numai de el.

Deodata, El Torero exclama :

- A, intr-adevar, s-au intrecut cu gluma ! Cine ti-a spus ca voi veni aici o

- Printesa.

- Care printesa ?

- N-o cunosc - raspunse Giralda cu naivitate. Nu mi-a spus cum o cheama. Stiu doar ca e tot atat de buna pe cat e de frumoasa. Mai stiu ca mi-a fagaduit ca-ti va da de stire cand sa vii sa ma cauti, fara nici o primejdie, si s-a tinut de cuvant caci iata-te aici. Asta-i tot ce stiu.

murmura don Cezar cu un aer ganditor

- Da, intr-adevar ! spuse Cervantes la fel de gan-ditor. Dar mi se pare, don Cezar, ca cel mai bine ar fi sa pornim de indata in cautarea cavalerului. Vom putea sa-i punem intrebari Giraldei chiar in timp ce cercetam casa.

- Dumnezeule, aveti dreptate ! Pierdem un timp pretios. Dar nu mi se pare deloc prudent s-o luam pe Giralda cu noi, mai ales daca va trebui sa ne si batem. Dar nici s-o lasam aici, singura, nu mi se pare c-ar fi bine. Cine stie ce se mai poate intampla in timp ce vom fi ocupati cu cercetarea casei !

- Dar, seniore - intreba Giralda cu simplitate -: ce sa cautati in casa asta ? Nu mai e nimeni aici !

- De unde stii asta. Giralda ?

- Mi-a spus printesa. N-ati gasit toate usile des­chise ? N-ati pasit camerele luminate ?

- Pe Cristos, asta asa e S recunoscu Cervantes.

- Dar unde se afla acum aceasta faimoasa prin­tesa ? intreba cu blindete El Torero.

- S-a intors, escortata de oamenii sai, la casa ei din oras. Cel putin asa mi-a spus.

El Torero il intreba din ochi pe Cervantes.

- Totusi, sa cercetam casa hotari acesta.

Don Cezar o privi pe fata cu un rest de nein­credere.

- iti garantez, iubite senior - spuse sigura Giralda - ca pot merge fara frica impreuna cu tine. Nu mai e nimeni aici. Principesa m-a incredintat de acest lucru si mi-am dat bine seama, dupa tonul ei, ca e o femeie care nu stie sa minta.

- Sa mergem - spuse deodata El Torero.

Fara sa scoata o vorba, El Chico lua o faclie aprinsa de pe o masuta si se pregati sa le lumineze drumul.

Cautarea incepu. La inceput, cu prudenta, apoi cu mai mult curaj, fara nici un fel de retinere, pe masura ce-si dadeau seama ca misterioasa locuinta era intr-a­devar goala, parasita de toti locatarii ei.

Din pivnita pina in podul casei nu gasira nici o usa incuiata cu cheia. Patrunsera peste tot, cotrobaira peste tot.

Nu dadura nicaieri de urma lui Pardaillan.

Tinand seama ca acesta sarise singur in asa-zisul dor­mitor din care don Cezar vazuse cum un barbat o rapise pe Giralda, adormita, El Torero se intorcea me­reu, cu incapatinare, acolo, socotind, pe buna dreptate, ca in locul acela ar putea afla cheia tulburatoarei dis­paritii a cavalerului. Iata-i, asadar, din nou pe toti patru adunati in camera asta ; dind la o parte cateva mobile pe care le lasase Fausta acolo, cercetau cu amanuntime, palma cu palma, podeaua si pereti'-'.

Dar nu gaseau nimic.

in acest timp, fara ca ei sa banuiasca ceva, sub picioarele lor, cel pe care-l cautau cu atata indirjire, Par­daillan. isi dormea, poate, somnul de veci.

Ce i doi prieteni si Giralda, care era la curent cu ■cele intamplate, se enervau din ce in ce mai mult, ne-gasind nimic, si pe masura ce se enervau, deveneau tot mai ingrijorati.

Numai piticul ii urma fara sa se amestece, cu o totala indiferenta. Dac-ar fi vrut, s-ar fi putut retrage de mult. Odata inlaturata banuiala ca i-ar fi tradat, Cervantes nu-l mai supraveghea, desi mai pastrase un rest de neincredere, si, ca si Giralda si don Cezar, parea sa fi uitat pina si de prezenta piticului. Si, totusi, omu­letul continua sa ramana. in ciuda aparentei sale nepa-sari, s-ar fi spus ca un interes puternic il indemna sa ramana. Uneori, cand se rostea numele lui Pardaillan, in privirea omuletului aparea un licar, iar buzele i se ncreteau intr-un ranjet batjocoritor. Cineva care l-ar fi vazut in clipa aceea, ar fi jurat ca se bucura de nenoro­cirea cavalerului.

Avand in vedere ca toate cautarile nu duceau la nici un rezultat, Cervantes si don Cezar hotarira s-o inso­teasca pe Giralda pina la ea acasa si apoi sa plece fiecare la locuinta lui, urmand sa se inapoieze cand se va lumina de ziua, ca sa-i ceara informatii misterioasei principese care se va intoarce, desigur, pina atunci in eleganta ei vila.

Luind aceste hotariri, strabatura gradina si ajunsera la usa despre care Giralda ii asigurase ca trebuie sa fie descuiata. intr-adevar, nu era incuiata cu cheia si n-avea zavoarele trase.

- Degeaba ne-am ostenit sa sarim peste zid - observa Cervantes - puteam sa intram pe aici linistiti.

- Ar fi trebuit insa s-o stim - replica El Torero.

- E drept. Dar cand ma gandesc la bogatiile adunate acolo si lasate la voia primului hot care n-ar avea altceva de facut decat sa impinga oricare dintre aceste usi, nu ma pot opri sa spun ca nobila doamna, careia ii apartine aceasta locuinta regala, trebuie sa fie ori de o superba nepasare, ori fabulos de bogata.

Stapinit de acest gand, cinstitul Cervantes se cazni sa inchida cat mai bine poarta gradinii.

Si o pornira, cu piticul in frunte, care mergand in chip de cercetas.

De-abia facura citiva pasi, cand El Chico se opri deodata si, luindu-si pozitia lui obisnuita, se protapi in

fata Giraldei si a celor doi cavaleri ai sai. si spuse in limbajul sau laconic :

- Francezul ! Poate ca s-o fi intors la han . Don Cezar si Cervantes schimbara intre ei o privire.

- La urma urmei - zise romancierul - e foarte posibil.

Don Cezar clatina din cap a indoiala si raspunse :

- Nu cred Dar n-are a face, sa mergem la han, la Turn.

in privirea piticului aparu un licar de multumire. Si fara sa mai spuna vreo vorba, schimbind directia, o lua pe drumul ce ducea spre hanul unde trasese cavalerul.

El Torero mergea intunecat si tacut, alaturi de Giralda. Dindu-si seama de starea lui sufleteasca, ea il intreba cu o neliniste plina de dragoste :

- Ce-i cu dumneata, Cezar ? E oare cu putinta ca disparitia domnului de Pardaillan sa te fi intristat intr-atata ? Te rog sa ma crezi, cavalerul e in stare sa iasa teafar din cele mai grele situatii. Chiar dintr-un loc unde altii, fie ei fara seaman de indrazneti, ar pieri cu siguranta, el ar iesi nevatamat si biruitor. E atat de puternic ! Atat de bun ! Atat de curajos !

Vorbele acestea fura rostite cu o admiratie naiva si cu o incredere deplina, care, in orice alta imprejurare si dac-ar fi fost vorba de oricine altcineva decat de Pardaillan, i-ar fi atitat tanarului gelozia.

Pesemne insa ca El Torero se gandea la cu totul altceva, caci ii raspunse cu blindete :

- Nu, Giralda ! L-am Cautat pe domnul de Pardaillan si-l voi cauta pina ce voi afla ce s-a intamplat cu el, pentru ca, in afara de dragostea frateasca ce i-o port, onoarea imi porunceste s-o fac. Dar stiu bine ca va fi in stare sa se descurce si fara ajutorul nostru.

- Asta-i sigur - intari cu convingere Cervantes, care nu pierdea nici un cuvant din convorbirea celor doi indragostiti. Pardaillan face parte dintre acei oameni alesi care, fara sa precupeteasca nimic, sunt gata sa acorde sprijinul lor oricui le-ar cere acest lucru. Dar cand, din intamplare, nimeresc ei insisi intr-o incurca­tura, se descurca atat de bine, incat pina cand sa le vii

in ajutor, ei au si terminat ce era de facut. Ajungi intotdeauna prea tirziu. Asa le e scris acestor oameni,' sa fie de folos altora fara sa poata fi rasplatiti macar cu o particica, fie ea cat de mica, din binele pe care l-au facut.

Minunata era increderea si admiratia pe care acesti trei.oameni, de o sinceritate atat de curata, i-o aratau lui Pardaillan, desi il cunosteau de-abia de cateva zile.

Vazind ca don Cezar, dupa ce aprobase cu toata convingerea vorbele lui Cervantes, cadea din nou intr-o stare de descurajare si de posomoreala, Giralda continua:

- Si acum, bunul meu domn, ce te face sa te umbresti asa, dintr-o data ?

- Giralda - intreba El Torero oprindu-se - ce-i cu povestea aia cu rapitul, despre care mi-a vorbit El Chico ?

■- E adevarul adevarat - raspunse Giralda, cautand sa inteleaga unde voia el sa ajunga.

- Ai fost rapita cu adevarat ?

- Da, Cezar..

- De catre Centurion ? Da, de catre Centurion.

- Dar, in asemenea cazuri, Centurion nu lucreaza de capul lui.

- Te inteleg, Cezar. Centurion e mana dreapta a lui don Almaran.

La rostirea acestui nume, fata simti tremurul iubi­tului ei, care o tinea de brat. Se imbujora la fata, in vreme ce un zimbet malitios ii flutura pe buze. incepuse sa inteleaga ce se petrecea in sufletul tanarului.

Don Cezar era pur si simplu gelos.

Desigur ca Cervantes intelesese si el, caci mormai pentru sine :

- Iubire !_ Gelozie ! Nebunie !

Dupa un moment de tacere. El Torero spuse din nou, eu un glas tremurator :

- Cum se face ca, stiindu-te in mana acestui monstru pe care pretinzi ca-l urasti, ai ramas atat de calma si de linistita, neancercand macar sa te salvezi, ceea ce ti-ar fi fost totusi, foarte usor ?

Giralda i-ar fi putut raspunde ca pentru a fugi, asa cum spunea iubitul ei, ar fi trebuit sa nu fi fost adormita cu un narcotic atat de puternic, incat pina si el o crezuse, o clipa, moarta. Dar se multumi sa-i raspunda zimbind :

- Pentru ca de asta data Centurion nu lucra pentru omul pe care-l stii.

- Aha ! facu El Torero si mai nelinistit. Dar atunci pentru cine ?

- Pentru principesa - spuse Giralda rizind.

- Principesa ? ! Nu mai inteleg nimic !

- Vei intelege numaidecat - zise Giralda, devenind deodata serioasa. Asculta-ma, don Cezar. Stii ca pleca­sem in cautarea parintilor mei ?

- Si ? intreba El Torero, uitand de gelozia lui si gandindu-se numai cum s-o consoleze. Si ai avut o noua dezamagire ?

- Nu, Cezar, de data aceasta am aflat tot - spuse Giralda plina de mihnire.

- iti cunosti familia ? Ai aflat cine iti sunt pa­rintii ?

- Am aflat ca parintii mei nu mai exista - ho­hoti fata.

- Vai ! Era de asteptat - exclama El Torero, cu-prinzind-o dragastos in brate. Dar parintii dumitale erau intr-adevar oameni de neam mare, asa cum credeai ?

- Nu, Cezar - raspunse Giralda cu simplitate - parintii mei erau oameni din popor. Oameni saraci, foarte saraci, ceea ce i-a si silit sa ma abandoneze, nefiind in stare sa ma hraneasca. Logodnica dumitale, draga Cezar, nu face parte nici macar din mica nobi­lime. E o fata din popor, care a ajuns tiganca.

Don Cezar o stranse si mai tare in brate.

- Sarmana Giralda ! ii spuse el cu o dragoste netarmurita. Daca-i asa, te voi iubi si mai mult. Voi fi totul pentru dumneata, asa cum dumneata esti totul pentru mine.

Giralda isi ridica fata fermecatoare si-i zimbi prin­tre lacrimi celui care-i vorbea cu atata caldura si de iubirea caruia era la fel de sigura ca de propria-i iubire.

Iar El Torero continua :

- De data asta esti absolut sigura, Giralda ? Doar ai fost de atatea ori inselata !

- De data asta nu mai incape nici o indoiala. Mi s-au dat dovezi.

Ramase o clipa pe ganduri, apoi, stergandu-si lacri-' mile, continua, zimbind cu oarecare indoiala :

- Singurul folos pe care l-am tras din aceasta po­veste este ca am aflat ceva nou : inainte de a ajunge o tiganca, fusesem botezata. Precum vezi, nu-i un folos prea mare.

Giralda era pe jumatate pajnica. De aceea vorbea cu atata usurinta despre botezul ei.

Don Cezar fusese crescut, potrivit datinei, ca un credincios plin de zel. Si, desi o data cu varsta, cu lec­turile si cu frecventarea unor oameni de stiinta si a unor literati, sentimentele lui religioase slabisera simti­tor, nu putea sa se sustraga cu totul influentei ideilor vremii. Raspunse deci cu gravitate : ■

- Nu spune asta, Giralda. Dimpotriva, e un mare folos. in felul acesta scapi de amenintarea de a fi con­siderata eretica. Nu mai ai de ce sa te temi de ingro­zitoarea tortura de care erai tot timpul amenintata. Dar nu mi-ai spus ca ai fost rapita din ordinul acestei principese necunoscute ?

- Nu chiar asa. Cand m-am vazut in mainile lui Centurion si ale oamenilor sai, m-a cuprins o groaznica deznadejde. Ma gandeam ca voi fi data pe mana oribi­lului Barba Roja. Gandeste-te la surpriza si la bucuria mea evitand m-am aflat in prezenta unei distinse doamne pe care n-o vazusem niciodata si care, cu vorbe bune, m-a linistit, mi-a jurat chiar ca nu ma asteapta nici o primejdie, ba, mai mult, ca eram libera sa plec oricand as fi vrut.

- Si totusi ai ramas ! De ce ? De ce a pus printesa oamenii sa te rapeasca ? De ce se amesteca ea in .tre­burile dumitale si ce legatura ai cu ea ? Asadar, te cu­noaste T De unde ? Cum ?

Don Cezar insira toate aceste intrebari cu o iritare crescanda. Ghicindu-i gandurile pline de gelozie si inte-legand ca sufera, Giralda ii raspunse cu blindete :

- Ce de intrebari, domnule ! Da, principesa ma cu­nostea. De unde ? Cum ? Pai, nu e oare cunoscuta in intreaga Sevilla cea careia i se spune Giralda. fie pen­tru ca si-a trait primii ani in umbra turnului cu acelasi nume, fie din cauza usurintei cu care stie sa faca lungi piruete in timp ce danseaza in pietele publice ?

- Asa e - murmura don Cezar nemultumit

- La drept vorbind, nu printesa i-a pus sa ma ra­peasca. Ea mai curand m-a eliberat. Iata cum stau lu­crurile Stii ca Centurion ma pindea de mult. Fara in­terventia domnului de Pardaillan, m-ar fi arestat chiar deunazi. Or, nu stiu nici de ce si nici in ce fel. caci asta nu mi s-a spus, Centurion e folosit si de catre principesa, ba chiar i se supune ei cu mult mai mult decat lui Barba Roja. Probabil ca Centurion i-a spus princi­pesei ca avea ordin sa ma rapeasca, iar aceasta, la ran-dul ei, i-a dat ordin sa ma duca direct la dinsa. Ceea ce a si fost obligat sa faca.

- De ce ? De ce principesa asta, pe care nici n-o cunosti, se intereseaza de dumneata atat de mult ?

- Simpla intamplare. Principesa m-a vazut A fost uimita, sunt vorbele ei, de gratia dansurilor mele si s-a interesat de mine fara ca eu sa banuiesc macar Fiind atat de bogata si puternica, a izbutit sa descopere re­pede, in cateva zile, ceea ce eu n-am reusit sa aflu m ani de zile de cautari. Interesata, a dorit sa ma cunoasca indeaproape ; a profitat de primul prilej ce i s-a oferit, cu atat mai multa graba si bucurie, cu cat. in acest fel, ma salva si de o mare primejdie.

- Asadar, ii sunt indatorat pentru marele serviciu pe care mi l-a facut - spuse El Torero, clatinand din cap.

- Mai mult decat iti inchipui, Cezar - rosti cu gra­vitate Giralda. Si, in sfarsit. ma intrebi de ce am ramas acolo, cand eram libera sa plec ? Pentru ca principesa imi atrasese atentia ca o anume persoana, pe care o cunosti prea bine. ar putea trece printr-o comedie de moarte daca m-ar intalni in urmatoarele 48 de ore. Pen­

tru ca tin la acea persoana mai mult chiar decat la propria-mi viata si pentru ca din clipa in care pre­zenta mea putea sa-i fie fatala, mai curand m-as fi in­gropat eu de vie- Si pentru ca, in fine, principesa m-a asigurat ca atunci cand va dispare orice pericol acest cineva va fi anuntat prin grija ei si ca el insusi va veni sa ma ia. Trebuie sa-ti mai spun, don Cezar, despre cine e vorba ? adauga Giralda cu un zimbet ironic.

Pe cat se aratase El Torero de nelinistit mai inainte, pe atat era acum de radios.

Drept care, o coplesi pe logodnica lui cu multumiri si cu vorbe dragastoase, care o facura sa roseasca de placere.

Dar de indata ce gelozia i se risipi datorita explica­tiilor sincere ale Giraldei, iar inima lui avantata se mai potoli, cuvintele logodnicei il facura sa se mire grozav si sa exclame :

- Principesa aceasta ma cunoaste, asadar, si pe mine ? Dar prin ce ii stirnesc eu vreun interes ? Si ce

pericol asa de mare putea sa ma ameninte pe mine ? ti dai seama ca toate astea sunt foarte ciudate ?

- Nu chiar atata pe cat ti se par. Ti-am mai spus ca principesa este pe atat de buna pe cat e de fru­moasa : asta ar fi destul ca sa explice interesul ce ti-l poarta. Dar la mijloc e ceva mai mult: ea stie cine esti, iti cunoaste familia.

- Stie cine sunt ? Cunoaste numele tatalui meu ?

- Da. Cezar - raspunse cu gravitate Giralda. -- Ti-a spus cumva acest nume ?

- Nu. Asta ti-o va spune numai dumitale.

- Ti-a spus ea ca-mi va dezvalui taina nasterii mele ? intreba El Torero, frematand de speranta.

- Da - exclama ea - oricand vei dori sa i-o ceri !

- Ah ! striga don Cezar. Ard de nerabdare sa vina ziua de maine. ca sa ma duc s-o vad pe aceasta prin­cipesa si s-o intreb ! O ! Sa stiu I Sa stiu, in sfarsit, cine-mi sunt parintii !

in timp ce indragostitii isi faceau destainuiri fara sa ia aminte la el. Cervantes isi spunea :

"Drace ! Cine-i principesa asta care cunoaste atitia oameni si stie atatea taine ? Si de ce se amesteca ea,

vrand sa-i dezvaluie nenorocitului print taina nasterii sale ? Nu-si inchipuie, oare, ca o asemenea dezvaluire il condamna cu siguranta la moarte ? Cum s-o impiedic pe necunoscuta asta sa vorbeasca ?'

in curand ajunsera la Hanul Turnului fara sa li se fi intamplat nimic neplacut.

Sa fi fost cam pe la ora unu si jumatate noaptea. Hanul era, bineinteles, cufundat in liniste si intuneric. Toti locatarii dormeau un somn adinc si binefacator.

Prichindelul, care parea sa fi cazut prada unei adinei melancolii, batu la poarta exterioara a patio-ului, in­tr-un fel anumit, cunoscut numai de obisnuitii casei. Spre mirarea lui, poarta se deschise imediat, ca,si cum ar fi fost asteptati, si mica Juana, dragalasa fiica a hangiului Manuel. aparu in poarta cu o expresie cu­rioasa si nelinistita in acelasi timp.

Zarind-o pe fata, El Chico pali. Trebuie sa credem, totusi, ca omuletul avea o stapinire de. -sine extraordi­nara pentru o fiinta atat de slaba ca el, ca stia sa-si ascunda cu grija impresiile si sentimentele, caci, in afara de culoarea pamantie ce i se asternu pe fata-i bronzata, nimic din atitudinea lui nu trada puternica emotie ce-l cuprinsese.

isi indrepta cu mandrie tinuta si-i adresa fetei un zimbet amical, ca unui vechi prieten. Era limpede ca Juana si El Chico se cunosteau din copilarie.

Totusi, in ciuda mandriei innascute a piticului, un observator atent ar fi descoperit in atitudinea lui, mai ales in surasul lui parca resemnat, in expresia lui dra­gastoasa, parca nelinistita, un fel de admiratie umila si inflacarata, cum pot inspira numai fiintele socotite a fi de esenta superioara. Pe scurt, atunci cand se credea neobservat, El Chico avea in fata tinerei fete atitudinea unui credincios plin de zel, ce o adora pe Fecioara. Dimpotriva, purtarea Juanei, desi foarte deschisa si prie­tenoasa, avea, fara voia ei, ceva superior si protector in acelasi timp. Un indiferent si-ar fi spus ca frumoasa andaluza, fiica unui respectabil burghez caruia aface­rile ii mergeau din plin, stia sa pastreze distanta fata de acest cersetor. Un observator mai atent, insa, ar fi

descoperit cu usurinta in purtarea ei o dragoste adeva­rata, aproape materna.

intr-adevar, Juana avea ceva din atitudinea tandra si in acelasi timp cicalitoare a unei fetite care o face pe mamica fata de papusica ei preferata.

Da, chiar asta era. Piticul era, probabil, pentru ea ca un fel de jucarie vie, pe care copilul o iubeste din toata inima, desi o sicaie, de altfel fara rautate, dintr-o nevoie instinctiva de a se juca de-a micul stapin, de-a micul tiran. S-a plictisit copilul de jucaria lui ? O az-varle cu dispret intr-un ungher, fara sa se sinchiseasca daca se strica, si nici nu se mai uita la ea. ii vine din nou sa se joace si-si da seama ca prin gestul lui brutal jucaria s-a stricat ? Plinge din toata inima, ia jucaria in brate, o leagana, o alinta, o mangiie, vorbindu-i cu bunatate, straduindu-se sa repare raul pe care l-a facut fara voia lui.

Cam asa erau si purtarile Juanei fata de pitic.

Dar cel mai surprinzator era faptul ca piticul, desi foarte suparacios de felul lui, accepta cu draga inima hachitele ei. Nu cu pasivitatea unei jucarii, ci cu o pla­cere adevarata, desi ascunsa. I se parea foarte natural. Din partea Juanei nimic nu-l jignea, nimic nu-l supara, nimic nu-l descuraja. Asa era Juana. Juanei ii era in­gaduit orice. Capriciile si pornirile ei de copil istet si rasfatat, sigur de puterea lui despotica, i se pareau adorabile si, in orice caz, preferabile indiferentei. Juana era stapinul, in intelesul absolut al cuvantului. El nu era decat sclavul care accepta bucuros purtarile stapi-nului fata de dinsul - si pe cele bune, si pe cele rele.

Sa fi fost oare aceasta urmarea unei deprinderi ca­patate inca din copilarie ? Poate ca da.

In orice caz, trebuie sa recunoastem ca adoratia si admiratia lui erau pe deplin intemeiate.

Juana avea saisprezece ani si era o adevarata an-daluza : micuta, dragalasa, subtirica, sprintena si vioaie, plina de gratie jucausa si de eleganta naturala. Avea un ten proaspat, niste ochi negri de toata frumusetea, cand galesi, cand arzatori, o gurita cu buze rosii si cam senzuale. Manile ei fine si albe, intretinute cu grija,

ar fi putut stirni, ca de altfel intreaga ei faptura de o gingasie aristocratica, invidia multor doamne nobile.

Era extrem de ingrijita, iar tinuta ei, cu mult su­perioara categoriei sociale careia ii apartinea, dovedea o cochetarie rafinata, pe care ingaduitorul orgoliu al tatalui sau, departe de a incerca s-o potoleasca, dimpo­triva, o stimula, caci onorabilul Manuel, care facea, desigur, niste afaceri stralucite, nu se dadea indarat de la nici o cheltuiala cand era vorba de capriciile acestui copil rasfatat.

Astfel ca Juana era intotdeauna gatita ca o madona si, de altfel, purta cu o usurinta plina de farmec ele­gantul costum de andaluza. Caci, spre deosebire de fe­tele de conditia ei, care se imbracau de obicei in postav sau in pinza, Juana purta o cazaca de catifea, un corsaj de matase de culoare deschisa, ce se mula perfect pe talia ei subtire si mladioasa si o fusta de matase asor­tata la corsaj, care lasa sa i se vada pulpele nervoase, reliefindu-i gleznele delicate si mici ca ale unui copil, piciorusele cambrate, incaltate in satin, de care ea era foarte mandra, ca orice veritabila andaluza. in loc de esarfa purta un sort, bogat impodobit cu impletituri, sireturi, funde si ciucuri..

Astfel gatita, ii supraveghea pe servitorii tatalui ei si trebuia sa fii cu adevarat un mare domn - ca francezul asta - sau un vechi si bun prieten - ca domnul de Cervantes - pentru ca ea sa catadicseasca sa te serveasca, personal, cu manutele-i albe. Ba chiar socotea ca le facea o deosebita cinste celor pe care-i servea, si poate ca nu gresea chiar asa mult.

E lesne de inteles de ce, in aceste conditii, Cer-vantes ar fi avut pricina sa se mire cand o gasi pe aceasta mica regina stand treaza si veghind in locul vreuneia dintre umilele slujnice ale,hanului. Dar Cer­vantes era prea preocupat ca sa se opreasca la ama­nunte atat de neinsemnate.

Juana se dadu in laturi ca sa-i lase pe musafirii nocturni sa intre si, desi parea tulburata si nelinistita, raspunse la zimbetul lui El Chico cu un suras vesel, subliniat vizibil printr-un gest binevoitor si prietenesc facut cu acel aer de mica surioara pe care-l avea fata de el, fara voia ei.

Acest suras fu de ajuns pentru ca pe obrajii omu­letului sa apara din nou un pic din roseata ce-i dispa­ruse brusc la vederea fetei si pentru ca ochii sa i se lumineze de o bucurie launtrica, pe care nici nu incerca sa sio ascunda, fiind sigur ca tovarasii lui aveau des­tule alte griji ca sa nu le mai pese de El Chico.

Dupa ce Cervantes, care incheia randul, intra si el in patio, Juana sovai o clipa si, inainte de a inchide poarta, se apleca si privi in afara, in noaptea senina presarata cu miliarde de stele. Erau aproape singurele lumini pe care Sfinta Inchizitie le ingaduia supusiloi sai, fara indoiala cu scopul de a pastra pentru autoda­feuri celelalte focuri.

Mica Juana parea ciudat de emotionata. S-ar fi zis ca astepta pe cineva si ca era nelinistita si necajita; vazind ca cel pe care-l astepta nu apare. Cand isi dadu limpede seama ca nu mai urma sa vina nimeni, scoase un oftat ce semana cu un suspin, puse lacatele si-i pe­trecu pe musafiri in bucatarie. Prin felul cum era ase­zata, aceasta putea sa fie luminata fara teama de amen­zile la care te expuneai incalcind asprele dispozitii ale politiei, prin care se interzicea luminatul dupa sem­nalul de stingere.

in timp ce slujnica inca pe jumatate adormita se trezea; bombanind tot felul de injuraturi la adresa hai-manalelor nocturne care tulburau somnul bunilor cres-tini la o ora atat de tirzie, cand s-ar fi cuvenit sa fi fost de mult in paturile lor, inveliti cu cuvertura pina la gat; si la barbie; Juana o urmarea din ochi, masinal. Dar nici n-o ■ vedea; Micuta Juana era mult prea emotionata. Era si foarte palida. Ochii ei frumosi, de obicei atat de veseli, erau parca aburiti de lacrimi cu greu stapinite. Pe buze : ii statea o intrebare pe care nu indraznea s-o puna si nimeni nu observa ciudata emotie de care era cuprinsa.

Nimeni; in afara de batrana duena, ce se grabi sa biiguie niste cugetari pline de acreala, nu lipsite insa de o dragoste ursuza, cu privire la tinerele stapine carora le place sa-si piarda noaptea, stricandu-si ochii de pomana, cand, slava Domnului, exista femei in toata

firea, cinstite si devotate stapinilor lor, care tin la obo­seala si stiu sa-si indeplineasca cu cinste indatoririle de gazda, nepotrivite cu niste maini albe de cuconita. . Altminteri insa, nimeni n-o baga in seama, afara de

pitic, care o urmarea atent si vedea cum veselia ei se

spulbera treptat; El chico o privea cu ochii lui buni;

de caine credincios, gata sa faca orice ca sa readuca

zimbetul pe buzele stapinului. _ Ca sa fim drepti, trebuie sa spunem ca, in schimb

mica Juana nu vedea pe nimeni, nici pe duena, nici p>

El Chico. Parea ca-si urmareste un gand al ei, foarte

dureros.

O intrebare a lui El Torero o trezi brusc din visare

- Domnul de Pardaillan nu s-a intors ?

Mica Juana tresari violent- si de-abia putu sa bol­boroseasca cu glas sugrumat:

- Nu, domnule Cezar.

- Eram sigur ! murmura El Torero, privindu-l p Cervante.cu un aer nedumerit.

Palida ca ceara, Juana izbuti cu mare greutate sa spuna :

- Domnul de Pardaillan era totusi cu dumneavoas­tra. Sper ca nu i s-a intamplat nimic grav !

- Si noi speram acelasi lucru, micuta Juana, da; nu vom sti cu adevarat decat maine - raspunse Cer­vantes cu un aer foarte preocupat.

Juana se clatina. Ar fi cazut, daca n-ar fi intalnit in : calea ei o masa de care sa se tina. Si nimeni nu observa, aceasta sfarseala ce o cuprinsese pe neasteptate. Nimeni, in afara de batrana guvernanta, care striga :

- Picati de oboseala, domnisoara ! Ati devenit moarta propriul dumneavoastra calau, de nu vreti sa va ducet. la culcare in noaptea asta ?

El Cchico observase si el. Nu spuse nimic, dar se apropie repede de ea, ca si cum ar fi vrut sa-i ofere sprijinul propriei sale slabiciuni.

Fara sa bage de seama nimic, Cervantes urma sa; Vorbeasca :

Fata mea, pune sa ne faca paturile. Ne vom petrece noaptea aici, iar maine - adauga el intorcandu-se

spre don Cezar si Giralda - ne vom continua cerce­tarile.

£'. Torero incuviinta din cap.

Fericita ca se oferea prilejul sa iasa dintr-o situatie penibila, Juana o urma pe slujnica, in ciuda protestelor energice ale acesteia, care avura soarta rezervata tuturor protestelor : aceea de a nu fi luate in seama.

Dupa ce-i adresa lui El Chico un gest amical, Cer­vantes se grabi sa se indrepte spre camera ce-i fusese rezervata.

El Torero nu voi sa-l urmeze inainte de a-i multumi din inima lui El Chico si de a-l asigura inca o data ca, de aici inainte, va avea grija sanu-i lipseasca nimic.

Giralda adauga propriile-i multumiri la acelea ale logodnicului ei. Omuletul primi aceste dovezi de prie­tenie cu aerul mandru si'nepasator ce-l caracteriza. Dar privirea lui stralucitoare arata limpede ca era multumit de aceasta prietenie.

XXIII

EL CHICO SI JUANA

Ramas singur in bucataria hanului, El Chico- se catara pe un scaun, pe care si-l pregatise dinainte, in fata caminului. in care focul era pe cale sa se stinga:..

Era trist piticul, caci o vazuse pe "ea' foarte neca­jita si tulburata.

Cu capul in maini, incepu sa se gandeasca la lucruri intamplate in trecutul sau atat de scurt. Iar acest trecut, ca de arfi si prezentul, dupa cum, fara indoiala, si viitorul, incapea intr-un singur cuvant : Juana.

Oricat de departe indarat putea sa ajunga cu amin­tirile lui, piticul se vedea mereu in mainile ei, ca o jucarie. El Chico nu avea familie, iar daca cineva se ocupa uneori de el. era numai prin ocari, insotite de nenumarate palme. S-ar fi lipsit bucuros de o asemenea atentie. Cu toate ca era pusa pe sotii. Juana avea un suflet bun Fara sa-si dea seama de ce. fusese miscata de singuratatea lui. Si asa tanara cum era, manata de

sentimentul de mama care sta ascuns in sufletul ori­carei fetite, isi luase obiceiul de a veghea ca el sa aib; o locuinta multumitoare si sa fie hranit ca lumea'. Si; fncet-incet, se obisnuise sa se joace asa, de a mamica i cum tatal ei ii satisfacea toate capriciile, iar ea stia, foarte bine sa se alinte, se facea ascultata fara greutatf Asa se explica atitudinea usor protectoare pe care .o avea fata de El Chico.

despre el, se obisnuise s-o vada poruncind si: cum toti din casa i se supuneau fara sa cracneasca, facuse si el ca toti ceilalti. De altfel, chiar daca ar fi vrut sa se revolte - ceea ce nici nu-i trecea prir minte, caci sclavia era pentru el mult prea dulce - morala (reprezentata, in cazul de fata, prin lectiile si mustrarile aspre ce i se administra insusi tatal micului: sau tiran, onorabilul Manuel, il invatase ca cel ce ofera, este cu mult superior celui ce primeste, si ca acesta din urma n-ar putea niciodata sa se umileasca si sa se inchine indeajuns in fata celuilalt. in general, lui E Chico nu-i intra in cap sa se umileasca, el avand si idei personale, idei care, dupa cum pretindea aceeasi sfinti, morala, trebuiau sa-l duca intr-o buna zi direct la rug. singurul sfarsit harazit unui baietas care, desi botezat, nu era in stare sa nutreasca decat ganduri ce l-ar fi putut inspaimanta pina si pe ultimul dintre eretici. Si. totusi, in fata Juanei isi pleca de bunavoie capul, fsi facuse chiar un obicei din asta. Intr-atata isi insusisi acest obicei pe care-l va pastra toata viata, incat i se parea monstruos, cu neputinta sa discute vreo porunca data de Juana, sau vreo dorinta de-a ei. Baietasu, acesta care, manat poate de diavol sau numai de furie avea pretentia ca nu va recunoaste nici un stapin si: nici o autoritate, o acceptase in asa masura pe Joana; ca pe singurul lui stapin, incat ii mai spunea chiar si acum, cand ajunsese barbat in toata firea : "Micut? stapina', ceea ce o facea si pe fata sa fie foarte mandra.

Copiii crescusera mari. Juana se facuse o fata fru­moasa.

El Chico devenise barbat dar ramasese cu statura de copil.

La inceput, Juana vazuse cu uimire cum, incet-incet, ea ajunge la fel de inalta si apoi mai inalta decat prietenul ei, care era mai mare decat ea cu patru ani, Lucrul acesta o incanta grozav, papusa ei va ramane mereu o papusica Dar o data cu varsta, acest senti­ment egoist facu loc milei. Cu atat mai mult, cu cat El Chico parea foarte chinuit de faptul ca ramanea atat de mic, in timp ce toti din jurul lui cresteau. Iar Juana isi promisese sa nu-l paraseasca niciodata. Ce s-ar fi facut baiatul asta fara ea ?

Daca la inceput supunerea si ascultarea pasiva ale lui El Chico nu fusesera decat, pe de o parte, rezulta­tul obisnuintei, iar pe de alta al exemplului si al lec­tiilor de morala, ele sporisera si mai mult, daca mai era posibil asa ceva, ca urmare a aparitiei unui senti­ment nou, de care nici macar el insusi nu-si prea da­dea seama : iubirea. Dar o iubire dintre cele mai cu­rate, o iubire absoluta, supraomeneasca, facuta din sa­crificiu si daruire. Si nici nu se putea sa fie altfel. De ani si ani de zile, Juana fusese pentru el un mic Dumnezeu, in fata caruia statea intr-o vesnica adoratie. Nimic nu putea fi prea frumos, prea bun sau prea scump pentru ea. De dragul ei ar fi fost in stare sa se lungeasca in strada si sa-i faca din trupul sau covor pentru ca ea sa-si fereasca picioarele de atingerea cal-darimului murdar.

Toate gandurile lui se indreptau catre acelasi tel : sa-i faca placere Juanei, sa-i indeplineasca toate dorin­tele, chiar cu pretul suferintei, chiar daca inima-i sangera.

in prezenta ei isi pierdea cu totul vointa, puterea de judecata si de simtire. Ea era cea care gandea, vor­bea si simtea pentru amandoi. Nu traia decat prin ea si au era in stare decat sa admire si sa aprobe orbeste tot ceea ce hotara ea.

Iubirea aceasta ramasese ferita de orice pornire trupeasca.

Degeaba ar fi pretins ca e un barbat, stia prea bine ca nu era asa !

Ideea posibilitatii unei casatorii intre o femeie, o femeie adevarata si el, o bucatica de om, nici nu-i tre- cuse prin minte. Dar oare asa ceva era posibil ? Incepuse sa se gandeasca la o asemenea posibilitate abia dupa discutia cu doamna aceea nobila. Desigur ca frumoasa doamna isi batuse joc de el ! Bineinteles ca voise sa se distreze, sa vada ce-o sa spuna sil ce-o sa faca bietul pitic. Din fericire, El Chico nu se tradase in nici un fel. Era mic de statura, dar istet la minte si intelesese intentia nobilei doamne.

Juana tocmai implinise treisprezece ani. intr-o zi, gatita ca o doamna, coborase in sala de mese. Nu ca sa faca treaba, fereasca sfintul ! ci ca s-o inlocuiasca pe stapina casei, moarta de multa vreme si inlocuita - daca totusi o mama poate fi inlocuita - de catre admirabila matroana pe care tocmai am auzit-o cica-lind-o pe tanara fata, matroana care raspundea la nu­mele de Barbara.

Asadar, Juana incepuse sa supravegheze personalul, la inceput putin numeros, si sa conduca gospodaria cu asemenea autoritate, incat nimanui nu-i trecea prin minte sa nu i se supuna.

in acelasi timp, se pricepea sa-i faca pe musterii sa se simta multumiti (ceea ce nu era intotdeauna prea usor), stia sa-si intoarca privirile cu atata tact, sa im­parta zimbete si complimente cu atata gratie, incat de­venise o adevarata binecuvantare pentru Hanul Turnu­lui, care ajunse in curand unul dintre cele mai cautate din Sevilla, unde totusi nu lipseau hanurile bune.

Atunci intervenise din nou morala, mereu reprezen­tata de onorabilul Manuel, care atrasese atentia asupra faptului ca ar fi de-a dreptul scandalos ca Juana, sin­gura lui mostenitoare, sa se chinuiasca muncind, in timp ce lenesul ala de El Chico, care mergea pe-al sapte-sprezecelea an, se ingrasa, neavand alta grija decat sa caste gura de dimineata pina seara, sub pretextul vi­clean ca e prea mic.

Aceeasi morala mai spune ca atunci cand esti-sarac si orfan trebuie sa muncesti ca sa-ti castigi existenta. El Chico se intrebase, si nu fara teama, ce-ar putea sa faca el pentru a-si castiga painea, avand in vedere ca nimeni nu se ingrijise vreodata sa-l invete ceva in acest scop si ca nu avea mai multa putere decat un. puisor Proaspat iesit din gaoace.

Dar cum, in mod ciudat, Juana paruse ca aproba aceasta morala, El Chico, plin de ardoare si de buna-, vointa, consimtise sa munceasca. Manuel profitase nu-maidecat ca sa-l puna la treburile cele mai grele si in­jositoare, oferindu-i in schimb, cu darnicie, culcus si mancare ca pentru caini.

Muncile astea erau peste puterile piticului. Poate ca le-ar fi facut si asa, de bine de rau, daca s-ar fi tinut seama de marea lui susceptibilitate. Dar nimanui nu-i pasa de ea. in noua lui situatie, piticul deveni in cu-rand calul de bataie al tuturor. De la patron si pina la ultimul baiat de grajd, toti se credeau in drept sa-i ordone. Iar cand ordinele nu erau executate cum tre­buie, palmele cadeau din belsug.

Dar cel mai groaznic pentru el era faptul ca trebu­rile il tineau departe de Juana, in tot timpul zilei, ceea ce era in sine o tortura cumplita. Si apoi, era la chere­mul unei liote de slugi si al unor musterii adesea cher-cheliti, care nu-l crutau nici de umilinte si nici de lovituri.

Niciodata nu fusese atat de nenorocit.

Dar asta nu dura multa vreme. Dupa catva timp de chinuri nemaipomenite, El Chico lasase balta sort, ma­turi, musterii sfstapin, si disparuse.

Cum traise el in acest rastimp ? Pur si simplu din ce-i pica. Nu-i trebuia mult ca sa se intretina. Poame gustoase se gaseau din belsug in aceasta uriasa gra-dina care era Andaluzia. N-avea decat sa intinda mana si sa ia. Cand vremea nu-i ingaduia asemenea pleasca, se aseza la poarta bisericii si cersea. Lucrul acesta intra in obiceiurile epocii si 'insusi subtilul moralist, care era Manuel, n-avea ce sa obiecteze.

El Chico manca putin, dormea nu se stie in ce va­gauna, umbla imbracat in zdrente, dar era liber. Liber sa doarma sub razele bunului soare, sa se tavaleasca in iarba frageda, sa viseze la stele. Dar era mandru si multumit. Era mai tantos ca oricand si trebuia sa-l vezi cu ce aer intorcea spatele oricui ii vorbea pe un ton care nu-i convenea.

Fuga piticului il facu pe Manuel sa-si dezlantuie morala in vaiete amare, dojeni cumplite si profetii in

fricosatoare. El Chico era un mizerabil nerecunoscator, un lenes, un ins fara credinta, fara lege, fara inima, lipsit de orice sentiment omenesc si sortit, fara doar si poate, sa sfarseasca pe vreun rug.

Totusi. El Chico nu era un nerecunoscator, asa cum sustinea respectabilul Manuel. Numai ca recunostinta lui se indrepta - ceea ce era cu totul firesc - spre singura fiinta care-i aratase bunatate si dragoste: Juana.

in fiecare zi gasea mijlocul de a se strecura in han - era doar atat de mic - si acolo, pitit in vreun colt, isi satura ochii privind-o pe aceea care era totul pen­tru el.

Sprintena si vioaie, gatita intotdeauna ca o mica regina, Juana alerga de colo-colo, supraveghind trebu­rile ca o gospodina priceputa ce era, din instinct, in ciuda tineretii ei. Cand isi satura bine ochii si inima, piticul pleca multumit ca sa se intoarca a doua zi.

Uneori, cand se intampla sa treaca ea pe laga dan-sul, indraznea sa intinda mana si sa-i apuce un colt de rochie, pe care-l saruta cu smerenie. Sarutase pina si urma pasilor ei, ramasa pe nisipul presarat in patio ! iar astea erau bucurii de care nu avea parte prea des.

intr-o zi, calculindu-si gresit miscarea, in loc sa-iatinga rochia, ii atinse pulpa. Ramase inmarmurit de spaima. Cu atat mai mult, cu cat Juana, crezind ca era vorba de vreo gluma grosolana a unui musteriu, se oprise, palida de manie, scotind un tipat, la auzul cala Manuel si servitorii sai dadura fuga. Bietul El Chico intrezari numaidecat urmarile nean-demanarii sale : Manuel va intoarce hanul pe dos, pina ce-l va gasi si-l va alunga in chip rusinos, fara a mai pune la socoteala si chelfaneala zdravana de care nu va fi scutit. Cu o infatisare jalnica, iesi din ascunzatoare si, ingenunchind in fata ei, isi impreuna mainile a rugaciune :

- Eu sunt, Juana, nu-ti fie teama ;- ii sopti.

Desi era dezgustator de murdar, ea il recunoscu nu-maidecat. Nu-i fu frica. Paru chiar foarte multumita si-i raspunse tatalui ei, care o intreba de ce tipase :

- Nu-i nimic, m-am lovit de masa asta si nu m-am putut abtine sa nu tip ca o proasta.

Negasind nimic ciudat in raspunsul fetei, Manuel se retrase multumit de explicatiile ■ primite ; servitorii se intoarsera la treburile lor, iar ea ii facu lui El Chico un semn discret, la care piticul se supuse. Nu era, oare', obisnuit sa i se supuna in toate ?

Fata il duse intr-un loc mai ferit, unde nu puteau fi surprinsi si-l lua imediat la rost, pe un ton foarte aspru :

- Ce faceai in coltul ala ? Haimana ce esti ! Lene-sule ! Ercticule ! Cum de indraznesti sa mai apari in casa pe care ai parasit-o fara un cuvant de ramas bun. fara nici o parere de rau ? Nerecunoscatorule ! Hotulle ! .

Juana il certa si-o facea pe grozava, dar i se citea in ochi ca-i bucuroasa de a-l revedea, tare bucuroasa chiar. Atunci, foarte miscat, el ii raspunse cu umilinta:

- Voiam sa te vad, Juana.

- imi pare bine ! Si cum de ti-a venit atat de tif-ziu aceasta dorinta, dupa zile intregi de uitare ?

El ii raspunse cu adinca mihnire :

- Nu te-am uitat, Juana, nici n-as putea, de altfel. Am venit aici in fiecare zi.

- in fiecare zi ! Mie vrei tu sa-mi vinzi gogosi ? De ce nu te-ai aratat niciodata ?

- Pentru ca ma gandeam ca voi fi alungat.

Ea ii arunca o privire compatimitoare si uimita in acelasi timp.

Si, ridicand din umeri, ii spuse :

- Ai fi meritat-o din plin, zau asa Dar ar fi tre­buit sa stii, totusi, ca n-as fi facut una ca asta.

- Tu, Juana, intr-adevar,, n-ai fi facut-o. Dar tatal tau ? Dar ceilalti ?

Argumentul cantari greu in ochii fetei. Nu-i raspunse imediat. De altfel, nu se indoia de cele spuse de el si - ceea ce se ferea sa recunoasca - poate ca nu o singura data il descoperise prin colturile in care piticul

se credea atat de bine ascuns. Ca sa-si mascheze stin­ghereala, ea continua, pe acelasi ton dojenitor :

- Uita-te in ce hal esti ! Ai putea, fi luat drept un vagabond ! Cum de nu ti-e rusine sa apari asa in fata mea ? N-ai putea sa fii mai curat, cel putin ?

El isi pleca, rusinat, capul. O lacrima ii aparu prin­tre gene.

Dojana il usturase ; si se-ntelege ca, daca n-ar fi fost aceasta intamplare nenorocita, niciodata n-ar fi aparut in fata ei in halul asta.

Juana isi dadu seama cat rau ii facuse umilindu-l, Si-i spuse cu un glas mai dulce, privindu-l cu gin­gasie :

- Nu cumva tot tu ai adus si florile pe care le-am gasit de cateva ori pe fereastra mea ?

El rosi si dadu din cap afirmativ.

- De ce-ai facut asta ? starui ea, continuind sa-l priveasca tinta.

El ii raspunse, pe un ton foarte natural, poate chiar sincer :

- N-as fi vrut sa ma socotesti un nerecunoscator. De ceilalti putin imi pasa ; dar tu, nu vreau ! Iaca asa ! M-am gandit ca vei ghici si ca ma vei ierta.

Ea il privi o clipa fara sa raspunda, apoi, cu un suras enigmatic, exclama :

- Frumos, n-am ce zice ! Cum ai ajuns pina la fe­reastra mea ? Nenorocitule ! Nu te-ai gandit ca ai putea sa mori si ca eu nu mi-as fi iertat niciodata moartea ta ?

El Chico simti cum ii creste inima de bucurie. Asa­dar, nu mai era suparata ! Daca tremura pentru viata lui, insemna ca-l mai iubeste. Si rizind din toata inima, ii spuse :

- Nu e nici un pericol. Sunt eu mic, dar si inde-manatic !

- E drept ca esti sprinten ca o maimuta - zise ea. Dar n-are importanta, sa nu mai faci asta imi vei da florile chiar mie, in felul acesta voi fi mai linistita.

- Vrei cu adevarat sa vin sa te vad ? o intreba el, infiorat de speranta.

sir»

Cu o mica strimbatura de mila si dispret, ea rosti :

- Si acum, daca te-ai intors, cred ca n-ai do gand sa pleci iar ?

- -Dar tatal tau, Manuel ?

Juana ii raspunse, cu un gest autoritar, care voia sa insemne ca-i pasa prea putin de toate acestea :

- Vrei sa ma vezi fara sa te ascunzi ca un hot, da sau ba ?

El Chico isi impreuna mainile plin de admiratie.

- in cazul asta - ii spuse Juana cu un zimbet vesel - nu te ingriji de rest. O sa iei masa cu noi, o sa dormi aici, am sa-ti fac rost de o imbracaminte cuviincioasa, iar cat priveste treaba, n-o sa mai fac decat ceea ce o sa vrei tu si pe masura puterilor tale ! Hai, vino !

El scutura din cap si nu se clinti.

Juana pali si, aruncandu-i o privire dojenitoare si indurerata, il intreba cu lacrimi in glas :

- Nu vrei ?

Si adauga, cu glasul ei subtire, dar poruncitor si hotarit :

- Nu mai sunt, asadar, mica ta stapina ? Nu mai sunt eu cea care-ti porunceste ? Te razvratesti im­potriva mea ?

El ii raspunse pe un ton blind, dar cu incapatinare :

- Tu esti si vei fi intotdeauna bucuria mea. Ca sa te pot vedea, as trece si prin foc Dar nu mai vreau sa-mi dai tu hrana, adapost si imbracaminte.

Juana ii privi straiele zdrentuite si, din nou, El Chico isi pleca ochii rusinat. Cu varful degetelor, Juana II prinse de barbie, il sili sa-si ridice capul, si-si cufunda privirea tandra si nevinovata intr-a lui. intelesese ce se petrece in sufletul prietenului ei, si, dintr-o delica­tete cu adevarat feminina, nu mai starui.

- Fie si asa - zise ea, dupa o pauza. fao cand o sa vrei. in rest, o sa faci cum ai sa crezi. Dar sa stii ca m-ar mihni foarte tare, daca ai uita ca sant si voi ramane pentru tine o sora iubitoare si credin­cioasa, imi fagaduiesti sa nu uiti ?

Ea rosti toate aceste vorbe cu o caldura si cu o emo­tie care nu puteau fi puse la indoiala.

Atunci, asa cum se intampla uneori cand Juana fa-cea pe regina, iar el ii aducea modestul sin omagiu,

Sensul acestui era cat se poate de limpede. Desigur ca fara sa-si dea seama, bietul El Chico isi pusese, in umila si atat de timida lui sarutare, intreaga dragoste, facuta din supunere, devotament si daruire. Umilinta gestului era cu atat mai miscatoare, cu cat bietul baiat era de obicei foarte mandru. Oricat de nestiutoare ar fi fost Juana, ea nu se putea insela asupra intelesului acestui gest ; de aceea fata frumoasa straluci de bucurie si de orgoliu.

De altfel, primi acest omagiu fara mofturi, fara falsa modestie si fara exagerata pudoare, ca pe un tribut cuvenit frumusetii si bunatatii sale. il primi ca o suve­rana care stie ca e cu mult deasupra muritorului pros­ternat la picioarele ei de copil. Atitudinea ei de o sim­plitate si naturalete perfecte, expresia de suprema dem­nitate a chipului ei delicat si aristocratic pentru o fata de aceasta varsta si conditie, ar fi stirnit un sentiment de admiratie chiar si Faustei, care putea sluji drept model in aceasta privinta.

in timp ce primea acest omagiu, fara sa se simta deloc coplesita, il invaluia pe cel prabusit la picioarele ei, care-i apartinea cu totul, intr-o privire blinda si duioasa, prin care razbatea un pic de ironie compati­mitoare.

Deodata, el se ridica si exclama, intr-un elan al in­tregii sale fiinte :

- Tu esti si vei ramane mereu mica mea stapina ! Juana batu bucuroasa din palme si striga mandra

de victoria ei:

- Sunt sigura de asta !

Si-l apuca de mana, cu un aer de strengarita.

- Hai - spuse, imbujorata de placere - vino sa-l vezi pe tata !

e- Nu merg - refuza el calm.

Ea batu din picior cu incapatinare si, pe jumatate imbufnata, pe jumatate curioasa, il intreba :

- Ce mai e?

El Chico isi privi zdrentele si-i raspunse :

- Nu vreau ca tatal tau sa ma vada in halul asta. Maine ma voi intoarce si ai sa vezi ca n-am sa te fac de rusine.

Cum a izbutit el sa se descurce ? Prin ce tur de forta si de istetime ? Cu ajutorul carei activitati miste­rioase dusa la momentul potrivit ? N-am putea sa va spunem. Va putem spune doar ca, a doua zi, a venit imbracat intr-un costum aproape nou, care, fara sa aiba vreo podoaba speciala, era deosebit de curat si de o eleganta ce-i punea de minune in valoare faptura mi­niaturala.

Si astfel El Chico iesi biruitor pe toata linia.

Mai intii vazu cum ochii cochetei Juana straluceau de placerea de a-l vedea imbracat atat de curat si cu atata eleganta. Apoi, putu sa citeasca pe fetele uluite ale lui Manuel si ale servitorilor sai, adunati acolo in graba, uimirea plina de admiratie pe care le-o provoca aparitia lui in chip de cavaler ferches.

incepind din ziua aceea, avu grija sa-si pastreze un costum elegant, pe care nu-l imbraca decat cand mer­gea sa-si vada mica stapina si pe care il strangea apoi la loc, cu bagare de seama, intr-una din ascunzatorile cunoscute numai de el. in celelalte zile, zdrentele lui obisnuite nu-l mai speriau. Lectia Juanei ii folosise, si, daca atunci cand batea drumurile si cutreiera prin pa­dure, hainele ii erau mai ponosite, in schimb era intot­deauna de o curatenie exemplara, care, laolalta cu ac­rul lui demn si mandru, atragea asupra lui bunavointa si simpatia tuturor.

Pentru a obtine iertarea lui El Chico, fu de ajuns ca Juana sa-si imbratiseze tatal. Si cum batranul nu era, de fapt, un om rau, primi cu destula bunavointa intoar­cerea "nerecunoscatorului', Caci asa ii spunea. Ba simti chiar oarecare stima pentru micul oropsit, aflind ca re­fuzase cu hotarire sa se mai lase gazduit, ca in trecut.

De ziua nasterii Juanei si la anumite zile de sarba­toare, El Chico reusea intotdeauna (cum, nu se stie),

sa-i aduca niste marunte daruri pe care "mica stapina' le primea cu o bucurie zgomotoasa fiind vorba, mai in­totdeauna, de obiecte de gateala, iar noi stim ca micul ei pacat era cochetaria. »

in zilele acelea, El Chico catadicsea sa primeasca in­vitatia la cina a lui Manuel si lua loc la masa familiara, alaturi de stapina sa, care era la fel de fericita ca si dinsul.

Stand in coltul vetrei ce se stingea, El Chico isi amin­tea cu tristete de toate astea, in timp ce Juana. sus, se ocupa de oaspetii ei.

Fie ca piticul avea un caracter neobisnuit de puter­nic, fie ca timiditatea impreuna cu sentimentul inferio­ritatii sale fizice il facusera sa creada ca bucuriile, fi­resti pentru muritorii de rand, lui ii erau interzise, fie, in sfarsit, ca era pregatit dinainte cu resemnare pentru cele mai dureroase sacrificii, nu rostise pina atunci nici o marturisire. intotdeauna se straduise, 'veghind cu grija, sa-si ascunda sentimentele intime, si reusise credea el. Adevarul e ca Juana, asa nestiutoare cum era in ale dragostei era mult prea agera si desteapta ca sa nu fi ghicit de mult ceea ce se caznea atata El Chico sa-i as­cunda. Si. de fapt, nici nu trebuia sa se priceapa atat de bine. pentru a-si da seama ca piticul era cu totul subjugat de ea.

Daca si ea era indragostita sau nu de El Chico, asta se va vedea in cele ce urmeaza. Ceea ce putem spune e ca se obisnuise sa-l priveasca pe pitic ca pe un lucru ce-i apartinea ei si numai ei. Adoratia piticului o facuse sa fie egoista fara sa-si dea seama. Era, in mod naiv, dar sincer, convinsa de propria-i superioritate, si incredintata ca. in timp ce ea era stapina pe sentimentele f-K ?- lllj,;a sa-l suceasca in fel si chip pe El Chico, ■£ra sa-l rasfete sau sa-l faca sa sufere dupa cum vrea el. piticul nu putea sa dispuna de sentimentele si nu trebuia sa iubeasca pe nimeni altcineva de­cat pe :..

si. m privinta asta. daca nu era indragostita, era insa foarte exclusivista saus-o spunem pe sleau, geloasa

in asemenea masura, incat ar fi suferit numai la gandul unei infidelitati, ba chiar si al unei preferinte, fi ea de moment.

Din clipa in care i se-paru ca piticul o adora cun nu se putea mai mult, dragostea lui inceta s-o mai su­pere. Era oare numai cochetarie ? N-am sti sa spunem Dar e limpede ca pentru ea era o adevarata placere sa-si exercite dominatia asupra acestui sclav supus, si: orice stirbire, fie cat de mica, adusa acestei dominati: ar fi facut-o sa sufere cumplit.

Dar piticul n-avea habar de toate astea. Caci, daca c era discret, ea nu era cu nimic mai prejos. Si tocmai intr-un asemenea moment s-a intamplat ca o vorba Faustei, aruncata la intamplare, cu intentia de a sonda: terenul, sa-i tulbure sufletul, ce parea sa se fi resem­nat. El Chico isi repeta mereu in minte un numar de intrebari, vesnic aceleasi :

Avea oare posibilitatea acum, cand era bogat, sa se insoare si el ca oricare alt barbat ? Va indrazni, oare el vreodata sa vorbeasca despre asta ? Si cum va fi pri­mita cererea lui ? Nu va provoca el, oare, un hohot de ras general, iar biata lui iubire, atat de curata si de dezinteresata, odata cunoscuta de toata lumea, ocarita si luata in ras, nu va deveni ea un obiect de batjocuri-pentru toti ?

Dar Juana ? il iubea ? isi raspundea : nu ! Joana il iubea cel mult ca pe o jucarie, poate ca pe un frate slab si neajutorat. Atata tot.

Juana iubea pe altcineva cu adevarat, iar el il cu­nostea prea bine pe rivalul preferat de ea.

Glasul acru si certaret al dadacei Barbara il trezi din visare.

- Sfinta Fecioara ! exclama duena. Vreti sa va pra­paditi ? Dar ce s-a intamplat, pentru numele lui Dum­nezeu ? !

- Nu s-a intamplat nimic, buna mea Barbara, am treaba jos si n-am sa ma duc la culcare decat dupa ce voi fi ispravit-o.

- Nu mai sunt oare eu destul de buna ca sa ajut ? o intreba Barbara cu rafna.

- Simt nevoia sa raman singura. Du-te si te culca. Peste o clipa am sa vin si -eu. Du-te - repeta Juana pe un ton energic, vazind ca batrana staruia - asa vreau !

El Chico mai auzi niste blesteme, tarsitul unor ghete vechi pe podea, apoi zgomotul unei usi trantite cu furie ; dupa care se facu tacere. Juana se incredinta, desigur, ca dadaca ii ascultase porunca. Apoi piticul auzi paca-nitul unor tocuri mici pe treptele de stejar sculptat ale scarii interioare. Se lasa sa alunece de pe scaunul pe care sedea si asculta, in picioare.

Fata intra in bucatarie. Fara sa scoata o vorba, se tranti intr-un jilt mare, de lemn, pe care batrana Bar­bara avusese prevederea sa-l traga pina acolo pentru ea, si rezemandu-si cotul pe masa, lasa sa-i cada capul in maini si ramase asa, fara sa se miste, cu ochii ficsi, mariti, dar fara nici o lacrima.

In tacere, El Chico se aseza in fata ei, pe dalele curate si stralucitoare ale bucatariei, si, ca si cum s-ar fi temut ca raceala dalelor sa nu-i pricinuiasca vreun rau, ii lua cu grija piciorusele in maini, mangiindu-i-le usor.

Fie ca era obisnuita cu jocul asta, fie ca era prea cufundata in ganduri, Juana parea ca nici nu observa atentiile dragastoase si delicate cu care o inconjura el. Continua sa ramana nemiscata si palida, cu privirea pier­duta in gol, scuturata in rastimpuri de catre un lung fior.

Fara sa spuna nimic, el o privea trist, cu ochii lui de caine bun si, cand o simti cum tremura, ii stranse dragastos picioarele, ca pentru a-i spune :

- Sunt - aici ! Iau parte la suferintele tale ! Multa vreme ramasera astfel, tacuti, ea uitand-poate

de prezenta lui. el nestiind ce sa faca pentru a o smulge din gandurile ei chinuitoare.

in cele din urma, ii sopti cu un glas compatimitor :

- Suferi, mica mea stapina ?

Juana nu-i raspunse. Dar fara indoiala ca duiosia Balda ce se revarsa din vorbele lui ii muie inima raniita, isi lasa frumosul cap in maini si incepu sa plinga , pe infundate, cu sughituri, aidoma copiilor care au

mare necaz.

- Sarmana Juana ! spuse el, mangaindu-i piciorusele in nestire.

Era nespus de mult din partea lui ca avea puterea s-o compatimeasca . ca in primul rand. Caci stia bine ce-o facea pe mica Juana sa plinga asa de tare. Iar lacrimile ei ii cadeau pe inima ca niste picaturi de plumb topit. Si simtea nedeslusit ca ireparabilul era pe cale sa se produca, ca Juana avea sa vorbeasca, sfisiindu-i in bucati inima cu marturisirea pe care i-o va face, cu o cruzime de care nici ea nu-si va da seama. impingand uitarea de sine pina la ultimele ei limite, i-o lua inainte si o intreba vitejeste, cu lacrimi in ochi, dar cu un zim-bet resemnat pe buze :

- Asadar, il iubesti mult ?

- Pe cine ?

Stia prea bine ca n-avea nevoie sa-i rosteasca nu­mele pentru ca ea sa inteleaga.

Si intr-adevar, ea intelese numaidecat si nu se arata deloc mirata ca el stia despre cine e vorba.

Dar intrebarea in sine o descumpani cu totul. Desi­gur ca nici ea nu si-o pusese pina atunci, caci, inde-partandu-si mainile si privindu-l pe El Chico cu ochii scaldati in lacrimi, ii spuse cu o miscatoare naivitate :

- Nu stiu !

O clipa, nadejdea incolti in sufletul piticului. Daca nici ea singura nu stia. poate ca nu era totul pierdut, Poate ca. cu timpul, va reusi s-o vindece si s-o cuce­reasca

Speranta fugara, caci in curand ii fu dat sa auda marturisirea ce izbucnea spontan, dureros de cruda :

- Nu stiu daca-l iubesc ! Dar pe cei care-l urmaresc cu atata inversunare si care, ca sa-l infranga pe omul acesta atat de puternic si de curajos, l-au atras in cine stie ce capcana miseleasca pentru a-l ucide cu lasitate, pe aceia ii urasc, caci sunt niste criminali niste crimi­nali blestemati da, blestemati

Repetand aceste cuvinte manioase, batea cu furie din picior, uitand ca in felul acesta il lovea pe El Chico sau, poate, se sinchisea prea putin de dinsul, socotind ca-i apartinea si ca putea sa se poarte cu el oricum voia.

Omuletul nu se clinti., Nici macar nu simtise lovi­turile ei, desi acestea erau destul de puternice.

Chiar daca l-ar fi calcat in picioare sau daca l-ar fi strivit, tot n-ar fi simtit. Se facuse palid. Un singur gand il urmarea, un gand ce-l facea sa nu simta nici o durere fizica :

«Ea ii detesta si-i blestema pe cei care l-au atras intr-o capcana ! Dar si eu sunt dintre aceia ! Atunci' ar putea sa ma deteste si sa ma blesteme si pe mine ? , Dac-ar sti, m-ar scuipa in obraz : "Asasin !' M-ar goni din fata ei Totul s-ar sfarsi, nu mi-ar ramane decat sa mor. Sa mor !»

Ca si cum acest cuvant ar fi avut rasunet in min­tea ei, Juana continua, plingand incetisor :

- Nu stiu daca-l iubesc ! Dar mi se pare ca daca n-o sa-l mai vad, o sa mor.

Si atunci, vazind-o cum plinge, auzind-o cum spune ca va muri, incepu si el sa plinga incetisor ca un copil. Iar in timp ce plingea, fara sa-si dea seama ce face, ii saruta piciorusele, udindu-le cu lacrimi, si repeta mereu printre sughituri :

- Nu vreau sa mori ! Nu vreau !

Deodata, ii veni o idee. Se ridica in picioare si-i spuse cu duiosie :

- Asculta, mica stapina, du-te si culca-te si dormi linistita. Eu ma duc sa-l caut si maine ti-l voi aduce inapoi.

Femeia care iubeste pe altcineva este intotdeauna nedreapta si cruda cu cel care o iubeste, dar pe care ea il dispretuieste. Totul devine pentru ea motiv de ba­nuieli insultatoare.

In aceeasi clipa, Juana sari si ea in picioare, cu ochi scaparatori si, apucandu-l de guler, il zgiltii zdravan Si-i striga cu un glas aspru, pe care piciul nu i-l cu­nostea :

- Tu stii ceva ! De fapt, ai venit sa-l cauti. Tu l-ai indemnat sa-l urmeze pe don Cezar ! Ce s-a intam-plat cu el ? Vorbeste ! Dar vorbeste odata, mizerabile !

El gemu, fara sa incerce ?sa se desprinda :

- Ma doare !

Rusinata, ea ii dadu drumul.

- Nu stiu nimic, Juana, ti-o jur ! rosti el cu blandete. Dac-am venit sa-l caut, am facut-o din dragoste pentru tine !

- E drept - spuse ea - de unde-ai fi putut tu sa stii ? ! Tocmai din dragoste pentru mine n-ai fi fost in stare sa-i ajuti pe ei ca sa-l nimiceasca. Sunt nebuna iarta-ma !

Si-i intinse mana, ca o regina. Iar el, ca un dine bun si credincios, apuca mana alba care fusese inainte atat de aspra cu el si o saruta cu caldura.

Juana simti ca i se trezeste o speranta in suflet, si-l intreba tremurand, nerabdatoare :

- Ce-ai de gand sa faci ?

- Nu stiu. Dar daca e cineva care-l poate salva, cred ca eu sunt acela Sunt mic, ma strecor peste tot si nimeni nu ma banuieste. Nu stiu nimic, nu ma-ntreba nimic Asteapta doar pina maine. Fa asta pentru mine.

Pe neasteptate, Juana il lua in brate si-l stranse la piept!

- Ah, El Chico ! Dragul meu El Chico ! Cum te-as mai iubi daca mi l-ai aduce teafar ! gemu ea, rasucind cutitul in rana, fara sa isi dea seama.

El se desprinse de ea incetisor, si-i saruta degetele, poalele rochiei si varful pantofului, iar Juana ii ingadui sa faca toate astea cu bunavointa unei divinitati care se lasa adorata de un credincios. Cand era bine dispusa avea obiceiul sa se joace plesnindu-l incetisor peste obraji sau tragandu-l usurel de urechi. Uneori mergea pina acolo incat il saruta pe frunte. Dar atat. Niciodata insa nu-l stransese in brate ca acum.

Iar el isi dadea seama, de fapt, cu imbratisarea asta nu era pentru eL ci pentru altcineva, si suferea.

- Am sa fac tot ce-am sa pot - spuse simplu. Poti spera. imi promiti insa ca te duci sa te odih­nesti ?

- N-am sa ma pot odihni - raspunse ea indure­rata. Simt ca nu mai traiesc.

- Totusi, trebuie Altfel, maine, cand ti-l voi aduce, vei fi obosita iar el te va gasi urita.

Vorbindu-i astfel; nenorocitul zimbea !

Iar Juana avu cruzimea sa-i raspunda :

- Ai dreptate. Am sa ma odihnesc. Nu vreau sa ma gaseasca urata.

- Si cand se va intoarce, ce-o sa faci ? Ce nadaj-duiesti tu, Juana ?

Ea tresari si pali la fata.

De fapt, ce nadajduia ? Micuta Juana nu-si pusese aceasta intrebare.

Vazindu-l pe seniorul francez atat de frumos si de viteaz, atat de stralucitor si atat de bun, inimioara ei feciorelnica batu mai tare si-si pierdu capul, fara a-si da seama de primejdia care o pindea.

Dar in fata intrebarii atat de limpezi si de sincere pe care i-o pusese El Chico pricepu, ce-i drept, prea tirziu, la ce grozavie o dusese nesocotinta ei. Simti o strangere de inima. Desigur ca nici nu putea fi vorba de o casatorie intre fiica unui hangiu, cum era ea. si acest senior francez, trimisul unui rege, si inca ce rege ! Regele Frantei ! Ar fi fost curata nebunie sa se opreasca, fie si pentru o clipa, la un asemenea gand.

Si atunci, ce putea sa spere ?

Disperarea ce o cuprinse in fata marii ei nenorociri o facu sa inteleaga cat de mare trebuia sa fie durerea prietenului si, ce se afla fata de dinsa in aceeasi situa­tie in care se afla ea fata de Pardaillan. intelese, de asemenea, cat de cruda fusese fata de el, fara sa-si dea seama. Si prinlr-un mare efort de vointa, care dovedea ce inima buna avea, gasi puterea sa-i zambeasca si sa-i spuna, pe jumatate in gluma :

- Adu-l viu, e tot ce-ti cer. in rest, o stiu bine, n-am nici o sansa. Domnul de Pardaillan se va inapoia in tara lui, iar eu ma voi consola si incet-incet il voi da uitarii.

Dupa ce se stradui sa indrepte, macar in parte, raul ce-l savarsise, simti nevoia sa faca si mai mult si adauga, cu ipocrizia proprie femeilor, dar si cu oarecare sinceritate, caci ii era intr-adevar mila de bietul baiat :

_- Tu, El Chico, ai sa ranii linga mine, iar eu te voi iubi foarte mult, zau. Nimeni n-o merita mai mult ca tine.

Speranta asta, pe care i-o dadea piticului, desi poate nici ea nu credea ca se va implini, ii umplu sufletul de bucurie. Vrand parca sa-l zapaceasca de-a binelea, se apleca deasupra lui si-si lipi, buzele de fruntea lui, spunandu-i, in timp ce-l impingea usor spre usa :

- Du-te, El Chico, fa tot ce-ai sa poti. Am sa caut sa ma odihnesc putin, in asteptarea ta.

XXIV

URMAREA AVENTURILOR PITICULUI

Piticul iesi cu pasi marunti, cu capul in piept, cu­fundat in gandurile ce-l coplesisera cu totul. Mergea fara teama. De ce s-ar fi temut ? Toti cersetorii si vagabonzii vrednici de streang din Sevilla - si Dumnezeu stie ce multi erau ! - il cunosteau pe El Chico. Toti acesti baieti cumsecade erau. prea uniti impotriva dusmanului comun ce trebuia pacalit sau jefuit, ca sa mai caute gal-ceava intre ei.

Piticul nu se temea de nimic altceva in afara de vreo intalnire cu vreun paznic de noapte. Dar avea ve­derea patrunzatoare si auzul foarte fin ; era iute si sprin­ten ca o maimuta, si, in caz de pericol, statura lui mica ii permitea sa-si faca ascunzatoare din orice ii iesea in cale : borna, trunchi de copac sau simpla gaura. Era sigur ca se putea piti la timp acolo unde orice om de statura normala ar fi fost descoperit.

Daca nu-i era deloc frica, in schimb era cu totul naucit.

Atins pina in strafundul sufletului de plinsetele Jua­nei, care pretindea ca moartea lui Pardaillan ar face-o sa moara, El Chico ii fagaduise, fara sa-si dea seama de semnificatia vorbelor lui, ca-l va cauta si i-l va aduce inapoi viu, lasand astfel sa se inteleaga ca era convins ca Pardaillan traieste.

Or, adevarul parea sa fie cu totul altul. El Chico avea toate motivele sa creada ca cel pe care-l considera drept rivalul sau fusese omorit. De aceea, in timp ce mergea sub cerul instelat, bodoganea furios :

- Ce nevoie am avut sa-i promit ca-l voi cauta ? Ce ma fac acum ? La ora asta, in mod sigur, trupul

frantuzului se rostogoleste in valurile Guadalquivirului si bine i-au facut ! Bine i-au facut! Iaca asa ! Cine l-a pus sa-mi fure inima Juanei ?

_ Fara sa-si dea seama, imprumutase anumite genurii, atitudini si expresii de la tanara fata. Juana era cam de doua ori mai inalta ca el, ceea ce nu insemna ca ea insasi nu era mica de statura. De altfel, asta o su­para foarte tare si de aceea nu se multumea numai sa poarte tocuri inalte si subtiri, ci cauta sa-si tina cat mai drept trupul mladios si delicat, si cat mai sus capul, ceea ce-i sporea farmecul si dragalasenia.

Pe nesimtite, El Chico se obisnuise sa-si tina capul in acelasi fel ca si ea, isi bomba pieptul ca ea, umblind tantos ca sa nu piarda nici un milimetru din statura lui de spiridus. Cum Juana avea obiceiul sa bata din pi-cioare cand era contrazisa sau cand se mania, piticul fa­cea la fel, tot fara sa-si dea seama.

Dezvaluindu-si sentimentele pe care le nutrea fata de rivalul sau, isi continua sirul gandurilor :

"Doar nu sunt un dobitoc ! Am inteles eu foarte bine ca oamenii lui Centurion pregatisera un atac prin sur­prindere in casa la care-i condusesem. Daca don Cezar n-a gasit nici o urma, e pentru ca trupul ii si fusese azvarlit in fluviu. Asta-i sigur ! Printesa nu i-ar fi lasat cu atata amabilitate sa-i cotrobaiasca prin casa daca nu si-ar fi luat toate masurile. Afara de cazul'

"Afara de cazul cand frantuzul nu e incuiat intr-una din ascunzatoarele secrete ale casei. Ehei, in casa asta sunt destule ascunzatoare, iar cu nu le cunosc pe toate ! Dar atunci ce vor face cu el ? Cant stie, poate ca-l vor elibera intr-una din zilele astea !''

Ideea asta i se paru insa absurda. Ridica din umeri ■si continua :

"Nu ! Nu ca sa-i dea drumul l-a atras principesa la adresa ! Iar daca eu, El Chico, as fi atat de prost ca sa ma duc la aceasta frumoasa principesa si s-o intreb, asa cum mi-a trecut prin., minte atunci cand am vazut-o pe Juana plingand, ce s-ar intanpla '? M-ar trimite acolo Unde a fost expediat francezul, iar-asa ! Asadar, n-am sa ma duc. Nu-s chiar asa de natang !a

"Totusi, i-am promis Juanei - isi spuse el peste cateva clipe. Si-atunci, ce-i de facut ? Sa ma duc sa caut prin ascunzatorile pe care le cunosc ? Dar daca, din nenorocire, il gasesc pe francez in viata ? ! Va tre­bui, atunci sa-l iau de mana si sa-l conduc la mica sta­pina ? Eu ? E oare cu putinta ?'

Fata i se schimonosi de o spaima de nedescris si-si spuse ingrozit :

"Nici macar un barbat adevarat .n-ar avea un asemenea curaj ; dar eu, care-s asa de mic si de slab ? Unde mai pui ca va trebui ca inabusindu-mi sentimen­tele, sa-mi smulg inima si s-o arunc, fierbinte, la pi­cioarele stapinei mele ! Haida-de ! E cu totul nedrept ! La dracu', sunt si eu barbat! Nu sunt un sfint !'

Argumentele astea nu reuseau totusi sa-l convinga.

- Sunt barbat, iar acum sunt bogat - isi sopti el cu un aer visator. Si-apoi, mi s-a spus ca sunt chipes, in afara de statura asta mica, n-am nici un betesug si nimic monstruos. De ce nu s-ar putea ca o femeie sa doreasca sa ma ia de sot ? Juana, dupa cat se spune, asa de inalta fata de mine, e totusi mica de statura ! Dac-ar vrea, as face din ea femeia cea mai fericita din lume. O iubesc atat de mult ! As rasfata-o atata ! Da, dar sunt mic, asta-i! Si atunci, nimeni nu ma vrea. De ce ? Pentru ca lumea si-ar bate joc de femeia care ar in­drazni sa se marite cu un pitic ! Spunand acest cuvant, au spus. tot ! Sunt, oare, condamnat sa nu fiu niciodata iubit ? Sa nu am niciodata un camin al meu ? Ei bine, fie ! Sunt gata sa accept si acest lucru. Dar cel putin, stapina mea sa ramana asa cum a fost si inainte. Sa nu-mi ceara sa i-l aduc pe curtezanul ei. Nu ! Asta-i prea mult ! N-as putea sa indur asa ceva !' isi acoperi, brutal, ochii cu pumnii, ea si cum ar fi vrut sa alunge din fata lui imaginea iubitei sale aflata in bratele unui curtezan.

in constiinta hartuita pina la capatul puterilor, lupta reincepu : ,

"Principesa, care este atotstiutoare, mi-a spus ca poti face mult mai rau oamenilor daca lovesti in cei ce !le sunt dragi, decat daca-i izbesti chiar pe ei. Juana mi-a spus ca moare daca blestematul asta de frantuz nu se

intoarce. Pe frantuz eu l-am dus la moarte, iar Juana, fara sa stie nimic, m-a facut totusi criminal. Daca Juana moare, asa cum spunea, inseamna ca eu i-am omorit pe amandoi si ca voi fi de doua ori criminal. Dar e oare cu putinta ? Si totusi daca Juana moare, mor si eu. Daca-l aduc pe frantuz, ea va trai, dar eii voi muri oricum Voi muri de disperare si de gelozie Oricum as intoarce-o, tot eu sunt cel lovit. De ce ? Ce-am facut ? Ce crima am comis ? De ce sunt blestemat ?' Si, deodata, cu o hotarire apriga, isi spuse : "Ei bine, nu ! Moarte pentru moarte ! Barem ea sa nu fie a altuia, si inca cu ajutorul meu ! Blestematul de frantuz sa dispara pentru totdeauna Nu voi face nimic ca sa-l salvez Mai curand l-as ucide cu mainile mele nevolnice ! Si apoi, cine stie ? La urma urmei, a spus-o chiar Juana, poate ca-l va uita si ma va iubi ca inainte. Asa mi-a fagaduit. Nu cer nimic mai mult, deoarece mi-e scris ca n-am dreptul sa nadajduiesc la mai mult'.

Omuletul hotari astfel condamnarea definitiva a lui Pardaillan.

Luind aceasta hotarire nestramutata, o porni in graba si ajunse in curand la casa dintre chiparosi.

Se indrepta spre usa, incerca s-o deschida cu bagare de seama. Usa rezista. Un zimbet ii lumina fata.

- Principesa s-a intors - sopti el. Acum toate usile sunt incuiate si inauntru e lume. Trebuie sa fiu pru­dent. N-am chef sa ma duc sa ma-ntalnesc cu frantu­zul in fundul fluviului.

Ocoli zidul, se apleca si cauta ceva bijbiind. Cand se ridica, tinea in mana o funie subtire, lunga si tare, pre­vazuta cu cirligc puternic. Se indrepta spre chiparosul care atingea zidul, invarti funia deasupra capului si o arunca spre copac. La a doua incercare, cirligele se prinsera in ramurile copacului. Trase de funie se tinea bine.

incepu atunci sa se catere, mladios ca un pisoi. Ajuns sus, isi infasura franghia in jurul gatului si se lasa pe pamant.

Porni cu bagare de seama spre chiparosul in care-si ascunsese comoara, lua de acolo sacul primit de la Fausta,

si punga pe care i-o daduse don Cezar, si le vari in san. Cateva minute mai tarziu se afla in afara casei : expeditia ii reusise pe deplin.

Puse franghia inapoi de unde o luase, si porni spre fluviu, nu inainte de a se incredinta, privind in jurul lui, ca nu-l vazuse nimeni.

Pe mal fusese amenajat un fel de chei foarte inalt, pe sub care, tinute in friu de o solida constructie, apele joase se rostogoleau incet. Cu putin deasupra acestora si neatins de ape, malul lasa sa se vada o gaura neagra, astupata cu un grilaj de fier, ale carui uriase bare in­crucisate erau aproape lipite una de alta.

El Chico isi dadu drumul deasupra acestei gauri si, cu o indemanare ce vadea o mare obisnuinta izbuti sa se agate imediat de zabrele. Apuca una dintre bare, taiata desigur de multa vreme, si o scoase din loc fara greutate. Prin deschizatura patrata n-ar fi putut sa treaca nici macar un om slab si scund, dar prichindelul se strecura foarte usor, dupa care, dintr-un inutil exces de precautie, puse bara la loc.

Ajunse intr-un canal asternut cu nisip fin si prevazut cu o bolta foarte joasa, dar sub care piticul putea sa stea totusi in picioare.

Odinioara, pe vremea stapinirii maurilor, canalul acesta servise, probabil, la aducerea apei in piscinele do­meniului. Mai tarziu, cand casa trecuse in proprietatea unui razboinic crestin, canalul isi schimbase destinatia. devenind un drum secret, menit sa-i asigure retragerea in caz de nevoie. Cum era si firesc, fusese amenajat dupa cum cerea noua lui destinatie - bunaoara, se con­struisera din .loc in loc niste ziduri groase, pentru a opri incursiunile nepoftitilor. Dar in fiecare dintre aceste ziduri fusesera practicate niste deschizaturi ascunse cu dibacie si nanuite cu ajutorul unor mecanisme secrete.

Ulterior, secretul acestor deschizaturi se pierduse si e de presupus ca Fausta nu le cunostea, caci altfel n-ar fi uitat sa-si ia masurile necesare ca sa se puna la ada­post de intrarea neasteptata a cuiva.

El Chico parea sa cunoasca de minune intreg acest labirint subteran, precum si diferitele sisteme de des­chidere a usilor secrete, caci umbla pe acolo fara nicio sovaiala. De unde cunostea el tainele astea? Din in-tamplare, fara indoiala. Probabil ca piticul descoperise intamplator cea dintii deschizatura. Asa slab si neajuto­rat cum era, la cheremul primului venit,, el isi daduse seama ca aici era un loc in care putea sa-sl faca un adapost sigur, pe care nimeni sa nu-l poata banui: Nu statuse deloc pe ganduri si se instalase numaidecat aici. Fiind inteligent si avand spirit de observatie, nu-i tre­buise mult ca sa-si dea seama ca mai era pe-acolo si altceva decat fundatura pe care o descoperise el. Si se pusese pe cautat. Luni de zile, ba chiar ani in sir isi studiase cu rabdare domeniul, piatra cu piatra. Ajutat si de noroc, descoperise rand pe rand mai toate deschi­zaturile secrete ale acestor subterane. in felul acesta isi marise considerabil imparatia, fara lupte sangeroase, fara alte rani decat zgirieturile cu care se alegea uneori, cand incerca sa urneasca din loc pietrele, pe care fie instinctul, fie logica, i le indicau fara gres, ca inchi-zind in ele niste mecanisme ascunse.

Dupa ce facu sa se rasuceasca sau sa se afunde bu­catile de zid ce-i stateau in cale, dupa ce deschise, printr-o simpla atingere, niste porti de fier uriase care se inchideau singure in urma lui, ajunse la piciorul unei scarite de piatra, foarte ingusta si foarte abrupta. Desi umbla prin bezna cea mai neagra, nu se simtea deloc stanjenit si se orienta cu atata usurinta, de parca drumul i-ar fi fost luminat.

Urca sprinten vreo zece trepte si nu se opri decat in clipa cand se lovi cu capul de tavan. Atunci se apleca deasupra treptelor si cauta pe pipaite. Se auzi un declic, lespedea aflata chiar deasupra capului sau se ridica singura si fara zgomot. inainte de a urca ultimele doua trepte, mai cauta si in alta directie. Se aUzi inca un declic. Abia atunci urca ultimele trepte si patrunse in­tr-un cavou, rostind cu glas tare, cum au obiceiul oa­menii care traiesc singuri : - in sfarsit, iata-ma acasa !

Si, fara sa se intoarca, incredintat ca lespedea se va inchide de la sine, facu doi pasi si se aseza pe vine in fata unuia dintre peretii cavoului. Atinse cu degetul o tablie de marmura pusa in miscare de mecanismul pe

care-l declansase el inainte de a intra ; tablia se balansa si, odata cu ea, toata constructia in care era zidita.

In fata lui aparu o scobitura atat de joasa, incat trebui sa-si plece capul ca sa poata trece prin ea. Aprinse o lumanare de seu, a carei flacara tremuratoare lumina slab groapa in care intrase.

Era o mica nisa, scobita chiar in zid, lunga de sase picioare si lata de vreo trei, si destul de inalta pentru ca un om de statura mijlocie sa poata sta drept fara sa atinga tavanul.

inauntru se afla o lada acoperita cu un strat de nisip fin, si asezata pe patru picioare, care o izolau de pamant. Lada era umpluta cu paie proaspete, iar deasu­pra paielor erau intinse doua saltele. Cateva cearceafuri albe si paturi desavarseau impresia de pat confortabil.

O alta lada era amenajata in chip de bufet. Se mai gaseau acolo si un cufaras solid, prevazut cu lacate mari, o masuta, doua scaunele si cateva obiecte de uz casnic, toate stralucind de curatenie. S-ar fi spus ca e interiorul unei case de papusi. Era palatul lui El Chico.

Nisa era aerisita printr-o rasuflatoare in fata careia El Chico isi instalase un oblon primitiv de lemn. Aprin-zindu-si lumanarea, piticul avu grija sa inchida oblonul, pentru ca lumina sa nu-i tradeze prezenta, in cazul cand principesei sau oamenilor ei le-ar fi trecut prin cap sa coboare in pivnitele ce dadeau in partea cealalta a sub­teranei.

Dar uita sa traga tablia care masca intrarea in locuinta lui : era atat de sigur ca nimeni nu putea sa dea peste el pe acolo !

isi puse sacul cu aur pe masa, se aseza pe unul din scaunele si, cu coatele pe masa, cu capul in maini, ii? ramase pe ganduri.

Lucrul de care Fausta se temea atat de mult se intamplase. Otrava nu-l omorase pe Pardaillan.

Dupa cateva ore de somn - un somn ce semana cu moartea, Pardaillan se ridica anevoie in sezut si privi cu ochii tulburi ciudatul loc in care se afla. Sub influenta emanatiilor care pluteau in aer si care-i provo-casera somnul, creierul lui amortit fusese cuprins de

un fel de betie care-i abolise memoria si-i paralizase inteligenta.

incet-incet amorteala disparu, creierul i se limpezi, ii reveni memoria si constiinta si o data cu aceasta isi regasi sangele rece si increderea in sine, care-l faceau sa fie atat de temut.

De altfel nici nu se mira prea mult vazindu-se viu. Se asteptase la asta.

Pardaillan nu avea obiceiul sa minta, sau sa umble "cu soalda' cum se spune in limbaj popular. Dimpo-'triva. Era un om sincer si convins de ceea ce spunea. Era foarte convins cand ii spusese Faustei ca otrava nu-l va ucide si ca va iesi nevatamat din mormantul acela.

De ce ? Pe ce se intemeia aceasta convingere ?

Oricare altul in afara de el s-ar fi ferit sa spuna un asemenea lucru. Dar Pardaillan nu era numai sincer. El era si un om dintr-o bucata, de o cinste si de o lealitate de-a dreptul uluitoare. Si nu era vina lui daca aceasta sinceritate si lealitate treceau in ochii unora drept diplomatie, ba chiar siretenie. Unii oameni sunt atat de suciti din fire, incat nu sunt in stare sa inteleaga simplitatea, bunatatea si lealitatea !

Pardaillan fusese, asadar - dracu' stia de ce - sigur ca va scapa de groaznica tortura pe care i-o pregatise Fausta. Si gandind astfel, isi rostise gandul fara ca macar sa-i treaca prin minte ce urmari supara­toare ar fi putut avea sinceritatea lui.

Astfel incat, revenindu-si in fire, nu fu deloc mirat vazindu-se scapat de otrava isi spuse batjocoritor :

"Doamna Fausta n-are noroc cu mine ! Otrava ei nu si-a facut efectul. Am prevenit-o ca asa o sa se intample. Ramane doar sa se indeplineasca si cea de:a doua parte a profetiei mele, si anume ca voi iesi de aici inainte ca foamea si setea sa ma doboare, asa cum a hotarit aceasta buna doamna Fausta, care ma copleseste cu atentiile ei.

A iesi de acolo, cum spunea atat de simplu cav«lerul, parea mai curand o himera. Dar el nu se gandi nici un moment la asta, si murmura :

- Ia sa vedem ! De azi-dimineata am trecut prin tot felul de locuri, care sunt, cum spune domnul Espi-nosa, niste minuni ale mecanicii. Ar fi intr-adevar o nenorocire daca mormantul asta n-ar avea si el vreun mecanism secret. Si-apoi, o cunosc eu bine pe Fausta si m-as mira sa nU-si fi pastrat vreun drum secret pe Unde sa se poata incredinta ca ma are ori cand in mana. Sa cautam, asadar.

Si incepu sa caute metodic, cu migala, cu rabdare, atat cat ii permitea bezna adinca ce-l inconjura.

Dar, cum inca din ajun nu se odihnise nici o clipa si cum narcoticul il slabise foarte mult, trebui sa se opreasca dupa cateva minute. .

- Drace - facu el - am impresia ca aceasta cautare ar putea sa fie de mai lunga durata si mai grea decat mi s-a parut la inceput. Otrava doamnei Fausta imi moaie picioarele. Sa nu ne irosim fara rost fortele. Sa lasam sa se risipeasca cu totul efectul, odihnindu-ne putin.

in lipsa unui fotoliu, se aseza pe dale, punandu-si sub el mantaua paturita. Asteptand sa-si recapete pu­terile, cerceta topografia temnitei sale, ca sa-si usureze, pe cat era posibil, cautarile, prin deductii logice.

Dupa ce se odihni bine, socoti ca e destul de puternic ca sa reinceapa lucrul.

Si, deodata, in loc sa se ridice, se intinse cat era el de lung, cu urechea lipita de dale. Se ridica numaidecat si, incercand sa sada pe pamant, sprijinit in maini, murmura cu un zimbet zeflemitor :

- Doamne ! Sau ma insel eu amarnic, sau iata ceva care ma va scuti de prea multa cautare. Daca doamna Fausta, ca sa termine cu mine, imi trimite

Se intrerupse, simtind ca-l trec naduselile :

- Daca sunt mai multi, si probabil ca sunt, voi fi oare in stare sa ma lupt cu ei ? se intreba el.

Se «ghemui pe calcaie si incepu, in tacere, sa-si incerce muschii si incheieturile bratelor.

- Ef bine ! zise el zimbind satisfacut, daca nu sunt prea multi, poate ca ne vom descurca !

Si se lipi de zid cu urechile ciulite, cu privirea la pinda, gata de lupta.

Acolo, in fata lui, vazu o lespede clatinandu-se usor.

Se apropie cu repeziciune, se lasa in genunchi si astepta.

Deodata lespedea, impinsa de o mana nevazuta, incepu sa se miste si, ridicandu-se, il ascunse vederii pe Pardaillan, care statea ghemuit la pinda, gata sa-l stranga de gat pe dusmanul ce s-ar fi ivit in deschizar tura aceea.

Dar mainile lui nu avura pe cine sugruma.

in loc de oamenii inarmati pe care-i astepta, Par­daillan vazu cu uimire un baietel pe care-l recunoscu imediat, caci murmura inmarmurit:

- Piticul ! O fi singur ? Ce cauta aici ?

Ca si cum ar fi vrut sa-l lamureasca, piticul striga cu glas tare :

- in sfarsit, iata-ma acasa ! ,

- Acasa ! isi spuse Pardaillan privind in jurul lui. Doar nu se culca in mormantul asta !

Lespedea se inchidea automat, dar acum nu mai avea grija ei. Altele il framantau. Nu mai avea ochi decat ■pentru El Chico.

- Ce dracu' face aici ? se intreba el.

El Chico care, precum se vede, facuse greseala de a nu se uita inapoi, deschidea usa locuintei sale - dac-a putem numi astfel - si-si aprindea lumanarea.

- Aha ! exclama Pardaillan plin de uimire. Iata ce se cheama la el "acasa' ! Al dracului sa fiu daca as fi gasit vreodata secretul acestor deschizaturi. Dar iata o bucatica de om pe care nu mi-ar parea rau sa-l cercetez mai indeaproape.

El Chico lasase usa deschisa - a doua imprudenta. Pardaillan se apropie de deschizatura, mergand de-a busilea si arunca inauntru o privire indiscreta.

- Nenorocitul de el! isi spuse cavalerul induiosat, Cum poate sa traiasca aici ? E oare cu putinta ca o fiinta omeneasca, numai pentru ca e slaba si singuratica, sa fie silita sa traiasca intr-un 'mormant, fara' aer, fara lumina, ca sa se puna la adapost de rautatea oamenilor, acesti lupi hrapareti!

imboldit de sufletul sau generos, Pardaillan uita de parerea proasta pe care o avea despre pitic si de faptul ca-l banuise de a fi contribuit la situatia grava in care se afla acum. Firea lui buna facea sa amuteasca resen­timentele fata de pitic, si nu mai incerca pentru micul

dezmostenit al soartei decat o nespusa mila. Piticul se asezase la masa, cu spatele la deschizatura prin care Pardaillan putea sa-l observe in voie. De altfel, lui El Chico nici prin gand nu-i trecea ca ar putea fi spionat.

Dupa ce ramase catva timp cugetand, intinse mana spre sac si-l deserta pe masa.

- Mii de draci ! isi spuse Pardaillan, auzind clin­chetul galbenilor rasturnati: acest micut cersetor e bogat ca raposatul Cresus. De unde o fi luat aurul asta ?

Ca pentru a-l lamuri, El Chico, spuse :

- Principesa n-a mintit, mi-a dat chiar cinci mii de livre !

"Din ce in ce mai bine - isi spuse Pardaillan - e plin de bani si cunoaste principese. Nu lipseste decat sa aflu ca si el e un print, transformat in pitic de catre un vrajitor hain.'

Dar, deodata, ii trecu prin minte un gand care ii aprinse un licar de manie :

- Prost mai sunt ! exclama el. Principesa asta e Fausta Aurul e pretul sangelui meu Ca sa puna mana pe aurul asta, acest mizerabil vierme m-a atra,s in capcana in care am intrat orbeste. Nu stiu ce ma impiedica sa-i trag o chelfaneala zdravana !

Piticul isi baga aurul inapoi in sac, pe care-l lega bine cu sfoara, apoi se indrepta spre cufar, de unde scoase un pumn de monede de argint pe care le arunca pe masa. isi goli si punga pe care o capatase de la Don Cezar si-si facu socoteala cu glas tare :

- Cinci mii si o suta de livre, basca vreo citiva reali. Statea in picioare, in fata mesei, iar Pardaillan il vedea din profil.

"Are o infatisare lugubra, isi spuse cavalerul. Cinci mii de livre sunt totusi bani frumosi. Sa fie cumva un avar ?'

- Sunt bogat ! Bogat ! repeta El Chico cu o mutra posomorata. Apoi izbucni manios.: Dar la ce-mi foloseste averea, Juana nu ma va lua niciodata, pentru ca-l iubeste pe frantuz !

"Drace ! isi spuse Pardaillan in sinea lui. Asta-i ceva nou ! Acum incep sa inteleg. Nu e un avar, ci un indra­gostit si inca gelos. Nenorocitul !'

- Iar frantuzul e mort ! continua El Chico. "Sunt mort! Sa admitem ca as fi e de neinchipuit

citi oameni vor cu tot dinadinsul sa ma vada tintuit intre patru scanduri ! La urma urmelor e plictisitor !'

- Ce sa fac cu toti banii astia ? Ei bine, daca nu pot s-o am pe Juana, ma voi folosi de aurul asta ca sa-i cumpar cadouri. Ai ce sa cumperi cu el: biju­terii si mantii bogat impodobite, rochii si esarfe, pieptare, bonetele si pantofiori de satin sau chiar din piele de Cordova, moale si parfumata Si-or sa fie cate si mai cate ! Iar Juana ! Dumnezeule, cat va fi de frumoasa si fericita! Ea, care tine atat de mult sa se-mbrace bine!

El Chico stralucea de bucurie.

- Ia te uita unde era ascunsa dragostea ! exclama Pardaillan.

Dar bucuria piticului se spulbera dintr-o data. incepu sa geama.

- Nu ! Ma lipsesc de aceasta bucurie. Juana s-ar mira vazindu-ma atat de bogat. Cu mintea ei agera, va ghici poate de unde mi-a picat averea asta. Ma va goni, imi va arunca in obraz darurile, ma va face criminal. Nu ! Aurul asta-i blestemat, e pretul sangelui si nu ma pot folosi de el in zadar am fost partas la crima.

Si, cu un gest furios, matura de pe masa sacul, care se rostogoli pe dale.

- Ia te uita ! exclama Pardaillan, cu o licarire de multumire in priviri. Imi place omuletul asta ! .

El Chico se plimba agitat de colo pina colo, prin camaruta lui. Se opri in fata deschizaturii cu privirea 'n gol, cu sprancenele incruntate si murmura :

- Criminal Juana a spus-o : sunt un criminal Ca si cei care l-au ucis pe frantuz Ba chiar mai mult Daca nu eram eu, el n-ar fi murit E ca si cum l-as

i ucis cu mainile mele Dar eu nu ma gandisem la asta. Gelozia ma scosese din minti. Si acum, cand stapina 'ea a rostit acest cuvant teribil : criminal ! inteleg totul i ma ingrozesc de mine insumi

Pardaillan urmarea cu atentia incordata fazele luptei ce se dadea in sufletul piticului, fara sa piarda nici un cuvant.

Acesta incepu sa se gandeasca din nou cu glas tare :

Dar poate ca frantuzul n-a murit ?

La asta ar fi trebuit sa se gandeasca mai intai, isi spuse Pardaillan batjocorit.

- Poate ca mai e posibil sa-l salvez. Doar i-am promis Juanei !

"Nici nu banuiam ca aceasta micuta Juana se poate interesa atat de mult de mine !'

- Daca frantuzul a murit, va muri si Juana, iar durerea ma va ucide si pe mine. Dar nu si nu ! Nu vreau sa-mi incarc constiinta cu toate aceste morti, pe toti dracii! Daca insa frantuzul traieste si daca-l salvez

"Asa mai merge ! Ia sa vedem, ce face in cazul asta ?'

- Juana va fi fericita Frantuzul o va iubi. "Nu, pe coarnele dracului! N-o voi iubi, neghiobule!' Ca si cum ar fi auzit gandurile cavalerului, El Chico

continua :

- Cum sa n-o iubeasca ? E atat de frumoasa !

- Dar-ar ciuma in indragostiti! Toti sunt la fel ! isi inchipuie ca intregul univers n-are ochi decat pentru fiinta pe care o adora ei - vorbi Pardaillan cu glas tare.

- Frantuzul o va iubi si atunci eu voi muri.

- Iar incepe ! Hotarit lucru, asta-i traznaia lui.

- La urma urmei, ce importanta are ? Doar eu nu contez catusi de putin! in felul acesta as indrepta raul pe care l-am facut si n-as mai fi un criminal. Stapina imi va datora fericirea ei. As putea sa plec multumit, caci ea ma va regreta.

- Minunata idee, zau asa ! Si foarte demna de categoria de nebuni care se numesc indragostiti.

- Da. Am sa cotrobaiesc prin toate cotloanele pe care le cunosc.

"Bine ! N-ai sa ajungi prea departe', isi spuse in sinea lui Pardaillan, rizind pe-nfundate.

Si, fara sa faca zgomot, se retrase in fundul temnitei, se infasura in mantie, se intinse pe lespezi, si se prefacu ca doarme adinc.

Piticul continua sa vorbeasca :

- Daca nu-l gasesc daca e mort,., maine ma voi duce la printesa sa aflu vesti.

Si cu un zimbet amar :

- Fara indoiala ca ma va trimite dupa el. Si astfel Juana nu va cunoaste niciodata groaznicul adevar. Va crede ca am murit incercand sa-l salvez, si ma-va plinge

Mai mormai cateva cuvinte neclare, apoi stinse lumanarea si iesi, spunand :

- Sa mergem !

Zari numaidecat pata neagra pe care o facea Par­daillan intins pe lespezile albe.

- Frantuzul ! se-nfiora el.

. Pali, simtind ca lesina. Nu se astepta sa-l gaseasca atat de repede si mai ales acolo

- Cum de nu l-am vazut cand am intrat ? exclama el, nelinistit. Aha, da, lespedea il acoperea, iar eu nu m-am intors cu fata. Dar cum sa fi banuit ? ! Si eu. care am vorbit cu glas tare !

Se apropie incetisor de Pardaillan, care se uita la el printre gene, prefacandu-se insa ca doarme adinc.

- .O fi oare mort ? se intreba piticul.

Gandul acesta il facu sa se cutremure, fara sa-si poata spune daca era de bucurie sau de teama. El Chico nu mai stia nimic altceva decat ca i se stersese orice gand din minte si ca biata inima ii sangera cumplit.

Veni si mai aproape de Pardaillan si-i auzi respiratia ritmica.

- Doarme ! isi zise el.

Si in ciuda geloziei ce-l sfisia, nu se putu abtine sa nu-i aduca rivalului sau un omagiu binemeritat, caci sopti, clatinand usor din cap :

- E viteaz. Doarme cu toate ca stie ce-l asteapta si ca poate fi lovit in timp ce doarme. Da, e viteaz si poate ca tocmai de aceea il iubeste Juana.

Si adauga fara amaraciune, fara invidie, ca pe o simpla constatare :

- Si eu as fi fost viteaz daca as fi fost la fel de puternic cel putin asa cred.

El Chico n-avea de unde sa stie ca cel a carui vitejie o admira si care se facea ca doarme dus, il admira, la randul sau, pentru o vitejie pe care piticul nici nu Si-o banuia.

XXV

IN CARE EL CHICO ISI DESCOPERA UN PRIETEN

Piticul se apleca deasupra cavalerului si-i atinse umarul.

Pardaillan se prefacu ca tresare din somn. Si o facu ata-t de natural, incat El Chico il crezu cu adevarat. Cavalerul se ridica in sezut, dar chiar in pozitia asta era cu jumatate de cap mai inalt decat piticul, care statea in picioare in fata lui.

- El Chico ! exclama Pardaillan uimit. Si adauga cu un aer induiosat:

- Iata-te, deci, si pe tine prizonier, piciule ! Habar n-ai ce chinuri teribile ne asteapta.

- Eu nu sunt prizonier, domnule francez - spuse grav El Chico.

- Nu esti prizonier ! ingana Pardaillan, mirat la culme. Dar atunci ce cauti aici, nenorocitule ? N-ai auzit ce ti-am spus ? Moartea, o moarte ingrozitoare ne asteapta.

El Chico paru sa faca un efort si spuse cu o voce surda :

- Am venit sa va caut.

- De ce ?

- Ca sa va salvez, uite-asa !

- Sa ma salvezi ? Pe dracu' ! Pai, stii tu cum se poate iesi de aici ?

- Stiu, domnule. Poftim, veniti cu mine !

Si spunand acestea, piticul se apropie de usa de fier, si, fara sa mai caute, apasa pe unul dintre numeroasele piroane cu care erau nituite placile groase.

Cavalerul, care-l privea fara sa se clinteasca, ii spuse infiorat :

.- Cat timp pretios as fi pierdut in cautari zadarnice, inainte de a ma gandi la usa !

Deodata lespedea se ridica fara zgomot.

- Iata ! spuse simplu El Chico.

- Iata ! repeta Pardaillan cu un aer nevinovat. Pe acolo ai venit tu in timp ce eu dormeam ?

Piticul dadu afirmativ din cap.

- N-am auzit nimic. Si tot pe acolo vom iesi ? Din nou un semn afirmativ din cap.

- Nu esti prea vorbaret - observa Pardaillan, si zimbi amintindu-si ca numai cu un minut inainte, cand se credea singur, piticul se aratase mai.putin zgarcit la vorba.

- Ar fi bine sa plecam chiar acum, domnule - spuse El Chico.

- Avem timp - raspunse calm Pardaillan. Va sa zica stiai ca eram inchis aici ? Parca mi-ai spus ca ai venit sa ma cauti, nu-i asa ?

intrebarea asta paru sa-l cam stinghereasca pe pitic, care se feri sa raspunda.

- Totusi asa mi-ai spus - starui cavalerul.

- Am spus. Adevarul e ca va cautam, dar nu stiam ca va aflati aici.

- Atunci de ce ai venit ? Ce cauti aici ?

Toate aceste intrebari il puneau pe pitic intr-o mare incurcatura, dar Pardaillan se facea ca n-o observa. El Chico, strans cu usa, lasa sa-i scape :

- Pai aici locuiesc eu !

Nici n-apuca bine sa rosteasca aceste cuvinte, ca-i si paru rau.

- Aici ? intreba Pardaillan neincrezator. tu rizi de mine ? Doar n-ai sa-mi spui ca locuiesti in mormantul asta ?

Piticul il privi tinta pe cavaler. El Chico nu era prost. il ura pe Pardaillan, dar ura lui nu mergea pina la orbire. Fara sa-si dea seama, un instinct nelamurit il facea sa intrevada, e drept nu prea limpede, ce era frumos si sa respinga ceea ce era urit sau josnic. Daca ar fi putut, l-ar fi ucis Pardaillan in care vedea un rival norocos, iar crima asta nu i-ar fi pricinuit nici un fel de remuscari. Totusi simtise ca era ceva josnic in parti­ciparea lui la uciderea rivalului sau in schimbul unei sume de bani. Baiatul asta sarman, care traia din furti­saguri sau din mila obsteasca, zvarlise cu scirba aurul acesta pe care la inceput il primise ! Il ura pe Par­daillan. Si totusi facuse elogiul vitejiei dusmanului sau, credea ca dormea linistit, in vreme ce la capatiiul lui veghea Moartea, Il ura pe Pardaillan, dar, privindu-ifata

sincera in care i se parea ca desluseste o mila plina de duiosie, intelesese instinctiv ca omul acesta avea o inima prea nobila ca sa-l poata trada pe el, cel plapind.

ii fu rusine de sovaielile lui si, la intrebarea lui Pardaillan, repeta sincer :

- Locuiesc aici.

Si intra prin deschizatura, aprinzind lumanarea. Par­daillan, care se gandea desigur la ceva, il urma. i - Bine ! spuse cavalerul, acum ne putem vedea unul pe altul. E mult mai bine.

Cu un orgoliu copilaresc, piticul ridica lumanarea ca sa lumineze mai bine bietele splendori ce-i mobilau locuinta. Uitase ca in acelasi timp lumina din plin sacul de aur ce zacea pe lespezi. Nu' observa ca Par­daillan isi indreptase numaidecat privirea spre sacul asta si ca, vazindu-l, un zimbet usor ii flutura pe buze.

- Minunata ascunzatoare ! exclama cavalerul eu o amabilitate ce-l facu sa roseasca de placere pe pitic, in ciuda urii care continua sa-i clocoteasca in suflet. Dar cum poti sa traiesti tu asa, in mormantul asta ? urma Pardaillan.

- Sunt mic, sunt slab, oamenii nu se arata intot­deauna buni fata de mine. Aici ma aflu in siguranta.

Pardaillan se uita la el cu mila.

- Aici nimeni nu-ti tulbura linistea ? intreba el nepasator.

- Niciodata.

- Nici cei de sus, din casa ?

- Nici ei. Nimeni nu cunoaste ascunzatoarea asta ! Exista in casa asta ascunzatori pe care nimeni, in afara de mine, nu le cunoaste.

Ca sa fie la inaltime de-o seama cu piticul, care statea in picioare, Pardaillan se aseza pe jos cu un aer foarte grav.

Si fara sa stie de ce, El Chico, desi cam descum­panit, ramase miscat de acest gest, la fel cum se ara­tase sensibil si la complimentele aduse locuintei sale. isi daduse seama ca omul acesta atat de viteaz si de puternic nu s-ar fi asezat asa, pe lespezile reci, daca n-ar fi vrut sa-l faca sa nu se simta strivit de statura lui falnica. Convins ca nu putea sa simta decat ura pentru acest rival, era de-a dreptul inspaimantat acum, cand simtea ca ura i se topeste ; senzatia ca se naste in el un sentiment care semana cu simpatia il umplea de indignare impotriva lui insusi.

Fara sa-si dea prea bine seama, poate ca'sa-si as­cunda ciudata tulburare ce-l cuprinsese, omuletul spuse :

- Domnule, va rog sa ma credeti, e timpul sa plecam.

- As ! nu-i nici o graba. Si deoarece nimeni nu cunoaste aceasta ascunzatoare, asa cum singur spui, nimeni nu ne va stanjeni. Mai putem sta nitelus de vorba.

- Pai nu va pot scoate pe unde trec eu de obicei.

- De ce ?

- Pentru ca sunteti prea mare, de-aia !

- Pe dracu ! Si atunci ? Cunosti vreun alt drum prin care as putea sa trec ? Da ? Atunci totul e in regula.

- Da, dar pe drumul acela putem intalni lume.

- Asadar subteranele astea sunt locuite ?

- Nu, dar uneori aici se intrunesc niste oameni.,. Astazi, tocmai are loc o adunare.

Piticul vorbea cu bagare de seama, ca omul care nu vrea sa spuna 'mai multe decat trebuie. Pardaillan nu-l slabea din ochi, ceea ce-l facu pe El Chico sa se simta si mai stanjenit.

- Dar ce-i cu oamenii astia si ce fac ei aici ? in­treba curios cavalerul.

- Nu stiu, seniore - raspunse piticul pe un ton sec, iar Pardaillan intelese ca El Chico stia, dar ca nu va spune mai mult. N-avea rost sa mai insiste.

- Discret baiat ! sopti el zimbind.

Apoi, cu aerul acela naiv de care se lasau amagiti si altii, mai subtili decat piticul, ii spuse cu glas tare, privindu-l tinta :

- Stiai ca am fost condamnat la moarte '? Da, tre­buia sa mor de foame si de sete.

Piticul se clatina.

- Sa mori de foame si de sete -.. biigui el, e ingrozitor !

- Da, cu adevarat ingrozitor. Tie ar putea sa-ti treaca asa ceva prin minte ? Asta-i ideea unei prin­cipese, o cunostinta de a mea pe care, din fericire pentru tine, n-o cunosti.

Rostind aceste cuvinte pe un ton cat se poate de na­tural, Pardaillan zimbea cu blindete. Totusi piticul rosi si-si feri privirea. I se parea ca strainul voia sa-l faca sa simta la ce fapta marsava fusese partas. Si, infioran-du-se de groaza, isi spuse :

"Asadar, cele cinci mii de livre pe care mi le-a dat erau ca sa-l las pe frantuz sa moara de foame si de sete ! Iar eu i l-am dat pe mana. Ce ar spune mica mea stapina daca ar sti cat de mizerabil am putut sa fiu ? Si principesa aia, pe care o credeam atat de buna ! E oare un monstru iesit din infern ?'

Nici nu se mai recunostea prichindelul. Iata cate probleme, pe care nici n-ar fi putut sa le banuiasca, se ridicau acum in fata mintii sale inmarmurite de spaima. Si-l privea cu un respect amestecat cu o teama superstitioasa pe strainul acesta care, fara sa aiba aerul, si zimbind batjocoritor, rostea pe tonul cel mai firesc niste lucruri foarte simple, dar care pe el il zapaceau si-i tulburau, lucruri pe care nu le intelegea prea bine si care-i zdruncinau felul obisnuit de a gandi.

Cine era omul acesta care, cu privirea sa patrun­zatoare, cu zimbetul sau fermecator, spunea atatea lu­cruri ciudate, desi, aparent, buzele lui nu rosteau decat cuvinte banale ?

De ce, daca-l ura - caci il ura din rasputeri ! - de ce gandul la ingrozitorul supliciu, gandul asta care ar fi trebuit sa-l bucure ii stirnea atata groaza si scirba? De ce ? Ce se intampla cu el ?

Intre doua fiinte deopotriva de frumoase si de pure exista afinitati secrete care fac ca, fara ca sa se cu­noasca, ele sa se ghiceasca si sa se pretuiasca una pe alta la adevarata lor valoare. Pardaillan nu-l cunostea pe pitic, avea chiar toate motivele sa creada ca dato­rita lui nimerise in aceasta incurcatura. De ce nu sim­tea decat mila pentru el ? De ce se gandise, inca de cum il vazuse pe acest omulet, in ce fel ar putea sa-l scape de groaznica deznadejde in care se afunda ?

De ce ?

Piticul nu-l cunostea nici el pe Pardaillan si avea chiar toate motivele sa-l urasca de moarte. Cum de simtise el ca ironia ascutita si naivitatea, zeflemitoare a cavalerului nu erau decat o masca ? Cum de ghicise ca sub masca asta se ascundeau bunatate, mila, gene­rozitate si abnegatie ? Cum se face ca se simtea atras catre omul acesta, pe care nu-l putea suferi si care-i inspira numai ura ? Si pentru ce zimbetul lui batjoco­ritor avea darul de a-l scoate din sarite, desi isi dadea seama ca indaratul lui era numai bunatate ? De ce ? Cum ? Noi nu facem decat sa constatam lucrurile. Nu ne luam raspunderea sa le si explicam.

N-ar trebui totusi sa se creada ca piticul capitula de bunavoie, fara lupta in fata acestor noi sentimente. Ele il tulburau prea mult, ca sa se lase in voia lor fara impotrivire. Se incorda, deci, din rasputeri, ca sa scape de influenta cavalerului, pe care aproape c-o socotea de ordin supranatural. isi atita ura cat ii statea in putinta, iar cand isi dadea seama de zadarnicia sforta­rilor sale, il cuprindea mania si dispretul si nu se cruta, adresandu-si tot felul de blesteme si injuraturi. Cand simtea ca e pe punctul sa cedeze, se revolta, manifes-tand o manie pe care o credea sincera, dar de care temutul sau rival nu se lasa amagit.

Ca sa spunem lucrurilor pe nume, El Chico era in mainile lui Pardaillan intocmai ca un cal pur sange salbatic intrat pe mainile unui maestru de calarie pri­ceput : degeaba se ridica in doua picioare si zvarle din copite, caci mana mladioasa dar puternica, fara sa aiba nevoie de cravasa, il sileste sa se linisteasca si sa mearga supus pe drumul pe care vrea sa-l duca.

Vazind ca piticul tacea, cavalerul relua vorba pe un ton grav :

- Iti dai seama de la ce chinuri ingrozitoare ma salvezi ? Nu sunt bogat, El Chico, dar, incepind de astazi, tot ce am iti apartine. Vreau sa-mi fii ca un frate mai mic. Nu vei mai fi nevoit sa te ascunzi in vizuini, ca o fiara. Cavalerul de Pardaillan va veghea asupra ta si afla ca cei pe care el ii iubeste si-i stimeaza trebuie sa fie respectati. Iti dau mana mea, El Chico.

. .r Rostind aceste vorbe, ii intinse mana cu sinceritate, desi in ochi i se, aprinse parca un zimbet siret.

Piticul sovai o clipa. Oare instinctul lui deosebit il facuse sa vada acest zimbet abia perceptibil ? N-am putea spune. Fapt este ca se dadu repede indarat si, ea si cum s-ar fi temut sa nu se friga atingand mana ce i se intindea din toata inima, si-o ascunse pe a lui la spate.

Pardaillan nu se supara. Licarul de siretenie din pri­vire i se accentua parca printr-o unda de zimbet.

- Hei ! El Chico - facu dinsul. Te crezi asa de mare domn, ca nu-ti convine sa strangi mana pe care ti-o intind eu ? Lua-te-ar dracu ! Afla, dragul meu, ca sunt foarte putini cei carora le intind eu mana in felul asta.

- Nu de asta - biigui piticul fara sa stie ce spune.

- Atunci, da-mi mana Nu ? Sau poate ca te erezi nedemn sa-mi strangi mana ? intreba Pardaillan Cu un aer absent, dar cu zimbetul acela care avea darul sa-l exaspereze pe pitic

El Chico il privi pe cavaler drept in fata si, cu un glas care tremura de rusine sau de furie, il sfida :

- Si daca ar fi asa ?

- Oho ! Oho ! Te socotesti nedemn ? Nu esti tu, oare, un baiat cumsecade, asa cum te-am crezut ? Dar ce crima ai comis ?

Piticul, care pina atunci se stapinise, prada unor sentimente contradictorii, izbucni dintr-o data :

- Nnam nevoie de prietenia dumneavoastra - striga el salbatic. N-am nevoie de ocrotirea dumnea­voastra si nici sa va strang mana. Nu vreau nimic de la dumneavoastra, nimic, nimic Eu v-am adus aici si stiam ca o sa va omoare O stiam, ma auziti ? Am fost platit pentru treaba asta Da, mi s-au dat cinci mii de livre iata-le aici - adauga el, lovind cu violenta sacul care se rostogoli, pe jumatate spart, la pi­cioarele lui Pardaillan, lasand sa i se imprastie monezile.

- Ai facut tu asta ? intreba Pardaillan cu un glas tunator.

- Am facut-o, daca va spun - raspunse piticul infruntandu-i privirea.

- Atunci - rosti Pardaillan pe un ton glacial - poti sa-ti faci rugaciunea, ti-a sosit ceasul de pe urma.

Si, fara sa se ridice in picioare, lasa sa-i cada mai­nile puternice pe umerii firavi ai lui El Chico, care se incovoie sub greutatea lor. Mila ce se citea uneori pe fata cavalerului il paraliza pe pitic, facandu-l sa nu stie ce hotarire sa ia, si nici cum sa se poarte, in ce lumina sa se arate. Zimbetul ironic al cavalerului il infuriase insa din cale afara, caci desi mic si slab, piticul era foarte sensibil la orice jignire.

Mania si amenintarea lui Pardaillan, adevarate sau simulate, il facura sa-si recapete calmul, care-i lipsise pina atunci. Si cum ciudatul personaj era omul extre­melor, ii reveni deodata sangele rece, ceea ce dovedea un curaj cu totul deosebit.

Nu schita nici-un gest de aparare. Nu incerca nici macar sa se dea la o parte. Sub puternica apasare la care-l supunea cavalerul, avu mandria de a se tine teapan si de a nu se pleca, iar ochii lui privira indraz­neti, mandri si provocatori in ochii adversarului. Din intreaga lui atitudine se vedea ca e gata sa infrunte o lovitura mortala. Si poate ca asta si dorea.

Poate ca gasise chiar, intr-o clipita, solutia pe care in zadar o cautase pina atunci : sa moara sufocat, stri­vit de dusmanul sau.

Sa moara, da ! Dar cu aceeasi lovitura sa piara si rivalul lui ! Cum ar mai fi putut acesta sa iasa de acolo, dupa ce l-ar fi ucis pe pitic ? E drept ca lespedea ce astupa temnita era ridicata. Dar dupa aceea ?

Scara dadea intr-o fundatura de unde ii va fi cu neputinta sa iasa, necunoscand taina deschiderii secrete!» . Ar fi insemnat doar sa schimbe un cuvant altul, atata tot. Iar piticul nusl putea retine Un: anumit dispret pentru rivalul acesta, atat de puternic Si viteaz dar asa de slab la minte, incat nu-si dadea seama, ca, omorandu-l acum pe pitic, se condamna pe> sine insusi la moarte.

Nici nu-si dorea altceva decat sa moara pe loc. O pierdea pe Juana, dar il mangiia gandul ca nici celalalt no va avea.

Da. hotarit lucru, asta era solutia cea buna. Dar

Dar se intampla ca rivalul sau, pe care-l ura atat de mult, isi slabi stransoarea. Se intampla ca ironia din privirea lui facu loc unei blindeti de nedescris, iar fata asta, atat de amenintatoare si de teribila cu o clipa inainte, exprima acum atata bunatate, atata generozi­tate, incat El Chico, care-l privea tinta, se simti din nou tulburat si, fara voia lui, ca si cum i-ar fi strigat: "luati seama', fara sa incerce sa se elibereze rosti :

- Daca ma ucideti, cum veti mai iesi de aici ?

- La naiba ! Pe legea mea, e foarte adevarat ce spui tu. imi iesise din cap lucrul asta ! Dar fii linistit, nu vei pierde nimic daca ai sa mai astepti - ii fagadui Pardaillan.

Si spunand acestea, ii dadu drumul cu zimbetul acela abia perceptibil care-l scotea din sarite pe El Chico. Ghicindu-l, piticul se supara. Si imediat ii paru rau si ca si cum ar fi vrut sa-i atite mania omului aces­tuia, care-l zapacea, spuse pe un ton aspru :

- Hai sa mergem. Iar dupa ce va voi salva, ma veti putea ucide. Va jur ca n-am sa mai incerc sa ma feresc de lovitura cu care ma amenintati.

Si, mai incet, ca pentru sine, sopti :

- Ar fi o adevarata eliberare !

- Asadar iti doresti moartea ?

El Chico il privi piezis. Vorbise destul de incet, si totusi dracescul personaj il auzise. Daca voia sa moara, asta il privea numai pe el De ce se amesteca strainul ? Dar avand in vedere ca lasase sa-l scape prosteste ocazia, nu-i mai ramanea decat sa mearga pina la capat.

- Veniti, domnule, caci in curand va fi prea tirziu - spuse el cu raceala.

- O clipa, ce dracu ! sant si eu curios. Mai intii as vrea sa stiu de ce m-ai dus la moarte ?

Faimosul zimbet aparu din nou in ochii lui Par­daillan ; ba mai mult, vocea lui avea acele inflexiuni batjocoritoare pe care El Chico incepuse sa i le cu­noasca.

Fulgerandu-l cu privirea pe cavaler, piticul ii striga copilareste, dar plin de ura :

- Pentru ca va urasc Va urasc ! Va urasc !

In furia lui, nu gasea decat aceste cuvinte si le re­peta mereu, zvarlind din picioare.

- Chiar asa de mult ma urasti ? il intreba Par­daillan din ce in ce mai ironic.

- Va urasc atat de mult, incat daca n-as,fi promis sa va salvez, v-as omori ! scrisni prichindelul, iesin-du-si din fire.

- M-ai omori ! repeta Pardaillan in batjocura, amu­zat. Si cu ce. bietul de tine ?

Piticul facu o saritura pina la patul lui si scoase de acolo un pumnal ascuns intre doua saltele.

- Cu asta ! tipa el, invartindu-si arma in mana.

- Ia te uita ! spuse linistit Pardaillan - dar e pumnalul meu !

- Da ! urla El Chico raspunsul pe care-l voia cinic. in timp ce dumneavoastra sareati peste zid, eu vi l-am furat ! Furat ! Furat!

Rosti aproape horcaind acest cuvant, parand sa simta o mare placere biciuindu-se astfel.

Cu un calm imperturbabil, Pardaillan ii spuse :

- Ei bine, atunci, daca ai o arma si-mi doresti moartea, uciderma !

De data asta il privea fara nici o urma de ironie, ba chiar, s-ar fi putut spune, cu o anumita curiozitate.

innebunit de furie, piticul ridica bratul.

Pardaillan nu facu nici o miscare. Continua sa-l priveasca drept in fata cu raceala.

Bratul piticului se lasa in jos cu o iuteala fulgera­toare, dar numai ca sa zvarle cat colo pumnalul, in fun­dul incaperii.

- Nu vreau ! Nu vreau ! gemu el.

- De ce? ;'

- Pentru ca am pronis

- Mi-ai mai spus asta. Cui i-ai promis, dragul eu ?

Nimic n-ar putea sa redea blindetea tandra cu care cavalerul rostise aceste vorbe. Glasul ii era atat de cald Si de mangiietor. intreaga lui fiinta emana valuri de simpatie atat de puternice si de invaluitoare, incat El Chico se simti rascolit pina in maruntaie. Inimioara lui, incordata la maximum, incepu sa se destinda incet-incat,

iar lacrimile ii tisnira calde si binefacatoare, in timp ce gura-i crispata lasa sa-i scape un geamat monoton, ase­manator unui scancet de copil:

- Sunt foarte nenorocit ! Prea nenorocit ! Prea ! "Bine ! isi spuse Pardaillan. Daca plinge, e salvat ! Acum vom putea sa ne intelegem'.

intinse bratele, il trase pe pitic spre el, ii lipi cap-sorul de pieptul sau puternic si cu gesturi pline de dra­goste frateasca incepu sa-l legene usor, spunandu-i vorbe de imbarbatare.

Iar piticul, care in viata lui nu stiuse ce-i prietenia, si care niciodata nu simtise pe cineva aplecandu-si cu dragoste urechea la pasurile lui, nu se impotrivi, na­padit de o emotie nespus de dulce, si uimit ca in con­tact cu acest suflet nobil si generos simtea nascandu-se in el floarea unui simtamant in care se amestecau recu­nostinta duioasa si un inceput de dragoste.

Iar cei care nu cunosteau decat forta de temut, cu­tezanta rece, curajul de neimblinzit, vorba sfichiuitoare si aerul zeflemitor al chipesului si viteazului cava­ler de Pardaillan, ar fi ramas cu totul uluiti dac-ar fi putut sa-l vada cu cata dragoste frateasca il legana in bratele-i puternice, cu cata nebanuita bunatate se stra­duia sa-l mangiie pe acest micut dezmostenit al soartei, pe acest vagabond si cersetor, pe care nu-l cunoscuse pina ieri si care incercase sa-l impinga la moarte, i Dar El Chico era barbat ! incordindu-se din rasputeri, izbuti sa-si infranga slabiciunea. Eliberandu-se usurel din bratele lui Pardaillan, il prifi,. ca si cum nici nu l-ar fi vazut niciodata pina atunci. in privirea omuletului nu mai citeai nici manie, nici revolta, nici expresia aceea de disperare neagra, care-l impresionase pe cavaler. in ochii lui nu mai ci­teai decat o extraordinara uimire : aceea de a nu se mai simti acelasi om, si de a nu-l mai vedea cu aceiasi ochi pe insul acesta ; simplul contact cu el fusese de ajuns pentru a produce in pitic o schimbare ce-l lasa cu totul nedumerit.

Acum, nu-l mai vedea cu ochii urii, isi spunea, privindu-l pe cavaler cu o admiratie copilareasca :

"E frumos, e puternic, e viteaz, are ceva impunator cum n-am mai vazut la nimeni altcineva. Mi se pare mai maret si mai nobil decat insusi regele Si e bun bun ca sfintii ale caror icoane le-am vazut in catedrala. Cum ai putea sa nu-l iubesti ?'

Si cum Pardaillan il privea zimbindu-i cu bunatate, se pomeni ca-i suride si el, asa ca unui prieten.

- Ei ! exclama vesel Pardaillan. S-a terminat, nu-i asa ? Vezi ca nu sunt asa de-al dracului pe cat credeai?! Hai, da-mi mana si sa fim buni prieteni.

Si-i intinse din nou mana Lui El Chico, care mur­mura rusinat, cu capul in pamant:

- in ciuda celor ce v-am facut si v-am spus, doriti

- Da-mi mana iti spun - starui Pardaillan pe un ton serios. Esti un baiat de treaba, El Chico, si cand ai sa ma cunosti mai bine, ai sa-ti dai seama ca arareori mi se-ntampla sa spun asta cuiva.

Piticul se dadu batut si, intinzindu-i mana, care disparu in mana cavalerului, ii sopti :

- Ce bun sunteti !

- Povesti ! bombani Pardaillan. Vad doar limpede lucrurile, asta-i tot. Daca tu nu te cunosti pe tine, nu inseamna neaparat ca eu nu te cunosc.

Cele mai lungi convorbiri ale piticului singuratic fusesera cele pe care le purtase cu sine insusi. in lezmea conditii, cu toate ca avea o minte foarte deschisa, e lesne de inteles ca anumite intorsaturi de baza il puneau in incurcatura, deoarece nu le pricepea prea bine sensul. Neintelegand pe deplin ultimele vorbe ale cavalerului, le interpreta in sensul lor cel mai strict.

- Ma cunoasteti ! striga el plin de mirare. Cine v-a vorbit despre mine ?

Cu un aer grav, Pardaillan ridica un deget si, zam-bindu-i ca unui copil, ii raspunse :

- Degetul meu cel mic !

El Chico casca ochii mari si-l privi pe interlocutorul cu o teama superstitioasa. Impulsul ce-l mana catre i se parea atat de supranatural, incat aproape ca vedea Pardaillan un vrajitor,

- Asadar - continua cavalerul - sa stam putin de vorba. Si mi uita ca stiu tot. Ia sa vedem mai intii, de ce-ai vrut sa fiu omorit ? Erai gelos, nu-i asa ?

Piticul facu semn ca da.

- Bine. Cum o cheama ? Nu fa pe prostul, stii foarte bine ce vreau sa spun. Daca nu-mi spui tu cum o cheama, am sa-ti spun eu. Degetul meu cel mic e aici, tocmai ca sa-mi spuna tot.

Piticul, care sovaia sa raspunda, vazu ca nu era chip sa scape.

- Juana - rosti el resemnat.

- Fiica hangiului Manuel ?

- Da.

- O iubesti de mult ?

- Dintotdeauna !

Pardaillan n-avea nici un motiv sa nu creada in sinceritatea acestui raspuns, asa ca spuse zimbind :

- I-ai marturisit ca o iubesti ?

- Niciodata ! striga El Chico indignat.

- Daca nu-i spui tu, de unde vrei sa stie, natangule? il intreba Pardaillan amuzat.

- N-as indrazni niciodata !

- Bine, intr-o zi o sa capeti tu curajul. Sa conti­nuam. Ai crezut ca o iubeam si de aceea ma urai i

- Nu chiar asa.

- Ah ! Atunci cum ?

- Juana va iubeste.

- Esti un natarau, El Chico !

- E adevarat - raspunse acesta cu mihnire, gandin-du-se la durerea Juanei. E drept, un mare senior ca dumneavoastra nu poate sa aiba nimic comun cu fiica unui hangiu.

- Asa crezi tu ?

- Ei, da, asa cred !

- Atunci - spuse Pardaillan pe un ton serios - te inseli. Si ca dovada, afla ca un mare senior, asa ca mine, s-a casatorit mai demult cu o crijmarita.

- Va bateti joc de mine, domnule - zise El Chico neincrezator.'

- Nu, dragul meu, iti spun adevarul gol-golut -; replica Pardaillan adanc miscat.

Si, vorbind mai curand pentru sine decat pentru pitic, continua :

- inainte de a deveni doamna de Pardaillan, contesa de Margency, caci eu sunt conte de Margency; si daca-ti spun asta n-o fac ca sa ma laud, asadar, inainte de a deveni contesa de Margency, frumoasa Huguette, inger de bunatate si devotament, pe care mi l-a rapit moartea, fusese stapina celebrului han din Paris "Ghicitoarea', pe care n-ai de unde sa-l cunosti tu, care n-ai iesit niciodata din Sevilla, oras frumos, zau, dar unde, pe toti dracii, nu se mananca asa de bine ca la Paris. Asadar, vezi bine ca ceea ce socoteai tu un motiv intemeiat nu era decat o prostie.

- Asa o fi! Dar ce fel de om sunteti dumneavoastra?

- Sunt un mare senior singur ai spus-o - continua Pardaillan, pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios.

- Si atunci - zise El Chico palind - s-ar putea

- Ce anume ?

■- Sa va casatoriti cu Juana ?

- Nu, pe toti dracii! Din doua motive, dintre care ar fi suficient si unul singur, anume acela ca n-o iubesc si ca n-o voi iubi niciodata. Da, dragul meu, degeaba-ti rostogolesti furios ochii in dreapta si in stanga, asa este cum iti spun eu. Daca micuta asta, Juana, ti se pare tie a fi o regina a frumusetii, nu inseamna ca asa trebuie sa fie pentru toata lumea. Juana, sunt de acord cu tine, e o fetita foarte draguta, plina de gratie si de farmec, care seamana foarte mult cu o mica marchiza deghizata in circiumareasa ; degeaba te lingi pe buze de placere, caci am impresia ca nu despre tine e vorba ! Dar oricum 'ar fi, trebuie sa te resemnezi : n-o iubesc si n-o voi iubi

iciodata !

Si, cu o tristete sfisietoare, care-l tulbura pe pitic si-l convinse mai mult si mai temeinic decat orice fel de vorbe, ii spuse :

- Vezi tu, piciule, inima mea a murit de mult.

- Biata Juana ! ofta El Chico.

fer N-am pomenit animale mai nestatornice si mai cile decat indragostitii ! izbucni Pardaillan cu o furie viie. Iata aici unul care, cu cateva clipe inainte, ar fi rut sa ma strapunga cu pumnalul, pentru ca Juana lui

sa nu fie a mea. Si acum rage ca vitelul la abator pentru ca n-o vreau pe Juana ! Pe maruntaiele papii, nu stii ce vrei !

Piticul rosi, dar tacu.

- in sfarsit, ce vrei sa spui cu vorba asta "biata Juana'?

- Ea va iubeste - zise piticul trist.

- Mi-ai mai spus-o. Iar eu iti spun ca nu ma iubeste. Lua-te-ar dracu'! Ma iubeste cat o iubesc eu.

Piticul sari in sus. Fata lui exprima o asemenea uimire, incat Pardaillan izbucni intr-un ras zgomotos. .' - Desi mirarea ta imi maguleste amorul propriu - rosti el ironic - totusi lucrurile stau asa cum iti spun eu, Juana nu ma iubeste.

- Totusi

- Totusi ea ti-a marturisit ca ar muri daca as muri eu

- Cum ? Stiti si asta ? !

- Degetul meu cel mic. Cu toate astea, raman la cele ce ti-am spus.

- Oare e cu putinta ? bolborosi piticul, care nu indraznea sa se bucure cu adevarat.

Pardaillan ridica din umeri.

- Ia asculta, ai incredere in mine ?

- O, da ! exclama El Chico, cu un elan al intregii sale fiinte.

- Bine, in cazul asta lasa lucrurile in seama mea. Iubeste-o pe Juana ta din toata inima, la fel ca pina astazi, iar de rest nu te ocupa, e treaba mea.

- Dar dumneavoastra sunteti cumva bunul Dumne­zeu ? intreba cu naivitate piticul, impreunandu-si mainile intr-un gest extatic. Si cand ma gandesc ca am fost atat de ticalos

- Hai, inceteaza cu prostiile ! il intrerupse Par­daillan. Si acum, ca ne-am lamurit, s-o stergem !

Piticul se repezi si, luind de pe jos pumnalul, i-l intinse lui Pardaillan :

- Luati-l, acum riscam sa intilnim lume pe-aici. Ce pacat ca nu mai aveti sabia !

- Vom incerca sa ne descurcam si cu asta - raspunse linistit Pardaillam, varand cu o vadita placere lama in teaca.

- Hai sa mergem - spuse El Chico vazindu-l gata de plecare.

- O clipa, piciule. Dar aurul asta ? Cred ca n-ai de gand sa-l lasi acolo ?

- Ce trebuie sa fac cu el ?.

El Chico puse aceasta intrebare cu o candoare care-l facu pe cavaler sa surida, caci parea a-i spune ca, de-acum inainte, numai el avea dreptul sa ordone.

- Trebuie sa-l aduni si sa-l incui cu grija in cufarul asta - raspunse Pardaillan. Nu-ti trebuie zestre ca sa te insori ?

Piticul pali si apoi rosi.

- Cum ? facu el, tremurand tot. Credeti ca

- Nu cred nimic. Vom trai si vom vedea.

Piticul clatina din cap si, uitandu-se la monedele risipite pe dale, murmura cu o strambatura plina de in­teles :

- Aurul asta !

- Vad eu ce te doare - zimbi Pardaillan. Ia spune, de ce ti-au dat aurul asta ?

- Ca sa va duc la casa dintre chiparosi.

- Cred ca m-ai adus, deoarece inca mai ma aflu aici.

- O, da, din pacate! ofta El Chico rusinat.

- Prin urmare ti-ai indeplinit angajamentul. Aurul asta este asadar al tau. Strange-l si, iti repet, nu te ingriji de rest.

XXVI

CONSPIRATORII

Firea orgolioasa si banuitoare a piticului facuse din el un declasat, rebel fata de orice autoritate.

Pina in ziua aceea un singur om ii putuse vorbi ca un stapin : Juana. Rabdase de cand se stia stapinirea ei. Pentru el era limpede ca, orice s-ar fi intamplat, nici nu i-ar fi trecut prin gand sa-i porunceasca Joanei. Cum ar fi putut sa-i porunceasca ? Era convins ca va ramane

toata viata preaumilul admirator al celei care, in ochii lui, o intruchipa pe Sfanta Fecioara. Care bun crestin ar cuteza sa comita nelegiuirea de a nu se supune unei, porunci date de Sfinta Fecioara ? Nici unul ! Si, desi, libertatea pe care si-o lua fata de religie il facea sa treaca in ochii unora drept eretic, libertatea aceasta nu putea sa fie decat relativa ; n-avea totusi cum sa scape de sub influenta anumitor idei ale timpului. Asadar, Juana era pentru el Sfinta Fecioara, si i se supunea ca atare.

Or, iata ca acum in viata lui aparuse inca un stapin: Pardaillan. I se parea ca acesta avea dintotdeauna dreptul sa-i porunceasca si ca lui nu-i ramanea altceva de facut decat sa i se supuna, tot asa cum i se supunea Juanei. Impresia asta ii era intarita de gandul ca el, care se zbatuse atat de mult ca sa scape de aceasta influenta, o accepta fara sa se opuna si i se supunea, nu cu resemnare, ci cu placere.

De ce ?

Pentru ca Pardaillan stiuse sa-i sadeasca in suflet convingerea ca dorinta lui, visul himeric al unei iubiri impartasite putea sa se transforme in realitate. Iata de ce, daca Juana ii aparea in chip de madona, Pardaillan ii aparea ca insusi Dumnezeu.

aducea unei impotriviri nu putea sa incolteasca in mintea lui, deoarece poruncile ce i se dadeau erau menite sa duca la o cucerire, socotita imposibila pina atunci.

. in consecinta, cand Pardaillan ii ordona sa adune aurul primit de la Fausta, El Chico se supuse. Si dupa ce mica avere fu ascunsa in cufarul ferecat cu lacate, Pardaillan spuse :

- Si acum e timpul sa pornim !

Piticul stinse lumanarea, puse in functiune meca­nismul ce actiona tablia care astupa intrarea in locuinta lui si, urmat de cavaler, o porni pe scara.

Asa cum ii explicase cavalerului, El Chico nu mergea pe drumul pe care venise. intr-adevar, Pardaillan ar fi putut sa ajunga, tirandu-se la nevoie, la grilajul- care inchidea canalul, chiar deasupra fluviului. Dar, ajuns acolo, n-ar fi putut sa treaca prin deschizatura, caci

piticul si-o facuse pe masura lui. Ar fi trebuit sa largeasca aceasta deschizatura, ceea ce i-ar fi luat cateva ore ; si apoi, ar fi fost nevoie de scule, pe care ei nu le aveau.. ♦

De altfel, putin ii pasa lui Pardaillan pe ce drum apucasera : totul era sa se vada iesit odata din locul acesta sinistru, in care vointa de nestramutat a Faustei il condamnase sa moara de foame.

intunericul nu-l supara, caci ochii i se obisnuisera. Iata-l asadar, urmandu-l linistit pe pitic prin labirintul cararilor subterane, nespus de intortocheate. Cavalerul isi nota cu grija in minte explicatiile ghidului sau care-i dezvaluia cu bunavointa mecanismul secret al numeroa­selor obstacole ce le apareau mereu in cale.

Se aflau acum intr-un coridor asternut cu nisip, destul de larg ca sa le ingaduie sa mearga alaturi, fara sa se stanjeneasca unul pe celalalt. Coridorul acesta dadea intr-un alt coridor care-l taia de-a curmezisul.

Deodata, Pardaillan tresari uluit. I se paru ca acolo, in fata lui, prin zidul ce se ridica la citiva pasi de ei, vede stralucind stelele.

- Ne apropiem de iesire ? intreba el in soapta.

- Nu inca, seniore - raspunse El Chico tot in soapta.

- Si totusi, mi s-a parut Pe toti dracii, nu ma insel ! Iata ca vad din nou stelele !

Se apropiau de zid si, intr-adevar, in fata lor Pardaillan vedea scanteind, nu stele cum crezuse la inceput, ci numeroase luminite.

Primul sau gand fu sa puna mana pe pumnal, in timp ce spuse in soapta :

- Ai avut dreptate, piciule, cred ca va trebui sa dam o lupta.

Piticul nu-i raspunse. Stia, desigur, ceva despre luminitele astea, caci, fara sa aiba aerul ca o face inadins, il impingea usurel inainte pe Pardaillan, care se afla in stanga lui. Voia sa-l indeparteze de aceste lumini, ducandu-l pina intr-un loc de unde nu mai pu­teau fi vazute. Dar atentia lui Pardaillan era acum breaza si nimic si nimeni n-ar fi putut sa-l ia de acolo.

Cand ajunse foarte aproape de zid, constata cu bucu­rie ca nici vorba nu era de vreo urmarire sau de vreo intalnire neplacuta, asa cum se temuse o clipa. Lumini­tele veneau de dincolo de zid, trecand prin vreo borta sau printre niste pietre miscate din loc. Si, cum nu vazu nici o usa taiata in zid, trase concluzia ca nu-l ameninta nici o primejdie, cel putin dintr-acolo.

Cat despre El Chico, prefacandu-se ca n-a observat nimic, dadu s-o ia la stanga, pentru a-si continua drumul.

- O clipa - sopti Pardaillan. Daca tu nu esti curios, eu sunt. Vreau sa vad ce se intampla acolo, inda­ratul zidului.

Luminile tisneau dintr-o scobitura in perete care se afla chiar in -fata lui. Pardaillan se apleca si privi. Dar imediat se retrase, lasand sa-i scape un fluierat de

uimire.

- Sa mergem, seniore - starui El Chico deznadaj­duit. Sa mergem, caci altfel va fi prea tirziu.

Cu un gest blind dar energic, Pardaillan il sili sa taca si, aplecandu-se din nou, privi si asculta cu mare atentie, in timp ce piticul, dindu-si seama de zadarnicia stradaniilor sale, se resemnase si astepta, cu spatele lipit de perete, cu bratele incrucisate, bunul plac al tovarasului sau.

Dar ce vedea oare Pardaillan acolo, ca-l interesa atat de mult ? Iata :

Ne amintim ca Fausta coborase in subteranele casei sale, insotita de Centurion. Scotind o piatra din zid, ea ii poruncise lui Centurion sa priveasca prin deschizatura, ca sa-i arate ca de acolo puteai asista nevazut la tot ce se petrecea in aceasta ciudata grota amenajata ca sala de adunari. Fausta uitase sa inchida la loc deschi­zatura, sau nu-i daduse importanta, si iata ca intam-plarea il aducea acum pe Pardaillan in fata acestei scobituri prin care, datorita gaurelelor facute cu price­pere pe dinauntru, se strecurau numeroase lumini ce pilpaiau in grota.

. Pe .bancile din sala, Pardaillan vazu vreo douazeci de personaje care ii erau cu totul necunoscute. 'pe. platforma, asezate in fotolii, alte trei personaje (pre-

sedintele si asesorii acestei sedinte nocturne si oculte ii erau si ei la fel de necunoscuti.

in clipa cand Pardaillan se aplecase prima dat' deasupra scobiturii, presedintele acestei reuniuni, a v drept la mijloc, se ridicase si cu un glas pe care Pardaillan, numai urechi, il auzi foarte bine, spusese :

- Seniori, frati si prieteni, am deosebita cinste sa va prezint un nou adept. Eu, seful vostru ales, ma dau la o parte cu smerenie din fata acestuia si salut in persoana lui pe singurul conducator demn sa ne calau­zeasca in asteptarea venirii celui pe care-l stiti cu totii.

Aceste cuvinte stirnira uimire in randurile adunarii si o anumita rumoare, urmata de o miscare de vie curiozitate, cand se vazu ca noul adept, salutat ea singurul potrivit sa le fie conducator, era o femeie

Pe aceasta femeie Pardaillan o recunoscu numai decat si tocmai pentru asta lasase sa-i scape acel lung fluierat. Femeia despre care se vorbea era Fausta.

Usor, cu maretia cam teatrala ce-o caracteriza, ea se urca pe platforma si ramase in picioare, cu fata catre publicul acesta necunoscut, pe care parea sa-l domine cu privirile fascinante ale ochilor ei ca niste diamante negre.

Cele trei personaje asezate pe platforma, care stiau fara indoiala ce urma sa faca Fausta acolo, se ridicara in picioare toti deodata. intr-o clipita, masa fu data la o parte si la marginea platformei fu adus un fotoliu, in care Fausta se instala cu o seninatate plina de maretie. Cei trei se ridicara in picioare si luara loc !n spatele fotoliului, batosi si tepeni, ca niste curteni aflati in slujba suveranului lor.

Fara indoiala ca toti trei erau niste mari seniori, care, prin rangul si prin meritele lor, stiusera sa castige stima si increderea tuturor, caci respectul neobisnuit aratat de ei Faustei produse o adanca impresie asupra restului adunarii.

Pe data, fie ca fusesera indemnati de acest exemplu, fie ca fusesera cuceriti de deosebita frumusete a celei ce aparuse pe neasteptate in mijlocul lor ca o regina, fara ca nimeni sa poata spune de ce, toti cei de fata se ridicara ca un singur om si, stand in picioare, asteptara cu respect ca noul conducator sa binevoiasca a le vorbi.

Fausta isi asigurase succesul chiar inainte de a fi deschis gura. Ea isi dadea foarte bine seama de acest lucru. Pardaillan, de asemenea, caci sopti :

- Vrajitoare fara pereche !

Si aproape imediat isi traduse nelinistea prin aceste cuvinte :

- Dar ce-o fi vrand sa le propuna ? Si cine sunt oamenii astia ? Hai sa ascultam, si sa vedem ce-o sa mai urmeze !

Mereu stapina pe sine, Fausta 'nu-si trada cu nimic gandurile. Primi omagiul acestor necunoscuti .ca pe un drept ce i se cuvenea si cu acea demnitate binevoitoare pe care stia s-o arboreze in anumite momente.

O clipa, privirea-i magnetica se rataci deasupra fruntilor plecate; apoi, intorcandu-se pe jumatate, Fausta ii facu un semn celui care o prezentase adunarii.

Omul parasi locul pe care-l ocupase chiar in spatele ei si, inaintand pe marginea platformei, cu grija de a nu o acoperi sau a o depasi pe Fausta, spuse :

- Domnilor, iat-o pe principesa Fausta, principesa suverana in tara soarelui, a dragostei si a florilor, in tara binecuvantata care se numeste Italia. Principesa Fausta este fabulos de bogata. Ea stie totul despre planurile noastre si cred ca ar fi in stare sa va spuna numele, titlurile si functiile voastre ale tuturor.

Aceste cuvinte stirnira un murmur general printre cei prezenti. Toti acesti oameni, atat de increzatori cu o clipa inainte, se uitara unii la altii cu niste priviri banuitoare.

Fausta intelese ce se petrecea in mintea lor si le spuse cu un gest- menit sa-i linisteasca :

- Fiti pe pace, domnii mei, nu exista tradatori printre voi. Nu mi-a dezvaluit nimeni secretul asociatiei voastre. L-am ghicit singura. intr-un regim de asuprire sangeroasa ca acel sub care agonizeaza frumoasa voastra Spanie, nu trebuie sa fii prea priceput ca sa-ti dai seama ca e firesc sa se produca o reactiune si ca intotdeauna se vor gasi oameni inimosi si devotati, dornici sa incerce a scutura jugul de fier al tiraniei. Odata stabilit acest

lucru, restul n-a mai fost decat o jucarie pentru mine. Cat despre persoanele si planurile dumneavoastra, daca le cunosc, e pentru ca am avut prilejul sa asist, neva­zuta, la mai toate consfatuirile domniilor voastre.

Declaratia asta sincera, rostita cu atata siguranta, facu sa dispara banuielile care incepusera sa incolteasca.

Dar faptul ca o femeie, prin simpla putere a jude­catii sale, izbutise mai intii sa-i descopere, pentru ca apoi sa aiba indrazneala de necrezut de a se amesteca printre ei, care se cunosteau cu totii fara a-si trada prin nimic prezenta, ii ului de-a dreptul. Uimirea se citi deslusit pe cele mai multe din fetele acestor oameni care, totusi, nu pareau a fi dintre cei carora le poti stirni prea lesne mirarea.

in sfarsit, usurinta cu care le vorbise femeia asta despre ceva care lor li se parea o fapta cu totul deose­bita, le intari impresia ca se aflau in fata unei fiinte extraordinare.

Fausta isi dadu foarte bine seama de impresia pe care o produsese, dar nu se trada cu nimic. Si, ca si cum din clipa aceea ar fi capatat dreptul sa comande, se intoarse catre personajul care o prezentase si-i porunci scurt :

-' Duce, continuati !

Cel caruia i se adresase astfel se inclina adinc si continua, facandu-se interpretul gandurilor multora dintre cei ce o ascultasera :

- Da, domnilor, asa cum a spus si principesa, n-a fost niciodata si nici nu va fi vreodata vreun tradator printre noi. Si, totusi, principesa Fausta ne cunoaste pe noi si planurile noastre. Dar in timp ce dumneaei i se pare foarte simplu faptul ca ne-a descoperit, sa ne fie ingaduit sa spunem aici ca, pentru a ne fi gasit, trebuie sa fie inzestrata cu o agerime a mintii putin obisnuita. Ca sa fi indraznit sa se aventureze printre noi, trebuie sa fie-inzestrata cu un curaj si cu o cutezan­ta pe care putini barbati, si dintre cei mai viteji, le au.

Se auzi un murmur aprobator.

- Puterea de care dispune in calitatea ei de suve­rana - urma ducele - uriasele sale bogatii, inteli-genta-i superioara, curajul ei barbatesc, marile ei ambitii

si grandioasele ei idei, toate acestea principesa Fausta le pune in serviciul operei de renastere, a carei inde­plinire o urmarim.

De data aceasta, nu un murmur, ci ropote de aplauze il salutau pe vorbitor, in timp ce toate privirile se indreptau cu o vadita admiratie spre aceasta femeie care le era infatisata drept o fiinta cu totul deosebita.

Ducele continua sa peroreze cu un glas din ce in ce mai puternic:

- Toate insusirile despre care v-am vorbit pina acum si care nu sunt lipsite de importanta, asa cum foarte bine ati inteles si precum o dovedesc aplauzele dumneavoastra, nu reprezinta nimic pe linga ceea ce am sa va mai dezvalui.

Ducele facu o pauza, fie ca sa-si pregateasca efectele de orator, fie ca sa dea ragazul necesar pentru restabi­lirea tacerii, caci vorbele lui trezisera un freamat viu in randurile participantilor la adunare.

Dupa ce tacerea se restabili pe deplin el continua :

- Principesa il cunoaste pe conducatorul pe care-) cautam zadarnic de luni de zile, fiul lui don Carlos, si ea se obliga sa ni-l aduca.

Aici oratorul trebui sa se opreasca, fiind intrerupt, de exclamatii puternice, de batai din picioare si de manifestarile cele mai diverse ale unei bucurii zgomo­toase si sincere. Toata aceasta larma se contopi intr-un strigat general de : "Traiasca don Carlos! Traiasca regele nostru !' ce izbucni spontan din toate aceste piepturi frematatoare.

Un gest al ducelui restabili numaidecat linistea Fiecare redeveni atent.

- Da, stimati seniori - zise ducele - principesa il cunoaste pe fiul lui don Carlos si ni-l va aduce. Dar am o veste si mai buna. Ascultati: principesa va fi, in curand, sotia legitima a celui pe care vrem sa-l facem rege. Ca sotie a conducatorului nostru, isi va pune in serviciul lui marea ei putere, intreaga avere si, mai ales, deosebita sa inteligenta. Va face din sotul ei nu numai regele Andaluziei, asa cum dorim noi, ci, intrecand toate sperantele, toate ambitiile noastre, va face din el, cu ajutorul vostru, regele tuturor Spaniilor. Aveam deci

dreptate atunci cand spuneam ca numai ea poate sa ne fie conducator, deoarece ea a si devenit suverana noas­tra. De aceea eu, don Ruy Gomez, duce de Castrana, conte de Mayalda, marchiz de Algavar, senior al multor altor domenii, grand de Spania, jefuit de 'titlurile si de bunurile mele de catre mirsavul tribunal care-si spune "Sfintul Oficiu', ii prezint principesei aici, in fata dumneavoastra, omagiile mele si strig : "Traiasca regina noastra !'

Si ducele de Castrana puse un genunchi in pamant. Iar cum eticheta foarte severa a curtii spaniole inter­zicea sub amenintarea pedepsei cu moartea ca regina sa fie atinsa, el se inclina in fata Faustei, atingand aproape cu fruntea scandurile platformei.

Un strigat formidabil rasuna :

- Traiasca regina !

Fausta primi calma entuziastul omagiu, fara macar sa clipeasca. Desigur ca era satula de asemenea mani­festatii, caci primise - pe vremea .cand se credea papesa - destule omagii si dovezi de adoratie mistica, mai impresionante decat aceste cateva urale, oricat de spontane si sincere ar fi fost ele. Totusi, catadicsi sa zimbeasca.

Si cum femeia aceasta, cu totul neobisnuita stapinea in gradul cel mai inalt arta de a inrobi si de a vraji multimile, intelese ca ar fi fost destul un singur gest de-al ei ca sa-i transforme pe acesti entuziasti in sclavi gata sa se lase ucisi la un simplu semn al ei.

Se scula grabnic si, ridicandu-l pe duce cu o gratie "cuceritoare, ii spuse :

,- Domnului nu-i este pe plac sa-l las pe unul din­tre cei mai buni si mai credinciosi supusi sa stea cu fruntea in praf.

Si, intinzindu-i mana ca sa i-o sarute, cu o maretie intr-adevar regeasca, se aseza la loc in fotoliu si pe un ton solemn, continua :

- Duce, cand sotul meu va fi pe tronul stramosilor sai, am dori sa fie schimbate regulile acestui ceremonial atat de meschin si rigid. Sunt suverana si nu uit acest lucru, dar inainte de toate sunt femeie si inteleg sa raman femeie. Ca atare, doresc ca supusii mei sa se poata apropia de mine fara ca acest lucru sa fie considerat drept o crima.

Si, aratand cu un gest plin de gratie semeata spre cei care o aclamau, spuse :

- Acestia vor fi primii. intotdeauna imi vor fi cei mai dragi si vor fi bineveniti la mine.

Urma un adevarat delir. Vreme indelungata se au­zira cele mai frenetice urale. Apoi urma o adevarata navala spre platforma, fiecare vrand sa aiba cinstea deosebita de a o atinge pe regina. Unul ii saruta var-ful pantofului, celalalt poalele rochiei, altul isi lipea bu­zele de locul unde calcase ea, iar altii - si deci cei mai mandri. cei mai fericiti, cei mai norocosi - ii atin­geau varfurile degetelor, pe care ea le lasa in voia lor cu o gratie nepasatoare, si cu un suras vag, ce ascundea, desigur, mai mult dispret decat recunostinta.

Dar cui i-ar fi trecut prin minte sa analizeze zim-betul reginei ? Si sa nu se uite ca fanaticii acestia erau cu totii de neam mare, oameni care avusesera ran­guri inalte sau care ocupasera functii foarte insemnate.

Iar Pardaillan, caruia nu-i scapa nici o miscare, o admira la randu-i pe Fausta, cu adevarat minunata in nepasarea ei dispretuitoare.

- Minunata, divina actrita - murmura el.

Si in acelasi timp ii plinse pe nenorocitii innebuniti de zimbetul Faustei.

- Bietii de ei! Cine stie in ce aventura ingrozi­toare ii va tiri diabolica vrajitoare !

In sfarsit, se gandi la don Cezar :

- Haida-de ! Nu mai inteleg nimic. Cervantes m-a asigurat ca Torero e fiul lui don Carlos. Domnul de Espinosa mi-a cerut foarte limpede, sa-l omor. Asadar, si el crede ca e fiul lui don Carlos. Si banuiesc ca dragalasul de Espinosa trebuie sa fie bine informat. Or, Torero o iubeste la nebunie pe Giralda care este cea mai incantatoare tigancusa pe care am cunoscut-o, cu exceptia, totusi, a uneia, Violeta, devenita ducesa. Pe cate stiu, Torero n-o cunoaste pe Fausta. El e ferm hotarit sa se insoare cu logodnica sa, tiganca. Asadar, doamna Fausta nu-i poate deveni sotie afara de cazul

cand ar vrea sa faca din el un bigam, ceea ce, in ochii unui pagan ca mine, n-ar avea decat o importanta rela­tiva, dar in ochii acestui sfint tribunal ce se numeste Sfintul Oficiu ar trece drept o crima ce ,l-ar, duce pe faptasul ei de-a dreptul pe rug. Sa fie posibil ca don Cezar, informat despre originea sa nobila de catre Fausta, s-o dispretuiasca acum pe tiganca lui, prefe-randu-i o principesa domnitoare si fabulos de bogata, asa cum pretinde ducele asta de Castrana ? Ei, ei ! S-au mai vazut asemenea lucruri ! Un print de sange regal nu poate sa aiba aceeasi idee despre onoare ca un Torero necunoscut. Sau te pomenesti ca doamna Fausta, careia nu-i poate sta nimic in cale si al carui geniu inventiv il cunosc, o fi descoperit un al doilea fiu al lui don Carlos, aflat in puterea ei ? ! S-ar putea, pe toti dracii ! Mi-e greu sa cred ca don Cezar a tradat ! Dar cel mai bine ar fi sa ascult mai departe. Poate ca ma va lamuri insasi doamna Fausta.

Se facu din nou tacere. Toti se intoarsera la locu­rile lor fericiti si mandri de favoarea capatata.

- Seniori - rosti ducele de Castrana - prea-scumpa noastra suverana consimte sa vorbeasca in fata dumneavoastra.

Si spunand acestea, se inclina in fata Faustei si se aseza la locul lui, in spatele fotoliului pe care statea principesa. La auzul celor spuse de duce, se asternu, ca prin farmec, o tacerereligioasa. O clipa, Fausta ii tinu pe toti sub vraja privirii sale, apoi rosti cu gla-su-i armonios, fara seaman de ademenitor : '- Va aflati aici o mana de oameni alesi. Nu atat prin obirsie, cat indeosebi prin inteligenta si curajul dumneavoastra, prin felul dumneavoastra independent ,de a gandi si chiar prin stiinta agonisita de catre unii dintre dumneavoastra. Catolici sau eretici, asa cum se-.obisnuieste sa se spuna, sunteti cu totii credinciosi sin-fceri si, deci, oameni respectabili. Dar in acelasi timp santeti calauziti de un spirit de larga toleranta. Si toc­mai in aceasta consta crima dumneavoastra. intr-adevar, inhib o guvernare sanatoasa, cinstita, independenta, tole­ranta, spiritul acesta liber ar fi facut din dumneavoastra niste barbati de vaza. Spre binele tuturor. Dar sub despolismul intunecat al Inchizitiei, anatemizata pe buna dreptate de catre acei papi care au platit cu viata pen­tru curajul lor, spiritul acesta a facut din dumneavoa-stra niste proscrisi, vaduviti de titlurile si rangurile lor, ruinati, haituiti, urmariti cu inversunare aidoma unor fiare raufacatoare, vesnic amenintati de flacarile rugu­lui, pina in ziua cand mana calaului se va abate asupra voastra, traducand in fapt aceasta amenintare.

Vorbele Faustei fura intampinate cu un murmur aprobator. Ea continua :

- Dar v-ati adus aminte ca unirea face puterea si, obositi de inspaimantatoarea tiranie care apasa trupuriile si constiintele, v-ati cautat unii pe altii, v-ati inteles si, in cele din urma, v-ati intovarasit. Ati hotarit sa scuturati jugul de fier. Sacrificandu-va viata, v-ati unit stradaniile si ati pornit cu curaj la treaba. Astazi san-teti cu totii capii unei conspiratii. Fiecare dintre dum­neavoastra reprezinta o forta de cateva sute de lupta­tori care asteapta doar un semn. Rascoala populara pe care o conduceti este pregatita si ea trebuie sa duca la desprinderea Andaluziei de sub cirmuirea Spaniei. Ati visat sa faceti din aceasta provincie o tara indepen­denta in care sa puteti trai ca oameni liberi, in care fiecare, respectand libertatea celuilalt, respectand legile, pe care le veti revizui intr-un sens mai larg si mai uman, respectand, in fine, pe conducatorii alesi in mod Mber, sa-si poata sluji liber credinta mostenita de la parinti sau aleasa cu propria-i judecata. Caci se inte­lege de la sine ca, sub guvernarea dumneavoastra, acest nesatios balaur care se numeste Inchizitia. va disparea pentru totdeauna.

- Da - se auzira mai multe glasuri - sa dispara pe vecie aceasta blestemata institutie !

- O tara in care stiinta, inconjurata de toata cin­stea, va fi la fel de pretuita ca si obirsia, si va fi pusa la indemana tuturor, nu numai a unei infime minoritati de preoti si de calugari, care se gandesc mai cu seama cum sa tina poporul in bezna ignorantei, ca sa-l poata conduce in chip de stapani absoluti ; in sfarsit o tara in care functiile publice vor fi acordate in egala

masura celor ce le merita, fie ei din clasele cele mai de jos ale societatii sau de neam ales.

- Onoare, vitejie, stiinta, cinste, arta, poezie, toate au acelasi pret ca si nobletea - declama cineva cu un glas vibrant de emotie.

- Suntem cu totii de aceeasi parere -■> spuse Fausta cu raceala.

Facu o pauza ca si cum ar fi vrut sa lase adunarii ragazul de a-si exprima parerea despre vorbele rostite de cel ce o intrerupsese. Dar nimeni nu spuse un cuvant, .Nimeni nu se misca. i

Fetele tuturor ramasera de nepatruns.

Fausta schita un zimbet abia vazut si continua :

- Ati aflat, desigur, despre nasterea misterioasa a unui fiu al lui don Carlos, asadar a unui nepot al des­potului sexagenar sub al carui pumn de fier Spania agonizeaza lent. V-ati gandit sa faceti din acest copil al infantelui Carlos, seful vostru suprem, sperand ca Filip va accepta dezmembrarea statelor sale in favoa­rea nepotului sau. Asa e, nu ?

intrebati fara inconjur, oamenii raspunsera afirmativ.

- Ei bine - urma Fausta pe un ton hotarit - v-ati inselat, v-ati inselat amarnic.

Strigate de protest tisnira din toate partile.

- De ce ? intrebara citiva in mijlocul vacarmului. Calma, Fausta astepta fara sa schiteze nici cel mai

mic gest pentru a incerca sa domine galagia. Cand aceasta se potoli, ea continua :

- Niciodata, dar, intelegeti, niciodata trufasul Filip nu va ingadui o asemenea dezmembrare.

- Nu i se va cere consimtamantul - interveni ci­neva. Cand va sosi momentul, vom fi destul de puter­nici ca sa-i impunem vointa noastra.

- Filip nu va ceda decat in fata fortei, suntem de acord asupra acestui punct. Si recunosc ca veti avea forta necesara. Dar dupa aceea ce veti face ?

- Vom fi liberi, la noi acasa !

- Dar nu pentru multa vreme - rosti raspicat Fausta. Va lasati amagiti de o iluzie deosebit de primej­dioasa pentru viitorul actiunii ce o intreprindeti, ' pri-n pentru siguranta propriilor voastre persoane.

Chiar daca veti iesi invingatori, tuturor celor prezenti aici, capetenii cunoscute si recunoscute ale rascoalei, zilele va vor fi numarate.

Si adauga cu si mai multa hotarire :

- Trebuie sa cunosti prea putin firea neinduplecata a regelui ca sa-ti inchipui ca, fie chiar invins, isi va accepta cu resemnare infrangerea. Odata invins, regele va ceda, bineinteles. Dar fiti siguri, chiar din prima zi isi va pregati razbunarea in umbra si ea va fi necru­tatoare. Veti castiga, caci il veti lua prin surprindere. Dar in mainile regelui vor ramane destule forte. Nu-i va trebui prea multa vreme ca sa si le regrupeze. Si atunci va invada tanarul vostru stat din toate partile, si va trece Andaluzia prin foc si sabie. Nu-i va fi prea greu sa va zdrobeasca. in acest colt de tara, ce reprezinta de-abia o zecime din teritoriul care va ramane in mai­nile lui Filip, in acest colt de tara, incercuit din toate partile, ce rezistenta serioasa veti putea sa opuneti unui dusman de zece ori mai puternic ? Nu veti avea nici macar suprema sansa de a va cauta salvarea pe mare, caci veti fi blocati de flota lui Filip, care va va para­liza comertul, va va infometa si, in fine, va va bara drumul cu lovituri de tun, daca veti incerca sa fugiti; Succesul vostru ar fi trecator, iar actiunea voastra nas­cuta moarta.

in fata gaurii prin care privea, Pardaillan isi spunea :

"Mereu puternica Fausta ! Pacat ca-i atat de afuri­sita ! -Conspiratorii astia naivi nu au, cu totii la un loc, nici pe sfert agerimea de minte a acestei femei a dra­cului ! Cum le-a mai spulberat iluziile cu cateva vorbe ! Iata-i cum au incremenit cu totii!'

Si cu un zimbet ironic, pe care nu si-l putu stapini. continua sa-si spuna :

"Totuna e s-o fi cunoscut pe Fausta papesa, conducatoare oculta a Ligii, urmarind cu o neobosita ardoare suprimarea ereziei, sau s-o vezi pactizind cu ereticii s-o auzi stigmatizind in termeni maniosi ororile Inchizitiei, vorbind cu gravitate despre toleranta, libertate, independenta, egalitate si mai stiu eu ce ! Iata, desigur, ceva cu totul neobisnuit! Ah, frumos lucru mai e si ambitia ! Nu pot decat sa admir usurinta cu .« e in stare

iaca pe cineva caea se gauDise pana atunci, ca sa iubeasca apoi ceea ce pina atunci zvar-lise in foc !'

in sala, asa cum observase cu ironie cavalerul, con­juratii se priveau consternati unii pe altii.

Cu o admirabila siguranta in felul de a judeca lu­crurile, cu o sinceritate barbateasca, indrazneata, femeia asta ii facuse sa vada punctele slabe ale actiunii lor, si erau numeroase aceste puncte slabe. Cu glasul ei placut si melodios, le aratase cat de nesabuita era aceasta in­cercare si - la ce nereusita sigura, fatala, se expuneau. La drept vorbind, mai multi dintre ei intrevazusera din capul locului adevarul. Dar se ferisera sa cerceteze prea adinc lucrurile si, mai ales, sa impartaseasca aceste gan-duri acelora dintre ei care erau siguri de succes. incre­derea unora inabusise temerile celorlalti. Si apoi, daca printre ei se gaseau unii ambitiosi fara scrupule, mai erau si altii, trebuie s-o recunoastem, sinceri si convinsi. Aceia erau hotariti sa invinga sau sa moara. Aceia vi­sau cu adevarat eliberarea, erau cu adevarat la capa­tul puterilor si al rabdarii. Totul, chiar si infrangerea sau moartea, li se parea preferabil regimului salbatic care-i sugruma cu incetul in chip rusinos.

Oamenii aceia puneau de bunavoie un val pe ochi, in timp ce altii isi spuneau ca vor gasi oricand prilejul sa pescuiasca in apa tulbure. Asa se facea ca toti, unii din disperare, iar altii ca si cum si-ar fi incercat noro­cul la zaruri, refuzasera cu incapatinare sa intrevada o infrangere si se silisera sa se lase in voia aceluiasi vis de fericire care-i amagea si pe cei a caror incredere era nestramutata.

Unul dintre ei exprima sentimentul general, intreband cu glas sovaitor :

- inseamna, oare, ca trebuie sa renuntam ?

- Nu, Doamne pazeste ! raspunse Fausta cu hota­rire. Trebuie insa ca va largiti orizontul. Aruncati-va privirile mai sus si mai departe. Ori veti avea destula ambitie ca sa va avantati dintr-o data spre culmi ori lasati-va pagubasi !

Aceste cuvinte fura rostite pe un ton aspru, sfi-chiuitor, de la o inaltime suverana, cu un fel de dispret de-abia ascuns.

- Nu numai Andaluzia trebuie sa se ridice - con­tinua Fausta cu glas tunator - ci intreaga Spanie. in­telegeti odata ca nu e posibila vreo intelegere cu regele si cu guvernul sau. Atata timp cat ii veti lasa macar o farima de putere, veti fi in primejdie. Aici nu merge cu jumatati de masura. Daca nu vreti sa fiti striviti, trebuie sa rasturnati totul.

Fausta se opri o clipa ca sa-si dea seama de efectul vorbelor ei : era, desigur, cel pe care-l scontase, caci schita un zimbet vag si continua :

- Multimile sunt increzatoare, dar ele sant si crude.,. Trebuie doar sa gasesti cuvintele cu care sa le con­vingi, si atunci vai de cei impotriva carora le-ai asmutit ! Dar oare e nevoie sa recurgi la asemenea mijloace ? Sigur ca nu E vorba doar de disparitia unui singur om. E oare nevoie de atatea combinatii cand ar fi des­tul putina indrazneala ? Daca numai citiva oameni ho-tariti ar pune mana pe cel de la care vin toate relele, Spania intreaga ar scoate un urias suspin de usurare, iar oamenii aceia ar fi socotiti drept eliberatori.

La auzul acestor cuvinte zguduitor de limpezi, un fior de groaza trecu printre conjurati. Ei nu privisera niciodata lucrurile sub acest aspect. O, cat de departe erau de timida lor conspiratie ! Si cea care indraznea sa exprime asemenea pareri era o femeie ! in termeni foarte putin voalati, ea le propunea sa se atinga de per­soana regelui, a celui mai puternic rege de pe pamant! Palisera cu totii.

Si, totusi, influenta acestei femei extraordinare asu­pra lor era atat de mare, incat cei mai multi se sim­teau dispusi sa incerce aventura. Simteau vag ca, avand un asemenea conducator, oricare dintre ei, inzestrat fiind cu un curaj pe masura ambitiilor sale, putea sa nadajduiasca la infaptuirea celor mai nebunesti vise.

La inceput, frumusetea femeii ii tulburase si-i facuse sa se aprinda ; acum, impresionati de forta inteligentei ei barbatesti si cutezatoare, o priveau cu un respect amestecat cu teama.

Oricat de grozava li s-ar fi parut aventura, ei se ho-tarira s-o incerce, ba unul dintre ei, mai indraznet, puse fara inconjur intrebarea :

- Dar, odata regele prins, ce vom face ?

Fausta isi retinu un zimbet. Acum, cand se aratau dispusi sa discute, era sigura de succes.

- Regele, atins de gratia divina, dupa exemplul ilustrului sau tata, imparatul Carol, va cere sa se re­traga intr-o manastire - raspunse ea pe un ton solemn.

- Din manastire se mai si iese

- Manastirea este un fel de mormant. Trebuie doar sa fixezi bine lespedea Mortii nu ies din mormant.

Era limpede. Unul singur dintre ei avu curajul sa formuleze o rezerva, rostind cu sfiala :

- Dar asta e un asasinat !

- Cine a pronuntat acest cuvant ? intreba Fausta, fulgerandu-l cu privirea pe neprevazatorul ce-o contra­zisese. Dar respectivul isi epuizase, desigur, tot curajul, caci tacu milc.

Fausta continua cu vehementa :

- Eu care vorbesc, voi toti care ma ascultati, altii care ne vor urma, ce facem noi oare ? Noi suntem sute si sute care ne primejduim capetele, impotriva unuia singur : acel al regelui. Cine-ar indrazni sa spuna ca fortele sunt egale ? Cine ar, indrazni sa nege ca partida nu e in defavoarea noastra ? Si daca o pierdem, cape­tele noastre vor cadea. Sacrificiul acesta este liber con­simtit. Daca o castigam, e drept, e legitim ca acela care pierde sa plateasca ; si atunci capul lui se va rostogoli pe pamant. indrazneste cineva sa spuna ca acesta e un asasinat ? Daca vreunul dintre voi se teme pentru capul sau, e liber sa se retraga.

"Drace ! isi spuse Pardaillan. incep sa cred si eu ca-s cam sucit, ca si viteazul care tace cu atata pru­denta, caci, pe 'legea mea, si eu as spune ca-i vorba de un asasinat'.

Totusi, argumentul Faustei mersese drept la tinta. Se vedea limpede ca oamenii carora li se adresa acceptau punctul ei de vedere.

- Merg mai departe - continua Fausta, pe un ton din ce in ce mai violent - iau drept buncuvantul

acesta, il accept, dar il intorc impotriva aceluia pentru a carui soarta ni s-a cerut sa ne induiosam, si va spun: Filip, care ar fi putut sa-l aresteze, sa-l judece, sa-l condamne, sa-l execute pe fiul lui Carlos, pe nepotul sau, ceea ce ar fi fost, intr-un fel, un asasinat legal, Filip - si am dovada acestui lucru - l-a atras pe nepotul sau intr-o capcana, iar poimaine, luni, cu prilejul corridei, din ordinul sau, fiul lui Carlos va fi ucis miseleste. Pilda vine totdeauna de sus. Iar acum va intreb : Veti lasa voi, din lasitate, ca acela pe care l-ati ales drept conducator, si pe care vreti sa-l faceti regele vostru, sa fie ucis ?

Aceasta dezvaluire neasteptata dezlantui un adevarat tumult.

Un timp nu se auzira decat injuraturi, blesteme, ame­nintari ingrozitoare, explozii de manie si chiar de revolta, Fausta intinse mana, cerand sa se faca liniste. Si va­carmul se potoli.

- Vedeti dar ca trebuie sa lovim, ca sa nu fim lo­viti noi insine. Noi ne aparam si mi se pare ca asa e drept si legitim.

- Da - interveni ducele de Castrana. Sa lasam mof­turile. Ce suntem noi, niste muieri bune numai sa toarca fuiorul ? Si inca, vorbind de femei, am comis o enorma necuviinta pentru care cer iertare bunei noastre suve­rane. Am putut sa fiu atat de nesocotit, incat sa uit pen­tru o clipa ca cea care ne lumineaza cu mintea ei pa­trunzatoare, cea care se straduieste sa trezeasca in noi barbatia, prin exemplul energiei sale de nestapanit, este o femeie. Rusine celor care vor lasa o femeie sa se arunce prima in valtoare ! Evenimentele se precipita, domnilor, nu mai e timp de discutii si de sovairi. A sunat ceasul faptei. il veti lasa oare sa treaca ?

- Nu ! Nu ! Suntem gata ! Moarte tiranului ! Tra­iasca in veci Spania renascuta ! Moarte Inchizitiei ! Sa-l salvam mai intii pe regele Carlos ! Sa murim pentru el ! Asteptam poruncile voastre !

Toate strigatele astea izbucneau si se invalmaseau furioase, salbatice, insufletite de o hotarire cumplita De data aceasta se dezlantuisera cu adevarat. Fausta ii

simti gata de orice. Doar un semn si s-ar fi napustit cu totii pe drumul pe care l-ar fi aratat ea.

- Iau act de angajamentele voastre - rosti; Fausta cu gravitate, cand se facu din nou liniste. Ne aflam in fata unor fapte de cea mai mare insemnatate : in primul rand proiectata asasinare a fiului lui don Carlos. Daca dorim urcarea lui pe tron pentru gloria acestei tari, trebuie neaparat ca el sa traiasca. Asadar, va trai. Noi il vom salva, caci, luati seama, numai el poate urma in mod legal actualului rege ! Chiar de-ar fi sa murim pina la unul, el va fi salvat. Cum o E o chestiune pe care o vom lamuri imediat. in al doilea rand disparitia lui Filip. Asta depinde de un plan pe care l-am sta­bilit si pe care vi-l voi supune cand va veni momen­tul, plan de a carui reusita garantez si a carui indepli­nire va face necesara interventia unui numar foarte mic de oameni. Daca sunteti, asa cum cred, oameni cu­rajosi si de nadejde, zece dintre dumneavoastra vor fi de ajuns ca sa-l rapeasca pe rege. Si odata regele aflat in mana noastra, restul ma priveste.

Aceste vorbe stirnira numeroase manifestari de devo­tament, oferte spontane de voluntari hotariti sa por­neasca la lupta. Fausta le multumi zimbind si continua :

.- Odata aceste doua probleme rezolvate, nu ne mai ramane decat sa inlesnim urcarea pe tron a regelui pe care l-ati ales. Si, ca sa nu existe nici un fel de neintelegere, jur aici, in numele sau si al meu, sa inde-plinesc cu credinta si cu toata rivna conditiile pe care le veti fi pus. Stabiliti-va doleantele in scris, domnilor, stabiliti-le, cum e si drept, avand in vedere binele ge­neral. Apoi, de la general, treceti si la particular. Nu va temeti ca cereti prea mult pentru voi si pentru prie­tenii vostri. Subscriem dinainte la cererile voastre.

Era ca si cum ar fi dat drumul unor caini sa se re­peada asupra prazii. Asemenea vorbe nu puteau sa treaca fara sa trezeasca o bucurie cu totul indreptatita ; ele nu puteau sa treaca fara sa fie salutate cu urale fre­netice. Cand ii arunci un os unui caine, el miriie de placere, chit ca e gata sa latre si sa-ti arate coltii daca incerci sa i-l iei inapoi. Fausta, insa, nici nu aruncase macar osul. Ea se multumea doar sa-l promita. Asaai.

vorbele Faustei fura salutate cu strigate entuziaste : "Traiasca regina ! Traiasca regele !'

Desi ramasese la niste promisiuni vagi, neprecise, Fausta isi dadea seama ca exista un punct capital asu­pra caruia se vor arata cu totii de neinduplecat : supri­marea Inchizitiei. A ocoli acest subiect ar fi fost peri­culos. O minte superioara ca a Faustei nu putea sa nu inteleaga intreaga insemnatate a unei asemenea pro­bleme. De aceea, se arata foarte categorica in privinta acestui punct.

- De pe acum - spuse ea - juram ca prima inda­torire a regelui vostru va fi sa desfiinteze tribunalele inchizitiei.

Curatand astfel terenul si imprastiind voia buna printre conspiratori, fu in masura sa revina la ceea ce o interesa in mod special : infaptuirea propriilor ei pla­nuri, cu certitudinea ca va fi aprobata si urmata de toti ceilalti.

Continua deci, plina de siguranta :

- Ati cautat un conducator care sar-si insuseasca ideile voastre si l-ati gasit. Tin sa va dovedesc ca cel pe care l-ati ales si numai el poate sa devina rege si sa fie acceptat ca atare de catre nobilime, cler si popor. Acceptat fara discutie, fara opozitie, fara lupta, accep­tat cu bucurie, aclamat. Acest lucru, domnilor, este de o importanta capitala. Sa nu credeti cumva ca lupta ma sperie. Am eu, oare, aerul unei femei care da inapoi ? Nu ! Dar a impune un rege cu forta e totdeauna o treaba anevoioasa. Fara sa mai tinem seama ca nu in­totdeauna triumfa dreptatea.

Fausta respira o clipa, apoi continua cu si mai multa forta, cu un soi de exaltare mistica si pe un ton pro­fetic, ce produse o adinca impresie asupra auditoriului si asa cucerit.

- Vad mana Domnului in alegerea pe care ati fa-cuto. Cauza voastra va birui, sunt convinsa, caci nu e vorba aici de a rasturna o dinastie, de a sustine si de a impinge inainte un uzurpator. Nu, si tocmai aici vad mana lui Dumnezeu. in cazul de fata e vorba de o suc­cesiune fireasca si, precum v-am mai spus, legitima.

O legitimitate de necontestat si care nu v£ ii contestata,' va asigur.

Sentimentul care domnea acuma era acela ») nnti suriozitati ajunsa la paroxism.

insusi Pardaillan isi spunea :

"Iata ceva cu totul ciudat. Cum va reusi, oare, Aceasta intriganta geniala sa justifice si sa legitimeze, asa cum pretinde ea, ceea ce in ochii oricarui om de bun simt si neprevenit nu poate sa apara decat ca o uzurpare ?'

Fausta continua sa vorbeasca, intr-o tacere

- Viitorul nostru rege e salvat. Va garantez. Cu ajutorul vostru, actualul rege va fi in mana noastra) de asta ma ocup eu insami. Odata prins, el dispare si atunci sa avem curajul sa spunem lucrurilor pe nume : actualul rege e mort. Succesiunea regala e des­chisa. Cine urmeaza regelui Filip ? Cine-i urmeaza de drept ?

- Infantele Filip ! arunca unul o vorba.

- Nu ! striga victorioasa Fausta. Iata unde e gre­seala voastra : confundati un om, un nume, cu un prin­cipiu. Mostenitorul de drept, mostenitorul legitim e fiul cel mare al raposatului rege ! Ori, fiud cel mai mare al regelui nu este copilasul acesta pe care preotii au si inceput sa-l pregateasca, facand dintr-insul un instru­ment docil in mainile lor. Adevaratul prim nascut, ade­varatul infante e cel pe care l-ati ales dumneavoastra, cel care a fost crescut la scoala nenorocirii, cel care gan-deste ca si dumneavoastra, pentru ca a suferit la fel, ba chiar mai mult. Cel care va fi regele visat de dum­neavoastra este cel caruia ii spuneti fiul raposatului in­fante Carlos si caruia eu ii spun fiul cel mare si mos­tenitorul tatalui sau Filip al II-lea ; el va fi rege!-' le-gitim al tuturor Spaniilor, regele Portugaliei, suveranul Tarilor de Jos, imparatul Indiilor, sub numele de Carol al Vl-lea !

"Uf, ce de titluri ! rase Pardaillan in sinea sa. Acum imi dau seama ca Fausta s-o fi indragostit nebuneste de omul acesta atat de norocos, sau atat de nenorocit, de-l copleseste cu atatea titluri pompoase ! Principesa, suverana, regina, imparateasa, te naiba ! in lipsa unei

fiare, nu e rau nici asta. Dar daca inteleg de ce a re­nuntat ea la principiile intransigente de altadata, ca sa devina foarte liberala, de dragul atator coroane, in schimb nu pricep cum va face ea un tata dintr-un bunic'.

intrebarea aceasta ii framanta pe toti conjuratii. Si­guranta cu care vorbea femeia aceasta misterioasa ii impresiona si-i tulbura intr-un chip bizar. Nu se indoiau ca era in masura sa prezinte dovezi in sprijinul senza­tionalei sale argumentari. Dar erau nerabdatori sa afle cum va proceda ea si, de asemenea, sa stie daca probele pe care le detinea erau destul de puternice ca sa-i con­vinga pe neincrezatori si pe indaratnici. Caci, oameni dintr-acestia se gasesc totdeauna si peste tot.

Citiva se si grabira sa puna chestiunea in mod deschis.

Fara sovaire, foarte sigura pe sine, Fausta raspunse : - Se gasesc printre dumneavoastra nobili care au ocupat functii importante la curte. Lor ma adresez in mod deosebit si-i intreb : Auzit-ati oare ca regina Isa-bela, moarta acum douazeci si ceva de ani, a fost repu­diata de sotul ei, regele ? Nu, nu-i asa ? Ati avut oare cunostinta de vreun act care s-o declare nedemna ? Nu, iarasi nu. A existat cumva, vreodata, o acuzatie de adul­ter impotriva ei ? Nu, mereu nu. Elisabeta de Valois, sotia lui Filip, regina a Spaniei sub numele de dona Isabela, a trait si a murit ca regina a Spaniei si a fost inmormantata cu toate onorurile regesti. Niciodata regele Filip n-a ridicat glasul impotriva sotiei sale. Dimpotriva, intotdeauna aducea omagii publice virtutii aceleia pe care o numea sotia sa credincioasa si supusa. Acest lucru e cunoscut de toata lumea. O multime de per­sonalitati a caror lealitate nu poate fi pusa la indoiala vor depune marturie, la nevoie. Nici chiar regele insusi n-ar indrazni sa dezminta ceea ce a afirmat de-a lungul atator ani, in toate imprejurarile, in fata intregii sale curti, si anume : fidelitatea sotiei sale. E adevarat ? - Adevarat ! exclamara spontan citiva seniori.

Fausta dadu din cap in semn de incuviintare, apoi continua :

- Asadar, lealitatea, credinta, onoarea raposatei sunt de neatacat. Acesta e un lucru de netagaduitei, crede-ti-ma, nimeni nu va indrazni sa-l tagaduiasca.' Si acum, va intreb eu, al cui fiu este cel pe care vrem sa-l pro­clamam rege sub numele de Carol ?

- Al infantelui Carlos si al reginei Isabela - striga un glas pierdut in multime.

- Odioasa calomnie si sacrilegiu ! Crima de lez­majestate ! tuna Fausta indignata.

Si, ridicandu-se pe jumatate, cu pumnii inclestati pe bratele fotoliului, ii fulgera cu privirea si le spuse, cu o violenta care-i facu pe mai multi dintre ei sa simta in ceafa fiorii mortii :

- Blasfematorul care, imboldit de diavol, ar indrazni sa pingareasca cu o acuzatie atat de murdara si de jos­nica memoria venerata a raposatei regine, ar merita sa i se smulga limba, sa fie ciopirtit de viu, madular cu madular, iar stirvul lui, nedemn de un mormant, sa fie aruncat drept hrana porcilor !

Pardaillan zimbi.

- incep s-o recunosc pe tigroaica ! bombani el. De­licatete, toleranta, blandete, iata sentimente care nu pu­teau sa se impace multa vreme cu cruzimea ei natu­rala.

Conspiratorii se priveau intre ei, inspaimantati. Ce insemna asta ? Sa fi fost oare o tradare la mijloc ? Vor­bise, oare, serios ? Unde voia sa ajunga pina la urma ? Facandu-se ca nu observa efectele tonului ei violent, Fausta continua :

- Avem in mana noastra documente de o autentici­tate incontestabila. Aceste documente poarta semnatura si pecetea a numerosi demnitari ai curtii. Va insir nu­mai o parte din aceste documente : mai intii atestarea medicilor si a primei cameriste a reginei precum ca maiestatea sa era insarcinata in 1568, anul mortii sale ; apoi atestarea suszisilor medici si a aceleiasi cameriste care au ajutat la nastere ; in al treilea rand, atestarea nasterii unui infante ; in al patrulea rand atestarea unui Print al bisericii care l-a botezat pe copil. Nu le pomenesc decat pe cele mai importante. Toate aceste acte; precum si altele dovedesc foarte limpede ca alesul nos­tru este in modul cel mai legitim fiul reginei Isabela; sotie legitima a maiestatii sale Filip, rege al Spaniei. Tatal copilului nu este amintit. Dar e de la sine inteles ca tatal nu poate fi decat sotul mamei, care n-a incetat nici o clipa sa-si dovedeasca in mod public stima pentru raposata lui sotie. Asadar, copilul despre care vorbim este cu adevarat primul nascut al actualului rege si, ca atare, unicul mostenitor al statelor si coroanelor sale. Cel care va indrazni sa sustina contrariul isi va atrage asupra-si pedeapsa harazita regicizilor. Iata, domnilor, adevarul limpede si luminos ale carui dovezi de neta­gaduit le vom putea arata la lumina zilei. Acesta este adevarul pe care, incepind de astazi, trebuie sa-l ras-pinditi in multime : "Copilul, parasit sau furat, e fiul regelui si al reginei Isabela !u

- Regele va tagadui paternitatea.

- Prea tarziu ! spuse Fausta cu un glas aspru. Do­vezile sunt prea numeroase. Fie ii vor convinge chiar si pe cei mai neincrezatori. Multimea, domnilor, e alca­tuita din oameni simpli. Ea nu va intelege, nu va ad­mite ca regele a asteptat douazeci de ani ca sa-i aduci acuzatia de adulter unei sotii ale carei virtuti le-a pro­clamat mereu, caci negarea paternitatii ar insemna toc­mai asta.

- El se poate incapatina impotriva oricarei ' dente.

- Dar noi nu-i vom da ragaz - declara Fausta cu un gest elocvent. De altfel, numerosi savanti si ca-zuisti subtili vor demonstra, sprijiniti pe texte, forta si valoarea principiului din dreptul roman : demonstrant, ceea ce in limbaj popular inseamna : Copilul zamislit in timpul casatoriei nu poate avea alt tata decat pe sot.

"Oh, drace ! isi spuse Pardaillan. Niciodata n-as fi fost in stare sa gasesc asa ceva ! E tare, hotarit lucru foarte tare !'

Acelasi sentiment il aveau si conspiratorii care intelesesera pana la urma unde voia ea sa ajunga si o

salutara cuvintele Faustei cu urale frenetice. Netulburata, Fausta continua :

- Asadar, trebuie, de pe acum, combatuta din ras­puteri si distrusa pe vecie legenda despre existenta unui fiu al lui don Carlos si al reginei Isabela. Nu poate sa existe decat un fiu, acela al regelui Filip, care fiu, in virtutea dreptului primului nascut, ii' urmeaza tatalui sau. Odata recunoscut si admis acest adevar, nu va mai exista nici contestatie, nici opozitie in ziua in care mostenitorul prezumtiv se va sui pe tronul lasat liber de tatal sau.

Trebuie sa recunoastem ca nici unul dintre cei ce-o ascultau pe Fausta nu protesta si nu se indigna. Toti, fara nici o ezitare, acceptara aceste instructiuni si se facura complici. Cu o unanimitate impresionanta, planul viitoarei regine a Spaniei fu adoptat. Fiecare dintre ei isi lua obligatia de a raspindi in popor ideile astfel in­fatisate. Era de la sine inteles ca daca regele ar fi pro­testat - ceea ce era cu neputinta, caci nu i s-ar fi lasat ragazul necesar - s-ar fi spus ca infantele a fost inde­partat de rege, ca urmare a nu se stie carei rataciri. Aceeasi, desigur, care-l facuse sa-l indeparteze pe pri­mul infante, don Carlos, pe care pina la urma il ares­tase si-l condamnase. Exploatand cu abilitate aceste doua fapte pe cat de inexplicabile pe atat de nejustificate, se putea vorbi despre nebunia regelui.

Daca regelui nu i-ar mai fi ramas timp sa protes­teze, adica dac-ar fi fost trimis frumusel ad patres inainte de a putea sa deschida gura, s-ar fi spus ca viitorul Carol al Vl-lea fusese rapit din leagan de niste criminali care, la nevoie, ar fi fost gasiti si ca regele-, cum era si firesc, nu incetase niciodata sa-si caute copilul furat. Si ca emotia, bucuria de a-si fi regasit in chip miraculos mostenitorul tronului i-ar fi fost fatale monarhului, slabit de boala si de betesuguri, asa cum il stia toata lumea. Aceste cateva amanunte fiind pus-e la punct, Fausta vorbi astfel :

- Domnilor, a pregati urcarea pe tron a aceluia pe care-l vom numi Carlos, in memoria bunicului sau, ilustrul imparat, e un lucru bun. Dar trebuie sa avem grija ca regele sa nu fie asasinat inainte de asta. Trebuie sa ne pregatim si pentru o asemenea eventuali­tate. Cred ca v-am spus ca, crima se va faptui in tim­pul corridei ce va avea loc maine, luni, caci azi e du­minica. Totul a fost pregatit temeinic si cu pricepere in vederea acestei crime. Regele a venit la Sevilla anume pentru corrida. Va trebui deci sa fiti cu totii prezenti la corrida, gata sa faceti zid din trupurile voastre in jurul celui pe care vi-l voi arata eu si pe care-l cunoasteti si-l iubiti cu totii, fara sa-i cunoasteti insa adeva­rata infatisare. Va trebui sa va primejduiti vietile fara nici o sovaiala, ca s-o salvati pe a lui. Luati cu voi oamenii cei mai siguri si cei mai hotariti. Va poftesc la o adevarata batalie si e necesar ca printul sa aiba o garda aleasa,' care sa nu faca altceva decat sa vegheze asupra lui. in afara de asta, e absolut necesar sa avem in piata San Francisco, pe strazile invecinate, in tribu­nele rezervate marelui public si chiar in arena, un nu­mar cat mai mare de luptatori. Ordinele definitive va vor fi date pe campul de batalie nu ma sfiesc sa-i spun astfel. De modul operativ si inteligent cu care vor fi executate aceste ordine, va depinde salvarea printului si, implicit, viitorul actiunii noastre.

Instructiunile Faustei ii nedumerisera profund pe conspiratori. Ei Intelesera limpede ca nu era vorba de o incaierare oarecare, ci de o adevarata batalie, asa cum spusese ea insasi.

Perspectiva devenea mai putin atragatoare. Dar so poate oare obtine ceva fara riscuri si fara primejdii ? Si apoi, ca sa fim drepti, daca oamenii acestia erau in marea lor majoritate niste ambitiosi fara prea multe Scrupule, toti erau curajosi din fire si capabili sa ac­tioneze. Dupa o clipa de uluire, spiritul lor razboinic se destepta din nou in ei. Sabiile le tisnira din teci, ca si cum ar fi trebuit sa atace chiar atunci, in clipa aceea. Douazeci de glasuri aprige strigara :

- Vom lupta ! Vom lupta !

Fausta intelese ca daca-i lasa in voia lor, in zelul lor razboinic, erau in stare sa uite cu totul ca aveau de atins un obiectiv bine determinat. Ea le frana zelul, adresanduli-se pe un ton aspru :

- Nu e vorba sa ne incrucisam prosteste spadele. E vorba sa-l salvam pe print. Pentru moment, nu e vorba decat despre asta, intelegeti ?

Si adauga pe un ton solemn :

- Jurati sa muriti pina la unul, daca trebuie, dar sa-l salvati cu orice pret. Jurati !

Ei intelesera ca se aprinsesera prea tare si strigara, intr-un glas, agitandu-si sabiile :

- Juram !

- Bine ! raspunse cu gravitate Fausta. Atunci, pe luni, la corrida regala !

Ea isi dadea seama ca nu avea de ce sa se indoiasca de lealitatea lor. Daca va fi necesar, vor merge cu totii vitejeste la moarte. Dar Fausta nu nesocotea nici o masura de prevedere. Ea mai stia ceva, si anume ca oricat de mare ar fi devotamentul cuiva, citiva galbeni, impartiti la timp, nu au cum sa-l micsoreze, ci dim­potriva.

Cu un aer detasat, Fausta dadu lovitura care tre­buia sa-i apropie definitiv de ea pe cei ce inca mai sovaiau, si sa dubleze zelul si ardoarea celor ce erau gata castigati.

- Intr-o actiune ca aceasta, spuse ea, aurul este un ajutator absolut necesar. Printre oamenii din subordinea dumneavoastra trebuie sa se gaseasca, desi­gur, unii care vor simti cum le creste indrazneala si curajul atunci cand isi vor simti chimirurile captusite cu citiva dubloni impartiti aur cu amandoua mainile. Nu va temeti sa va aratati prea generosi. V-am mai spus, suntem fabulos de bogati. Fiecare dintre dumnea­voastra sa-i comunice domnului duce de Castrana de citi bani are nevoie. Ii vor fi adusi maine, la domiciliu, imparteala pe care o veti face e legata exclusiv de batalia ce se va da maine. De aceea ar fi bine sa impartiti banii cu darnicie. Sumele necesare va vor fi predate pe masura ce veti avea nevoie de ele. Si acum, plecati, domnilor, si Dumnezeu sa va aiba in paza.

In mod intentionat, Fausta nu le vorbise de ei insisi. Stia foarte bine ca nici unul nu va uita sa-si ia partea, caci proverbul care spune ca omului trebuie sa-i fie mila mai intii de sine insusi a fost si va fi intotdeauna adevarat. Procedind astfel, ea evita sa atinga unele sus­ceptibilitati usor de jignit. Dar puteai citi pe toate fetele, devenite deosebit de radioase, in ce masura ges­tul ei generos era pretuit la adevarata lui valoare. Spunandu-le ce avea de spus, Fausta isi concedie auditoriul cu un gest de regina si-i facu un semn discret ducelui de Castrana, care merse numaidecat si se aseza linga deschizatura prin care erau cu totii obligati sa iasa, deoarece alta nu era, sau cel putin nu se vedea.

La semnalul de plecare dat de cea care, dupa ce li se infatisase ca o suverana prin autoritatea ei, se ara­tase de doua ori suverana prin generozitatea ei mai mult decat regala, conspiratorii raspunsera prin aclamatii si fiecare din ei tinu sa repete inainte de a iesi:

- Pe maine, la corrida.

Plecara in liniste, unul cate unul, caci nu trebuiau sa atraga atentia aratandu-se in grupuri pe strazile orasului inca adormit.

Ducele de Castrana nota pe niste tablite suma pe care fiecare i-o spunea inainte de a iesi. Schimba citeva vorbe cu unul, ii facea cate o recomandare altuia, strangea mana unui al treilea, iar fiecare din ei se retragea incantat de politetea ducelui, caci cu totii erau convinsi ca, sub noul regim, el va deveni un personaj important, astfel ca se straduiau sa-i castige bunavointa, intre timp, Fausta, ramase singura pe platforma, nu se miscase din fotoliu si parea ca supravegheaza de la dis­tanta iesirea acestor oameni pe care-i castigase cu abi­litatea si cu generozitatea ei.

Si Pardaillan n-o slabea din ochi si desigur, invatase sa citeasca pe aceasta fata de nepatruns, sau poate ca avea cu adevarat o intuitie misterioasa, caci murmura :

- Comedia nu s-a terminat inca, sau ma insel eu amarnic. Am impresia ca e doar o pauza si tare m-as mira daca n-ar mai urma inca o adunare. Sa mai asteptam.

Luind aceasta hotarire, profita de timpul destul de lung, scurs pina la plecarea conspiratorilor, si se in­toarse catre El Chico.

Piticul asteptase foarte rabdator, fara sa se miste de la locul lui. Ceea ce se petrecea indaratul acestui zid il lasa cu totul indiferent si chiar se intreba ce putea sa gaseasca interesant tovarasul lui, ascultand ba­livernele conspiratorilor.

Sa fi fost in locul seniorului francez, El Chico ar fi fost acum departe de locurile acestea unde se pusese la cale asasinarea lui printr-o moarte lenta si cumplita. Dar autoritatea morala pe care si-o castigase Pardaillan asupra lui era atat de mare, incat se ferea sa-si inga­duie chiar cea mai mica observatie. Daca seniorul fran­cez ramanea pe loc, insemna ca asa socotea ca e folo­sitor, iar el n-avea decat sa astepte pina cand lui Par­daillan ii va veni chef sa plece.

In timp ce Pardaillan asculta si privea cu atentie, El Chico se cufundase in visele lui de dragoste. Astfel incat cavalerul trebui sa-l zgiltiie, crezind ca adormise cu adevarat. Asadar, asteptand ca ultimul conspirator sa se departeze, Pardaillan incepu sa discute cu El Chico. plin de insufletire. Si-i ceru, pesemne, un lucru extraor­dinar, caci piticul, dupa ce se arata profund uimit, incepu sa discute cu aprindere, ca unul care se stra­duieste sa impiedice o prostie.

Pardaillan reusi, fireste, sa-l convinga si obtinu de la el ce dorise, caci atunci cand privi prin deschizatura, parea multumit, iar ochii ii straluceau. Fausta era acum singura. Ultimul conspirator plecase, iar ea continua sa ramana linistita si plina de maretie in fotoliul ei, parand ca asteapta nu se stie ce si pe cine. Deodata, fara ca Pardaillan sa poata spune pe unde venise, o umbra aparu din spatele platformei, drept in fata Faustei. Apoi a doua, a treia, a patra, a cincea si a sasea umbra aparura in acelasi mod si se insirara pe tacute in fata Faustei.

Pardaillan il recunoscu pe ducele de Castrana si chiar pe acel agent al Inchizitiei pe care-l zvarlise afara din patio: Cristobal Centurion, acum ii cunostea numele.

Zimbetul lui Pardaillan deveni sarcastic

- Dumnezeule ! murmura el. Stiam deci bine ca nu s-a terminat totul !

- Domnilor, incepu Fausta pe un ton solemn, am cerut domnului duce de Castrana sa-mi indice patru dintre cei mai energici si mai hotariti dintre conspira­tori. El va cunoaste pe toti. Daca v-a ales, inseamna ca v-a socotit demni de onoarea ce vi s-a rezervat. Nu-mi ramane, deci, decat sa intaresc alegerea facuta de el.

Cei patru la care se referise Fausta se inclinara adinc si asteptara. Fausta continua, aratand spre Cen­turion :

- Pe acesta l-am ales chiar eu, pentru ca-l cunosc. E omul meu de incredere, devotat trup si suflet.

Centurion facu o plecaciune adinca.

- Dumneavoastra ii veti insoti pe conducatorii care tocmai au iesit de aici. In afara de don Centurion, care ramane aghiotantul meu, veti primi cu totii ordine de la ducele de Castrana care, in felul acesta, devine co­mandantul suprem.

Urma o reverenta solemna a ducelui.

- Dumneavoastra veti constitui consiliul nostru si veti avea fiecare in subordine cate zece sefi ai trupelor de care dispun acestia. Chiar din clipa aceasta faceti parte din casa noastra, iar eu va voi asigura toate cele necesare traiului. Ne vom ocupa mai tirziu de aceste lucruri mai putin insemnate. Deocamdata tin sa va spun ca ma bizui pe dumneavoastra, domnilor, si sper ca veti avea grija ca oamenii dumneavoastra sa nu uite nici o clipa ca lucrul cel mai important e salvarea prin­tului, pe care noi il vom unge rege. Va spun de pe acum ca-l cunoasteti pe print. E vestit in toata Anda­luzia. I se spune don Cezar.

- Torero ! exclamara toti cinci intr-un glas.

- Chiar el. Il cunoasteti. Credeti ca este la inalti­mea rolului pe care vrem sa i-l dam ?

- Da, pe Cristos ! E o adevarata binefacere a ceru­lui ca tocmai el sa fie fiul lui don Carlos. Nici n-am fi putut visa un conducator mai nobil, mai generos, mai viteaz ! striga ducele de Castrana, cuprins de un fel de entuziasm

- Bine, duce. Cuvintele dumneavoastra ma linis­tesc, caci va stiu foarte rezervat cand e vorba sa admi­rati pe cineva. Trebuie sa va marturisesc ca-l cunosc prea putin pe print. Stiu doar ca se vorbeste despre el ca despre un fel de Cid, cu care toata lumea se mandreste. Dar ma intrebam, nu fara teama, daca va fi destul de inteligent ca sa inteleaga ce vreau eu si daca va avea destula ambitie ca sa adopte, sa-si insuseasca ideile mele. Intr-un cuvant, daca imi va fi usor sa ma inteleg cu el. Caci in ceea ce priveste vitejia lui, nu poate fi pusa la indoiala.

Dacar fi fost ceva mai ageri, ducele si cei cinci oameni din preajma lui ar fi putut sa se intrebe, pe buna dreptate, cum se face ca aceasta femeie daduse drept sigura casatoria ei cu un om pe care nici macar nu-l cunostea.

Nici nu se gandira la asta. Sau, daca se gandira, pro­babil ca-si spusera ca femeia asta, ce nu li se parea deloc usuratica in vorbe, avea desigur mijloace numai de ea stiute pentru a-l face pe print sa accepte casa­toria.

In orice caz, ducele se multumi sa spuna :

- Torero are, se stie, idei foarte apropiate de ale noastre si daca e ceva care ne mira, e ca n-a venit pina acum alaturi de noi. Cat priveste nelinistea dum­neavoastra, cred ca ea se va spulbera de indata ce veti avea o intrevedere cu printul. E imposibil ca, avand un caracter ca al lui, sa nu fie ambitios. Nici nu ma in­doiesc ca va veti intelege de minune.

- Accept prorocirea dumneavoastra, dar, duce, nu uitati ca nu exista, ca nu poate exista un fiu al lui don Carlos. Nu poate exista decat un fiu legitim al re-geluir Don Cezar, pentru ca asa i se spune, este acest

fiu. Lucrul cel mai important este ca dumneavoastra insiva sa fiti cu totii patrunsi de acest adevar, daca vreti sa-l raspinditi cu folos. Ca sa-i convingem pe cei neincrezatori, ca sa le vorbim cu autoritatea necesara, nu-i nevoie decat sa parem noi insine sinceri si convinsi. Si aceasta sinceritate o veti dobindi obisnuindu-va sa considerati chiar dumneavoastra drept un adevar ab­solut ceea ce vreti sa-i faceti pe ceilalti sa creada.

- Asa e, doamna. Fiti incredintata ca nu vom uita recomandarile dumneavoastra.

Fausta dadu din cap aprobativ si continua :

- Pentru realizarea unor obiective atat de impor­tante ne trebuiesc insa oameni de elita si de aceea am dorit sa stau de vorba separat cu domniile voastre, Trebuie sa stiti sa conduceti cu energie trupele pe care urmeaza sa le comandati, sa fiti indrazneti si hotarati in executarea ordinelor primite.

- in aceasta privinta - spuse ducele in numele tuturor - va pot asigura, doamna, ca veti fi pe deplin multumita de noi.

- Cred - raspunse Fausta cu raceala. Dar, in acelasi timp, va trebui ca acesti oameni sa consimta a fi niste instrumente docile in mainile mele.

Centurion nu se clinti. Stia cu ce adversar de temut aveau de-a face. El fusese deja imblinzit.

Ceilalti se uitara unul la altul cam buimaciti. Desi­gur ca nu se asteptasera la asemenea pretentii. Iar to­nul pe care fusesera spuse aceste vorbe dovedea o hota-rire pe care nimic n-ar fi putut s-o induplece.

Fausta le ghici gandul si spuse :

- Desigur, e un lucru greu de acceptat, mai ales pentru niste oameni de valoarea dumneavoastra. Totusi, asa e nee««ar. inteleg ca eu sa fiu creierul care gan-deste. Dumneavoastra veti fi membrele care executa. Dar rolul ce-l aveti, nu uitati acest lucru, va fi totusi destul de important ca sa va aduca onoare si glorie. Daca primiti, viitorul ce va asteapta va depasi in splen­doare ceea ce abia ati indraznit sa ganditi in visurile cele mai indraznete. Si ca sa stiti despre ce e vorba, trebuie sa adaug, chiar de pe acum, ca veti avea in persoana mea un stapin pretentios si sever, care nu ad­mite discutie, dar, in acelasi timp, un stapin drept, echi­tabil si generos, cum n-ati putut spera vreodata. Daca se afla printre dumneavoastra unii care mai sovaie, se pot retrage, inca nu e prea tirziu.

O sinceritate mai brutala nici ca se putea. Cat priveste autoritatea ei, tonul si atitudinea Faustei le arata ca se aflau in fata unei fiinte exceptionale, care le va fi stapin inascut absolut al cuvantului, mana aceasta alba si par-fumata, cu unghii trandafirii, putea deveni un pumn de fier din stransoarea caruia in zadar ai fi incercat sa scapi.

Dar, in acelasi timp, ce viitor minunat le fagaduia Nu incapea nici o indoiala aceasta femeie isi va respecta promisiunea, ba chiar mai mult. Cat priveste incercarea de a lupta impotriva ei, ajungea doar sa-i. privesti frun­tea luminoasa, stralucind de o inteligenta fara seaman, au sa-i vezi ochii patrunzatori si totusi atat de senini, ca Sa intelegi ca o asemenea incercare nu putea sa duca, in mod fatal, decat la dezastru.

Ducele si prietenii sai se simtira subjugati, asa cum fusese si Centurion, asa cum se simteau, in general, toti cei care se apropiau de aceasta femeie nemaipomenita.

Ducele se facu interpretul tuturor spunand

Primim, doamna. Puteti dispune de noi ca de niste sclavi.

Primesc acest angajament raspunse Fausta pe un ton solemn. Sa fiti linistiti, veti urca atat de sus, incat poate ca dumneavoastra insiva veti fi uluiti. Ma bizui pe dumneavoastra ca veti impune o disciplina severa oame­nilor din subordine si ca veti sadi in mintile lor ideea unei supuneri depline. in momentul de fata, acesta e lu­crul cel mai important. Nu va voi jigni repetand vorbele despre toleranta si emancipare pe care le-ati mai auzit. Nu credeti in ele mai mult decat eu insami. Totusi e ne­cesar ca, pentru moment, sa raspindim aceste idei. Mai tirziu vom pune ordine in toate. Fiecare lucru la timpul sau. Avem teluri marete. Imperiul lui Charlemagne nu o. cu neputinta de recladit. Ma simt in stare sa duc la bun sfarsit aceasta opera uriasa. Cel pe care l-am ales noi va Stapini lumea datorita dumneavoastra. Va dati seama, asa­dar, ca acei care ma vor fi ajutat la ridicarea celei mai mari puteri pe care a vazut-o vreodata omenirea, vor avea dreptul sa nutreasca orice ambitii.

Vorbise mai multe pentru sine, caci ii simtea ca sunt cu totul de partea ei. Oamenii ascultau uimiti, cu gura cascata de admiratie, intrebindu-se daca nu cumva visau un vis minunat pe care realitatea il va curma cu brutalitate.

Fausta isi recapata repede simtul realitatii.

- Visele acestea de putere si de maretie - spuse ea - se bizuie pe un cap ce este amenintat, un cap pe care unii se vor stradui sa-l doboare maine. Mai e oare nevoie sa adaug : daca acest cap cade, visele acestea se spulbera ?

- Nici un fir de par din capul printului nu se va clinti ! Chiar de-ar trebui sa pierim cu totii, el va fi sal­vat ! Aveti cuvantul nostru de gentilomi!

- Contez pe asta, domnilor. Prin don Centurion veti primi maine instructiunile mele precise. Si acum, plecati.

Ducele si cei patru prieteni ai sai se plecara in fata celei care-i facuse sa intrevada un viitor minunat si, inve-lindu-se in mantalele lor, se pregatira sa plece. Atunci Pardaillan se ridica in picioare si facu semn. El Chico porni imediat, conducandu-l pe cavaler, care, socotind ca adunarea a luat sfarsit, se hotarase sa paraseasca subte­ranele casei Chiparosilor.

Daca Pardaillan nu s-ar fi grabit atata, ar fi auzit o conversatie destul de scurta, dar care l-ar fi interesat mult.

Fausta ramasese dusa pe ganduri. Dupa plecarea duce­lui si a prietenilor sai, cobori de pe platforma si, adre-sandu-i-se lui Centurion care ramasese linga ea, ii spuse laconic :

- Tiganca asta, Giralda, poate fi o piedica in calea planurilor noastre. Ma stinghereste. in ciocnirea de maine ea trebuie sa dispara.

Paru ca se gandeste o clipa, supraveghindu-l pe Cen­turion cu coada ochiului, apoi hotari :

- Previn-o pe ruda dumitale, Barba Roja. Cred ca numai el ma poate descotorosi de ea.

- Cum, doamna ?! facu Centurion cu glas sugrumat. Vreti

- Da, vreau ! ii raspunse Fausta cu un zimbet im­perceptibil.

Cu durere in glas. asasinul platit spuse :

- Totusi, mi-ati promis

Plina de dispret, Fausta il privi o clipa si, ridicand din umeri, i se adresa pe tonul cel mai linistit:

- Cand te vei hotari oare sa incetezi aceasta come­die ? Ce ar trebui sa mai fac ca sa te conving ca nu pot fi pacalita ?

- Doamna - biigui Centurion buimacit - nu inte-leg ce vreti sa spuneti.

- Vei intelege imediat. imi spuneai ca esti indra­gostit de aceasta micuta Giralda.

- Vai, da

- Atat de indragostit, incat vorbeai de casatorie. Ei bine, fie, consimt, casatoreste-te cu ea.

- Ah, doamna, va voi datora si averea, si fericirea ! exclama Centurion, uimit si plin de bucurie.

- Casatoreste-te cu ea - repeta Fausta cu nepasare. Numai ca mai e ceva, dar fara mare importanta pentru un amor atat de violent, atat de dezinteresat ca al dumi-tale.

Ea apasa pe cuvantul subliniat de noi si facu o pauza.

- Despre ce e vorba, doamna ? intreba Centurion cu o vaga neliniste.

Fausta rosti fara pic de ironie :

- in noua ordine pe care o vom instaura, vei fi un personaj de vaza. Poate ca lumea va fi surprinsa ca un asemenea personaj are drept sotie o biata tiganca.

- Dragostea va fi scuza mea. Nimeni nu va putea s-o vorbeasca de rau pe sotia mea. Cu toate ca nu e decat o tiganca, Giralda trece drept cea mai virtuoasa si mai apriga fata din Andaluzia. Si asta e esentialul. Cat de­spre cei ce ar putea sa imi reproseze casatoria mea cu ti­ganca asta, stiu eu ce sa le spun - o asigura Centurion pe un ton hotarat.

Fausta schita un zambet si, ca si cum n-ar fi auzit, continua :

- Va stirni mirare mai ales faptul ca acest personaj si-a uitat intr-atata rangul si demnitatea, incat s-a casato­rit cu o fata din popor. Caci familia Giraldei e cunoscuta acum. Se trage, micuta, din patura cea mai de jos, iar parintii ei au murit, pare-se, de mizerie.

Centurion se clatina sub aceasta lovitura grea, in-spaimantatoare. Dragostea lui pentru Giralda nu era decat

o comedie. El crezuse, nu se stia pe ce temei, ca tiganca se tragea dintr-o familie ilustra. isi facuse urmatorul plan : cu ajutorul Faustei, de a carei atotputernicie isi putuse da seama, sa-l inlature pe grosolanul Barba Roja si apoi pe Torero, acesta din urma indragostit, ce-i drept»' dar nu indeajuns ca sa renunte la O coroana de dragul unei fete oarecare. Scapind de acesti doi rivali, el, Cen­turion, deja bogat si pe cale de a deveni un personaj de vaza, ar fi consimtit sa se insoare cu o fata fara nume. Odata savarsita casatoria, o intamplare fericita l-ar fi facut sa afle, la vremea hotarita, originea sotiei sale. Dintr-o lovitura ar fi devenit ruda uneia din cele mai bogate, mai puternice si mai stralucite familii din regat. Iar daca, mai tirziu, ajuns rege, Torero s-ar fi gandit sa-si caute fosta iubita, el, Centurion, stia prea bine ce foloase putea sa traga un curtean amabil de pe urma ca­priciilor unui rege. Avea in fata exemplul lui don Ruy Gomez da Sylva, ajuns duce, print de Eboli, consilier de stat, intr-un cuvant, un personaj atotputernic, pentru ca stiuse sa inchida ochii discret asupra binecunoscutei le­gaturi dintre sotia lui si regele Filip. Acest exemplu ii dicta conduita pe care trebuia s-o urmeze.

Si cum nu semana cu acei imbecili care se impiedica la tot pasul de niste scrupule fara rost, era hotarit sa traga cat mai mult folos dintr-o asemenea situatie favo­rabila, daca si cerul ar fi vrut-o.

Acesta era planul lui Centurion. Si tocmai in momen­tul cand se parea ca treburile-i merg ca pe roate, afla cu brutalitate ca se inselase, ca Giralda, pe care nadaj­duise s-o faca pivotul carierei lui, nu era decat o biata fata de origine umila. Lovitura il dobori.

Dar ceea ce era mai grav, era ca-si inchipuise ca o poate pacali pe Fausta, convins fiind ca gandurile lui erau de nepatruns. Acum isi dadea seama ca femeia asta, in­zestrata desigur cu har dumnezeiesc - caci ce alta explicatie putea da puterii de a-i ghici gandurile cele mai ascunse ? - stia despre ce e vorba ; si se intreba cu spai­ma cum va privi ea lucrurile si daca nu-l va zvarli din nou in nimicirea din care tot ea il scosese.

Vazindu-l mut de uimire, Fausta ii spuse : -e Haida-de ! Te pomenesti ca nu stiai ? Ai comis oare aceasta greseala de neiertat pentru un ora ca dumneata, de a-ti pleca urechea increzatoare la vorbele aces­tei fete care se crede nascuta dintr-o familie princiara ? Visul a fost frumos Dar n-a fost decat un .vis.. .

De data aceasta nu mai avea de ce sa se indoiasca : batjocura era evidenta, cruda ; cu siguranta ca ea stia adevarul.

inca o data, femeia asta pe care se incapatina s-o pacaleasca ii ghicise gandurile si-l invinsese. Rusinat si stanjenit, o implora :

- Va rog sa ma iertati, doamna

Fausta il privi o clipa si, ridicand dispretuitor din umeri, asa cum mai facuse si altadata, ii spuse cu toata seriozitatea :

- Te-ai convins, in sfarsit, ca e inutil sa mai incerci sa faci pe smecherul cu mine ?

Centurion cauta sa spuna ceva ca s-o dreaga. Gan-dindu-se ca cel mai bine era sa-si scoata masca, intreba cu o indrazneala cinica :

- Ce trebuie sa-i spun lui Barba Roja din partea domniei voastre ?

- Din partea mea, nimic - ii raspunse Fausta cu un dispret suveran. Din partea dumitale, spune-i ca tiganca nu va lipsi de la corrida, deoarece iubitul ei trebuie sa ia si el parte. Nu se poate ca don Almaran, care le stie pe toate direct de la sursa, sa nu stie ca se pune la cale o lovitura mirsava, care va fi savarsita in toiul corridei. El trebuie sa mai stie ca lovitura pregatita de catre dom­nul de Espinosa, cu concursul regelui, nu se va desfa­sura fara scandal. Nu are decat sa profite de ocazie, s-o creeze chiar, la nevoie, si sa puna mana pe cea pe care-o doreste. Iar in ce te priveste, intrucat eu am nevoie sa fiu tinuta la curent cu tot ce urzesc dusmanii mei, va trebui sa eviti cu orice chip sa trezesti banuieli. in con­secinta, vei avea grija sa te pui la dispozitia lui, secon-dindu-l in aceasta lovitura, asa fel incat ea sa reuseasca. Restul te priveste, cu conditia ca Giralda sa fie pierduta Pe veci pentru don Cezar, iar eu sa nu fiu amestecata in vreun fel in treaba asta. Ma intelegi ?

Fericit de a fi scapat asa de ieftin, banditul spuse :

- Am inteles, doamna, si voi actiona conform ordi­nelor ce imi dati.

Pe un ton de gheata, Fausta ii mai spuse .

- Iti cer sa iei toate masurile necesare pentru a duce la bun sfarsit aceasta treaba. Ai multe pacate care trebuie sa-ti fie iertate, mestere Centurion.

Asasinul platit se infiora. intelegea sensul amenin­tarii. Situatia lui depindea de izbinda acestei actiuni. Va reusi deci cu orice pret.

- Tiganca va disparea, raspund de asta, chiar de-ar fi s-o ucid cu mana mea - rosti el cu glas tare.

Si spunand acestea, cerceta fata Faustei, ca sa-si dea seama pina unde-i permitea ea sa mearga.

Fausta facu un gest de totala indiferenta.

Putin ii pasa in ce fel va disparea Giralda. Si Centu­rion intelese acest lucru.

Si, ca si cum chestiunea era definitiv rezolvata, Fausta ii spuse pe un ton cat se poate de calm :

- Sa plecam !

Centurion se duse sa-si ia faclia, pe care o ascunsese sub platforma si o aprinse.

Sala aceasta nu avea decat o usa vizibila, aceea prin care iesisera conspiratorii si care dadea intr-o galerie subterana ce se termina in afara zidului din jurul casei.

Totusi, ducele de Castrana si prietenii sai se intorse­sera printr-o usa care nu se vedea.

Chiar Fausta intrase printr-o a treia usa care, de asemenea, nu se vedea.

Tinand in mana faclia aprinsa, Centurion intreba :

- Pe ce drum vreti sa mergeti, doamna ?

- Pe cel pe care a iesit ducele.

Platforma atingea zidul. La raspunsul Faustei, Cen­turion ocoli platforma si deschise o portita secreta, as­cunsa cu dibacie acolo.

Apoi, fara sa mai intoarca capul, convins ca ea il urmeaza, o porni prin galeria stramta ce se termina la aceasta usa. Fausta porni dupa eL£?ocolise si ea platforma si tocmai se pregatea sa iasa. cand ramase pironita-n loc. Un glas rasunator, care-i era foarte cunoscut, i se adresa pe un ton batjocoritor :

- Restauratoarea imperiului lui Charlemagne imi va face oare cinstea de a-mi acorda mie, un biet vagabond, un minut din timpul ei atat de pretios ?

Fausta se opri brusc. Nu-si intoarse capul imediat. in ochi ii aparu un licar sinistru. Si, in mintea ei innebuni­ta, gandi:

"Pardaillan ! Infernalul Pardaillan ! Asadar, a sca­pat de moarte, asa cum spusese ! A iesit din mormantul in care am crezut ca l-am ingropat de viu, pe vecie ! De fiecare data se intampla asa. Cand sa cred ca l-am ucis cu adevarat, imi reapare parca mai viu si mai batjo­coritor. De data aceasta imi cunoaste noile planuri, deoa­rece ma intampina, o, cu cata ironie ! dindu-mi titlul de restauratoare a imperiului lui Charlemagne. Si sunt si singura ! O sa-si bata joc de mine in voie ! Si va putea apoi sa plece linistit, fara sa-l supere nimeni ! Si nu e nici un barbat pe-aici care sa-l loveasca ! Desi ar fi asa usor aici !'

E limpede ca nu tremura pentru persoana ei. Ar fi putut, totusi, sa se intrebe daca omul acesta, revoltat de atata ticalosie, nu era in stare s-o stranga de gat cu bra­tele sale puternice si daca nu era in dreptul lui s-o faca. Credea oare Fausta ca inca nu-i sunase ceasul ? Poate.

Cunostea ea cumva mai bine chiar decat el generozi­tatea de nestapinit a acestui om care se multumea doar sa-si apere viata permanent amenintata si care nu inte­legea sa-i raspunda cu lovitura la lovitura pentru ca ea era femeie ? Poate ca mai curand asa stateau lucrurile. Oricum ar fi fost, Fausta nu se temea pentru persoana ei. Simtea doar un amarnic regret pentru faptul ca nu-l putea ucide o data pentru totdeauna, mai ales ca el era atat de nebun incat, desi ar fi putut sa plece linistit, indraznea sa vina si s-o infrunte chiar in casa ei, si inca neinarmat. Regretul acesta era atat de dureros, incat o facu sa ridice spre cer o privire fulgeratoare, ca si cum ar fi vrut sa-l trasneasca pe insusi Dumnezeu care se in-capatina sa-i scoata mereu in cale acest obstacol viu,

in timp ce ea-l credea definitiv inlaturat. Sau voia, caci era credincioasa, sa-l roage sa-i vina in ajutor ?

Si iata ca, plecandu-si ochii, il zari in umbra pe Cen­turion, care juca o pantomima disperata, al carei inteles ei i se parea foarte clar :

-Retineti-l cat puteti - spuneau -gesturile lui Cen­turion - alerg sa caut intariri si de data aceasta nu ne mai scapa !

Ea clipi de mai multe ori ca sa-i arate ca l-a inteles si numai dupa aceea intoarse capul.

intreaga aceasta scena se petrecu intr-un rastimp mult mai scurt decat am avut nevoie pentru a v-o povesti.

in fata surprizei manifestata de Fausta la vederea lui, in ciuda stapinirii sale de sine, Pardaillan era indrepta­tit sa creada ca nu se intamplase nimic, ca ea era absolut singura si ca se intorsese la chemarea lui. Expresia fetei ei era atat de calma, privirea atat de limpede, atitudinea ei atat de senina, incat Pardaillan, care o cunostea, to­tusi, destul de bine, nu se putu opri sa nu-i admire linistea superba, de stihie in repaus. Fausta se intoarse si inainta spre el cu tinuta gratioasa si mandra a unei femei din lumea mare care, pentru a onora un oaspete de seama, il conduce personal spre scaunul pe care i-l ofera.

Iar Pardaillan trebui sa se dea inapoi in fata ei, sa ocoleasca bancile si sa se aseze acolo unde voia ea.

Ori, era inca o dovada a firii neinduplecate a acestei femei extraordinare primirea asta magulitoare, gratia asta distanta, zimbetul asta binevoitor, gesturile astea preve­nitoare, totul era o manevra executata cu mare dibacie. Aici suntem siliti sa facem o descriere cat mai scurta cu putinta a acestei grote artificiale.

Am mai aratat ca exista aici o singura usa vizibila. Ea se afla in dreapta. in centru se afla platforma.

in spatele acesteia se afla usa secreta prin care toc­mai iesise Centurion, alergand dupa ajutoare. in fata platformei se afla un spatiu gol, marginit de zidul despre care am mai pomenit.

in acest zid era deschizatura prin care Pardaillan pri­vise si ascultase totul si, ceva mai departe, usa secreta pe unde intrase el - acesta avea toate motivele sa creada ca intrase pe acolo. in dreapta si-n stanga platformei se gaseau bancile grele, masive, pe care sezusera ceva mai inainte conspiratorii.

Manevra prin care Fausta il facuse pe Pardaillan sa se aseze pe ultima dintre bancile randuite in stanga plat­formei avusese drept scop sa-l atraga in singurul colt al salii in care nu se afla vreo usa, nici vizibila', nici in­vizibila (Fausta era sigura de asta).

in clipa cand s-ar fi produs atacul, Pardaillan, inarmat numai cu pumnalul - Fausta observase imediat acest amanunt - s-ar fi gasit astfel intr-un unghi din care nu era posibila nici un fel de retragere. Ca sa se salveze, ar fi trebuit sa se repeada asupra atacatorilor, sa ocoleasca toate bancile sau sa sara peste ele, si sa ajunga in spa­tiul liber aflat in mijloc si, in felul asta, la una dintre cele doua usi secrete situate in fata si indaratul' plat-formei.

Era de presupus insa ca nu va ajunge niciodata pina acolo.

Cat despre usa vizibila, din miez de stejar si inta­rita cu niste piroane si balamale uriase, Pardaillan n-ar fi putut niciodata, cu toata forta si indrazneala lui, sa raz­bata pina la ea prin sala asta plina de obstacole.

Si chiar dac-ar fi fost in stare sa savarseasca o ase­menea minune, nu s-ar fi gasit intr-o situatie mai buna, pentru ca usa era incuiata de trei ori.

De data aceasta, Pardaillan era prins de-a binelea in capcana. Ce putea face pumnalul lui scurt impotriva sabiilor lungi si puternice indreptate amenintator asu­pra lui ? '

De buna seama ca nu mare lucru.

Pardaillan consimtise, cu bunavointa de care numai el putea sa fie in stare, sa-i faca Faustei micul ei joc.

Ar fi, desigur, exagerat din parte-ne sa spunem ca nu observase nimic din masurile nelinistitoare luate de Fausta. Dar ea il cunostea bine !

Stia ca Pardaillan nu era omul care sa dea inapoi, indiferent pe ce teren s-ar fi aflat. Daca ei ii placea sa se poarte intr-o pivnita ca asta la fel ca intr-o sala de receptie, daca ii placea sa-l copleseasca cu dovezi de stima si sa recurga la manierele politetei celei mai rafinate, Pardaillan s-ar fi socotit dezonorat in proprii sai ochi sa dea inapoi de frica sau din prudenta.

Fiind sigura de asta, Fausta exploata cu abilitate si fara nici un fel de remuscare ceea ce i se parea a fi o slabiciune a lui.

Asadar, Pardaillan se aseza in ultima banca, chiar pe locul pe care i-l indicase ea. Iar Fausta se aseza pe alta banca, in fata lui.

Se privira zimbind.

S-ar fi putut spune : doi prieteni fericiti ca se re­gasesc.

Si, totusi, zimbetul lui avea o unda de batjocura, pe care nimeni altcineva in afara de ea n-ar fi putut s-o observe. Instinctiv, Fausta arunca o privire fugara in jurul ei, ca si cum n-ar fi cunoscut locul in care il pri­mea - cuvantul e cat se poate de nimerit, caci se purta intocmai ca o femeie care primeste. Nu vazu nimic, nu observa nimic, nu ghici nimic, nu simti nimic.

Caci, o trasatura caracteristica a acestor doi adversari, exceptional de inzestrati, era ca in anumite imprejurari ei nu vedeau numai cu ochii, aidoma muritorilor de rand. Nu.

Se parea ca aveau insusiri speciale, care le permiteau sa surprinda ceea ce scapa simturilor lor obisnuite.

Nesimtind nimic nefiresc, Fausta se linisti. Si atunci, pe un ton foarte calm, cu vocea ei blinda si melodioasa, atintindu-si asupra lui privirea grava, il intreba cu un zimbet prietenos pe buze, asa cum l-ai intreba de sana­tate pe cineva care ti-e drag :

- Prin urmare, ai reusit sa iesi nevatamat din tem­nita aceea cu aerul otravit ?

. Spunea asta cat se poate de simplu, ca si cum nu ea ar fi otravit aerul temnitei Iui cu o substanta pe care avea toate, motivele s-o creada mortala, ca si cum nu ar fi fost ea otravitoarea si el victima.

Pardaillan, la randu-i, zimbitor, ii sustinu privirea, fara aroganta, fara s-o provoace, dar cu toata taria si siguranta.

Ii raspunse cu aerul acela mirat si nevinovat, care dadea fetei sale o expresie de nepatruns :

- Nu te-am prevenit ?

- E drept - recunoscu ea, clatinand usor din cap. Ai vazut cu adevarat ?

Asadar, in mintea Faustei, Pardaillan vazuse ca va scapa de moartea pe care i-o pregatise ea. Fiind o vizio­nara, si fiind sincer convinsa ca nu era plamadita din acelasi aluat cu turma oamenilor de rand, era incredin­tata ca si el era o fiinta deosebita si ca tot ce putea sa para nefiresc la oricare alt om devenea firesc la ei amandoi.

Il privi catva timp in tacere, apoi continua :

- Otrava asta n-a fost deci decat un narcotic ! Ca sa fiu sincera, banuisem eu. Ceea ce ma mira este ca ai putut iesi din temnita in care fusesesi zidit ca intr-un mormant ! Cum ai reusit ?

- Te intereseaza cu adevarat ?

- Te rog sa ma crezi ca nimic din ceea ce priveste persoana dumitale nu ma lasa indiferenta.

Vorbea sincer si cu toata seriozitatea. Ochii ei negri, pironiti intr-ai lui, nu exprimau nici manie si nici dispret. Erau blinzi, aproape dragastosi. S-ar fi spus ca se bucura vazindu-l teafar. Si poate ca-n zapaceala ce-i cuprinsese gandurile, se bucura cu adevarat.

Pardaillan ii raspunse, inclinandu-se gratios :

- Ma coplesesti, zau ! Ia seama ! O sa devin increzut si infumurat. Vezi cat sunt de stingherit de interesul pe care binevoiesti a mi-l arata. Totusi, mi-a mai ramas destula minte ca sa nu te plictisesc cu amanunte care, te asigur, nu sunt deloc interesante.

In glasul lui nu era nici urma de batjocura. Pardaillan continua s-o priveasca, usor nedumerit.

Desi o cunostea atat de bine, ramanea mereu descumpanit de purtarea ei. Fausta parea atat de sincer interesata, incat uita ca era vorba despre moartea lui, a lui Pardaillan ! Uita chiar ca ea insasi 'ii pregatise, nu o data, aceasta moarte si ca nu era, desigur, vina ei, daca el mai era in viata.

De altfel, amandoi erau deopotriva de sinceri.

Aproape ca ajunsesera sa se convinga ca niei nu vor­beau despre ei, ci despre altcineva, care i-ar fi interesat pe amandoi.

Si-si spuneau aceste lucruri teribile, infricosatoare, cu un aer linistit, surizator, cu niste gesturi amabile si ma­surate, care te puteau face sa crezi ca sunt doi indragos­titi, fericiti ca pot cocheta in voie, departe de orice pri­vire indiscreta.

- Ceea ce ti se pare dumitale foarte simplu si lipsit de interes, altora li se pare uluitor - replica Fausta. Nu toti oamenii pot sa aiba calitatile dumitale si nici sa fie asa de modesti, ceea ce se intampla chiar si mai rar.

-» Fii buna, doamna, si cruta aceasta modestie ! Asa­dar, doresti sa afli ?

Ea dadu usor din cap, in semn ca da.

- Fie. Stii ca o parte din plafonul acelei temnite poate fi coborit cu ajutorul unui mecanism.

- Stiu.

- Dar nu stii, desigur, ca exista chiar in interiorul temnitei un mecanism secret gratie caruia poti face sa coboare plafonul, care apoi revine automat la locul lui ?

- Nu stiam asta, intr-adevar.

- Ei bine, pe acolo am iesit. O intamplare fericita m-a facut sa gasesc acest mecanism pe care am apasat fara sa vreau. Spre uimirea mea, plafonul s-a lasat, for-mand astfel un fel de platforma pe care m-am urcat. Cand plafonul s-a ridicat la loc, m-am pomenit inapoi in camera de unde fusesem azvarlit. Vezi ce simplu e ?

- intr-adevar, foarte simplu.

- Poate ca vrei sa stii unde e ascuns mecanismul care mi-a inlesnit evadarea ?

- Daca nu vezi nici o piedica

- Nici una. inteleg foarte bine interesul care te mana. Afla deci ca mecanismul asta e instalat sus, deasu­pra ultimei dintre placile de marmura care acopera par­tea de jos a peretilor, chiar in fata acelei porti de fier a carei cheie .a fost aruncata in Guadalquivir. Placa aia t crapata. E acolo o bucatica ce pare sa fi fost lipita ulterior. Apasand pe bucatica de marmura, pui in mis­care mecanismul. Acum poti strica mecanismul, ca sa nu mai ies si a doua oara din temnita asta, dac-as nimeri cumva din nou in ea.

- Asa o sa si fac.

Pardaillan zimbi, incuviintind din cap.

- Aici inteleg cum ai iesit de acolo. Dar cum ti-a venit idea sa cobori in subsol ?

Mereu intamplarea - raspunse el cu aerul cel mai nevinovat. Am gasit toate usile deschise. Nu cunosteam casa. Fara sa-mi dau seama, m-am trezit la subsol. Stii doar ca sunt un observator destul de atent.

- Esti un observator foarte atent, stiu asta. El ii multumi printr-o plecaciune si continua :

- M-am gandit ca locuinta pe care ti-ai ales-o trebuie sa aiba mai multe iesiri secrete asemanatoare celei prin care am iesit. Am cautat. Si, mereu ajutat de noroc, am ajuns intr-un coridor unde atentia mi-a fost atrasa de cateva luminite ce strabateau prin perete. Mai e nevoie sa-ti spun cum a fost mai departe ?

- Nu mai e nevoie. Acum inteleg.

- Ceea ce nu pot eu insa sa inteleg, e ca o femeie ca dumneata a fost in stare sa comita greseala de neier­tat de a-si lasa casa pustie si cu toate usile descuiate.

Si, cu un zimbet malitios, adauga :

- Vezi ce consecinte a avut aceasta lipsa de preve­dere. in timp ce dumneata erai foarte linistita, sigura ca nu voi putea sa scap de moartea pe care mi-o pregatisesi, eu ieseam cu usurinta din mormantul in care dorisesi sa-rni oferi gazduire cu atata marinimie. Ce soarta m-ar fi asteptat daca as fi gasit toate usile bine ferecate ? Ce m-a si fi facut singur si neinarmat, dac-as fi nimerit intr-o sala bine pazita ? in loc de asta, am gasit aranjat totul in asa fel, ca sa pot fugi cat mai lesne, astfel ca, iata-ma in fata dumitale, sanatos si liber.

Cand Pardaillan puse intrebarea : "Ce m-as fi facut singur si neinarmat, dac-as fi nimerit intr-o sala bine pazita ?' Fausta nu-si putu retine o tresarire. I se paru ca distinge o vaga ironie in tonul cu care fusesera -rostite aceste cuvinte. oi- .,

dar cand el spuse : "Iata-ma liber p fata ei aparu un mic zimbet. Dar daca ea il privea pe cavaler cu toata' atentia, nici el n-o slabea din ochi,

Si cum era greu sa-l inseli pe Pardaillan atunci cand te privea cu luare-aminte, tresarirea Faustei, precum si ziinbetul ei nu-i scapara neobservate. Pardaillan nu po-meni nimic despre tresarire, dar, cu privire la zimbetui ei, tinu sa-i spuna :

- Te inteleg, doamna. Fara indoiala ca in sinea du­mitale iti spui ca inca n-am iesit din casa asta. Dar mai e atat de putin pina atunci, zau asa, incat nu-mi retrag cuvantul : iata-ma liber !

Dialogul dintre cei doi adversari de temut se trans­forma intr-un adevarat duel. Pina acum fiecare dintre ei nu facuse decat sa incerce sa afle ce gandeste celalalt. Iata ca acum incepeau sa loveasca. Si, ca de obicei, Pardaillan ataca primul. Parand ca nu da nici o importanta amenintarii ascunse in vorbele lui, Fausta se lega doar de reprosul privitor la lipsa ei de prevedere.

- Am avut motive sa las usile deschise - se justifica ea. Cred ca nu te indoiesti, doar ma cunosti iar dac-ai ajuns exact la timp ca sa poti profita de aceasta apa­renta neglijenta, n-a fost la mijloc altceva decat o gre­seala reparabila. Cat despre ochiul secret prin care ai putut sa asisti la intrevederea mea cu nobilii spanioli, sunt de acord ca reprosul este meritat. Ar fi trebuit, in­tr-adevar, sa-l inchid. Am gresit, dind dovada de prea multa incredere, si ar fi trebuit sa-mi iau masuri chiar impotriva imposibilului. Asta imi va sluji de invatatura. Fii sigur ca-mi va fi de folos.

Spunea toate acestea pe un ton linistit, ca si cum ar fi fost vorba-de-vreun fleac. Recunostea ca a gresit, nimic altceva.

Dar dupa ce-si recunoscu greseala, reveni imediat la ceea ce i se parea ei important si, cu un zimbet malitios, ca acela pe care-l avusese Pardaillan cand ii atrasese atentia asupra lipsei ei de prevedere, ii spuse :

- Dar crezi, oare, ca ai fost bine inspirat patrunzind aici ? Vorbesti de imprudenta si de greseli ireparabile ? Ti-ar fi fost atat de usor sa pleci de-aici!

- Dar, doamna mea - replica Pardaillan cu aerul cel mai nevinovat - am mai avut onoarea sa-si spun ca trebuia neaparat sa am o intrevedere cu dumneata !

- Atunci inseamna ca ceea ce ai sa-mi spui e in tr-adevar foarte important, daca-ti pui astfel viata in primejdie, dupa ce-ai scapat de moarte ca prin minune!

- Dumnezeule, dar de unde socoti ca-mi primejdu-iesc viata si ca trebuie sa ma tem cand sunt cu dumneata intre patru ochi ?

Fausta il privi o clipa. Vorbea, oare, serios ? Era chiar atat de orb ? Sau cumva increderea in propriile-i forte il facea sa nu-si dea seama ca inca mai era in mana ei ?

Dar expresia nevinovata a fetei lui Pardaillan o im­piedica pe Fausta sa-i ghiceasca gandurile. Nici nu stia ce sa-i spuna. Deodata insa se hotari.

- Asadar, crezi ca am sa te las sa iesi de aici tot atat de usor pe cat ai intrat ? il intreba ea.

Pardaillan zimbi.

- E randul meu sa-ti spun ca te inteleg - urma ea. Desigur, in sinea dumitale iti spui ca nu eu iti voi in­chide calea Ai dreptate. Dar afla ca peste cateva clipe vei fi atacat. Te vei trezi singur si neinarmat in sala asta bine pazita.

De ce ii spunea toate astea acum, cand inca mai era singura cu el ? Doar stia prea bine ca daca Pardaillan ar fi vrut sa se foloseasca de avertismentul ei, n-avea de facut decat citiva pasi ca sa iasa afara. isi inchipuise oare ca Pardaillan nu va gasi mecanismul care punea in mis­care usa secreta ? Sau isi facea socoteala ca avertismen­tul ei il va obliga sa ramana ?

Se prea poate ca nici ea nu-si dadea seama ce-o in­demnase sa-i vorbeasca astfel.

Pardaillan ii raspunse foarte linistit :

- Te referi poate la vitejii pe care pramatia asta de inchizitor s-a grabit sa-i aduca

- Stiai

- Fireste. Dupa cum am inteles foarte bine .si micul dumitale joc care urmarea sa ma impinga spre acest colt al salii

In ciuda resentimentelor, Fausta nu-si putu retine ad­miratia fata de el. Dar, o data cu admiratia, o cuprinse si teama. isi spunea ca, oricat ar fi fost de puternic Par­daillan nu s-ar fi expus prosteste la un pericol atat de mare, fara sa aiba siguranta ca va scapa nevatamat.

Si inca o data arunca in jurul ei o privire banuitoare, dar nu descoperi nimic.

Cerceta din nou fata cavalerului si-l vazu atat de in­crezator in forta lui, atat de linistit, atat de stapin pe sine, incat banuielile ei se risipira.

"impinge bravada la maximum !:i isi spuse ea in gand,

Apoi rosti cu glas tare :

- Stiind ca urma sa fii atacat - si te anunt ca douazeci de sabii te vor ataca - stiind acest lucru, totusi ai ramas. Ai intrat de buna voie in micul meu joc. Crezi oare ca-i vei strapunge pe toti cei douazeci de luptatori care-ti vor sari in spinare ?

- Ca-i voi strapunge pe toti e cam mult spus. Dar ceea ce stiu cu certitudine e ca voi iesi de aici fara nici o rana serioasa, sau poate chiar neatins.

Pardaillan rostise aceste cuvinte fara laudarosenie, dar cu o atare siguranta, incat o scoase din sarite pe Fausta, si-i stirni indoielile. Cu aceeasi siguranta ii vor­bise si atunci, prin tavanul temnitei din care iesise teafar. Cine stie daca nu va iesi la fel de nevatamat si din capcana asta improvizata la repezeala ?

Fausta incerca sa se linisteasca, dar in sinea ei isi spunea furioasa :

"Da ! Iar o sa-mi scape, ca intotdeauna !':

Si la fel ca atunci cand crezuse ca-l are in mana, varandu-l in mormantul acela, il intreba :

- De ce ?

Pardaillan ii raspunse pe un ton foarte rece :

- Ti-am mai spus-o : pentru ca nu mi-a sunat inca ceasul. Pentru ca e scris ca eu trebuie sa te ucid.

- Atunci de ce nu ma ucizi chiar acum, pe loc ? il infrunta ea, ca si cum l-ar fi provocat sa-si puna in apli­care amenintarea.

Pe tonul cel mai natural, el ii raspunse :

- Nici ceasul dumitale n-a sunat inca.

- Asadar, dupa parerea dumitale, toate incercarile mele de a te ucide sunt sortite esecului ?

- Cred ca da, ii raspunse el foarte sincer. Sa ne amintim putin de diferitele mijloace pe care le-ai incer­cat in unicul scop de a ma ucide : spada, inecul, focul, otrava, foamea si setea si totusi, iata-ma inaintea dumi­tale, slava Domnului, teafar ! Poftim, vrei sa ti-o spun in fata ? Nu mergi pe calea cea buna incercand sa ma

omori. Renunta la asta. E greu ? Tii neaparat sa ma tri­miti intr-o lume despre care se spune ca e mai buna ? Da ! Dar daca nu reusesti ? Ce dracu', nu-i nevoie sa ucizi oamenii ca sa te descotorosesti de ei ! Exista des­tule mijloace de a scapa de un om care te stanjeneste, chiar daca-i viu. Trebuie doar cautate. Glumea.

Din nefericire,''starea de spirit pe care o avea, convin­gerea ei superstitioasa ca Pardaillan era cu adevarat in­vulnerabil o impiedicau sa-si inchipuie ca el isi permitea sa glumeasca pe socoteala unor lucruri atat de macabre.

Si chiar fara aceasta convingere, tot nu i-ar fi trecut prin minte, slujindu-se de intreaga ei luciditate, ca Par­daillan putea fi atat de curajos, oricat l-ar fi crezut de puternic si oricat de puternica s-ar fi simtit ea insasi.

El glumea, dar ea il lua in serios.

Si in credinta ei superstitioasa era convinsa ca el insusi ii va dezvalui secretul fortei sale, ca un nou Samson, aratandu-i mijlocul prin care putea sa-l scoata din lupta.

- Cum ? il intreba ea masinal.

Pardaillan zimbi cu mila, abia perceptibil. Da, cu mila.

Cat de deprimata trebuia sa fie, ca sa ajunga la un asemenea grad de inconstienta, incat sa-i ceara tocmai lui ca sa-i arate cum trebuie sa procedeze ca sa-l nimi­ceasca fara sa-l ucida.

- De ! Stiu si eu ? zise el tot in gluma.

Si, cu o licarire ironica in privire, adauga, ducandu-si degetul la frunte :

- Aici e forta mea. Daca vrei, incearca sa lovesti, aici

Ea il privi indelung. Pardaillan parea foarte serios. Daca el ar fi putut sa-i citeasca gandurile, s-ar fi cutre­murat vazind ce idee infernala ii incoltise in minte din-tr-o simpla gluma.

Fausta ramase o clipa pe ganduri, incercand sa priceapa ce sens aveau vorbele lui si ce folos putea sa traga de pe urma lor, iar mintea ei, stapinita de ideea suprimarii lui Pardaillan. intrevazu intr-o strafulgerare solutia cautata.

"Creierul! isi spuse ea Sa-l lovesc in creier sa i se intunece mintea ! Poate ca asa Da ! Chiar el imi arata calea dovada ca trebuie sa fie calea cea buna. Are dreptate, e mai bine de zece ori decat moar­tea Cum de nu m-am gandit ?'

Si, cu glas tare, zimbind sinistru :

- Ai dreptate. Daca vei mai iesi teafar de aici, n-am sa mai incerc sa te ucid. Am sa incerc altceva,

Pardaillan nu izbuti sa-si stapaneasca fiorul ce-l cu­prinsese. Miraculoasa intuitie ce-l calauzea in toate im­prejurarile il facu sa-si dea seama ca Fausta combinase ceva ingrozitor si ca acest ceva ii fusese sugerat chiar de gluma lui.

"Luam-ar dracu' ! bombani el in sinea lui. Ce ne­voie am avut s-o fac pe desteptul ! Uite-o acum pe ti-groaica asta napustindu-se pe o cale noua si Dumnezeu stie ce-mi mai pregateste !

Dar nu era el omul care sa se lase multa vreme stapinit de o impresie neplacuta. isi reveni si spuse cu tonul lui batjocoritor :

- Mii de multumiri !

Pardaillan parea atat de calm, atat de stapin pe sine, incat Fausta il admira si de asta data, iar hotarirea ei se clatina atat de tare, incat, inainte de a se avanta intr-o noua aventura, plina de greutati, simti nevoia sa faca o ultima incercare de a-l castiga de partea ei.

- Ai auzit ce le-am spus acestor spanioli ? i se adresa ea cu un glas tremurator. Si inca nu le-am dez­valuit intregul meu gand. M-ai numit in zeflemea res-tauratoarea imperiului lui Charlemagnc. Afla insa ca imperiul lui Charlemagne n-ar insemna nimic pe linga cel pe care l-as putea fauri daca as avea sprijinul unui om ca dumneata. Nu te ispiteste un asemenea viitor stralucit ? Cate am putea realiza noi doi dac-am fi im­preuna ! Am putea face ca intregul univers sa cada la picioarele noastre. Spune-mi un cuvant, un singur cu­vant, si printul acesta spaniol va dispare, iar dumneata vei ramane singurul stapin al celei care n-a avut nicio­data alt stapin decat pe Dumnezeu. Si pornim la cuce­rirea lumii. Vrei sa rostesti acest cuvant ?

El ii raspunse pe un ton glacial :

- Credeam ca ti-am spus o data pentru totdeauna parerea mea despre aceste visuri ambitioase. Doamna, te rog sa ma ierti, dar nu e vina mea ca nu ne putem intelege.

Ea pricepu ca hotarirea lui era de nestramutat. Nu mai starui si se multumi sa dea din cap in. semn de aprobare.

Pardaillan continua pe un ton muscator :

- Dar aceasta, doamna, ma face sa-ti spun ceea ce eram hotarit sa-ti spun cand am intrat aici. Si daca n-am facut-o mai devreme, te rog sa recunosti ca n-a fost numai din vina mea.

- Te ascult - rosti ca cu raceala in glas. Pardaillan o privi drept in ochi si-i spuse apasat :

- Ca vei face ca regele Filip sa fie asasinat asa cum ai facut cu Henri de Valois acum cateva luni, asta-i o treaba care va priveste pe dumneata si pe el. Nu sunt chemat sa-i iau apararea lui Filip care, de altfel, e in stare sa se apere si singur. Ca vei face, dintr-o ambi­tie personala, ca tara aceasta sa treaca prin foc si sabie, ca vei dezlantui grozaviile unui razboi civil, asa cum ai procedat in Franta, asta este de asemenea, o chestiune care va priveste pe dumneata, pe Filip si poporul sau. Daca mijloacele pe care le folosesti in acest scop ar fi cinstite, marturisesc ca n-as fi deloc suparat, caci ridicand poporul Spaniei impotriva regelui sau, ii vei da destul de furca acestuia, punandu-l in imposibilitate de a-si urmari planurile lui in Franta. in felul acesta, sarmana mea tara, sub conducerea unui om siret, dar cumsecade, cum este Bearnezul, va capata un ragaz ca sa-si vindece in buna masura ranile provocate de neno­rocirile pe care le-ai abatut asupra ei. Chiar daca nu-ti aprob, doamna, ideile si procedeele, cel putin in aceste doua privinte nu ma vei gasi impotriva dumitale.

- Asta e mult, cavalere, spuse ea cu sinceritate si daca pretentiile dumitale in schimbul acestei neu­tralitati care imi este foarte pretioasa nu sunt inaccepta­bile, succesul imi este asigurat.

Pardaillan schita un zimbet si continua :

- Aici n-ai decat sa faci tot ce poftesti, treaba du­mitale, Dar nu-ti arunca privirile asupra tarii mele. Ti-am mai spus-o, Franta are nevoie de liniste si de pace. Nu incerca sa atiti acolo ura si dezbinarea, asa cum ai mai facut si altadata, caci atunci ma vei gasi impotriva dumitale. Si, fara sa vreau sa te umilesc si cu atat mai putin sa ma laud, stii, desigur, ce inseamna sa ma ai dusman.

- Stiu, raspunse ea cu gravitate. Asta e tot ce aveai sa-mi spui ?

- Nu, pe toti dracii ! Mai vreau sa-ti spun ca noua lovitura pe care o incerci aici e menita unui esec sigur. Va avea aceeasi soarta ca si loviturile pe care le-ai pus la cale in Franta : vei fi infranta.

- De ce ?

- As putea sa-ti raspund la asta : Pentru ca ase­menea lovituri se bazeaza pe violenta, pe tradare si pe asasinat. Ba ti-as putea raspunde chiar si mai sim­plu : Pentru ca visurile dumitale ambitioase sunt cla­dite pe viata unui om cinstit si simplu, El Torero, care nu va primi oferta pe care vrei sa i-o faci. Pentru ca don Cezar e un om pe care eu il stimez, il iubesc si de care-ti interzic, ia aminte, iti interzic sa te legi, daca nu vrei sa ai de-a face cu mine. Si-acum, ca ti-am spus tot ce aveam sa-ti spun, esti libera sa-ti chemi ucigasii platiti. -

Spunand acestea, Pardaillan se ridica si ramase in picioare, plin de indrazneala. Si in aceeasi clipa, ca si cum i-ar fi auzit vorbele, ucigasii se napustira in sala scotind strigate infricosatoare.

Fausta se ridicase si ea. Nu rosti nici un cuvant.

Fara sa se grabeasca, se intoarse si porni cu semetie spre celalalt capat-al incaperii, dornica sa asiste la lupta.

Daca Pardaillan ar fi vrut, ar fi fost de ajuns sa-si intinda bratul si sa-si lase mana pe umarul Faustei, pentru ca lupta sa se sfarseasca inainte chiar de a fi inceput. Ar fi avut, in felul acesta, un scut minunat. Nici unul dintre cei prezenti n-ar fi indraznit sa schiteze vreun gest, vazind-o pe stapana lor in mainile celui pe care aveau misiunea sa-l ucida fara mila.

Dar Pardaillan nu era omul care sa foloseasca ase­menea mijloace. Statea nemiscat si se uita la Fausta cum se indeparteaza.

Centurion potrivise biine lucrurile. intarziase putin, dar stia ca se poate bizui pe Fausta ca sa-l retina pe cavaler cat timp era necesar. Adusese cu el vreo cinci­sprezece nemernici, oameni devotati lui, care-l urmau in toate expeditiile facute impreuna cu Barba Roja si care i se supuneau cu o disciplina cu adevarat militara, fiind siguri ca nu vor fi pedepsiti, ba chiar ca vor primi o rasplata bunicica.

Pe linga trupa asta, agentul Inchizitiei mai adusese cu el pe cei trei "osteni' aflati la dispozitia Faustei : Saint-Maline, Montsery si Chalabre ; ei sfarsisera prin se invoi sa-l urmeze pe Centurion, care le vorbise in numele principesei, dar erau hotariti sa actioneze de capul lor, nefiind prea dispusi sa se supuna ordinelor unui personaj care nu le inspira nici o simpatie.

Cele doua trupe, caci "ostenii' nu se desparteau niciodata unul de altul si se tineau deoparte in mod ostentativ de camarazii lor de ocazie, cele doua trupe numarau la un loc douazeci de oameni, exact cifra pomenita de Fausta, inarmati cu sabii lungi si puternice, si cu niste pumnale scurte si zdravene.

Spuneam ca atacatorii s-au napustit cu strigate in­fricosatoare. Dar daca masura pe care o luase Fausta, de a-l aseza pe Pardaillan in fundul salii, era buna in sensul ca-l silea pe cavaler, inghesuit intr-un colt, sa sara peste un numar considerabil de obstacole sa lupte cu intreaga trupa ca sa ajunga la iesire, aceeasi masura se dovedea a fi si proasta, caci, pentru a ajunge la victima lor, oamenii lui Centurion trebuiau si ei sa sara peste aceleasi obstacole, ceea ce le incetinea sim­titor elanul.

Pardaillan ii privea cum vin spre el, cu zambetul batjocoritor pe care-l avea in asemenea momente.

Nu gasise cu cale sa-si scoata pumnalul, singura arma ce-i ramasese. Se multumise doar sa se refugieze in spatele bancii pe care statuse inainte cu o clipa. Banca aceasta era ultima din rand. Pardaillan isi pusese genunchiul stang pe banca si, astfel instalat, cu bratele incru­cisate, cu zimbetul pe buze, cu ochii la pinda si sca­paratori de ironie, ii astepta sa ajunga in preajma lui. Ce planuia cavalerul ? Ce lovitura indrazneata, fulgera­toare, si neprevazuta le pregatea ? E tocmai ceea ce se intreba Fausta care, de la locul ei, il urmarea, simtind cum in fata unei asemenea netulburate cutezante, o cuprind din ce in ce mai mult indoielile.

"O sa-i bata pe toti ! isi spunea ea. Asta-i sigur ! E scris sa fie asa ! O sa scape si de aici fara nici o zgirietura !'

intre timp, Pardaillan ii recunoscuse pe "osteni'.

- Buna seara, domnilor ! ii saluta el zeflemitor.

- Buna seara, domnule de Pardaillan - raspunsera politicos toti trei.

- E pentru a doua oara ca ma atacati astazi, dom­nilor. Vad ca va castigati cinstit banii pe care-i primiti de la doamna Fausta. Ma simt cam stanjenit ca va dau atata de lucru.

- Nu va faceti asemenea griji, domnule. Totul e sa va biruim pina la urma, asta-i tot ce dorim, spuse Saint-Maline.

- Sper ca de asta data vom fi mai norocosi, adauga Chalabre.

- E foarte posibil ! raspunse linistit Pardaillan. Cu atat mai mult cu cat, precum vedeti, nu sunt inarmat.

- Asa este ! recunoscu Montsery, oprindu-se. Dom­nul de Pardaillan e dezarmat !

- Ah, drace ! facura si ceilalti doi oprindu-se la randul lor.

- Bine, dar nu-l putem ataca daca nu se poate apara ! spuse in soapta Montsery.

- Foarte just, fu de aceeasi parere Chalabre.

- Cu atat mai mult, cu cat sunt aici destui care pot duce treaba asta la bun sfarsit, intari Saint-Maline. tragand cu ochiul spre oamenii lui Centurion.

Apoi, cu glas tare, i se adresa lui Pardaillan :

- Deoarece n-aveti o arma cu care sa va aparati, noi ne abtinem, domnule. Ce naiba ! Doar nu satem niste criminali !

Pardaillan zimbi si, cum toti trei, inainte de a-si pune sabiile la loc in teaca, il salutara cu acelasi gest nu lipsit de noblete, se inclina si el politicos si le spuse foarte calm :

- In cazul acesta, domnilor, departati-va si priviti, daca va intereseaza.

In momentul acela sapte sau opt dintre cei mai in­drazneti atacatori nu mai aveau sa treaca decat peste doua randuri de banci ca sa ajunga la el.

Fara graba, cu gesturi masurate, Pardaillan se apleca si apuca in brate banca de care-si sprijinise genunchiul.

Era o banca din stejar masiv lunga de doi metri, si probabil foarte grea.

Pardaillan o ridica fara nici o sfortare aparenta, iar cand primii atacatori se apropiara de el, o legana in aer, fulgerator de iute si de viguros, cu o miscare larga, ca aceea a unui secerator.

Un om ramase mort pe loc, trei se retrasera gemand, ceilalti se oprira uluiti.

Pardaillan rase usor si rasufla o clipa.

Dar restul bandei venea din urma, exercitand o pre­siune puternica asupra primelor randuri, care trebuiau astfel sa inainteze.

Cu sange rece, metodic, Pardaillan facu din nou mis­carea aducatoare de moarte.

Alti trei atacatori fura siliti sa se retraga schiloditi.

Nu mai ramasesera decat treisprezece, fara sa-i pu­nem la socoteala pe cei trei "osteni', care asistau cu gura cascata la aceasta eroica lupta a unui om contra douazeci.

Oamenii lui Centurion se oprira, unii se grabira chiar sa se dea inapoi, pentru ca distanta dintre ei si ingro­zitoarea banca sa fie din ce in ce mai mare.

Pardaillan mai respira o data, apoi, profitand de fap­tul ca atacatorii erau stransi in grup compact, ridica din nou formidabila arma, pe care el singur, poate, era in stare s-o manuiasca cu atata usurinta, o legana in aer o clipa si o zvarli cu toata puterea in grupul impietrit al atacatorilor.

Atunci se produse debandada. in neoranduiala, oamenii lui Centurion o luara la sanatoasa si nu se oprira decat in spatiul liber de dinaintea platformei.

Alaturi de Centurion, care, desi nu se crutase in timpul luptei, avusese norocul sa scape cu cateva lovi­turi usoare, nu mai erau decat sase oameni teferi.

Cinci ramasesera pe loc, morti sau intr-o stare prea grava ca sa mai aiba putere sa se scoale. Ceilalti, mai greu sau mai usor raniti, sangerand si gemand, erau scosi din lupta.

Pardaillan isi sterse fruntea nadusita si-i intreba din varful buzelor :

- Hei, vitejii mei, ce mai asteptati ? De ce dracu' nu atacati ? Doar stiti bine ca sunt singur si neinarmat !

Dar cum, in timp ce le vorbea astfel, isi punea pi­ciorul pe banca de linga el, oamenii lui Centurion rama­sera pe loc,.in ciuda injuraturilor sefului.

Atunci Pardaillan rase si mai tare si, observand ca la picioarele lui zaceau cateva sabii, se apleca linistit, o ridica pe cea care i se parea mai lunga si mai rezis­tenta si, facand-o sa vajaie, le spuse cu aerul lui bat­jocoritor :

- Hai, ticalosilor, cavalerul de Pardaillan va iarta. Si, fara sa se mai sinchiseasca de ei, se intoarse spre Fausta si-i striga : La revedere, principesa !

Incet, metodic, fara sa-si intoarca privirile, ca si cum ar fi fost sigur ca nimeni n-ar fi indraznit sa-i tulbure plecarea, se indrepta spre zidul din fundul salii, spre coltul in care-l adusese Fausta, convinsa fiind ca pe acolo nu exista nici o iesire.

Ajuns in dreptul zidului, lovi de trei ori cu manerul sabiei ridicate de pe jos.

Zidul se deschise singur.

Inainte de a iesi, Pardaillan se intoarse cu fata spre Centurion si oamenii sai. Acestia, venindu-si in fire, se repezira dupa,el. Chiar si cei trei "osteni', vazindu-l inarmat, atacara alaturi de dinsii.

Rasul cristalin al lui Pardaillan izbucni mai iromic decat oricand.

- Prea tirziu, mieluseilor !

Si iesi fara graba, cu capul sus.

Cand banditii, urland si amenintad, ajunsera acolo, se izbira de zidul care se inchisese de la sine.

Rusinati, furiosi, turbati, bateau in zid cu toata puterea.

Trei dintre oamenii lui Centurion ridicara cu mare greutate una din bancile pe care cavalerul le manuise cu atata usurinta si se folosira de ea in chip de berbece, fara sa reuseasca insa sa clinteasca zidul.

Sfarsiti de oboseala, se resemnara sa renunte la ur­marire si, cu o infatisare jalnica, se stransera in jurul Faustei. Centurion, mai ales, era foarte ingrijorat. Se astepta la mustrari aspre si, desi personal se purtase vitejeste, se intreba cum va primi ea aceasta rusinoasa infrangere.

Saint-Maline, Chalabre, Montsery nu erau nici ei prea linistiti. Desigur, gestul lor fusese cavaleresc si nu-l regretau deloc, dar. oricum, Fausta ii platea ca sa-l ucida pe Pardaillan si nu ca sa se ia la intrecere cu el in ceea ce priveste galanteria si generozitatea.

Asadar, stateau cu totii tepeni, ca la parada, astep-tand cu o resemnare melancolica sa izbucneasca furtuna.

Dar, spre marea surpriza a tuturor, Fausta nu le facu nici un fel de mustrare. Ea stiuse, fusese sigura ca Pardaillan va iesi victorios din lupta. infrangerea oamenilor ei nu putea deci nici s-o mire si nici s-o scoata din sarite. Facusera tot ce le statea in puteri, vazuse si ea cum se purtasera in timpul luptei.

Fusesera infranti doar pentru ca se izbisera de o forta supranaturala. Chiar dac-ar fi fost de trei ori mai numerosi, soarta lor ar fi fost aceeasi : era o fatalitate. Si atunci, ce rost ar fi avut sa se supere ?

Asadar, Fausta se multumi sa le spuna :

- Oamenii astia sa fie ridicati de pe jos si sa li se dea ingrijirile cerute de starea in care se afla. Fie­care dintre ei va primi cate o suta de livre drept, ras­plata. Au facut ce-au putut, n-am ninic de zis?

Aceste cuvinte fura intampinate cu chiote de bucurie, intr-o clipa, ranitii fura ridicati si nu mai ramasera acolo decat Centurion si cei trei "osteni'.

- Domnilor, le spuse Fausta, va rog sa ma as­teptati o clipa pe coridor.

Cei patru barbati se inclinara in tacere si iesira, la-sand-o singura.

Multa vreme, Fausta ramase nemiscata pe banca pe care se asezase, combinand, cautand, punandu-si in mis­care toate resursele mintii sale atat de inventive.

Dar ce voia oare ?Poate ca nici ea nu stia prea bine. Fapt este ca, din timp in timp, rostea un cuvant, me­reu acelasi:

- Nebunia !

Si dupa ce rostea acest cuvant, se cufunda din nou in gandurile ei.

In cele din urma, gasind desigur solutia atat de mult cautata, se ridica, se intoarse sa-si ia garda personala si se urca in apartamentele ei.

In timp ce, la un semn al ei, "ostenii' se instalau in vestibul, Fausta intra in camera de lucru, urmata de Centurion, caruia ii dadu instructiuni clare si amanun­tite. Potrivit acestora, asasinul platit parasi casa dintre chiparosi si se intoarse grabnic la Sevilla.

Fausta astepta in cabinetul ei. Asteptarea nu-i fu insa prea lunga, caci de-abia trecuse o jumatate de ora de la plecarea lui Centurion si litiera o si astepta in fata intrarii, iar o parte din slugile ei forfoteau de colo-colo prin casa.

Se lumina de ziua. Fausta se urca in litiera, care se puse imediat in miscare, fara sa mai fie nevoie de un ordin din partea ei. in jurul litierei calareau slujitorii ei obisnuiti, Montsery, Chalabre, Saint-Maline, iar in urma lor venea o impunatoare escorta de cavaleri inar­mati pina in dinti.

Litiera patrunse in Alcazar si se opri in fata apar­tamentelor marelui inchizitor.

Cateva clipe mai tarziu, Fausta se si afla in cabine­tul lui Espinosa, cu care avu o convorbire lunga si secreta. Desigur ca in cele din urma aceste doua personaje puternice au ajuns la o intelegere, desigur ca Fausta a obtinut ceea ce voia, caci la plecare, condusa pina la litiera de insusi Espinosa, pe buze ii flutura un zimbet de triumf, iar o licarire de multumire facea ca ochii ei negri sa fie si mai stralucitori.

Pentru cei care o cunosteau pe principesa, multumi­rea ce i se citea pe fata nu putea sa izvorasca din deo­sebita cinste pe care i-o facuse marele inchizitor : Fausta era obisnuita sa primeasca omagiile celor mai mari din­tre cei mari.

EPILOG

Cand se intoarse la Hanul Turnului, Pardaillan gasi acolo pe un dominican, care-l astepta plin de rabdare : era don Benito, unul dintre secretarii lui Espinosa, ace­lasi calugar care o inchisese cu atata indemanare pe Fausta in cabinetul plin de siretlicuri al marelui inchi­zitor, ca sa-i ia faimosul pergament pe care apoi Pardaillan il facuse sa i-l dea inapoi.

Calugarul venea din partea marelui inchizitor, ca sa-l anunte ca maiestatea sa regele ar dori sa-l pri­measca pe domnul ambasador in audienta de despar­tire, in ultima zi a saptamanii. Totodata, calugarul ii inmana lui Pardaillan un bilet de libera trecere, in toata regula, pentru dinsul si suita lui, plus un bon in va­loare de 50 000 de ducati aur pe numele lui don Cezar El Torero, platibili oricand, fie in oricare oras al rega­tului, fie la Paris sau in oricare oras din guvernamantul Flandrei.

Regele il primi cu multa amabilitate pe domnul am­basador si-i dadu asigurarea ca Spania nu va face nici un fel de greutate la recunoasterea maiestatii sale Henric de Navara ca rege al Frantei, in ziua cand acesta va trece la religia catolica.

Espinosa il ruga pe ambasador sa binevoiasca sa pri­measca un dar pe care marele inchizitor i-l oferea din partea lui, drept amintire, ca celui mai viteaz, cat celui mai demn dintre nobilii cu care avusese, avea de a face pina atunci.

Darul acesta, pe care Pardaillan il primi cu o bucu­rie vadita, era o spada de lupta, o sabie lunga, puter­nica si minunata, care purta semnatura unuia dintre cei mai mari maestri armurieri din Toledo.

Pardaillan o primi cu o placere cu atat mai mare, cu cat nu era doar o arma de parada, ci o simpla sabie, buna si puternica. Numai ca, la intoarcerea sa la han. observa ca aceasta sabie cu o infatisare atat de simpla avea garda impodobita cu trei diamante, dintre care cel mai mic valora cel putin cinci-sase mii de scuzi.

El Chico, care inflorea vazind cu ochii datorita dra­gostei statornice pe care i-o arata "mica lui stapina', se vazu inzestrat din generozitatea lui El Torero cu o suma de cincizeci de mii de livre, ceea ce a contribuit, si nu putin, ca sa fie bine vazut de catre cinstitul Manuel, care consimtise, dar nu fara mofturi, la casato­ria fiicei sale, frumoasa si bogata Juana, cu aceasta bu­catica de om, tot asa de calic ca si Iov, cel de biblica amintire.

Pardaillan dori sa ia si el parte la casatoria piticului, socotind ca-i era dator acest semn de prietenie.

De altminteri, se poate spune, fara exagerare, ca nunta aceasta a fost un adevarat eveniment si ca toata lumea de vaza a orasului si chiar oameni de la Curte au avut curiozitatea sa fie de fata la aceasta casatorie socotita de multi dintre ei a fi extravaganta. Dar cand aparu dragalasa pereche pe care o formau cei doi miri, din toate partile se auzi o ploaie de laude si de binecuvantari.

Pardaillan ii dadea cu constiinciozitate lectii de scrima lui El Chico si se arata chiar surprins si uimit de progresele elevului sau.

In sfarsit, Pardaillan o porni din nou spre Franta, luindu-i cu dinsul pe El Torero si pe logodnica sa, Giralda, care se hotarasera sa se casatoreasca chiar in Franta.

Cam la vreo luna dupa plecarea sa din Sevilla, Par­daillan ii aducea lui Henric al IV-lea pretiosul docu­ment, cucerit cu pretul atateor lupte si primejdii si-i facea un raport amanuntit despre felul cum isi inde­plinise misiunea.

- Uf i exclama Bearnezul, rupind in mii de buca­tele, cu o vadita satisfactie, faimosul document. Pe toti dracii ! Domnule, va voi datora de doua ori coroana mea. Nu spuneti ca nu, am memorie buna. Asadar, veti ramane la fel de neclintit si nu-mi veti da nici acum prilejul sa fac ceva pentru dumneavoastra ?

- Zau, sire, raspunse Pardaillan cu zambetul sau de om de treaba, de data asta se potriveste de mi­nune, tocmai voiam sa-i cer maiestatii voastre o favoare.

- Bine ! raspunse regele vesel. Sa vedem despre ce favoare e vorba si daca nu sunteti prea pretentios.

Iar in sinea lui, isi spuse :

"Pina la urma, ajungi si tu acolo, ca si toti ceilalti.' Iar Pardaillan, in sinea lui, isi spunea si el: "Daca nu sunteti prea pretentios !' intreg Bearnezul e in vorbele astea ! Si cu glas tare :

- I-as cere maiestatii voastre favoarea de a-l prezenta pe un prieten pe care l-am adus cu mine din Spania,

- Cum, asta-i tot ? '

- As cere pentru dansul o functie onorabila in ar­mata regelui.

Si, observand strambatura de-abia vizibila pe care o facuse regele, continua cu raceala :

- O functie onorifica, se intelege. Prietenul meu e destul de bogat ca sa se lipseasca de solda.

- Bine, din moment ce

Pardaillan zimbi auzind incuviintarea regelui si con­tinua pe acelasi ton sec :

- Maiestatea voastra va binevoi, in amintirea inal­tei stime cu care doreste sa ma cinsteasca, sa se ocupe in mod deosebit de prietenul meu si sa-i acorde prile­jul ca sa se distinga, in folosul sau.

- Ei, drace ! facu regele surprins.

- In sfarsit, maiestatea voastra va binevoi sa ridice la rangul de ducat pamantul pe care prietenul meu isi propune sa-l cumpere in Franta.

- Ho ! Ce dracu ! Chiar un ducat ! Cum asta, asa, deodata, primului calic, asta ii va face pe unii sa cirteasca.,

- Ii veti lasa sa cirteasca, sire ! Dar prietenul meu nu e un calic. El e un nobil autentic, si chiar dintr-o familie foarte nobila.

- Daca va luati raspunderea ! raspunse regele sovaind.

- Imi iau intreaga raspundere, sire. in sfarsit, da sau nu ?

- Da, afurisitule ! Cred insa ca nu vi se va parea prea mult daca va cer sa stiu si eu cui trebuie sa-i fac aceasta favoare.

- Din moment ce i-ati acordat-o, nu, facu Par­daillan, care-si reluase aerul lui de baiat bun.

Si in cateva cuvinte ii explica cine era El Torero, pentru care ceruse favorurile ce i se parusera regelui-excesive.

- Ei, pe toti dracii ! De ce nu mi-ai spus-o de la inceput ?

- Aveam eu planurile mele, sire, raspunse Par­daillan zimbind.

Regele il privi o clipa in ochi, apoi izbucni in ras, dind din umeri. Ghicise carui motiv i se supusese Pardaillan.

Si-atunci, apucandu-i mana cu o emotie sincera, il intreba :

- Si pentru dumneavoastra ? Nu-mi cereti nimic ?

- Dar mie nu-mi trebuie nimic, sire, raspunse Pardaillan cu aerul lui cel mai naiv. Sau poate ca, totusi, am si eu nevoie de ceva

- Aha, vedeti !

- Am nevoie, continua Pardaillan netulburat, sa fiu cu totul liber.

- Aha ! facu regele dezamagit. Desigur ca iar vreo aventura extraordinara ?

- Nu, sire, jur ca nu. O aventura cu totul obis­nuita, trebuie sa caut un copil.

-Care copil ? intreba regele foarte mirat. Si ce in­teres poate prezenta pentru dumneavoastra acest copil ?

- E fiul meu ! raspunse Pardaillan, inclinandu-se.

- Sfarsit.