Discursul public - note de curs

DISCURSUL PUBLIC

- note de curs -

In lumea de azi, oricare din noi poate fi pus in situatia de a vorbi in public.

Arta de a vorbi in public poate fi considerata astazi ca o forma de putere, de a influenta gandurile, sentimentele si actiunile celorlalti.

Discursul public poate deci insemna un punct in care lucrurile sa ia o alta turnura. Aceasta schimbare poate fi indusa celorlalti prin:

persuasiune - a-i convinge pe ceilalti sa faca ceea ce credem noi ca este bine;

informare - a-i informa cu noutati;

relaxare si distractie - a-i face pe ceilalti sa se relaxeze si sa fie fericiti.

Acestea sunt, de fapt, cele trei scopuri majore ale discursului public. Ele coincid, de altfel, cu scopurile conversatiei obisnuite.

In fapt, intre conversatia obisnuita si discursul public exista mai multe similaritati, tot asa cum vorbim despre diferente.

Ambele necesita utilizarea unor deprinderi diverse, care ne folosesc in interactiunea cu oamenii. Aceste deprinderi includ:

organizarea gandirii/sirului de ganduri in maniera logica;

ajustarea mesajului la audienta (audienta specializata profesional sau copii);

istorisirea de asa maniera incat sa se obtina efectul maxim;

adaptarea/plierea pe feed-back-ul oferit de ascultator.

In schimb, intre ele exista si numeroase diferente:

Discursul public este mult mai bine structurat decat conversatia (limite de timp, nu intotdeauna se permit intreruperi ale vorbitorului, se urmareste atingerea scopului sau prin insusi actul discursului; este necesara anticiparea intrebarilor auditoriului, pentru a putea raspunde la ele, necesita pregatire prealabila);

Discursul public necesita o cantitate mai mare de limbaj formal;

Discursul public necesita un "ambalaj" diferit (dictie, postura dreapta, voce clara, evitarea repetitiilor, interjectiilor etc.).

Reactii corporale asociate cu vorbitul in public

Studii efectuate pe populatii de diferite varste (mai ales populatii tinere) arata ca una dintre cele mai mari frici (pe locul II sau III) este cea de a vorbi in public. Frica de a vorbi in public se asociaza de obicei cu nivele crescute de anxietate si nervozitate.

Se considera normal un nivel crescut de nervozitate. Nervozitatea de recunoaste dupa:

activarea tracului de scena;

batai de inima accelerate;

tremuraturi ale mainilor si genunchilor;

transpiratie abundenta, mai ales la nivelul palmelor.

Toate aceste efecte sunt provocate de descarcarea in sange a unor hormoni, dintre care cel considerat mai important este adrenalina.

Cea mai importanta problema este controlul nervozitatii.

Uneori este mai greu sa diminuam nervozitatea, dar poate fi mai benefic sa o transformam intr-o nervozitate pozitiva. Acest lucru se poate realiza prin:

castigarea de experienta ca vorbitor (folosirea oricarei mici oportunitati pentru a vorbi in public, ca pregatire pentru intalniri mai mari)

pregatirea foarte buna a discursului (in primul rand, prin alegerea unei teme la care nu puteti da gres pentru ca va place foarte mult; in al doilea rand, pregatirea completa a temei - nu vor exista lacune in tratarea ei).

Ce inseamna pregatirea foarte buna a temei ?

Regula de baza spune ca fiecare minut de prezentare necesita 1-2 ore de pregatire, poate chiar mai mult, functie de volumul de cercetare solicitat pentru pregatire. Pe masura ce creste experienta noastra in pregatirea discursurilor, timpul alocat necesar poate sa se reduca la pana la un sfert din timpul initial.

gandirea pozitiva - care se asociaza puternic cu increderea in sine. Profetia autoindeplinita functioneaza in ambele sensuri. De obicei, ceea ce ne propunem cu adevarat obtinem.

Vorbitorii care gandesc negativ despre ei insisi sunt mai expusi tracului de scena decat cei care gandesc pozitiv.

Ex. imi doresc sa nu fi fost pusa in situatia de a vorbi acum. Nu sunt un bun vorbitor in public. Totdeauna sunt nervos cand trebuie sa vorbesc in public. Ceea ce o sa spun eu n-o sa intereseze pe nimeni. Raportul optim intre gandirea negativa si gandirea pozitiva este 1/5.

utilizarea vizualizarii - apropiata de gandirea pozitiva crearea unei imagini mentale vii, dinamice, care are ca finalitate succesul propriu in prezentarea discursului. Repetarea cu voce tare si in minte a discursului pot ajuta, impreuna cu alte metode, la succesul discursului.

semnele de nervozitate nu sunt vizibile;

nu anticipati perfectiunea - chiar daca lucrurile nu merg asa cum erau planificate initial, auditoriul nu are cum sa stie acest lucru, pentru ca nu ne cunoaste planurile. Ideea ca discursul este evaluabil pe o scala de perfectiune si nu un act de comunicare este sursa multor discursuri ratate.

Alte aspecte importante:

forma fizica si psihica din ziua prezentarii

reducerea tensiunii din musculatura;

respiratie corecta pe parcursul discursului;

o introducere bine facuta;

concentrarea pe comunicarea cu audienta;

mijloace vizuale de suport.

Un aspect demn de remarcat: relatia dintre discurs si gandirea critica. Gandirea critica se dezvolta pe masura ce se dezvolta abilitatile de vorbire in public.

Gandirea critica = gandire centrata si organizata in jurul ideilor, abilitatea de a vedea clar relatiile dintre idei.

Reorganizarea ideilor vechi intr-o maniera noua = gandire critica.

Un discurs poate fi:

confuz si dezorganizat = gandire dezorganizata

clar, organizat = gandire organizata

Tipuri de discursuri

A)    Pentru a informa:

B)    Pentru a convinge/ metode de persuasiune

C)    Pentru ocazii speciale

D)    Pentru grupuri mici

A)    Discursul pentru a informa:

1) despre obiecte

2) despre procese

despre evenimente

despre concepte

1) Discursul despre obiecte:

Obiect= orice este vizibil, tangibil si stabil ca forma.

Obiectele pot avea parti care se misca sau pot fi vii, putand include locuri, structuri, animale sau chiar oameni.

Ex.: benzi desenate, metrou, primul-ministru, trabucuri.

Nu putem informa audienta despre tot ceea ce reprezinta fiecare dintre aceste subiecte, de aceea ne centram interesul asupra unei parti.

Informatii cu privire la rolul social al benzilor desenate.

Impactul metroului asupra mediului inconjurator;

Relatiile primului-ministru cu Parlamentul si Presedintia etc.

Prezentarea subiectului se face in ordine cronologica, emitand astfel lucrurile:

scopul specific - de a informa audienta cu privire la primul-ministru;

ideea centrala: dogma crestina are o dimensiune filosofica si una aplicativa;

principalele puncte

Prezentarea se poate face si in ordine spatiala atunci cand subiectul se refera la aspecte de ordin geografi (Statiunea Soveja).

O alta varianta de prezentare este cea in ordine descrescatoare a importantei punctelor principale abordate.

2) Discursul despre procese

Proces = o serie sistematica de actiuni care conduc la un produs sau rezultat specific si explica modul in care ceva este facut sau functioneaza.

Ex.:

circuitul apei in natura;

aparitia fulgerelor;

masuri de prim ajutor in caz de incendiu;

modul de realizare a covoarelor traditionale;

modul de realizare a unei pagini web.

Scopurile unei astfel de prezentari pot sa difere. Ne putem propune:

sa-i facem pe membrii audientei sa inteleaga procesualitatea;

sa-i invatam pe membrii audientei sa realizeze ei insisi acel proces.

Prezentarile pot fi facute:

in ordine cronologica (etapele procesului)

in ordinea importantei punctelor abordate (ele sunt relativ independente unele de altele) - modalitati de realizare a unor scamatorii interesante

Discursul despre evenimente

Eveniment = orice se intampla sau se presupune ca se intampla

Ex. Rapirea ziaristilor romani in Iraq, escaladarea Everestului de catre alpinistii germani.

Si in acest caz este nevoie sa ne fixam pe o subtema, pe ceva specific.

Ex.:

solicitarea unei rascumparari in cazul rapirii ziaristilor;

un echipament special/nou utilizat pentru escaladarea Everestului.

Organizarea ideilor se face, in functie de necesitate:

in ordine cronologica (relatarea evenimentelor in ordinea in care s-au prodes)

in ordine cauzala (care au fost cauzele pentru care s-a scufundat "Titanic")

in ordinea importantei punctelor abordate (probele la care evolueaza gimnastele sunt: barna, solul, paralelele si sariturile).

Discursul despre concepte

Conceptele = credinte, teorii, idei, principii etc.

Conceptele sunt mai abstracte decat obiectele, procesele sau evenimentele.

Ex.: dogme crestine, principii filosofice, teorii economice, teorii psihologice etc.

In mod traditional, discursurile din aceasta categorie sunt organizate in ordinea importantei punctelor abordate.

Scopul specific este de a informa audienta cu privire la cele mai importante aspecte ale dogmei crestine.

Ideea centrala este ca dogma are o dimensiune filosofica si una aplicativa:

I. Dimensiunea filosofica se refera la.

II. Dimensiunea practica se refera la.

O abordare mai complexa se refera la definirea conceptului cu care operam, identificarea elementelor sale de baza si ilustrarea sa cu exemple elocvente.

O alta abordare are in vedere punerea fata-n-fata a doua opinii contrare, in legatura cu acelasi subiect (abordarea dialectica).

In concluzie:

discursurile despre concepte sunt mai dificile, pentru ca sunt mai abstracte si pot fi greu de inteles pentru cineva care are de a face prima data cu ele;

liniile de demarcare intre aceste tipuri de discursuri nu sunt intotdeauna usor de realizat (unele pot apartine mai mult unei categorii decat alteia).

Aspecte de care este bine sa tinem seama in construirea si prezentarea unui discurs:

sa nu supraestimam ceea ce stie audienta (sa nu presupunem ca audienta va sti ceea ce vrem noi sa-i informam);

sa relatam subiectul intr-o maniera directa si implicativa pentru audienta (sa starnim interesul audientei inca de la inceput) - putem incepe prin a pune intrebari;

Sa evitam sa folosim termeni prea tehnici (jargon profesional);

Sa evitam prezentarile prea abstracte (in loc sa folosim enunturile cu caracter descriptiv, comparatiile contrastele sa folosim idei personalizate (care pot avea legatura cu competentele proprii ale audientei).

B)    Discursul pentru a convinge/ metode de persuasiune:

a)      a convinge in legatura cu un fapt;

b)      a convinge in legatura cu norme si valori;

c)      a convinge in legatura cu probleme de politica.

Ne intereseaza, de asemenea, modul in care le putem organiza pentru a deveni mai eficienti.

Persuasiunea este un proces psihologic si apare intotdeauna atunci cand exista doua sau mai multe puncte de vedere asupra unei probleme.

Este cel mai complex si mai provocator dintre discursurile publice, pentru ca obiectivul sau nu este doar de a informa, ci de a domina un punct de vedere opus prin forta argumentului si mai ales prin modul de prezentare a acestora, in conditiile in care audienta isi vede atinse atitudinile, valorile si credintele fundamentale. Criteriul de succes al unui astfel de discurs este dat de modul in care reusim sa ajustam mesajul la valorile, atitudinile si credintele audientei.

Avem in vedere doua principii de baza:

a)      modul in care ascultatorii proceseaza si raspund la mesajele persuasive;

b)      audienta tinta pentru mesajele persuasive

a)      persuasiunea nu este ceva ce se petrece asupra audientei, ci ceva care se petrece impreuna cu audienta.

Audienta, chiar daca nu intervine in timpul discursului, nu sta pasiva, ci evalueaza activ credibilitatea vorbitorului, modul de prezentare, materialele folosite, limbajul, rationamentul si argumentele emotionale. Pentru vorbitor, este important sa intre deci intr-un dialog mintal cu audienta (schimburile de tip "dau si primesc" care se desfasoara intre vorbitor si ascultator in timpul unui discurs persuasiv), mai ales pentru a anticipa posibile obiectii ale acesteia si a raspunde la acestea.

Un "secret" important pentru ca discursul sa reuseasca este acela de a raspunde la provocare imediat ce a fost lansata.

b)      audienta tinta pentru mesajele persuasive:

este foarte greu sa convingem o intreaga audienta. Mai curand este recomandabil sa ne concentram pe o parte a audientei-tinta (acea parte a audientei pe care vorbitorul isi doreste sa o convinga);

cel mai bun exemplu - publicitatea care se centreaza pe public-tinta.

se pot afla detalii despre publicul tinta utilizand difertie metode (simple/complexe).

In ceea ce priveste discursurile persuasive, vorbim despre trei tipuri:

a)      discursuri despre un fapt

b)      discursuri despre norme si valori

c)      discursuri despre politica.

Ne intereseaza, de asemenea, modul in care le putem organiza pentru a putea deveni mai eficienti.

a)      Discursul despre chestiunile de fapt

Chestiunile de fapt = problema adevarului sau falsitatii unei afirmatii/unui enunt.

Acest tip de discurs seamana cu cel informativ, dar serveste unor scopuri diferite si se foloseste in situatii diferite.

In cazul discursului informativ, prezentatorul este non-partizan, in vreme ce in cazul discursului persuasiv el este partizan. Vorbitorul este sustinatorul unei cauze, a unei parti, joaca intr-un fel rolul unui avocat.

Organizarea unui astfel de discurs - in ordinea importantei punctelor dezbatute. Fiecare punct dezbatut trebuie sa aiba un motiv pe care il invocam pentru a ne sustine cauza.

Ex. Intrarea Romaniei in NATO

Scop specific:..

Idee centrala:.

Argumente principale:.

Uneori, atunci cand vrem sa convingem audienta ca un anume fenomen este intins in spatiu si reprezinta un aspect pozitiv/o amenintare la adresa cuiva sau a ceva, atunci organizarea poate fi facuta in maniera spatiala.

C)    Discursul despre chestiunile de valoare

Chestiunile de valoare = punct de vedere despre valoarea, dreptatea, moralitatea etc. a unei idei sau actiuni.

Un exemplu tipic: problema eutanasiei.

Chestiunile de valoare presupun doua parti:

enuntarea;

argumentarea: presupune fixarea unor standarde personale care sustin enuntul initial.

Organizarea discursului despre chestiunile de valoare

Aproape intotdeauna organizarea se face in ordinea importantei argumentelor aduse. De obicei, argumentele se aseaza in ordinea crescatoare a importantei lor.

In general, inainte de primul argument se prezinta standardele vorbitorului in legatura cu subiectul. Incepand cu cel de-al doilea punct se prezinta argumentele in ordinea crescatoare a importantei lor (preferabil).

Daca standardele exista deja (nu sunt doar ale vorbitorului) nu este obligatoriu ca ele sa fie enuntate in avans. In acest caz trebuie sa reiasa din argumentatie raportarea la ele.

C)    Discursul cu privire la chestiunile de politica

Chestiunile de politica = problema daca o anumita actiune ar trebui sa ia o anumita directie sau alta.

Sunt probleme care apar zilnic in viata noastra:

Cum facem fata violentei de pe strada ?

Ce ar trebui sa decida guvernul in problema ziaristilor tinuti ostatici in Iraq ?

Fie pentru a obtine un acord tacit, pasiv

Fie pentru a obtine o actiune imediata, sa semneze o petitie pentru a face ca donarea de sange sa fie o actiune benevola.

|inta vorbitorului este de a influenta gandirea ascultatorilor, de a-l convinge ca ideile vorbitorului sunt necesare si practice.

Indiferent de tipul de discurs persuasiv apar trei probleme de baza, pe care vorbitorul trebuie sa le rezolve:

a)      nevoia

b)      planul

c)      caracterul practiv/aplicativ

a)      Nevoia - prima problema care arata necesitatea schimbarii actualei politici.

Pentru a arata nevoia de schimbare trebuie prezentata dovada obligativitatii schimbarii - ceea ce trebuie sa faca vorbitorul persuasiv pentru a demonstra ca o schimbare a actualei politici este necesara.

b)      Planul - odata aparuta nevoia, trebuie sa existe o modalitate organizata de a satisface. Planul trebuie prezentat, macar in schita, auditoriului. Daca in plan sunt puncte sensibile, care ar putea afecta convingerea audientei, ele trebuie explicate in detaliu.

c)      Caracterul practic - odata elaborat un plan, se pune problema daca el rezolva cu adevaratproblema (satisface nevoia).

Caracterul practic trebuie demonstrat cu precadere, tot asa cum trebuie evidentiata necesitatea schimbarii.

Daca vorbitorul nu reuseste sa convinga audienta de utilitatea practica a planului, atunci intregul demers se poate prabusi.

Organizarea discursului se poate face in urmatoarele moduri:

ordinea problema-solutie - metoda de organizare a discursului persuasiv in care primul punct principal este folosit pentru a expune problema, iar cel de-al doilea punct principal prezinta o solutie la problema respectiva.

Ex. Problema separarii gunoiului menajer.

Scopul specific: separarea gunoiului menajer - problema urgenta pentru societate

Ideea centrala: oamenii trebuie convinsi de necesitatea separarii gunoiului pentru a evita aparitia de probleme ecologice grave.

Puncte principale: apar probleme ecologice si oamenii pot preveni aparitia problemelor ecologice.

ordinea problema-cauza-solutie - metoda prin care la primul punct se prezinta problema, la al doilea se analizeaza cauzele problemei iar la al treilea punct se propun solutii la problema.

ordinea compararii avantajelor - metoda de organizare a discursului in care fiecare din punctele principale explica de ce solutia vorbitorului la problema este preferabila altor solutii propuse.

Segventa de motivare a lui "Monroe" - metoda prin care vorbitorul solicita actiune imediata. Presupune cinci pasi: atentia, nevoia, satisfactia, vizualizarea si actiunea.

Actiunea - prin aratarea importantei subiectului abordat;

Nevoia - demonstrarea importantei temei cu cifre, tabele, statistici

Satisfactia - furnizarea solutiei la problema (planul de actiune)

Vizualizarea - in principal, a beneficiilor (celor care asculta, prin aplicarea planului)

Actiunea - specificarea a ceea ce are vorbitorul de la audienta. Sa convingem o audienta sa se inscrie in randurile unui partid.

Metode de convingere:

A)    Construirea credibilitatii

B)    Rationamentul

C)    Apelarea la factorul emotional

A)    Construirea credibilitatii

Credibilitatea sursei (ethos) = perceptia audientei legata de competenta vorbitorului de a emite pareri intr-o anumita problema.

Factorii de credibilitate

competenta - inteligenta, experienta si nivelul de cunostinte ale vorbitorului;

caracterul/personalitatea - sinceritatea, caracterul demn de incredere si preocuparea vorbitorului pentru binele audientei.

Tipuri de credibilitate:

credibilitate initiala - inainte de a incepe sa vorbeasca;

credibilitate derivata - aparuta in timpul discursului;

credibilitate terminala - la sfarsitul discursului.

Toate trei sunt dinamice. Pot aparea sI disparea pe masura ce se deruleaza discursul.

Imbogatirea credibilitatii:

prezentarea competentei proprii;

stabilirea de zone comune cu audienta (tehnica prin care cineva se conecteaza la valorile, atitudinile sau experientele audientei);

prezentarea fluenta, expresiva si cu convingere a discursului.

B)    Utilizarea dovezilor

C)    Rationamentul = procesul obtinerii unei concluzii pe baza unor evidente/dovezi.

Rationamentul in discursul public este o extensie a rationamentului in alte domenii ale vietii.

Ca vorbitor in public, o persoana trebuie sa aiba in vedere doua lucruri:

sa se asigure ca rationamentul este solid;

sa incerce sa faca pe auditori sa fie de acord cu acel rationament.

Vorbim despre patru tipuri de rationamente:

Rationamentul ce are ca baza exemple practice (rationamentul inductiv)

Rationamentul ce are ca baza principii (rationamentul deductiv)

Rationamentul cauzal

Rationamentul analogic

Rationamentul inductiv este acel rationament care porneste de la fapte concrete pentru a ajunge la o concluzie generala.

Extragerea unei concluzii valide intr-un astfel de tip de rationament este intotdeauna dificila si dubitabila.

Ex. Accidentele de avion calatoria cu avionul este nesigura.

Indiferent cate exemple se dau pentru a sustine concluzia, intotdeauna vor aparea exceptii de la regula.

Pericolul acestui rationament = generalizarea fortata (= e o eroare de rationament inductiv, in care vorbitorul ajunge la o concluzie pe baza unor dovezi insuficiente).

Recomandari in utilizarea unei astfel de rationament:

evitarea generalizarilor prea fortate. Cel mai bine este siguranta ca lotul investigat este suficient de mare pentru a justifica obtinerea unei concluzii. In plus, datele obtinute sunt corecte, nemodificate si reprezentative.

utilizarea cu grija a modului de frazare (o concluzie in acest tip de recomandare nu trebuie sa indice o realitate absoluta, ci doar iminenta unui fenomen care capata amploare - dovada fiind exemplele invocate !)

sustinerea concluziei cu date sau marturii (pentru a arata ca exemplele sunt de fapt reprezentative).

2. Rationamentul ce are la baza principii (rationamentul deductiv)

Acest rationament merge de la un principiu general la o concluzie specifica. El estre opus rationamentului anterior pentru a merge de la general la specific (exemplu).

Ex. Toti oamenii sunt muritori (premisa majora).

Socrate este om (premisa minora).

Socrate este muritor (concluzie).

El se foloseste atunci cand cineva incearca sa convinga o audienta.

Recomandari in utilizarea acestui tip de discurs:

asigurarea ca toti membrii audientei sunt de acord cu principiul general;

premisa minora (exemplul practic) trebuie sustinut cu dovezi (uneori).

Atunci cand este utilizat adecvat, acest tip de rationament este inalt persuasiv.

3. Rationamentul cauzal reprezinta acesl tip de rationament care incearca sa stabileasca relatia dintre cauze si efecte.

"Daca... atunci"

Pericolul acestui rationament - cauza falsa (o eroare de rationament in care un vorbitor presupune in mod eronat ca din cauza unui eveniment se produce un al doilea. Eroarea se mai numeste: "dupa aceea, deci din cauza aceasta").

Recomandari in utilizarea rationamentului cauzal:

verificarea cu atentie a cauzei (pentru evitarea erorii mentionate anterior);

verificarea numarului de cauze care genereaza un eveniment (deoarece un eveniment nu are doar o singura cauza);

Utilizarea in probleme de politica sau in chestiuni de adevar sau falsitate.

Rationamentul analogic

Rationamentul analogic este rationamentul in care un vorbitor compara doua cazuri similare si infera ca ceea ce este pentru primul caz este de asemenea si pentru cel de-al doilea.

Principala problema: stabilirea faptului ca cele doua cazuri comparate sunt in esenta asemanatoare. Daca se intampla asa, atunci analogia este valida. Daca nu se intampla, atunci analogia este invalida.

Analogia invalida este o analogie in care cele doua cazuri comparate nu sunt in esenta asemanatoare.

Acest tip de rationament este cel mai des folosit in discursuri persuasive in probleme de politica (daca se doreste aplicarea unei alte politici, se cauta un exemplu similar in care noul tip de politica a dat roade).

Analogia este un succes daca paralelismul creat este adevarat si credibil.

Erorile de rationament

Sunt importante atat pentru vorbitor cat si pentru audienta. Au fost identificate mai mult de 125 erori de rationament.

Altele decat cele mentionate mai devreme ar putea fi:

"heringul afumat" - introducerea unei chestiuni irelevante in discutie pentru a distrage atentia de la subiectul real al discutiei;

"ad hominem" - atacarea unei persoane in locul persoanei reale aflate in discutie. Acest tip de eroare poate sa nu fie ilogica dar este neetica.

"ad hominem = impotriva omului (lat).

"fie-sau" - eroare care forteaza audienta sa aleaga intre doua alternative, atunci cand, de fapt, exista mai mult de doua alternative valabile.

"bandwagen" - eroare care presupune ca, daca ceva este popular, atunci este bun, corect sau dezirabil.

"panta alunecoasa" - eroare care presupune ca, daca ai apucat sa faci un pas intr-o anumita directie, acest lucru va conduce la pasi ulteriori care nu pot fi evitati ("drumul spe dezastru").

C. Apelul la emotii / factorul emotional:

se mai numeste "patos" (dupa Aristotel);

cele mai frecvente emotii care apar in cazul vorbitorilor publici sunt:

frica

compasiunea

mandria

mania

rusinea

admiratia

producerea factorului emotional se face prin:

folosirea unui limbaj emotional (! Avertisment: utilizarea excesiva a acestui limbaj poate abate atentia de la probleme de limbaj cu efect neplacut asupra audientei);

oferirea de exemple vii (in acest caz emotiile apar in mod natural din contextul discursului);

discurs realizat cu necesitate si convingere (poate fi cea mai puternica sursa de factor emotional).

Etica si factorul emotional:

sunt puncte de vedere diferite:

unii doresc limitarea la rationament;

altii sustin folosirea factorului emotional.

utilizarea factorului emotional este benefica atunci cand coincide cu tema discursului.

utilizarea factorului emotional este nepotrivita atunci cand se pune problema adevarului sau falsitatii unei afirmatii.

Alte tipuri de discursuri

Discursul de introducere = este cel care introduce personajul principal audientei

scopuri:

construirea entuziasmului pentru vorbitorul principal

construirea entuziasmului pentru tema vorbitorului

stabilirea unui climat care va creste credibilitatea vorbitorului

recomandari

concizia (pentru a atrage atentia asupra vorbitorului principal);

remarcile trebuie sa fie foarte precise

adaptarea remarcilor la ocazie

adaptarea remarcilor la vorbitorul principal

adaptarea remarcilor la audienta

crearea unui sentiment de anticipare si teatralitate

D)    Discursul pentru ocazii speciale:

a) Discursul de prezentare

= este acel discurs care prezinta recunoasterea publica sau premierea cuiva

trebuie adaptat ocaziei si audientei

tema principala a discursului este evidentierea meritelor celui care va primi premiul sau evidentierea

nu trebuie sa ne centram pe toate meritele persoanei ci numai pe cele relevante

recomandari:

trebuie prezentate meritele premiantului, daca audienta nu le cunoaste

trebuie mentionati si perdantii, daca ei exista

b)     Discursul de acceptare:

= reprezinta discursul prin care vorbitorul multumeste pentru un dar, un premiu sau o forma de recunoastere publica

caracteristicile de baza:

curajul;

modestia;

eleganta.

c)      Discursul comemorative:

= este un discurs prin care se plateste tribut memoriei unei persoane, unui grup de oameni, unei institutii sau unei idei.

scopul - nu doar de a informa, cat de a inspira audienta, de a genera un profund sentiment de respect acestuia.

Se utilizeaza un limbaj special - metafore, figuri de stil, etc.

d)     Discursul pentru grupuri mici:

e)      conducerea in grupuri mici;

f)       responsabilitati in grupuri mici.

BIBLIOGRAFIE

Lucas, S.E. (1998) - The Art of Public Speaking, sixth edition, McGraw Hill, USA.

Samovar, L.A., Mills, J. (1995) - Oral Communication: speaking across cultures, ninth edition, Brown & Benchmark, USA.