Factorii generali ai comunicarii - Comunicarea ca situatie tehnica

Factorii generali ai comunicarii

Doua mari modele de analiza a comunicarii domina in prezent campul cercetarii: un model tehnicist, provenit din abordarea si reflectiile cibernetice, si un model psihosociologic, rezultat al cercetarilor din domeniul psihologiei sociale.

1. Comunicarea ca situatie tehnica

Modelul elaborat de Shannon in 1952, in cadrul teoriei informatiei, a cunoscut un succes considerabil. El este rezultatul unor cercetari intreprinse de o serie de specialisti in domeniul telecomunicatiilor, sprijiniti in demersul lor de un numar de matematicieni, si raspunde la o intrebare cruciala la acea vreme pentru industria telecomunicatiilor: cum poate fi imbunatatita transmiterea unei informatii - a unui semnal - de la un punct la altul sau, altfel spus, cum poate fi transmis un mesaj cu randament optim? Cost minim - eficienta maxima.

In opinia lui Shannon, comunicarea poate fi definita ca transmitere a unui mesaj dintr-un loc in altul. Astfel, procesul poate fi enuntat foarte simplu si poate fi reprezentat grafic intr-un mod clar (cf. figura 1).

Figura 1. Schema comunicarii, dupa Shannon

Procesul comunicarii se bazeaza pe stabilirea unei relatii intre un emitator si un destinatar. Emitatorul, care doreste sa ofere o inforrmatie, va trebui sa o traduca intr-un limbaj accesibil destinatarului si compatibil cu mijloacele de comunicare utilizate: aceasta este codarea. Astfel elaborat, mesajul este emis si vehiculat gratie unui suport material: canalul de comunicare. El ajunge apoi la destinatar - receptorul -, care, printr-o activitate de decodare, si-l va insusi si il va intelege. Pentru a fi cu adevarat eficient, sistemul presupune o modalitate de control, de reglare si de corectare a greselilor: acesta este feedback-ul, cu alte cuvinte, bucla de retroactiune de la receptor spre emitator.

Aparut in contextul ciberneticii, foarte apreciat de specialistii in teoria informatiei, modelul lui Shannon s-a bucurat de un real succes si printre lingvistii vremii (Jakobson, 1963).

Doua neajunsuri importante ii pot fi reprosate modelului descris. In primul rand, el ignora total faptul ca in comunicare sunt implicati indivizi (sau grupuri), care nu sunt altceva decat operatori supusi unei influente masive din partea factorilor psihologici, a constrangerilor de natura sociala, a sistemelor de norme si de valori. In al doilea rand, el priveste comunicarea ca pe un proces linear (chiar daca feedback-ul asigura inchiderea buclei sistemului) si secvential.

Studierea comunicarii si perfectionarea acesteia trebuie sa se concentreze asupra problemelor de codare si decodare a mesajelor si asupra reducerii 'zgomotelor' susceptibile de a aduce perturbari in canalul de comunicare. Fara a nega nicidecum importanta acestor elemente, vom urmari in continuare modul in care analiza psihosociologica pune in evidenta rolul esential jucat de alti factori ai comunicarii.

2. Analiza psihosociologica a comunicarii

Definitia comunicarii pe care o propunem difera in mod evident de cea a lui Shannon.

In opinia noastra, comunicarea reprezinta ansamblul proceselor prin care se efectueaza schimburi de informatii si de semnificatii intre persoane aflate intr-o situatie sociala data.

Schimb de informatii, de semnificatii: procesele de comunicare sunt asadar esentialmente sociale, ele se intemeiaza pe fenomene de interactiune si sunt determinate de acestea. Orice comunicare este o interactiune. Fiind o interactiune, ea se prezinta ca un fenomen dinamic care implica o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumata unui proces de influenta reciproca intre mai multi actori sociali. Prin urmare, nu avem de-a face cu un emitator si un receptor, ci cu doi locutori aflati in interactiune: doi interlocutori. Comunicarea nu poate fi conceputa ca un simplu proces de transmitere; bazata pe interactiune, ea constituie intotdeauna o tranzactie intre locutori: emiterea si receptarea sunt simultane, emitatorul fiind in acelasi timp emitator si receptor, si nu emitator, apoi receptor (reciproca este si ea valabila).

Comunicarea reprezinta asadar un act social, deliberat sau involuntar, constient sau nu. Ea este in orice caz unul dintre actele care stau la baza legaturii sociale si - sintetizand ideea cat se poate de corecta a teoreticienilor 'noii comunicari' (in special Watzlawick) -  nu poti sa nu comunici. 'Daca admitem ca, intr-o interactiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte este o comunicare, rezulta ca nu poti sa nu comunici, indiferent ca vrei sau nu' (Watzlawick et al., 1972).

Fara indoiala, comunicarea nu se bazeaza exclusiv pe exprimarea orala, ea fiind un sistem cu multiple canale. Gesturile, mimica, pozitia corporala si chiar tacerea sunt acte de comunicare, vehiculeaza o semnificatie. Ele atesta natura legaturii sociale existente sau dorite.

Prin urmare, comunicarea are intotdeauna o finalitate, un obiectiv, care poate fi explicit, implicit sau inconstient. Oricare ar fi situatia de comunicare pe care o avem in vedere, una dintre intrebarile fundamentale pe care trebuie sa ne-o punem pentru a intelege situatiile de comunicare si pentru a putea interveni in acestea este: care sunt adevaratele obiective ale actorilor? Caci nu de putine ori obiectivele declarate pot ascunde adevaratele obiective, radical diferite.

3 Factorii determinanti ai comunicarii

1. Rolul actorilor comunicarii

Actorii, pe care Shannon ii numeste emitator si receptor si pe care noi preferam sa-i desemnam prin termenul 'locutori', sunt influentati in situatia de comunicare de trei tipuri de variabile: psihologice, cognitive si sociale.

1.1. Variabilele psihologice

Orice individ care comunica este direct implicat in situatia de comunicare, angajandu-se in ea cu personalitatea sa si cu propriul sistem de nevoi care ii determina motivatiile (cf. Feertchak, 1996). Sa reamintim ca aceste motivatii pot fi explicite, implicite sau inconstiente. Pentru a intelege factorii psihologici care isi exercita influenta asupra actorilor comunicarii, ne putem inspira din modelul propus de Lewin (1959) in explicarea comportamentelor indivizilor.

Principiile functionarii psihologice. Aflat sub influenta dominanta a modelelor din fizica, Lewin afirma ca orice individ functioneaza ca un organism supus unui ansamblu de forte, de origine externa - presiunile din partea mediului - sau de origine interna, cu alte cuvinte aflate in legatura cu istoria subiectului si cu implicarea acestuia in situatia de comunicare. Ansamblul fortelor care actioneaza asupra individului creeaza nevoi, care, la randul lor, produc o serie de tensiuni. Prin urmare, orice individ poate fi considerat un organism aflat in stare de tensiune. Toate aceste tensiuni vor produce comportamentele. Comportamentul adoptat de un individ intr-o situatie data vizeaza reducerea tensiunilor care se exercita asupra sa si satisfacerea nevoilor create de sistemul de forte externe si interne la care este supus (cf. figura 2).

Figura 2. Principiul functionarii psihologice

In cele din urma, comportamentul este rezultanta fortelor care actioneaza asupra unui anumit organism la un moment dat. Aceste forte pot fi de doua tipuri :

Fortele pozitive corespund nevoilor de perfectionare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele creeaza tensiuni pozitive, care vor da nastere unui tip de comportament ce vizeaza rezolvarea acestor tensiuni pozitive: acesta este comportamentul de apropiere.

Cit despre fortele negative, acestea corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sau situatii, de a face in asa fel incat sa nu intalnesti cutare sau cutare individ, de a evita un anume eveniment. Aceste forte creeaza tensiuni negative care stau la baza celui de-al doilea dintre principalele tipuri de comportament: comportamentul de evitare (cf figura 3).

Figura   Principalele doua tipuri de comportament

In orice situatie de comunicare putem presupune ca, dat fiind ansamblul de forte interne si externe, pozitive si negative care actioneaza asupra lor, actorii urmaresc fara exceptie un dublu scop: sa atinga anumite obiective si sa evite situatiile periculoase (periculoase pentru individ, pentru statutul sau etc.). Pentru a intelege comportamentul actorilor intr-o situatie de comunicare, trebuie sa intreprindem o analiza anevoioasa care vizeaza reperarea motivatiilor reale aflate la originea acelui comportament, cu alte cuvinte gasirea raspunsului la doua intrebari fundamentale: 1. ce anume incearca individul sa-si apropie? si 2. ce cauta el sa evite?

Un individ care emite un mesaj, de exemplu, poate sa o faca atat pentru a atinge obiectivul explicit al comunicarii, cat si pentru a evita anumite elemente care ii creeaza probleme. Constient sau nu, el va opera o filtrare, o selectie a informatiei de transmis. Mesajul nu este elaborat asadar numai in functie de elementele a caror transmitere este pertinenta, ci si in raport cu problemele emitatorului insusi.

Dubla actiune a fortelor pozitive si negative corespunde celei a dorintelor si rezistentelor; aceasta face ca orice comunicare sa porneasca de la sau sa ajunga la un sistem de control, la unul de transformare, de filtrare sau de selectie a informatiei care poate fi, de buna seama, deliberat, dar care este de fapt inconstient in majoritatea cazurilor. Dintre aceste procese care isi fac simtita prezenta in cadrul comunicarii, vom prezenta doua, care ne par a fi cele mai frecvente si mai pregnante. Este vorba despre mecanismele proiective si despre mecanismele de aparare.

Mecanismele proiective. Fenomenele de proiectie se prezinta sub doua aspecte principale in cadrul comunicarii, putand consta in:

a asimila gandirea celuilalt, adica a pune pe seama acestuia propriile sentimente, a crede ca el functioneaza ca tine. Aceasta asimilare a celuilalt este una dintre cauzele esentiale ale lipsei de comunicare, intrucat ea implica ignorarea diferentei, a specificitatii interlocutorului, impiedicand astfel luarea in considerare a caracteristicilor acestuia, fie ele de natura cognitiva sau afectiva;

a atribui celorlalti o serie de atitudini menite sa justifice sentiimentele si comportamentul subiectului fata de acestia. Spre exemplu, a le atribui o agresivitate inexistenta in fapt, care nu este decit propria ta agresivitate proiectata si care iti permite sa-ti justifici atitudinea negativa sau refuzul de a comunica.

Mecanismele de aparare. Daca intr-o situatie de comunicare o informatie receptata (sau care trebuie transmisa) ameninta sa perturbe echilibrul intern al individului, vom asista la aparitia unor mecanisme care urmaresc mentinerea sau restabilirea echilibrului. In acest caz, individul va organiza informatia, mesajul, in asa fel incat sa corespunda structurii anterioare atitudinilor sale. Altfel spus, orice informatie care nu corespunde propriului sistem de valori, de norme si de relatii acceptate, amenintand astfel sistemul de atitudini si conceptia despre lume a individului, va declansa aproape automat un mecanism de aparare. Acest mecanism are drept scop protejarea sistemului personal sau ideologic de functionare, lucru care poate fi observat in cele mai curente forme ale situatiei de comunicare (in numar de patru) :

Scotomizarea. Este un proces constand in eliminarea unei informatii incomode, care nu mai este perceputa deloc. Comportament cunoscut si spectaculos: ti se spune ceva care te deranjeaza si ca atare nu auzi, pur si simplu nu auzi, si aceasta intr-un mod cu totul inconstient. Scotomizarea este echivalentul aplicarii unui filtru selectiv, care nu permite decat trecerea informatiilor convenabile, neutre sau inofensive.

Memorizarea selectiva. Alt mecanism bine cunoscut, constand in uitarea informatiei problematice de indata ce este receptata, proces care corespunde raspanditei expresii 'Iti intra pe o ureche si iti iese pe cealalta'. De la psihanalisti la psihologii cognitivisti, toti specialistii sunt de acord cel putin asupra unui aspect: mecaanismele memoriei nu corespund unor procese simple, ci sunt determinate in acelasi timp de factori cognitivi, de factori afectivi si de factori sociali si ideologici. Memoram mai bine sau mai putin bine, unele elemente mai degraba decat altele, in functie de starea noastra afectiva, de modul de functionare cognitiva, de sistemul de credinte si de norme la care ne raportam.

Interpretarea defensiva. Este un mecanism care consta in a conferi unei informatii o semnificatie diferita de cea reala, dar conforma cu ceea ce am dori sa reprezinte. In acest caz, informatia poate fi receptata si memorata corect, dar este transformata intr-un sens conform cu expectantele sau cu sistemul de atitudini ale subiectului.

Negarea autoritatii sursei. Daca informatia ridica unele probleme, individul are tendinta sa o devalorizeze, punand la indoiala autoritatea, competenta si buna-credinta ale celui ce se afla la originea acesteia. Informatia astfel devalorizata isi pierde statutul de informatie, putand fi neglijata sau eliminata.

1.2. Variabilele cognitive

Daca - asa cum am vazut mai sus - actorii comunicarii sunt puternic influentati de personalitatea si de afectele lor, ei sunt determinati in egala masura de modul lor de functionare cognitiva.

In primul rand, sistemul lor cognitiv, cu alte cuvinte organizarea functionarii lor mentale si intelectuale. Orice individ este determinat de propriul sistem cognitiv, in fapt de un anumit mod de reflectie, de organizare si de prelucrare a informatiei, a carui origine trebuie cautata in tipul de formatie pe care a primit-o. Aceasta functionare cognitiva este deopotriva individuala si sociala. Intr-adevar, de aproximativ 20 de ani, cercetarile asupra cognitiei sociale au reusit sa demonstreze ca functionarea cognitiva depinde in mare masura de contextul in care se desfasoara (cf Beauvois si Deschamps, 1990) si ca prelucrarea unei informatii de natura sociala se bazeaza pe reguli specifice (prezenta unor bias-uri cognitive, a unor procese de categorizare sociala, atribuirea unei cauzalitati etc.). In comunicare, sistemul cognitiv al locutorilor isi va pune amprenta asupra limbajului utilizat, care nu este altceva decat codul comunicarii. In egala masura, el va determina organizarea logica si intepretarea mesajelor. Prin urmare, pentru a asigura eficienta comunicarii, modul de functionare cognitiva trebuie sa fie pe cat posibil unul comun. Cat despre elaborarea unui mesaj, evident ca aceasta trebuie sa porneasca de la luarea in considerare a sistemului cognitiv al 'tintei'.

In al doilea rind, sistemul lor de reprezentare. Numim reprezentare ansamblul organizat de informatii, credinte, atitudini si opinii pe care un individ (sau un grup) le elaboreaza in legatura cu un anumit obiect. 'Reprezentarea este produsul si procesul unei activitati mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care se confrunta si ii atribuie acestuia o semnificatie specifica. ' De aici rezulta ca in activitatile umane nu exista realitate obiectiva. Orice realitate este reprezentata, adica apropriata, reconstruita in sistemul cognitiv. Individul - si, de altfel, si grupurile - nu reactioneaza la realitate asa cum este ea, ci asa cum si-o reprezinta. Notiunea de reprezentare sociala introdusa de S. Moscovici in 1961 este o notiune - cheie in analiza interactiunii si deci a comunicarii. Intr-adevar, reprezentarea va juca un rol de filtru interpretativ, cu alte cuvinte individul va interpreta, va decoda situatia si comportamentul partenerului in functie de modul in care isi reprezinta el situatia. De altfel, reprezentarea situatiei determina sistemul de expectante si de anticipari care vizeaza, de exemplu, comportamentul celuilalt, continutul mesajului sau etc. Existenta acestor reprezentari face ca nici un individ sa nu abordeze situatia de comunicare intr-un mod neutru; el dispune a priori de o imagine a situatiei asa cum ar trebui ea sa fie si astfel, de multe ori chiar inainte de inceputul interactiunii, aceasta este deja determinata, predeterminata de sistemul de reprezentare. Intr-un fel, putem spune ca totul este dinainte hotarit. Caci foarte adesea reprezentarile sunt cele care determina comportamentele sau orienteaza practicile sociale (cf. Abric, 1994).

In situatia de comunicare, trei elemente ale reprezentarii situatiei vor juca un rol esential: sinele, celalalt si sarcina de indeplinit.

Reprezentarea de sine. Se bazeaza pe doua componente: Eul intim si Eul public.

Numim Eu intim imaginea pe care individul si-o face despre sine, despre fortele si slabiciunile sale, despre adevarata sa competenta, despre caracteristicile personale. Acest Eu intim este cel mai adesea unul privat, necunoscut de ceilalti si neexprimat. Totusi, el este fundaamental in determinarea comportamentului individului. In functie de modul in care se percepe pe sine - ca fiind puternic sau slab -, acesta va adopta un anumit comportament si va institui cu ceilalti relatii cu totul diferite.

Celalalt aspect al reprezentarii de sine il constituie Eul public, eul declarat, cu alte cuvinte imaginea de sine pe care o oferim celorlalti si care poate fi radical diferita de imaginea intima. Si in aceasta privinta, comportamentul va fi dictat de imaginea de sine pe care dorim sa o prezentam celorlalti.

Am putea rezuma efectele celor doua componente ale reprezentarii de sine spunand ca, in orice situatie de interactiune, individul se va comporta si va reactiona in functie de ceea ce crede ca este si de ceea ce vrea sa para. Sa notam ca imaginea de sine va interveni si in situatia de comunicare: in comportamentul adoptat fata de celalalt, in tipul de limbaj utilizat in relatia cu acesta, in alegerea canalului de comunicare sau in finalitatea atribuita situatiei.

Reprezentarea despre celalalt. Este imaginea partenerului de comunicare, constand de fapt in imaginea caracteristicilor psihologice (personalitate), cognitive (competenta) si sociale (statut) ale acestuia. Reprezentarea despre celalalt va interveni, la randul ei, in natura relatiilor, in suporturile utilizate, precum si in finalitatea perceputa a situatiei de comunicare.

Reprezentarea despre sarcina sau despre context. In functie de imaginea pe care o are despre sarcina de indeplinit, individul va adopta - constient sau nu - un anumit tip de demers cognitiv, altfel spus un anumit mod de rationament, si va estima care dintre codurile si canalele de comunicare sunt cele mai potrivite actului comunicarii. Tot astfel, daca dorim sa intelegem natura reactiilor si a interactiunilor ce se stabilesc intre actorii comunicarii, va trebui sa analizam semnificatia pe care o atribuie acestia contextului in care are loc comunicarea.

Cunoasterea reprezentarilor de care uzeaza actorii comunicarii este asadar un element indispensabil pentru intelegerea actului de comunicare si pentru ameliorarea acestuia, stiut fiind ca impartasirea acelorasi reprezentari sociale este una dintre premisele stabilirii unei comunicari sociale efective.

1. Variabilele sociale

Rolurile si statutul social. Statutul social este determinat de locul pe care il ocupa un individ intr-un anumit sistem social: la un moment dat, reprezentand prin urmare o pozitie sociala reperabila in mod obiectiv. Statutul social se prezinta ca un element central al unui sistem ierarhizat, fiind unul dintre constituentele identitatii sociale si ale imaginii de sine. Insa acest statut se asociaza cu o situatie sociala data, putand varia asadar de la un moment la altul si de la o situatie la alta. In plus, orice individ va evolua in situatii in care statutul sau social va fi diferit.

In functie de statutul sau, individul va fi nevoit sa indeplineasca un anumit numar de roluri sociale: el va adopta acele comportamente si atitudini care i se vor parea conforme cu statutul pe care il are, mai exact comportamentele la care se asteapta ceilalti, pornind de la statutul sau. In acest context apare o alta situatie de predeterminare a comunicarii: statutul locutorilor determina expectantele reciproce in privinta rolurilor. Astfel, in interactiune pot aparea doua tipuri de perturbari:

- conflictul de roluri, atunci cand un anumit individ adopta un comportament diferit de cel la care ne-am astepta conform statutului sau;

- rigiditatea rolurilor, daca, intr-o situatie sociala noua, individul pastreaza un rol corespunzator altei situatii (spre exemplu, un patron care si in timpul liber continua sa joace rolul de patron).

Prejudecati si stereotipuri. Orice individ functioneaza, constient sau nu, conform unui anumit numar de prejudecati si stereotipuri sociale, care faciliteaza sau perturba comunicarea. Toate aceste judecati prestabilite se afla in legatura cu istoria grupului de apartenenta al subiectului, precum si cu o serie de alti factori: astfel, prejudecatile sociale cu privire la o minoritate etnica apar sau capata o amploare considerabila in situatii de criza sociala sau economica.

Rolul prejudecatilor si stereotipurilor in comunicare este unul determinant, dat fiind faptul ca ele reprezinta unele dintre componentele reprezentarii despre celalalt si, in consecinta, ale semnificatiei atribuite situatiei. Functia lor este aceea de a anticipa comportamentul si reactiile partenerului, dar si de a predetermina si de a canaliza comunicarea.

Influenta stereotipurilor a fost pusa in evidenta printr-o cercetare foarte valoroasa. intreprinsa in 1950 de catre Razran (Statele Unite). Experimentatorul supune atentiei subiectilor un ansamblu de 30 de fotografii tip act de identitate, reprezentand figuri umane simpatice si 'neutre din punct de vedere etnic'. Sarcina consta in formularea unor judecati cu privire la fiecare fotografie in parte, pe baza a sase caracteristici: simpatie, frumusete, inteligenta, forta de caracter, ambitie si buna dispozitie. Doua luni mai tarziu, li se cere subiectilor sa emita o noua judecata, pornind de la aceleasi criterii si pe marrginea acelorasi fotografii, cu singura diferenta ca, de data aceasta, respectivelor fotografii li se ataseaza un nume si un prenume: evreiesti, italienesti, irlandeze sau tipic americane. In privinta fotografiilor insotite de nume americane, judecatile sunt foarte stabile de la o faza a cercetarii la alta. Dimpotriva, in cazul celorlalte fotografii se observa schimbari substantiale. Astfel, judecatile cu privire la fotografiile 'de evrei' din aceasta a doua etapa difera in mod semnificativ de cele emise in prima etapa, prin aceea ca ele califica respectivii oameni ca fiind 'mai inteligenti', 'mai ambitiosi', 'mai putin simpatici' si avand 'un caracter mai slab'. Exemplul citat ilustreaza cat se poate de convingator 1. ca indivizii nu reactioneaza la persoana ca atare (fotografiile sunt aceleasi), ci la o persoana pe care si-o reprezinta ei in functie de stereotipurile la care se raporteaza in mod inconstient si 2. ca prejudecatile joaca fara indoiala un rol esential in natura relatiei pe care individul o va stabili cu interlocutorul sau.

Iata deci - prezentati succint - cativa dintre factorii care exercita o influenta decisiva asupra actorilor comunicarii. Dupa cat se vede, suntem departe de 'emitatorii-receptori acorporali' din modelul lui Shannon. Numeroase influente, fie ele de origine psihologica, cognitiva sau sociala, vizibile sau mascate, transforma situatia de comunicare intr-o realitate deosebit de complexa si puternic predeterminata.

2. Factorii care influenteaza codul si canalul de comunicare

2.1. Variabilele psihice sau obiective

Calitatea unui act de comunicare depinde in mare masura de calitatea si pertinenta codului utilizat, care va fi cu atat mai eficient cu cat va fi mai adaptat la natura informatiei vehiculate, la finalitatea situatiei si la caracteristicile actorilor implicati. Se poate spune ca pentru orice comunicare exista un cod optim - acela care permite cea mai huna intelegere a mesajului transmis. Apoi, codul trebuie elaborat intotdeauna in functie de receptor. Intr-o situatie de comunicare vizand transmiterea sau schimbul de informatii, codul utilizat va fi cu atat mai performant cu cat va fi mai putin ambiguu. Polisemia si ambiguitatea codului sunt intotdeauna sursele unor dificultati de comunicare. De altfel, se pare ca adaptarea limbajului la interlocutor este un comportament spontan, care apare la cea mai frageda virsta. Astfel, Masur (1978) a demonstrat ca, atunci cand sunt pusi in fata unor parteneri de dialog de varsta mai mica (doi ani), copiii de patru ani isi modifica si isi adapteaza modul de exprimare.

Adaptarea spontana a limbajului nu tine exclusiv de diferentele de virsta. Siegel (1963) arata ca, in comunicarea cu persoane cu handicap mental, atat parintii, cat si majoritatea adultilor utilizeaza in mod spontan un sistem lingvistic mai putin elaborat, frazele enuntate, de exemplu, fiind cu atat mai concise si mai simple cu cat handicapul interlocutorului este mai important.

2.2. Variabilele psihologice si psihosemantice

Efectul de halo. Este efectul creat de rezonanta simbolica pe care o poate avea un anumit cuvant pentru actorii comunicarii. Un cuvant, o idee sau un mesaj declanseaza un intreg sir de asociatii individuale sau personale care, in unele cazuri, pot bloca orice act de comuunicare: este vorba despre ceea ce numim in general 'cuvinte-soc', care sunt extrem de dificil de controlat avand in vedere faptul ca de multe ori se leaga de istoria proprie a individului receptor.

Insa efectul de halo functioneaza in egala masura din punct de vedere social si colectiv. Utilizarea in comunicare a unui termen dezvaluie adesea pozitiile ideologice ale emitatorului si relatiile pe care acesta le intretine cu obiectul mesajului. Exemplul cel mai cunoscut si totodata cel mai simplu al fenomenului descris il repreezinta cuvantul folosit pentru a desemna politia. Emitatorul poate vorbi despre 'curcani', 'forte de ordine' sau despre 'aparatorii linistii noastre', exprimand, dincolo de indicarea unui obiect, relatia sa cu acel obiect. Reluand expresia lui Hayakawa, se poate spune ca exista 'cuvinte tunatoare' si 'cuvinte sopotitoare'.

Ponderea cuvintelor. Ponderea trasaturilor unui mesaj este diferita, intre elementele sale stabilindu-se o anumita ierarhie; astfel, unele joaca un rol central in intelegerea actului de comunicare sau in interpretarea acestuia. Prin experimentul sau din 1946, Asch a pus in evidenta cu claritate aceasta caracteristica a mesajelor. Experimentul consta in prezentarea unei liste de adjective asociate unui personaj, rolul subiectilor fiind acela de a descrie si de a califica personajul in chestiune.

Lista propusa primei jumatati a grupului experimental cuprinde urmatoarele adjective: inteligent, competent, harnic, afectuos, hotarat, practic si prudent. Celorlalti subiecti li se prezinta aceeasi lista, cu o singura diferenta: termenul afectuos a fost inlocuit cu termenul distant. Aceasta singura schimbare, constata Asch, antreneaza judecati radical diferite. Astfel, daca este caracterizat ca fiind afectuos, personajul este descris 'generos, plin de umor, sociabil si popular'. Este insa suficient sa i se ataseze termenul distant ca el sa devina 'arivist, meschin, snob si antipatic'. Asemenea diferente notabile se inregistreaza exclusiv prin substituirea afectuos - distant, variatia celorlalti termeni antrenand doar in mica masura - sau oricum mult mai putine - judecati contrastante. Termenul afectuos este asadar unul central, jucand un rol esential in formarea impresiei. Pozitia centrala a unui cuvant, locul sau in cadrul ierarhiei, depinde de context si in special de finalitatea situatiei. Completandu-si observatiile, Asch demonstreaza ca, atunci cand lista de adjective cuprinde simultan un element central si opusul sau, in formarea impresiei este valorizat intotdeauna aspectul negativ.

Pozitia centrala a unui termen este determinata de natura si importanta informatiei pe care acesta o vehiculeaza. Astfel, ponderea In cadrul judecatii a adjectivelor care exprima o abatere de la norma sociala (cum ar fi necinstit) este cu mult mai considerabila decat a celor mai neutre sau mai putin marcate de o referinta la relatii sociale (de exemplu inteligent).

Ordinea cuvintelor. Tot astfel, ordinea cuvintelor poate juca un rol decisiv in atribuirea unei semnificatii. S-a observat ca primele cuvinte sunt mai valorizate in raport cu cele care le succeda, fenomen explicabil prin efectul de primaritate. Primele cuvinte sunt esentiale intrucat introduc, deci determina o expectanta, o anticipare a continuarii mesajului, fapt semnalat deja de Aristotel. La fel de importante sunt si primele momente ale unei intalniri, asa cum subliniaza Lewis: 'Controlati fiecare secunda a unei prime intalniri. Nu porniti de la premisa ca o proasta impresie poate fi corectata cu usurinta. Reasezarea lucrurilor pe fagasul normal este o intreprindere mult mai dificila decat punerea lor in ordine in momentul initial'.

Daca primele cuvinte sunt favorizate, la fel se intampla si cu ultimele, al caror loc in mesaj le privilegiaza in cadrul procesului de memorare, si ne referim aici la efectele pe termen mai lung ale comunicarii: acesta este efectul de recenta. Cele doua efecte (de primaritate si de recenta) explica de ce atitia oameni politici - sau oratorii in general - tin sa ia cuvantul primii sau ultimii in dezbaterile la care participa.

Mai putin cunoscute si mai subtile, efectele de ordine studiate de Rommetweit (1971) vizeaza locul ocupat in cadrul unui mesaj de un substantiv in raport cu o serie de adjective.

Cand substantivul este plasat inaintea unei serii de adjective, este favorizata memorarea intregii liste, privilegiate fiind adjectivele cele mai apropiate de substantiv, mai exact primele elemente ale mesaajului. Daca asezam substantivul la sfarsitul mesajului, obtinem efeectul invers. Primele adjective sunt in acest caz neglijate, iar ultimele (adica tot cele care sunt mai apropiate de substantiv), supravalorizate. In concluzie, anumite elemente - in cazul de fata numele sau substantivul - joaca un rol central in interpretarea mesajului, precum si in stabilirea ponderii altor elemente.

2. Alegerea canalului de comunicare

Din perspectiva psihologiei sociale, canalul de comunicare nu se limiteaza la suporturile utilizate sau la mijloacele la care se recurge pentru conducerea mesajului spre interlocutor (de pilda vocea, scrisul sau gestul), ci se refera in egala masura la conditiile fizice in care se desfasoara schimburile intre actorii comunicarii, la pozitia lor in spatiu, la locul intalnirii etc.

Chiar fara a recurge la verificarile experimentale realizate pe aceasta tema, experienta noastra cotidiana ne invata, de exemplu, ca exista doua tipuri de dispunere spatiala care favorizeaza comunicarea: fata in fata si alaturi. Si mai interesant este faptul ca, la randul lor, variantele de organizare spatiala mentionate influenteaza tipul de discurs ale locutorilor, asa cum arata Abravanel si Ackerman (1973): ,,Atunci cand se utilizeaza un canal de comunicare putin familiar sau foarte limitativ, limbajul oral are tendinta de a se apropia de limbajul scris. Organizarea discursului este in acest caz mai structurata, judecatile sunt mai consistente, iar atentia pe care locutorul o acorda eficientei mesajelor este sporita, spre deosebire de discursul oral uzual, relativ mai redundant, mai putin elaborat din punct de vedere formal si cuprinzand, proportional, mai multe verbe decat substantive (ceea ce dezvaluie orientarea limbajului mai curand spre activ decat spre descriptiv), elemente la care se adauga o proportie mai ridicata a emisiei lingvistice.

Alegerea canalului are un efect nemijlocit asupra naturii exprimarii si, in egala masura, vehiculeaza o semnificatie sociala, fiind expresia unei intentionalitati: alegand, spre exemplu, canalul scris, locutorul marcheaza deopotriva obiectivul pe care si-l propune (de pilda inregistrarea mesajului), viziunea asupra sarcinii (scrisul este mai potrivit pentru respectivul tip de informatie) si tipul de relatie pe care intentioneaza sa o stabileasca cu interlocutorul (in cazul de fata, o eventuala dorinta de a marca distanta, ierarhia sau hotararea de a ramane in limitele unei relatii formale). Canalele de comunicare sunt intotdeauna puternic conotate de dimensiunea sociala a situatiei.

2.4. Rolul actorilor

In majoritatea situatiilor de comunicare, locutorul dispune de o marja de manevra, de o libertate destul de importanta. Astfel, el este in masura sa aleaga limbajul, cuvintele utilizate, sa le inlantuiasca in ordinea dorita, sa le transmita printr-un anumit canal etc. Prin urmare, emitatorul este, asa cum remarca Blakar (1979), 'un creator' care, prin mesajul sau, furnizeaza un intreg ansamblu de informatii - semne cu privire la propria persoana, la viziunea sa asupra obiectului comunicarii sau la situatia sociala pe care o doreste sau o percepe - care vor fi percepute, interpretate si evaluate de catre interlocutor, determinand reactiile, angajamentul, receptivitatea sau blocarea acestuia. Comunicarea nu se reduce asadar la schimburile dintre actori, fiind structuranta sub aspect social, in limitele constrangerilor situationale (constrangeri ale codului lingvistic, constrangeri ale sarcinii si constrangeri legate de normele sociale si de statute); in acest sens, ea reprezinta, asa cum semnalam la inceput, un schimb de semnificatii intr-un ansamblu de tranzactii.

In ceea ce priveste codul si canalele, cititorul a putut constata ca, in analiza comunicarii am vizat exclusiv aspectul verbal. Oricine stie ca, alaturi de comunicarea de tip verbal sau impreuna cu aceasta, se realizeaza un ansamblu de comunicari nonverbale, determinate de un limbaj si de un cod nonverbal strict circumscrise cultural.

Factorii de context si de mediu

1. Rolul contextului material si temporal

Dupa cum am vazut mai sus, dispunerea spatiala a locutorilor joaca un rol esential in natura interactiunilor, determinand alegerea unui tip de limbaj, precum si interpretarea finalitatii situatiei. Acest rezulltat poate fi generalizat la ansamblul organizarii spatiale. Amenajarea materiala a spatiului este puternic socializata. Simpla dispunere a meselor intr-o sala de conferinte este expresia unei intentionalitati : dialog si interactiune in cazul unui spatiu deschis si circular, monolog si absenta interactiunii pentru un spatiu inchis, ordonat si ierarhizat ca o sala de clasa sau ca un amfiteatru.

Locul ales pentru a comunica, la care se adauga momentul dialogului si utilizarea/neutilizarea unor elemente materiale marcate social (fotolii, birouri etc.) sunt tot atatea aspecte care influenteaza direct natura si calitatea interactiunii actorilor.

2. Rolul contextului social

Nu vom mai insista asupra importantei naturii si a repartitiei statutelor si rolurilor sociale in cadrul comunicarii si vom ilustra rolul contextului social printr-un alt factor. Este vorba despre efectul numit in psihologia sociala coactiune - pe care-l are asupra comportamentului prezenta unui public sau a unor observatori. Numeroase cercetari au aratat ca prezenta unui public (pasiv) actioneaza in mod nemijlocit asupra motivatiei, asupra demersului cognitiv si asupra performantei subiectilor care efectueaza diferite tipuri de sarcini (ef. Zajonc, 1967). Mai exact:

Coactiunea, ca prezenta a unui public, contribuie la cresterea nivelului general al motivatiei si al performantei, in schimb inhiba invatarea. De altfel, coactiunea atrage dupa sine un plus de moderare si o mai mare uniformitate a judecatilor emise, intervenind asadar pozitiv atunci cand subiectii efectueaza sarcini bine cunoscute. Dimpotriva, ea are un rol negativ in cazul abordarii unor probleme complexe, care presupun o invatare prealabila. Aceste rezultate ne dezvaluie avantajele pe care le putem avea exploatand valentele coactiunii in gestionarea comunicarii. Natura comunicarii - fie ea privata sau publica, cu sau fara martori - este direct influentata de contextul social in care se desfasoara interactiunea, fara sa putem insa aplica o regula unica: unul si acelasi context social va juca un rol diferit, in functie de natura, complexitatea si finalitatea interactiunii.

Rolul contextului cultural si ideologic

Practicarea comunicarii si decodarea semnificatiei unor indicatori verbali sau nonverbali sint direct determinate de contextul cultural, care poate fi inteles aici atit in sens strict, cit si in sens larg.

In sens strict: microcultura unei organizatii, a unei institutii, a unui grup social dat determina moduri de comunicare si un sistem de interactiuni care poate fi in totalitate specific, altfel spus care poate fi inteles si aplicat exclusiv in acest context limitat. In sens larg, fiecare dintre noi stie din propria experienta ca tentativa de a comunica cu interlocutori apartinind altei culturi - in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise poate fi un demers de o dificultate extrema. Dumas (dupa Stoetzel, 1963) a ilustrat aceasta stare de fapt inca din 1906, in analiza sa dedicata semnificatiei culturale a surisului. Daca ip contextul nostru cultural surisul este expresia unei atitudini de ascultare si de relaationare pozitiva, cu totul altfel stau lucrqrile in alte culturi: la cafrii din Borneo, de exemplu, surisul exprima dispretul, iar la japonezi, incurcatura.

4. Comunicare bilaterala si feedback

La capatul acestei analize, comunicarea ne apare ca un sistem complex, marcat de un ansamblu de factori materiali, psihologici, cognitivi si sociali. Cauzele dificultatilor si perturbarilor care apar in comunicare sunt numeroase si importante, prin urmare este obligatoriu ca in cadrul respectivului sistem sa existe posibilitati de reglare, de adaptare si de transformare. Indiferent de optiunea teoretica la care ne-am opri, concluzia este aceeasi: pentru a fi eficienta, comunicarea trebuie sa functioneze ca un sistem circular si sa se autoregleze. Elementul central al acestei reglari este reprezentat de feedback, care ii permite receptorului sa-si emita reactiile.

O comunicare corecta presupune o flexibilitate a rolurilor, o interactiune, si nu o transmitere. Orice comunicare trebuie sa se analizeze, sa se organizeze si sa se realizeze ca o interactiune, orice comunicare trebuie sa fie bilaterala. Fie ca este vorba despre transmiterea unor ordine, consemne sau informatii ori despre niste schimburi socioafective, retroactiunea reciproca permite atingerea obiectivelor intr-un mod optim. Retroactiunea, feedback-ul, corespunde urmatoaarelor patru functii :

functia de control al intelegerii, al receptarii in bune conditii a mesajelor;

functia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultatile intampinate sau la alte evenimente care presupun o modificare a continutului sau a formei;

functia de reglare sociala prin flexibilitatea rolurilor si a functiilor indeplinite de diferiti actori, in masura sa faciliteze intelegerea punctului de vedere al celuilalt si sa favorizeze invatarea sociala;

in sfarsit, functia socioafectiva: existenta feedback-ului sporeste 'siguranta interna' a actorilor, reduce aprehensiunea si mareste satisfactia.

Ramane insa o problema nerezolvata: cea a naturii feedback-ului, ca intoarcere a comunicarii spre celalalt. Care este feedback-ul optim pentru o comunicare autentica?

Bibliografie

1. Abric, J.C., 2002, Psihologia comunicarii. Teorii si metode, Iasi, Editura Polirom, pp. 13-32.