Modernitate si postmodernitate culturala

Modernitate si postmodernitate culturala

Epoca noastra se defineste esentialmente ca spatiu istoric traversat de mutatii profunde, marcat de moartea si nasterea simultana de structuri ontice si axiologice, punctata de crize si revolutii in cele mai diferite domenii ale existentei si ale reflectiei teoretice.

Dar nicaieri poate, aceste trasaturi nu se resimt mai acut, nu-si revendica efecte mai spectaculoase ca in orizontul culturii. Mai mult ca oricand, cultura devine astazi un spatiu de rezonanta al schimbarii la toate nivelurile sistemului social. Aceasta particularitate se intemeiaza pe determinatia sa de sistem metabolic care penetreaza edificiul social, infuzandu-1 pana in cele mai intime structuri si resorturi ale sale. indeosebi prin subsistemul sau stiintific, cultura trimite impulsii in intregul spatiu existential, captand printr-un sistem "radar" sui-generis ecoul reactiilor consumate.

Astfel, cultura infatiseaza in prezent un nou statut existential, legitimat de noi interactiuni si determinari intre diferitele sale componente, de noi mecanisme de dezvoltare, de proportii si accente schimbate intre functiile si sensurile sale.

Una dintre cele mai semnificative particularitati ale culturii contemporane, pare a fi transcenderea orizontului sau traditional limitat si irumperea in centrul vietii sociale ca urmare a revolutiei stiintifice, tehnice si informationale, precum si dobandirea constiintei de sine ca sistem cu posibila actiune antientropica la nivelul componentelor sistemului social si al celui natural.

Constiinta de sine a culturii contemporane evolueaza in directia unei constiinte critice care implica ideea unei disolutii si reconstructii necesare in orizontul valorilor, intemeiata pe repudierea unei traditii rezistente la schimbare, o constiinta critica care isi asuma tot mai mult ideea de pluralism cultural in sens de pluralism valoric, de relativitate si specificitate a valorilor in spatii geografice si nationale diferite, dar care promoveaza totodata, aspiratia la unitatea umanista a culturii atat la nivel regional cat si planetar, la redobandirea sensului sau originar, de orizont permanent deschis al libertatii umane. "Nu este deloc cert faptul ca arta ar mai fi posibila, si ca, dupa totala ei emancipare, nu si-a subminat si pierdut propriile premize. Problema ce se pune se refera la statutul ei de altadata. Operele de arta se detaseaza de lumea empirica si produc o alta, opusa ei, de o esenta proprie, ca si cum ar fi. Dar in acest chip ele tind a priori, oricat tragism ar infatisa, catre afirmativitate"[1].

Departe de a se defini ca o arta ce evolueaza sub semnul unitatii si al continuitatii, arta secolului nostru se resimte de fenomene ce acuza diversitatea si tranzienta, ritmul accelerat al schimbarii determinand mutatii culturale care se produc la interval de decenii si, din aceasta cauza, greu sesizabile in esenta si discontinuitatea lor. In acest context am putea vorbi chiar de o fractura din punct de vedere estetic. Secolul al XX-lea are privilegiul de a-si revendica doua mari proiecte culturale legate de era industriala in diferite faze ale evolutiei sale: cel al modernitatii si cel postmodern.

In cadrul prezent, incercam sa decelam, fara veleitati exhaustive, determinatii le culturii acestui secol care pot atesta apartenenta sa (sau doar a unora dintre componentele sale), fie la modernitate, fie la postmodernitate, ne propunem sa luam in discutie, totodata, indeosebi legitimitatea teoretica a celei din urma, atat de viu disputata in ultimele decenii.

O asemenea evaluare contine eroarea neintelegerii faptului ca pentru fiecare comunitate umana progresul reprezinta raspunsul original dat necesitatilor reclamate de realitatea respectiva in acord cu matricea culturala nationala, cu valorile proprii comunitatii respective, cu traditiile progresiste ale culturii originale.

Detasandu-se critic de ideea discriminarii intre culturi pe criteriile amintite, Guy Kouassignan, profesor si jurist de origine africana apreciaza: "Falsa dihotomie care implica judecati de valoare. Caci o cultura nu este traditionala decat prin referinta la o alta cultura pe drumul modernitatii care, astazi, este de asemenea cel al progresului tehnic. Aceasta judecata de valoare este transmisa de cultura dominanta culturilor dominate, confruntate astfel cu o dilema: sa respinga traditia considerata ca ostila progresului sau sa se retraga in traditie.,,[2] In acelasi mod, considera autorul citat, traditia constituie un veritabil paradox. Deoarece, pe de-o parte culturile care se afirma ca moderne se revendica de la traditie, considerand-o ca punct de plecare a dinamicii lor interne, pe de alta parte, ele socotesc traditia ca element al distingerii lor in raport cu culturile "traditionale." Acestea din urma sunt chemate sa se remodeleze dupa primele intr-un proces de uniformizare a lumii, care ignora faptul ca, in fond, toate culturile sunt traditionale pentru ca evolutia nu este de conceput decat plecand de la un ansamblu de experiente istorice, care constituie o traditie.

Observand ca astazi universalismul fondat pe progresul tehnologic si al civilizatiei industriale intra intr-o perioada defensiva, filosoful si sociologul german Irving Fetscher pledeaza pentru acceptarea alteritatii, a recunoasterii si a altor culturi in afara celei occidentale, pentru abandonarea ideologiei unui universalism cosmopolit. "in spatele conceptului unei civilizatii mondiale, universale si non-ideologice, se ascunde ideea de dominatie a unei stiinte si a unei tehnologii "universale", cum ar fi cea care s-a dezvoltat in Europa, America si Japonia. Dar ideea ca aceasta tehnica ar trebui si ar putea domina evolutia umana este falsa."[3]

Impotriva discriminarii intre culturi (in ciuda afirmarii principiului modern al pluralismului) se pronunta, intre altii, sociologul francez Chombart de Lauwe, care isi sustine atitudinea pe temeiul rezultatelor unor cercetari comparative.

Culturile vechi, observa el, contin posibilitati de creatie pe care civilizatia industriala tinde sa le distruga, ori este important ca aceste culturi sa fíe pastrate nu ca un trecut depasit, in muzee, ci in vederea utilizarii fortelor susceptibile de a da creatiei un nou impuls, in perspectiva "aportului original posibil in construirea unei lumi noi."[4]

Realizarea unui veritabil dialog intercultural contemporan intre occident si spatiul extraoccidental, promovarea unui autentic pluralism presupune cu necesitate cunoasterea reciproca a culturilor, abandonarea in aceeasi masura a complexelor de superioritate sau inferioritate care le marcheaza, o atitudine mutual toleranta izvorata din respect si nu din constiinta unor false concesii. Pentru un asemenea dialog a militat cu argumentele izvorate din cunoasterea profunda a culturilor neoccidentale, traditionale, marele istoric al religiilor si marele umanist care a fost Mircea Eliade. Confruntarea cu "ceilalti" il ajuta pe omul occidental la o mai buna cunoastere de sine. In acest sens, Mircea Eliade considera ca efortul intreprins pentru intelegerea corecta a modurilor de gandire sine traditiei rationaliste occidentale, se exprima printr-o imbogatire considerabila a constiintei si poate duce la o reinnoire a problematicii si orizontului gandirii filosofice, intocmai cum, descoperirea artelor primitive a deschis perspective noi artei europene la inceputul secolului.

Una dintre cele mai controversate conceptii cu privire la rationalitatea stiintifica si tehnica este cea a determinismului tehnologic, potrivit caruia dezvoltarea sistemului social este determinata de logica progresului stiintifico-tehnic. Viziunea iui Herbert Marcuse este semnificativa in acest sens. in opozitie cu Max Weber, el afirma ca ratiunea tehnica se dezvaluie ca ratiune sociala si ca ratiune politica, fiind un concept istoric. Subliniind faptul ca anumite scopuri si interese ale dominatiei inaugurate de tehnica nu sunt impuse din afara acesteia, ci sunt cuprinse deja in constructia aparatului tehnic, tehnica fiind intotdeauna un proiect social-istoric, Marcuse conchide: "Conceptul de ratiune tehnica pare sa fie el insusi ideologic. Nu numai aplicarea ei, ci tehnica insasi este dominatie (asupra naturii si asupra omului), o dominatie metodica, stiintifica, calculata si calculatoare".[5] In lucrarea sa "Omul unidimensional", el considera apriori-ul tehnologic totodata si un apriori politic, in masura in care transformarea naturii este si o transformare a omului si in care creatiile omenesti provin dintr-un ansamblu social si se intorc la el. Considerata "ca atare" observa Marcuse, masinaria universului tehnologic este socotita indiferenta fata de scopurile politice, ea fiind apta fie de a revolutiona, fie de a frana o societate, dar in forma universala a productiei materiale, ea circumscrie o intreaga cultura.

Teza conform careia insasi stiinta si tehnica devin ideologice va determina si raspunsul original pe care filosoful il va da eliberarii de represiune.