Ce este comunicarea umana?

Comunicarea este cea care creeaza comuniunea si comunitatea, este cea care realizeaza intr‑o masura mai mare un sistem de relatii decat o cantitate de informatii.

Din punct de vedere al comunicarii in afaceri, in sens larg, comunicarea umana este un proces prin care un individ uman (comunicatorul) transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi umani (auditoriul). O alta definitie relevanta, in acelasi sens, este cea a lui Warren Weaver, conform careia 'comunicarea (umana) inseamna totalitatea proceselor prin care o minte poate sa o influenteze pe alta'.

Oamenii comunica prin stimuli care poarta mesaje. O data emis si receptionat, mesajul apartine deopotriva, in comun, celui care 'a dat' si celui care 'a primit'. Astfel, putem afirma despre comunicarea umana ca este un proces tranzactional, unul de predare‑primire, in care se schimba semnificatii, idei, dar si energii, emotii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie catre un grup restrans, fie catre publicul larg. Obiectivul comunicarii umane este acela de a‑l face pe interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr‑un fel anume. Scopul exista si atunci cand partenerii de comunicare nu‑l constientizeaza [stimulii asteapta un raspuns

Atunci cand vorbeste, scrie, gesticuleaza, canta, danseaza, munceste, se joaca, cand indica un obiect cu degetul, cand zambeste, se incrunta, cand se imbraca elegant sau raspandeste un anume miros, omul comunica, adica el comunica tot timpul, indiferent de timpul si spatiul in care se afla. De asemenea, indiferent daca vrea sau nu, omul comunica.

1 Principiile comunicarii

Specialistii in domeniu au formulat o serie de principii ale comunicarii, intre care cele mai importante sunt:

1) 'Comunicarea este inevitabila' sau 'Non‑comunicarea este imposibila'. In acest sens, orice comportament are valoare comunicativa, indiferent daca exista sau nu indicii, semne sau semnale; deoarece comunica si tacerea, nu doar vorbele.

2) 'Comunicarea se dezvolta pe doua planuri':

a) planul continutului ‑ ofera informatii

b) planul relatiei ‑ ofera informatii despre informatii. Aceasta inseamna de exemplu, ca, daca aceleasi cuvinte sunt rostite pe tonuri diferite, ele comunica lucruri diferite. [Adica nu numai ce spui ci si cum spui].

'Comunicarea este un proces continuu' ce nu poate fi abordat in termeni de cauza‑efect sau stimul‑raspuns. Acest lucru inseamna ca este inutil sa cautam o cauza unica pentru un act de comunicare 'punctual', pentru ca omul comunica in fiecare moment cu intreg trecutul sau si cu toate experientele acumulate, adica fiecare efect este si cauza, in acelasi timp.

4) 'Comunicarea se bazeaza atat pe informatie in forma digitala (procesata de sistemul nervos central), cat si pe informatia analogica (procesata de sistemul neurovegetativ)'. Informatia digitala este continuta de simboluri (cuvinte) iar informatia analogica este continuta de stimulii non‑verbali, la nivel hormonal.

5) 'Comunicarea este ireversibila'. Un act de comunicare odata petrecut, declanseaza transformari si mecanisme ce nu mai pot fi date inapoi. Mesajul, bun sau rau, odata emis si receptionat nu mai poate fi luat inapoi.

6) 'Comunicare implica raporturi de putere intre parteneri, iar tranzactiile (schimburile) care au loc intre ei pot fi simetrice sau complementare'.

Tranzactiile simetrice sunt relatii in care partenerii isi reflecta reciproc comportamentele, de pe pozitii de egalitate. Raspunsurile sunt de acelasi tip cu stimulii. Daca un partener este agresiv, celalalt va raspunde tot prin agresivitate. Deci, tranzactiile simetrice reprezinta relatii de egalitate. Ele fac posibile atat negocierea cat si conflictul pentru ca atunci cand un partener se infurie, se infurie si celalalt.

Tranzactiile complementare sunt relatii in care partenerii adopta comportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferita, statut social sau ierarhic diferit. Comportamentul unuia provoaca celuilalt un comportament complementar. Astfel, accentul se pune pe maximizarea diferentelor dintre parteneri. Ei tind sa ocupe pozitii cat mai diferite: cand unul domina, celalalt accepta sa fie dominat. In acest mod, relatiile devin mai stabile, dar acumuleaza tensiuni (sef‑subaltern; preot‑credincios; judecator‑inculpat; profesor‑elev).

7) 'Comunicarea implica procese de acomodare si ajustare a comportamentelor'. Acest principiu pleaca de la premisa ca oamenii sunt in mod inevitabil diferiti, ei percep diferit realitatea, avand interese si obiective diferite. Ajustarea propusa de aceasta asertiune se refera tocmai la nevoia partenerilor de a se armoniza si sincroniza unul cu celalalt. In negocieri, se adauga si nevoia de a armoniza opiniile si interesele, pentru a ajunge la acord.

2 Continutul comunicarii

Comunicarea umana se realizeaza cu un ansamblu complex de stimuli configurat, in linii mari, din trei mari categorii de limbaj:

a) limbajul verbal, adica graiul articulat si intelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor unei limbi;

b) limbajul paraverbal, adica intelesurile de dincolo de cuvinte, intregul bagaj de stimuli si semnale transmise prin tonul, volumul si ritmul vocii;

c) limbajul trupului, adica intregul complex de stimuli si semnale transmise prin postura, fizionomie, mimica, gestica, privire si distante.

In momentul in care comunicam cu cineva, cuvintele transporta idei, notiuni si concepte, iar tonul vocii si mesajele transmit atitudini, emotii si sentimente.

Cuvintele transfera continutul informational al mesajului de la un interlocutor la altul, iar tonul si trupul semnalizeaza si definesc relatia care ia nastere intre ei.

Relatia dintre partenerii de comunicare poate fi:

‑ pozitiva (acceptare, aprobare, simpatie, prietenie, supunere, admiratie);

‑ neutra (indiferenta);

‑ negativa (respingere, dezaprobare, disconfort, dominanta, dusmanie, dispret).

Putem afirma ca natura relatiei, ceea ce inseamna atitudinea si sentimentele semnalate prin limbajul non‑verbal si limbajul trupului, este cea care se rasfrange asupra cuvintelor si le confera adevaratul lor inteles.

In concluzie, spunem ca exista doua planuri pe care se realizeaza comunicarea umana, si anume:

A) planul continutului, adica limbajul verbal;

B) planul relatiei, adica limbajul non‑verbal.

Astfel, in planul continutului comunicarii umane, cuvintele transporta informatii, iar in planul relatiei stabilite prin comunicare, tonul si trupul ofera informatii despre informatii.

3 Nivelurile comunicarii umane

In functie de numarul participantilor si de natura relatiilor care se stabilesc intre ei, comunicarea umana se poate desfasura pe cinci niveluri relativ distincte, astfel:

1) comunicarea intrapersonala

2) comunicarea interpersonala

3) comunicarea intragrupala sau de grup

4) comunicarea publica

5) comunicarea de masa

1) Comunicarea intrapersonala ‑ cand o persoana isi asculta propria voce interioara, purtand un dialog cu sine. In acest fel ea se cunoaste si se judeca pe sine. Se intreaba si isi raspunde, reflecteaza, ia sau evalueaza decizii si uneori, repeta doar in gand mesajele destinate altora. Comunicarea cu sinele este necesara si importanta pentru echilibrul psihic si emotional.

2) Comunicarea interpersonala ‑ relatia 'fata in fata', de la 'om la om' sau 'intre patru ochi', aparand in dialogul exclusiv dintre doi interlocutori. Discursul fiecaruia este destinat in totalitate celuilalt.

Comunicarea interpersonala poate satisface nevoia de afectiune si de recunoastere a valorii personale, dar si nevoia de a controla, a domica si a impune altuia vointa proprie, de a‑l conduce sau macar de a‑l influenta fatis sau din umbra.

Comunicarea interpersonala ne ajuta sa‑i cunoastem pe semenii nostri si, prin ei, sa ne cunoastem pe noi insine, oglinditi in imaginea altora despre noi.

3) Comunicarea intragrupala sau de grup ‑ este vorba aici despre comunicarea intr‑un context situational intim, in cadrul echipei, in cadrul familiei largite, sau chiar intr‑un cerc restrans de persoane, constituit ad‑hoc si cu o misiune precisa. Comunicarea de grup asigura schimburile de idei si emotii in interiorul echipei, organizatiei restranse, in general in micile colectivitati umane de 9‑11 persoane. In cadrul acestora, individul isi petrece o mare parte din viata sa sociala si profesionala.

4) Comunicarea publica ‑ poate fi orice gen de cuvantare, expunere sau prezentare sustinuta de catre o persoana direct in prezenta unui auditoriu, mai mult sau mai putin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane. Aici intra conferinta, pledoaria avocatului, prelegerile si cursurile, prezentarea vanzarilor, comunicarile stiintifice, luarile de cuvant in sedinte, prezentarile de rapoarte si dari de seama, expunerea in fata unei comisii de examinare, alocutiunile la microfon in sali pline sau in piete publice, prezentarea spectacolelor etc.

Reusita sau esecul discursului public, depind de ambele capete ale relatiei de comunicare, adica atat de prezentator cat si de publicul sau. Auditoriul sau publicul, nu este pasiv, asa cum s‑ar putea crede la prima vedere. de foarte multe ori, el nici nu este omogen. In raport cu atitudinea sa fata de orator si discurs, publicul poate fi impartit in cel putin cinci categorii:

a) publicul ostil este acea parte a auditoriului care contesta discursul si se opune in mod activ sau pasiv prezentatorului;

b) publicul neutru este cel care nu are nimic pro si nimic contra, intelege punctul de vedere prezentat dar ramane dezinteresat, nemotivat, neimplicat si eventual motaie absent.

c) publicul indecis este care intelege discursul si prezentatorul, ar dori sa ia o atitudine, dar nu s‑a hotarat inca, daca va fi de sustinere sau de contestare.

d) publicul neinformateste cel care nu detine inca toate datele pe baza carora sa‑si formeze o opinie sau sa ia o atitudine.

e) publicul sustinator este partea cea mai de preferat dinsore auditoriu, pentru ca, indiferent daca intelege sau nu discursul, daca are sau nu informatii suficiente, a decis sa fie de acord, sa aplaude, aa aprobe.

5) Comunicarea de masa se realizeaza prin producerea si difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audio‑vizuale de catre un sistem mediatic institutionalizat catre un public variat si numeros. Acesta cuprinde o mare varietate de forme (carte, presa scrisa, audiovizual) dar toate sunt impersonale si caracterizate printr‑un raspuns intarziat, slab si incomplet din partea publicului care receptioneaza mesajele.