Teorii ale comunicarii

Teorii ale comunicarii

1. Schema lui Harold L. Laswell (1948)

Intr-un articol din 1948, cercetatorul american Harold L. Laswell a elaborat prima si poate cea mai cunoscuta formula a comunicarii, conform careia orice proces de comunicare poate fi descris prin raspunsurile la urmatoarele intrebari: Cine? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?

Aceasta teorie asupra comunicarii apartine paradigmei behavioriste, care considera comportamentul uman un set de reactii la stimulii externi. Behavioristii sunt preocupati de relatiile dintre categoriile de stimuli si anumite tipuri de raspunsuri, in sensul de comportamente observabile si de identificarea unor pattern-uri de tip recompensa si pedeapsa care sustin aceste reactii. (M. DeFleur, 2004, p. 49)

Modelul comunicarii propus de Harold L. Laswell a fost dezvoltat mai tarziu de catre alti cercetatori, care au adaugat noi fatete procesului de comunicare. Richard Braddock (1959) considera ca, pe langa cele cinci elemente ilustrate de Harold L. Laswell, comunicarea mai este influentata si de contextul in care se produce si scopul cu care este transmis mesajul. Schema lui Laswell este reprezentativa pentru primele teorii ale comunicarii, care presupun ca emitatorul are anumite intentii de a influenta receptorul. De asemenea, primele modele au tendinta de a exagera efectele, mai ales pe cele ale comunicarii de masa. Richard Braddock observa ca schema lui Harold L. Laswell orienteaza cercetatorul spre studierea unor campuri distincte. Aceasta abordare este gresita, deoarece, in realitate, elementele comunicarii sunt in mare masura interrelationate (R.Braddock, 1958, apud D. McQuail si S. Windahl, 2004, p. 20).

Modelul a mai fost criticat si pentru ca omite feedback-ul, lucru oarecum justificat de perioada in care a fost elaborat. Includerea feedback-ului in stadiul comunicarii a aparut mai tarziu, odata cu dezvoltarea sistemelor de telecomunicatii. In ciuda acestor neajunsuri, schema lui Harold L. Laswell reprezinta totusi un punct de plecare in studiul comunicarii, care a permis dezvoltarea ulterioara a unor modele mai complexe.

2. Modelul lui Claude Shannon si Warren Weaver (1949)

Claude Shanon si Warren Weaver au lucrat in laboratoarele firmei Bell Telephone, iar teoriile si modelele lor se adreseaza in primul rand formelor de comunicare specifice acestei companii. Ele implica intrebari cum ar fi: Care canal de comunicare poate transmite cel mai mare volum de semnale? Cate din semnalele transmise de catre emitator spre receptor sunt anulate de bruiaj? Cu toate ca aceste intrebari sunt specifice teoriei informatiei, modelul a fost utilizat cu succes si in lingvistica si cercetarea comportamentului. El poate fi descompus in cinci elemente functionale si un factor disfunctional. Primul element este sursa de informatii, care produce un mesaj sau pachete de mesaje spre a fi transmise. Aceste pachete sunt transformate in semnale de catre emitator. La celalalt capat se afla mijlocul de receptare a mesajului, care preia semnalele, pentru ca acestea sa fie retraduse de catre receptor. Semnalul este foarte vulnerabil la sursele de bruiaj care se interpun intre emitator si mijlocul de receptare, astfel ca el nu este intotdeauna acelasi la origine si la destinatie.

In incapacitatea emitatorilor de a-si da seama ca un mesaj transmis nu este intotdeauna identic cu cel primit rezida, in opinia celor doi autori, sursa celor mai frecvente probleme de comunicare (McQuail si Windahl, 2004, pp. 21-22). Potrivit acestui model, comunicarea se produce atunci cand exista o corespondenta intre 'semnificatiile' de la cele doua capete, al emitatorului si al receptorului. Dar, asa cum sustine Melvin L. DeFleur, aceasta corespondenta este rareori perfecta. El introduce noi componente in modelul initial, criticat pentru linearitatea sa, pentru a arata ca sursa inregistreaza feedback si are posibilitatea de a-si regla modalitatea de transmitere in functie de caracteristicile destinatarului.

3. Modelul circular al lui Charles E. Osgood si Wilbur Schramm (1954)

Modelul elaborat de Wilbur Schramm in 1954 isi are originile in lucrarile lui Charles E. Osgood. El marcheaza o ruptura clara intre modelele liniare, care trateaza comunicarea ca pe un proces unidirectional si modelele circulare. Spre deosebire de Claude Shannon, care era preocupat in special de canalele care asigura comunicarea, Wilbur Schramm isi centreaza analiza pe comportamentul principalilor actori. Totusi, intre cele doua modele exista si numeroase asemanari. Functiilor de transmitere si receptare din modelul lui Claude Shannon si Warren Weaver le corespund aici codificarea si decodificarea. Teoria lui Wilbur Schramm nu opereaza nicio distinctie intre emitator si receptor, cele doua functii fiind indeplinite pe rand de catre actorii implicati ( D. McQuail si Windahl, 2004, p. 25). Modelul lui Wilbur Schramm a fost criticat pentru ca este mai putin potrivit in studiul formelor de comunicare cu feedback redus, cum ar fi comunicarea de masa. In plus, el lasa impresia ca procesul comunicarii este simetric. Comunicarea este adesea asimetrica in ceea ce priveste pozitia participantilor si accesul la informatii si canale de comunicare.

4. Modelul elicoidal al lui Frank E. X. Dance (1967)

Intr-o dezbatere asupra modelelor lineare versus modelele circulare, Frank E. X. Dance a observat ca acestea din urma au si puncte vulnerabile. 'Abordarea circulara sugereaza ca fluxul comunicarii se intoarce, descriind un cerc perfect, exact in punctul de unde a plecat. Analogia cu un cerc este in mod evident eronata' ( Frank E. X. Dance, 1967, apud D.McQuail si S. Windahl, 2004, p. 25). Prin modelul elicoidal, Frank E. X. Dance subliniaza natura dinamica a comunicarii, care implica elemente, relatii si contexte aflate intr-o continua schimbare. Spirala poate lua forme diferite in functie de participanti si context. Pe masura ce participantii dobandesc mai multe informatii si cunostinte, spirala se largeste. Desi modelul sau nu poate fi folosit pentru o analiza detaliata, este mai optimist decat celelalte modele, subliniind natura activa si creativitatea participantilor la comunicare, precum si capacitatea lor de a stoca informatia (D.McQuail si S. Windahl, 2004, p. 26).

5. Interactionismul simbolic

George Herbert Mead, unul dintre fondatorii interactionismului simbolic contemporan, a elaborat o analiza a rolului simbolurilor lingvistice in viata individuala si colectiva. Aceasta paradigma continua sa fie dezvoltata si rafinata astazi de catre autori ca Jerome G. Manis si Bernard N. Meltzer. Conceptia reprezentantilor interactionismului simbolic contemporan asupra comunicarii se bazeaza pe urmatoarele asumptii:

1) Societatea este un sistem de simboluri, iar activitatea individuala reprezinta participarea la semnificatiile comune legate de simbolurile unei limbi. De aici rezulta expectatiile stabile, impartasite , si pattern-uri de comportament previzibile;

2) Realitatile politice si sociale sunt constructii ale semnificatiilor comune. Ca rezultat al participarii la interactiunea simbolica, interpretarea realitatii sociale este conventionalizata social si interiorizata de fiecare individ;

3) Perceptia sinelui si a celorlalti reprezinta tot o consecinta a simbolurilor comune; pe aceste interpretari subiective se bazeaza viata sociala;

4) In comunicarea dintre indivizi, comportamentul fiecaruia este influentat de simbolurile si etichetele pe care le aplica situatiei. Oamenii nu reactioneaza automat la stimuli externi, ci in functie de interpretarea subiectiva a situatiei. ( M. DeFleur, 2004, pp. 47-48).

Abordarea interactionismului simbolic este una de natura social-psihologica, accentuand rolul limbajului in mentinerea semnificatiilor comune asupra realitatii sociale. Ea se distinge de alte teorii ale comunicarii prin importanta acordata activitatilor mentale ale indivizilor si a felului in care acestea sunt modelate de conventii culturale.

6. Modelul ABX elaborat de Theodore Newcomb (1953)

Modelul lui Theodore Newcomb porneste de la lucrarile de inceput ale psihologului Fritz Heider (1946), care a fost preocupat de gradul de concordanta sau discordanta dintre doua persoane cu privire la o a treia sau la un obiect. Fritz Heider sustine ca daca doua persoane au acelasi tip de atitudine una fata de cealalta si fata de un obiect exterior, exista o stare de echilibru (ca atunci cand ele se accepta reciproc si accepta obiectul). Daca, in schimb, persoanele se accepta reciproc, dar una accepta obiectul, iar cealalta nu, exista o stare de dezechilibru si ele vor face eforturi de a restabili echilibrul cognitiv. Theodore Newcomb porneste de la premisa ca procesul comunicarii permite participantilor sa isi mentina orientarea atat una fata de cealalta cat si spre obiectele din mediul exterior. De asemenea, autorul considera ca 'un efort incordat de a atinge simetria" (T. Newcomb, 1953, apud D. McQuail si S. Windahl, 2004, p.32), ceea ce face ca sfera de concordanta sa se largeasca pe parcursul comunicarii. Modelul lui Theodore Newcomb are forma unui triunghi la capetele caruia se afla cele doua persoane, A si B, respectiv obiectul X din mediul lor comun de existenta. Persoanele sunt orientate una catre alta si catre X. Principala ipoteza a modelului este ca atunci cand contextul o permite, efortul pentru stabilirea simetriei intre A, B si X va intensifica la maxim comunicarea.

Ulterior, Theodore Newcomb a adus cateva completari modelului, afirmand ca procesul comunicarii are loc doar in anumite conditii: a) cand exista o relatie de atractie puternica intre A si B; b) cand obiectul X este important pentru cel putin unul dintre participanti; c) cand X prezinta o importanta comuna pentru ambele persoane. El si-a verificat empiric teoria printr-o cercetare asupra dezvoltarii consensului in randul unor studenti care nu se cunosteau si care au petrecut o perioada de timp impreuna, in acelasi camin. Totusi, trebuie avut in vedere faptul ca realizarea consensului nu este singura cauza sau singurul efect al comunicarii. Incertitudinea sau disconfortul cauzate de disonanta cognitiva pot fi reduse si altfel, de exemplu, prin formarea de noi relatii sau cunoasterea dovezilor care sustin punctul de vedere disonant (D.McQuail si S. Windahl, 2004, p.330).