Factorii insuccesului scolar

Factorii insuccesului scolar

Din ce motive un copil este elev bun si din ce motive un copil este elev slab? Aceasta este intrebarea pe care si-o pun si la care trebuie sa gaseasca raspunsul atat cei care cerceteaza fenomenul insuccesului scolar, cat si cei implicati, intr-un fel sau altul, in actul educational. Identificarea unei forme de insucces scolar trebuie urmata de analiza factorilor care favorizeaza si determina respectiva forma de insucces, precum si de elaborarea unor programe de interventie. Cercetarile in acest domeniu au distins trei categorii de factori ai insucceselor scolare: factori care tin de elev (caracteristici anatomo-fiziologice si psihologice), factori care tin de scoala si de conditiile pedagogice si factori care tin de familie si de mediul sociocultural in general.

Se impun aici cateva observatii. in primul rand, nu putem vorbi de un factor decisiv al insuccesului scolar, desi exista autori care privilegiaza un factor in raport cu ceilalti. Astfel, uneori au fost puse pe primul plan cauzele "dispozitionale', deci factorii care tin de individ, mai ales cei de origine congenitala, alteori hotaratori au fost considerati factorii de mediu. Ne raliem totusi opiniei lui M. Gilly, care afirma ca "rar se intampla, in afara cazurilor unor influente masive, ca un singur factor sa fie suficient pentru explicarea esecului scolar. Acest esec este, in general, supradeterminat de factori multipli, ale caror efecte se imbina si se stimuleaza reciproc' (Gilly, 1976, p. 274). in al doilea rand, nu trebuie uitat ca fiecare caz de insucces scolar este unic, cu particularitati proprii, si poate proveni din combinatii inedite de factori, uneori imposibil de prevazut. Acest lucru implica o analiza diferentiata, flexibila si adaptata fiecarui caz in parte. Tipologiile identificate atat in privinta formelor de manifestare, cat si a factorilor determinanti faciliteaza intelegerea trasaturilor generale si pot servi ca modele de referinta, dar nu pot inlocui cunoasterea si tratarea individualizata.

1. Factorii individuali ai insuccesului scolar

Multa vreme psihologii au considerat inteligenta drept cel mai important factor al reusitei scolare. Impulsul este dat de elaborarea la inceputul secolului XX a primului test de inteligenta. La cererea Ministerului francez al Instructiunii Publice, care dorea sa identifice copiii cu serioase deficiente intelectuale pentru a le asigura o educatie speciala, A. Binet si T. Simon au pus la punct primul instrument de predictie a reusitei scolare bazat pe evaluarea inteligentei. Testul de inteligenta Binet-Simon era format din 30 de itemi, aranjati in ordinea crescatoare a dificultatii. Copiii incepeau cu probele cele mai usoare, testul fiind intrerupt atunci cand ei nu

mai reuseau sa rezolve nici o sarcina. Numarul de probe rezolvate corect de elevi indica varsta lor mentala, care era apoi comparata cu varsta cronologica. De exemplu, daca un copil de 7 ani putea rezolva toate probele specifice celor de 8 ani, el era considerat ca avand varsta mentala de 8 ani.

La zece ani de la aparitia testului Binet-Simon, L.M. Terman, de la Universitatea Stanford (S.U.A.), a imbunatatit proba initiala si a adoptat faimosul concept IQ (propus de psihologul german W. Stern), ce reprezinta raportul dintre varsta mentala si varsta cronologica, exprimate in luni. Scala de inteligenta, cunoscuta acum sub numele de Stanford-Binet, a fost revizuita in mod repetat, cel mai recent in 1986. Initial, studiile intreprinse au gasit coeficienti de corelatie intre scorurile obtinute la testele de inteligenta si performantele scolare de 0.70, ceea ce inseamna ca aproximativ 50% din succesul scolar este datorat potentialului intelectual al copilului. in consecinta, nivelul IQ a fost proiectat ca indice al potentialului de invatare. Adesea, cadrele didactice considera nivelul reusitei scolare drept nivel de inteligenta, si chiar si elevii echivaleaza uneori notele scolare cu grade de inteligenta. Cercetarile ulterioare au aratat ca aceste corelatii sunt valabile pentru etapele de inceput ale scolaritatii si ca ele isi pierd valabilitatea pe masura ce elevii avanseaza pe scara educationala. Capacitatea predictiva a testelor de inteligenta este aproape nesemnificativa pentru nivelurile inalte ale scolaritatii (studii universitare, de exemplu). Aceasta inseamna ca, pe masura ce educatia inainteaza, intervin si alti factori care contribuie la obtinerea performantelor scolare (detalii in Atkinson et al, 2002, p. 550).

Inteligenta este doar unul dintre factorii individuali ce determina succesul sau insuccesul elevului la invatatura. Ea poate deveni factorul fundamental in cazurile de deficienta mentala. Deficienta mentala desemneaza o reducere de un anumit grad a capacitatilor psihice, fapt ce determina dereglari ale mecanismelor de adaptare a individului la conditiile de mediu si la standardele de convietuire sociala. Daca se ia drept criteriu coeficientul de inteligenta, un IQ situat intre 90 si 110 este considerat normal, un IQ mai mare de 130 indica o inteligenta superioara (vorbim, in acest caz, de supradotare), iar un IQ sub 70 indica deficienta mentala. Exista patru grade de deficienta mentala: deficienta mentala usoara (IQ cuprins intre 55 si 70), deficienta mentala moderata (IQ cuprins intre 40 si 55), deficienta mentala severa (IQ cuprins intre 20 si 40) si deficienta mentala profunda (IQ sub 20). Atunci cand IQ este situat intre 70 si 80, se vorbeste despre inteligenta de limita.

Primul pas in diagnosticarea si analiza unui insucces scolar trebuie sa fie masurarea inteligentei. Acest lucru trebuie realizat de catre specialisti, cu mare prudenta, interpretarea rezultatelor facandu-se numai in functie de valoarea diagnostica a testului. Competenta examinatorului este conditia decisiva a validitatii si utilitatii oricarei testari. Ceea ce "decodifica' un psiholog competent din datele obtinute in urma testarii este mai important decat ceea ce masoara testul. Diagnosticul formulat pe baza interpretarii datelor dezvaluie si clarifica eventualele deficiente intelectuale ale elevului cu dificultati de adaptare la activitatea scolara, care nu face fata cerintelor

programelor instructiv-educative. Atunci cand insuccesul unui elev exprima dezvoltarea sub limita a nivelului inteligentei, se impune orientarea acestuia catre scolile speciale.

O discutie aparte o necesita copiii cu inteligenta de limita, intrucat integrarea lor scolara este posibila cu conditia diferentierii si individualizarii curriculumului. in determinarea apartenentei copilului la categoria inteligentei de limita, argumentul hotarator il constituie capacitatea lui de invatare si de adaptare la cerintele colectivitatii normale. Unii elevi rezolva problemele si sarcinile scolare doar pana la un anumit nivel de complexitate si abstractizare. Exista un prag dincolo de care prestatiile intelectuale ale acestor elevi se situeaza sub nivelul cerintelor si, ca atare, se instaleaza insuccesele scolare. La varsta scolara, elevii cu inteligenta de limita prezinta o simptomatologie specifica, dupa care pot fi identificati (Kulcsar, 1978, p. 101; Coasan, Vasilescu, 1988, p. 60): inteligenta generala fluida saraca; conduite operatorii inferioare varstei cronologice; aptitudini verbale nedezvoltate; oscilatii in performantele intelectuale; raspunsuri date intr-o maniera inegala (adesea lacunara); nevoia unui interval de timp si a unui ajutor din partea educatorului pentru mobilizarea capacitatilor intelectuale in oferirea unui raspuns corect; dificultati in insusirea cititului si scrisului, precum si a calculului aritmetic; dificultati in realizarea operatiilor de analiza si sinteza, comparatie, abstractizare, clasificare cu continut semantic; deficiente de colaborare si de stabilire a unor relatii interpersonale, datorate unei imaturitati socioafective, lipsei de stapanire, de autocontrol si autoreglare; reactii de opozitie, de indisciplina si, in general, atitudini negative fata de scoala. Diagnosticarea inteligentei de limita este importanta, cu atat mai mult cu cat exista o serie de particularitati comune cu deficienta mentala usoara, insa coeficientii de educabilitate sunt diferiti.

in ultimele doua-trei decenii s-a conturat un nou concept al potentialului intelectual, concretizat in notiunea de potential de invatare. Cadrul teoretic de baza pentru cercetarile privind evaluarea potentialului de invatare este oferit de teoria lui L.S. Vigotski privind zona proxima a dezvoltarii, care surprinde decalajul dintre nivelul actual al dezvoltarii si cel potential. Testele de inteligenta evidentiaza, in general, aspecte incheiate, finite ale dezvoltarii proceselor cognitive si ofera o imagine statica a acestora. Datele obtinute din aceste teste cuprind prea putine informatii despre functionalitatea structurilor cognitive ale individului. Din acest motiv, evaluarea potentialului de invatare urmareste sa surprinda ceea ce poate sa invete un subiect. Metodele folosite in evaluarea potentialului de invatare sunt metode formativ--dinamice, care permit obtinerea unei radiografii a proceselor implicate in invatarea cognitiva si delimitarea factorilor care stau la baza insuccesului scolar. Evaluarea formativ-dinamica reconsidera relatia inteligenta-invatare, masurand inteligenta prin profitul cognitiv ce se obtine in urma unei situatii de invatare.

O cercetare privind evaluarea potentialului de invatare la copiii cu intelect de limita si cei cu deficienta mentala usoara este realizata de S. Szamoskozi, in Evaluarea potentialului intelectual la elevi, Editura Presa Universitara Clujeana, 1997.

Cele doua tendinte sunt complementare in examenul psihologic. Testele permit evaluarea a ceea ce poate face un subiect in momentul administrarii, in timp ce evaluarea potentialului de invatare ne ajuta sa estimam daca subiectul este capabil sa invete. In acest din urma caz, se urmareste sa se determine viteza invatarii, precum si capacitatile de conservare si transfer. Profitul pe plan educational al evaluarii potentialului de invatare este foarte important, pentru ca orienteaza interventia psihologica pentru ameliorarea performantelor intelectuale mult mai precis decat o fac testele de inteligenta. Se poate actiona diferentiat, pe domenii extrem de inguste ale functionarii mentale (memorie, strategii rezolutive, procese perceptive).

Se vorbeste astazi tot mai mult despre educabilitatea cognitiva, care vizeaza in principal ameliorarea eficientei intelectuale prin elaborarea unor metode de recuperare centrate pe individ, respectiv pe tipul de deficienta constatat in prelucrarea la nivel mintal a informatiilor. Un program elaborat special pentru depistarea functiilor cognitive deficitare si recuperarea acestora este cel elaborat de R. Feurstein (1970) si numit Programul de imbogatire Instrumentala. Acesta se bazeaza pe doua concepte-cheie: cel de modificabilitate cognitiva si cel de invatare mediata. Modificabi-Iitatea cognitiva defineste capacitatea individului de a remodela cunostintele acumulate in functie de situatiile-problema ivite, iar invatarea mediata este "un proces de interactiune intre un organism (intelect) in formare si un adult competent care se interpune intre copil si sursele externe de informatie, determinand o mediere a acestora in sensul selectarii, transformarii, sistematizarii, pentru a determina formarea unor instrumente cognitive eficiente' (Feurstein, 1970, pp. 358-359, cf. Szamoskozi, 1997, p. 44).

Cauza principala a diferentelor ce apar intre performanta si potentialul intelectual real al copilului se afla, in conceptia lui Feurstein, in insuficienta procesului de invatare mediata oferit de mediul scolar, familial si social. Spiritul programului transforma maniera in care profesorii isi concep activitatea de predare-invatare. Astfel, profesorul este cel care mediaza experientele de invatare ale elevilor, le faciliteaza abordarea situatiilor-problema cu care se confrunta, favorizeaza aparitia motivatiei intrinseci pentru sarcina, ii face sa constientizeze dificultatile si sa caute calea prin care fiecare dificultate poate fi depasita.

in multe cazuri, insuccesele scolare ale elevilor nu sunt determinate de insuficiente intelectuale, ci de alti factori cu caracter individual, si anume: factori de ordin somato-fiziologic (dezvoltarea fizica, starea de sanatate si echilibrul fiziologic), factori afectiv-motivationali si de personalitate. Dezvoltarea fizica a copilului (statura, greutate, forta musculara, maturizare fizica) reprezinta un parametru important, care trebuie luat in consideratie atat de parinti, cat si de profesori. Anomaliile si dereglarile in dezvoltarea fizica favorizeaza instalarea starii de oboseala, cu repercusiuni asupra activitatii intelectuale a elevilor. Starea generala a sanatatii isi pune amprenta asupra puterii de munca si a rezistentei la efort. Unui copil care oboseste repede din cauza unei sanatati mai subrede ii va fi mult mai greu sa efectueze o

munca rapida si de buna calitate in cazul unui efort prelungit. R. Deriviere constata ca starea sanatatii joaca un rol cu atat mai important cu cat inteligenta este mai deficitara.

Echilibrul fiziologic este dat de modul in care se manifesta functiile vitale ale organismului (metabolism, glande endocrine, respiratie, circulatie), precum si de starea generala a sistemului nervos si a analizatorilor. Asa-numitele "fragilitati fiziologice', care se pot exprima prin tulburari senzoriale (acuitate vizuala, auditiva etc.), stari nervoase, disfunctii metabolice sau ale glandelor endocrine, perturbari legate de somn, pot avea o influenta considerabila asupra activitatii de invatare.

Un studiu realizat de M. Gilly (1976) isi propune sa aprofundeze conditiile reusitei si esecului scolar prin luarea in consideratie a unor factori a caror importanta este deseori subestimata de cadrele didactice si chiar de catre psihologi, si anume factorii de ordin fiziologic si factorii de mobilizare. Autorul considera ca nu este nevoie ca tulburarile de sanatate sa fie grave pentru ca activitatea scolara sa aiba de suferit. E suficient ca tulburarile respective sa aiba un caracter cronic pentru ca reusita sa fie compromisa. Fragilitatea somato-fiziologica a elevilor slabi studiati de Gilly se exprima prin tulburari ale somnului si ale poftei de mancare, dar, mai ales, prin prezenta numeroaselor tulburari de sanatate cu caracter cronic, printre care asa-numitele afectiuni "fara valva', aparent benigne, dar care constituie totusi un handicap important (afectiuni rinofaringiene, afectiuni hepatice, afectiuni ale sistemului nervos).

Dificultatile de ordin fiziologic pot avea o influenta directa sau una indirecta asupra activitatii scolare. Influenta directa se exprima prin cresterea gradului de oboseala, prin reducerea capacitatii de mobilizare si de concentrare. Influenta indirecta presupune interventia unor factori de atitudine din partea parintilor si a copilului ca reactie la aceste dificultati. in general, mamele acestor elevi nu sunt suficient de constiente de faptul ca dificultatile de natura fiziologica au repercusiuni negative asupra activitatii scolare a copiilor lor. Atitudinea acestora se poate exprima in doua moduri: prin subestimarea dereglarilor fiziologice si inlocuirea lor cu alti factori (lene, rea-vointa, nepasare, lipsa de atentie, de energie, maturizare insuficienta) sau prin adoptarea unei atitudini de supraprotectie. in timp ce prima atitudine adanceste conflictele intrafamiliale, cea de-a doua perpetueaza statutul de "copil mic' si intretine conduita pasiva si dependenta fata de adulti. Cocolosind un copil pe care-l stie bolnavicios, mama ii ofera, cel mai adesea fara sa-si dea seama, o compensatie afectiva pentru deceptiile sale scolare si exista toate sansele ca el sa se complaca in aceasta situatie, evitand sa infrunte obstacolele (Gilly, 1976, pp. 147-149).

Legati cumva de factorii somato-fiziologici, dar si de trasaturile de personalitate sunt factorii energetici si mecanismele de reglare, care se exprima in puterea de munca, rezistenta la efort, ritmul si eficienta activitatii. Sunt elevi care, desi au o inteligenta normal dezvoltata, se mobilizeaza greu, sunt excesiv de lenti, au nevoie de o perioada dubla sau tripla de timp fata de colegii de clasa pentru a rezolva sarcinile scolare. in pofida dorintei sale de a reusi, elevul este in imposibilitate de a

lucra mai rapid, cu o calitate si o precizie satisfacatoare. Orice incercare venita din partea scolii sau a familiei de a-i face pe acesti elevi mai rapizi duce la confuzii, la insucces, ceea ce agraveaza situatia tensionata in care se afla. Asadar, incetineala psihofiziologica excesiva, ritmul prea lent pot genera, chiar si la un copil cu posibilitati intelectuale normale, forme specifice de insucces scolar (vezi, in acest sens, Kulcsar, 1978, pp. 62-64).

De asemenea, intalnim elevi cu posibilitati reale de invatare care, datorita trebuintei scazute de autorealizare in domeniul activitatii scolare, nu-si utilizeaza la maximum aceste posibilitati. Motivatia indeplineste, prin urmare, un rol important in reusita scolara a elevilor. Motivatiei i-am consacrat un capitol special, asa ca vom adauga doar faptul ca lipsa de interes, corelata cu o atitudine negativa fata de invatatura si de scoala in general declanseaza mecanisme de evitare sau de refuzare a indeplinirii sarcinilor scolare. Capacitatea de autoreglare si de adaptare a elevului la cerintele activitatii scolare este influentata si de factorii afectivi, pe dimensiunea stabilitate-instabilitate emotionala. Polul negativ, instabilitatea emotionala, se caracterizeaza prin dezechilibru, discontinuitate in activitate, agitatie psihomotorie, excitabilitate accentuata, dificultati de concentrare a atentiei. Aceste trasaturi sunt semnul unei fragilitati a sistemului nervos central. Elevul instabil se afla mereu in cautare de senzatii noi, inedite. Excitabilitatea accentuata se rasfrange si asupra altor procese psihice: gandirea devine superficiala, elevii nu pot sustine o activitate de lunga durata care implica efort voluntar, nu suporta explicatii lungi, obosesc rapid, lasand impresia de insuficienta intelectuala.

T. Kulcsar (1978, p. 67) prezinta cazul unui elev cu un nivel ridicat de inteligenta, dar care are rezultate scolare proaste, ce au fost puse pe seama instabilitatii si a dezechilibrului emotional: "Contactul social afectiv se stabileste greu cu D.T., care manifesta frecvent semne de agresivitate si de incapatanare. Constiinta sarcinii este putin dezvoltata; in timpul examinarii psihologice accentueaza mereu ca probele il plictisesc. Accepta rezolvarea lor numai pe o durata scurta de timp si pentru diverse recompense materiale. Prin hipermotilitate si prin logoree - simptome ale reactivitatii emotionale ridicate - incearca sa evite efortul voluntar (). Comportamentul lui foarte neechilibrat, dirijat mai mult de impulsuri, se caracterizeaza prin evitarea colectivitatii, a relatiilor interpersonale, mai ales a relatiilor cu adultii'.

Toti acesti factori individuali conditioneaza, intr-o masura sau alta, rezultatele la invatatura ale elevului. Ei actioneaza separat sau in combinatii specifice, fiecare dintre ei putand indeplini rolul de cauza principala ori secundara, directa sau indirecta.

2. Factorii familiali ai insuccesului scolar

in ultimii ani, cercetarea cauzelor insuccesului scolar s-a orientat mai mult catre mediul de provenienta al copilului (familie, mediul comunitar restrans), pe considerentul ca un mediu defavorizant nu poate sa asigure referintele culturale minime necesare pentru a valorifica eficient oferta scolara existenta. Aceasta abordare este

cunoscuta sub numele de teoria handicapului sociocultural, care sustine ca inegalitatile socioculturale reprezinta cauza majora a diferentierii traiectoriilor scolare. Scoala nu face decat sa reproduca inegalitatile sociale. in ciuda numeroaselor critici venite din partea acelora care sustin ideea egalitatii sanselor, orice investigatie asupra esecului scolar va gasi o relatie intre frecventa acestuia si mediul socioeconomic al copilului aflat in dificultate.

Atunci cand se evalueaza impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului, se iau in consideratie o serie de parametri: situatia economica a familiei si statutul socioprofesional al parintilor, nivelul cultural, stilul educational familial, structura familiei, relatiile intrafamiliale si tipul de coeziune familiala. Situatia economica precara si instabila, nivelul scazut al veniturilor familiei afecteaza traiectoria scolara a elevului in mai multe feluri. in primul rand, saracia face ca multe familii (indeosebi din mediul rural) sa nu poata suporta cheltuielile de scolarizare ale copilului (rechizite, imbracaminte, transport), si atunci ele recurg la intreruperea scolaritatii. Nu mai este un secret pentru nimeni ca, in ultimii ani, se inregistreaza o rata ridicata a abandonului scolar, cauzata de situatia economica a familiei. Problemele cele mai grave sunt legate de faptul ca abandonul se produce, in multe cazuri, inainte de finalizarea scolaritatii obligatorii. in toate tarile se inregistreaza abandonuri scolare, numai ca, in economiile dezvoltate, abandonul scolar este mai ridicat la nivelul invatamantului postobligatoriu (liceu, invatamant superior), in timp ce in tarile sarace rata abandonului scolar este mai mare la nivelul invatamantului primar.

in al doilea rand, sunt situatii in care familiile fac mari eforturi financiare si sacrificii pentru a-si trimite copiii la scoala, dar lipsurile pe care trebuie sa le suporte se transforma adesea in conflicte intrafamiliale, in relatii tensionate, in acumularea de catre elev a unor frustrari legate de saracia familiei sale, toate acestea influentand negativ calitatea prestatiei lui scolare. Studiile in domeniu au analizat chiar si rolul pe care il au existenta unei camere personale si a unui loc de studiu asupra reusitei scolare a copilului si au inregistrat tulburari ale echilibrului personal, agresivitate si nervozitate permanenta acolo unde aceste conditii lipsesc. in al treilea rand, copiii care traiesc in familii sarace au sanse mai mici de a-si insusi o educatie scolara completa. Cheltuielile pe care le presupune scolaritatea, indeosebi scolaritatea de lunga durata, face ca multe familii sa se orienteze spre filiere scolare de scurta intindere si spre profesii solicitate imediat pe piata fortei de munca.

Sunt insa autori care sustin ca reusita la invatatura depinde cu mult mai mult de factorii culturali sau de nivelul de pregatire al parintilor decat de conditiile materiale de viata. Este invocata influenta deosebirilor in ceea ce priveste nivelul de aspiratie al parintilor si atitudinea lor fata de educatie, dar mai ales bagajul cultural propriu-zis, exprimat in limbajul utilizat in familie, in practicile culturale ale acesteia (lectura cartilor, discutii pe diferite teme, vizionarea de spectacole, vizitarea de muzee, expozitii etc.) si in sistemul de valori.

Limbajul are un rol important in insusirea culturii scolare si, de aceea, reusita scolara este puternic dependenta de performantele lingvistice ale copilului. Sunt bine cunoscute rolul familiei, in special al relatiei mama-copil, in insusirea limbajului si consecintele acestui proces asupra evolutiei intelectuale a copilului. Problema se pune insa in termenii mai largi ai tipului de cod de vorbire (forma a discursului) utilizat in comunicarea dintre parinti si copii, ai continuturilor culturale si valorilor vehiculate prin limbaj. Sociologul B. Bernstein (1978, pp. 60-88) arata ca forma de vorbire este expresia unei structuri sociale determinate si impune conceptul de cod sociolingvistic, care desemneaza o legatura cauzala intre rolurile sociale, codurile de vorbire si modalitatile de exprimare si transmitere a intelesurilor verbale. Autorul face distinctia intre doua variante de coduri sociolingvistice: coduri restranse si coduri elaborate. Codul restrans este caracterizat de un vocabular relativ sarac si de folosirea unei sintaxe simple si rigide usor previzibile. Codul elaborat se caracterizeaza printr-un vocabular bogat si nuantat, prin modalitati mai complexe de organizare a frazei, care permit exprimarea gandurilor si a intentiilor personale intr-o forma verbala explicita.

Codurile restranse sunt accesibile tuturor, in timp ce accesul la codurile elaborate este restrictiv, dat fiind faptul ca accesul la tipul corespunzator de relatie sociala este limitat. intrebuintarea unui cod restrans sau a unui cod elaborat nu depinde deci de trasaturile psihologice ale locutorului, ci de accesul acestuia la pozitii sociale si la sisteme de roluri care implica un tip de vorbire sau altul. Rezulta ca sansele copiilor din familiile cu un status socioeconomic si cultural scazut de a accede la codurile elaborate sunt reduse. Bernstein a urmarit modul in care codul sociolingvistic elaborat, specific familiilor cu un statut socioeconomic si cultural inalt, care este utilizat si in scoala pentru transmiterea culturii scolare, ii dezavantajeaza pe elevii proveniti din medii sociale defavorizate, in care nu se foloseste decat un cod sociolingvistic restrans. Chiar in conditii de potential intelectual egal, diferentele lingvistice ii plaseaza pe copii in situatii diferite. Cei familiarizati deja cu un limbaj abstract, bogat, nuantat vor avea o mai mare usurinta in achizitionarea cunostintelor transmise de scoala in raport cu cei care au dificultati in utilizarea instrumentelor.

Autorul invocat isi nuanteaza pozitia cu privire la rolul codului sociolingvistic in reusita scolara, afirmand ca faptul de a manipula doar coduri restranse nu constituie prin el insusi un handicap si nu poate explica singur esecul scolar mai frecvent in randul copiilor proveniti din familii defavorizate. Si totusi, faptul ca limbajul folos.it in familiile favorizate sociocultural este mai apropiat de cel utilizat la scoala fc creeaza copiilor din aceste familii un avantaj de debut, pentru ca ii plaseaza in pozitii de continuitate, de intarire a achizitiilor anterioare. in schimb, cei care nu stapanesc decat coduri restranse sunt obligati la efortul unor noi achizitii, precum si la o schimbare a structurilor subiective profunde pe care se bazeaza capacitatea lor de comunicare si de relationare.

in general, elevul provenit din familii favorizate va beneficia, chiar de la inceputul scolaritatii, de un "capital cultural' identic sau apropiat de cultura vehiculata in scoala care ii va facilita obtinerea succesului scolar. Spre deosebire de acesta, elevul provenit dintr-un mediu defavorizat poate fi confruntat cu valori, norme si atitudini diferite de cele specifice codului cultural familial. intre scoala si casa apare un fel de prapastie. Modul in care se stabilesc relatiile cu adultii, stabilitatea, rigoarea si disciplina cu care sunt concepute regulile de viata si de munca reprezinta pentru acesti copii lucruri cu care nu sunt obisnuiti. Lipsa de compatibilitate intre modelul cultural al familiei si modelul cultural al scolii a fost desemnata prin conceptul de violenta simbolica, propus de Pierre Bourdieu. Aceasta bulversare a valorilor si certitudinilor elevului dobandite prin socializarea familiala poate genera atitudini de refuz scolar, proteste, violenta, esec.

Atitudinile si performantele scolare ale elevilor sunt influentate si de stilurile educative familiale. Stilul educativ al familiei desemneaza natura si caracteristicile raporturilor familiale in cadrul carora se realizeaza procesul educativ. in literatura sociologica sunt identificate mai multe modele de actiune parentala, care se organizeaza in jurul urmatoarelor axe: restrictie-toleranta, angajament-detasare, dependenta--autonomie, respingere-acceptare (Pourtois, 1978). Combinand doua variabile, control parental - suport parental, Diana Baumrind (1980; cf. Stanciulescu, 1997, pp. 91-92) identifica trei stiluri educative parentale: permisiv, autoritar si "autorizat'.

Stilul permisiv se caracterizeaza printr-un nivel scazut al controlului parental si printr-un nivel ridicat al sustinerii. Copilului ii sunt impuse putine norme de conduita si putine responsabilitati, in schimb parintii se straduiesc sa inteleaga si sa raspunda nevoilor copilului. Stilul autoritar asociaza un nivel inalt al controlului cu o slaba sustinere a activitatii copilului. Acestuia i se impun principii si reguli de conduita inviolabile, conforme cu valorile pe care parintii le transmit sistematic: munca, ordine, disciplina, autoritate. Stilul "autorizat' imbina controlul sistematic cu un nivel inalt al suportului parental. Parintii formuleaza reguli si controleaza respectarea lor, dar nu le impun, ci le discuta cu copiii, explicandu-le ratiunile pentru care regulile trebuie respectate si situatiile in care acestea se aplica.

Desi este dificil de formulat reguli precise cu privire la stilul educativ cel mai eficient din punctul de vedere al reusitei scolare a copilului, autoarea pledeaza pentru stilul autorizat, deci pentru o combinatie nuantata si flexibila intre afectiune si sustinerea parentala (incurajari, sfaturi, recompense) a activitatii scolare si controlul acestei activitati, formularea unor norme clare si ferme de conduita in interiorul si in afara familiei.

in aceeasi arie de influente se inscriu si climatul educativ familial, respectiv tipul de interactiune familiala. Cercetarile realizate de M. Gilly (1976) au aratat ca elevii slabi traiesc deseori intr-un climat tensionat, caracterizat prin instabilitate, prin dezacorduri intre cei doi parinti cu privire la educatia copilului si prin culpabilizari reciproce. in familiile elevilor slabi, mamele nu au suficienta autoritate, sunt prea permisive si dau dovada de slabiciune, sunt anxioase si superprotectoare, in timp ce

tatii sunt irascibili si prea rigizi. Atat tatal, cat si mama sunt lipsiti de calm, de rabdare si de stabilitate in relatia lor cu copilul. Cei doi parinti nu sunt de acord cu privire la modul de interventie educationala, tatal acuzand mama de prea multa indulgenta, iar aceasta spunand despre sot ca e prea sever si nu se ocupa indeajuns de educatia copilului. Incoerenta atitudinii parintilor, lipsa de calm si de stabilitate in viata de familie sunt tot atatia factori care il situeaza pe copil intr-un climat de insecuritate afectiva putin favorabil unei bune adaptari scolare.

Daca la divergentele privind educatia copilului se adauga lipsa de afectiune intre soti, cu viciile sau neintelegerile lor, cu certuri, cu acte de violenta si cu o integrare slaba a familiei in viata sociala, avem tabloul complet al unui mediu nefavorabil dezvoltarii normale a copilului. Psihicul acestor copii este traumatizat. Ei isi pierd treptat increderea in fortele proprii, au sentimente de inferioritate, de nesiguranta, devin retrasi, timizi, anxiosi sau, dimpotriva, nestapaniti, obraznici, violenti. Scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se simta in siguranta. Aceasta se realizeaza numai cu parinti calmi, intelegatori, afectuosi, maleabili in raporturile cu copilul, fara insa sa dea dovada de slabiciune. Copilul trebuie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca iau parte la micile lui necazuri si la problemele care il intereseaza. El are insa nevoie si de un cadru de disciplina si de exigenta, pentru a nu socoti ca libertatea lui este fara margini.

Cercetand factorii materni (de comportament, atitudinali si de personalitate) care favorizeaza adaptarea si reusita scolara a elevului, J.P. Pourtois si H. Desmet (1991, cf. Stanciulescu, 1997, p. 105) identifica urmatoarele caracteristici ale stilului educational al mamei:

formuleaza exigente care tin seama de capacitatile copilului;

recurge la conduite ce faciliteaza invatarea atunci cand copilul intampina dificultati;

exprima putine sentimente de anxietate;

stimuleaza gandirea copilului;

ofera intariri pozitive;

arata putine stari negative fata de copil;

atribuie o semnificatie precisa raspunsurilor copilului;

manifesta stima fata de copil;

exprima mai usor o stare dezagreabila ce rezulta -din activitate;

pretinde si ofera justificari, explicatii pentru raspunsurile copilului;

lasa copilului initiativa in timpul activitatilor de invatare;

furnizeaza acestuia standarde de performanta;

utilizeaza feed-back-uri corective.

Nu in ultimul rand, trebuie avut in vedere si tipul de familie in care elevul este crescut si educat: familie conjugala (compusa din doi parinti casatoriti si copiii rezultati din uniunea lor), familie monoparentala (compusa dintr-un singur parinte si unul sau mai multi copii), familie reconstituita (in care cel putin unul dintre parteneri a mai fost casatorit), familie adoptiva (in care unul sau mai multi copii sunt adoptati).

Discutiile cele mai frecvente sunt legate de faptul ca anchetele empirice au indicat divortul parintilor drept un factor de risc major in ceea ce priveste dificultatile scolare ale elevului. Toti cercetatorii sunt de acord cu privire la faptul ca elevii aflati sub incidenta divortului sunt marcati de numeroase probleme psihologice si relationale: traiesc sentimente de confuzie, anxietate, frustrare, vinovatie, rusine, durere si stare de neputinta. Reactia lor este diferita in functie de varsta, sex, timpul petrecut de la ruptura intervenita intre parinti, calitatea relatiei cu fiecare dintre acestia, relatiile dintre parinti dupa separare. Controversele apar atunci cand este pusa in discutie ideea ca numai familia biparentala poate asigura nivelurile cele mai inalte de dezvoltare psihoafectiva si de integrare sociala a copilului. Opozantii acestei idei sustin ca nu monoparentalitatea in sine trebuie pusa in discutie, ci situatia sociala particulara a familiilor respective, caracterizata printr-un cumul de factori de risc. Esecul scolar al copiilor proveniti din familii monoparentale se datoreaza nu atat carentelor educative ale acestui tip de familie, cat situatiei complexe create din compunerea mai multor variabile: un statut socioprofesional, un nivel al veniturilor si un nivel educational scazute ale parintelui care primeste custodia copilului, costurile materiale, psihologice si sociale ale divortului, schimbarile repetate de domiciliu care antreneaza si schimbarea scolii, a anturajului copilului, criza de autoritate a parintelui.

Departe de a fi realizat un inventar exhaustiv al factorilor familiali care se afla la originea insucceselor scolare ale elevului (inventarul acesta il putem gasi mai degraba intr-o lucrare de sociologia educatiei), avem speranta ca am reusit sa atragem atentia asupra situatiilor de handicap sociocultural si, in general, a unui mediu familial defavorizant, ce reclama necesitatea unor strategii educative diferentiate si compensatorii. Reiteram ideea ca sunt putine situatii in care un singur factor este responsabil de esecul scolar al elevilor si ca, de obicei, elevii slabi "beneficiaza' de un cumul de conditii defavorabile. Si in acest caz, un mediu familial defavorizat nu ii condamna in mod automat la esec pe toti copiii proveniti din aceste familii, dupa cum nici apartenenta la un mediu favorizat din punct de vedere sociocultural si economic nu asigura cu necesitate reusita scolara si profesionala. Faptul ca o conditie defavorabila poate fi cauza unui esec depinde de constelatia de conditii in care ea se inscrie si de efectele de compensare ce pot exista. Nu intamplator M. Gilly spunea ca un factor poate deveni activ intr-un anumit context si inactiv in alt context. De exemplu, influenta conditiilor materiale este dependenta de modul in care familia reactioneaza fata de aceste conditii si de felul in care ea se mobilizeaza pentru a le face fata. Influenta aceasta poate fi echilibrata si compensata de factorii de interes, de calitatile personale, de un nivel inalt de aspiratie, de un climat educativ sanatos, de incurajarile adecvate ale parintilor. Aceasta ar insemna ca influenta mediului nefavorabil se diminueaza la elevii foarte dotati sau foarte motivati.

Factorii de ordin scolar ai insuccesului

Scoala prezinta o constelatie de variabile ce pot actiona ca factori cauzali sau favorizanti ai insucceselor scolare. Literatura consacrata acestei teme mentioneaza in aceasta privinta atat unele caracteristici generale ale scolii, precum nivelul cheltuielilor scolare, calitatea echipamentelor, a programelor, cat si aspecte mai specifice, referitoare la organizarea procesului de invatamant (obiective, continuturi, metode de predare-invatare, sistem de evaluare), pregatirea psihopedagogica a profesorului, stilul educational, trasaturile de personalitate ale profesorului, relatiile profesor-elev, relatiile scolii cu familia.

Dezavantajul scolilor din mediul rural, sub aspectul bazei materiale, al calitatii echipamentelor scolare de care dispun si al dotarii cu personal didactic calificat, nu mai este nevoie sa fie probat cu cifre. Cu greu putem sa ignoram prapastia uriasa care s-a creat in ultimul deceniu intre o scoala in care majoritatea elevilor au acasa un calculator, iar in cadrul scolii au laboratoare modern echipate, si scolile din mediul rural, unde multi copii nici nu au vazut cum arata un calculator. Este o realitate de care trebuie sa tinem seama atunci cand acesti copii acced spre trepte superioare de invatamant aflate in mediul urban. Ei reprezinta categoria cea mai expusa daca educatorii nu vor cunoaste foarte bine nivelul si calitatea achizitiilor anterioare ale acestor elevi, pentru a organiza invatarea plecand de la ceea ce stiu ei in acel moment. Tratarea egala a tuturor elevilor in numele egalizarii oportunitatilor poate genera inegalitati, transformandu-se in contrariul intentiilor atat de generos invocate.

in mod inevitabil, succesul sau insuccesul scolar furnizeaza informatii si despre calitatea actiunii pedagogice si personalitatea profesorului. R. Glaser (cf. Kulcsar, 1978. pp. 77-78) face distinctia intre mediul scolar selectiv si mediul scolar adaptativ. in mediul scolar selectiv, elevul trebuie sa se adapteze conditiilor oferite de scoala, metodelor de predare-invatare utilizate de profesor. in acest caz, reusita lui este conditionata de capacitatea de a se adapta unor conditii exterioare ce-i sunt impuse si in mai mica masura de capacitatea lui generala de invatare. in consecinta, mediul scolar selectiv favorizeaza actualizarea doar a unora dintre potentialitatile de care dispune elevul, ignorand realizarea altora. Mediul scolar adaptativ ofera conditii mult mai variate, ia in consideratie diferentele individuale dintre elevi si permite exprimarea posibilitatilor fiecaruia.

Plecand de la ideea ca, de cele mai multe ori, elevul este obligat sa se adapteze la oferta scolii si ca prea putine sunt situatiile in care se iau in consideratie posibilitatile si interesele elevului, vom analiza cateva dintre variabilele procesului educational care pot fi implicate in insuccesele scolare. in repetate randuri, profesorii, elevii si chiar si familia au pus in discutie continuturile invatamantului, respectiv caracterul lor supradimensionat, cu programe si manuale supraincarcate, dar si cu un limbaj greu accesibil. Exigentele scolare impun parcurgerea si asimilarea acestor

continuturi de catre toti elevii in aceleasi unitati temporale, ignorandu-se dificultatile pe care le intampina cei cu ritmuri de invatare mai lente. Multe cadre didactice sustin ca noul curriculum scolar nu a facut aproape nimic pentru a reduce cantitatea imensa de cunostinte care le sunt cerute elevilor. in continuare se cultiva intelectualismul, performantele de exceptie (mitul olimpicilor romani!), elitismul. Mentalitatea elitista conform careia scoala se adreseaza numai varfurilor, iar ceilalti elevi, cei mai multi, sunt mai putin luati in consideratie, nu a fost eliminata prin reforma curriculara actuala. in baza acestei conceptii, exista profesori care cresc cantitatea si gradul de dificultate al cunostintelor transmise cu mult peste cele prevazute in programele si manualele scolare.

Un studiu cu privire la impactul reformei curriculare in invatamantul general obligatoriu, realizat de colaboratori ai Centrului "Educatia 2000' (2002, pp. 37-38), arata cateva dintre ratiunile acestei saturari a programelor si manualelor din invatamantul obligatoriu. in primul rand, planurile de invatamant merg in continuare pe o directie monodisciplinara, care lasa loc liber unei competitii pentru afirmare si suprematie intre disciplinele ce tind sa ocupe in planul de invatamant un spatiu cat mai mare. Fiecare disciplina este si se vrea importanta, ceea ce conduce la multiplicarea unor continuturi care ar fi putut fi corelate in cadrul unor sinteze interdisci-plinare, cu mai multe beneficii si in plan formativ. in al doilea rand, continua sa functioneze ideea ca o scoala buna este aceea care da cat mai multe sarcini cognitive elevilor. in scoala si in afara ei, elevii trebuie sa fie cat mai ocupati, pentru ca aceasta situatie aduce disciplina, rigoare, angajare totala, ceea ce intareste autoritatea profesorului si mareste spatiul discretionar al actiunilor acestuia. Functioneaza aici o ideologie scolara autori tarista, care poate contribui la supraincarcarea informationala a elevilor si la insuficienta exersare a competentelor cognitive.

Simptomatic pentru gradul de incarcare al elevilor cu sarcini scolare este raspunsul acestora la intrebarea: "Ce ati face daca ziua ar avea doua ore in plus? '. Cei mai multi ar folosi acest timp pentru relaxare, fie jucandu-se, fie odihnindu-se. Trebuie sa subliniem aici ca la numarul mare de sarcini se adauga si un numar mare de ore pe saptamana, dispunerea defectuoasa a acestora, fara respectarea curbei efortului si, in general, conditii minime de igiena intelectuala. Toate acestea fac ca un numar mare de elevi sa acuze un grad ridicat de oboseala, de epuizare fizica si psihica. De asemenea, continuturile scolare sunt greu accesibile nu numai prin supradimensionare informationala, ci si prin caracterul excesiv de abstract, preponderent teoretic, cu prea putine aplicatii practice si, mai ales, prea putine racordari la elementele de viata cotidiana.

Analiza documentelor privind reforma curriculara, realizata in studiul invocat, arata ca educatia pentru viata privata nu este un obiectiv asumat, aceasta fiind lasata in responsabilitatea familiei. Elevii nu invata in mod explicit despre viata si managementul domestic, bugetul familiei, igiena personala si familiala, ingrijirea copiilor si a celor aflati in neputinta, relatiile de familie, relatiile cu vecinii, relatiile cu comunitatea locala, activitatile din timpul liber. Scoala nu propune exercitii de

viata, ci e mai mult un spatiu inchis, centrat pe continuturile academice, considerate ca fiind singurele capabile sa asigure succesul in viata publica. Efectele sunt, pe de o parte, imposibilitatea elevului de a folosi continuturile invatate la scoala in situatii si contexte personale, iar pe de alta parte, relativizarea si aprecierea acestor continuturi ca fiind neimportante si lipsite de utilitate pentru ceea ce urmeaza sa faca dupa terminarea scolii. Si aceasta, cu atat mai mult cu cat, prin exemplele pe care i le ofera societatea, elevul constata ca succesul economic si social, respectiv statusul ocupational si veniturile unei persoane, se afla intr-o relatie foarte slaba cu rezultatele la invatatura din perioada scolaritatii.

O alta variabila a procesului educational aflata in legatura cu succesul sau insuccesul scolar al elevilor se concretizeaza in metodele de predare-invatare. Trebuie sa spunem ca in ultimii ani s-au facut eforturi substantiale in directia desfasurarii unor cursuri de formare a cadrelor didactice cu privire la utilizarea metodelor care asigura invatarea activa, instruirea diferentiata a elevilor, formarea gandirii critice a acestora. O serie de studii experimentale au aratat ca rezultatele mai slabe ale unor elevi la unele discipline de invatamant s-ar datora nu atat unor dificultati generate de structura intrinseca a cunostintelor, cat unora iscate de greutatile de adaptare la metodele folosite de profesori. Activizarea presupune angajarea efectiva a potentialului si a intregii energii spirituale de care dispune elevul pentru indeplinirea sarcinilor de invatare. Utilizarea metodelor care favorizeaza o invatare activa, precum problematizarea, invatarea prin descoperire, studiul de caz, jocul de rol, dezbaterea, brainstorming-ul, determina de fapt schimbarea locului elevului in activitatea scolara.

Se afla aici in discutie vechea dilema pedagogica a scolii, intre scoala centrata pe elev (invatare) sau scoala centrata pe profesor (predare). Centrarea pe profesor presupune ca rolul activ si dominant ii revine profesorului, iar elevul este un receptor pasiv, solicitat doar sa memoreze si sa reproduca. Centrarea pe elev, realizata prin metode active, presupune ca elevul sa devina un constructor activ al structurilor lui intelectuale: elevul ia initiative, actioneaza pentru a descoperi, ia atitudine in legatura cu cele comunicate, isi afirma ideile proprii, isi satisface propriile interese, curiozitati, pasiuni. Prin aceste metode, creste ponderea activitatii independente a elevilor, care isi asuma responsabil un comportament de invatare focalizat pe rezolvarea de probleme si descoperirea de noi cunostinte. Schimbarea rolului elevului antreneaza si schimbarea locului si rolului profesorului in procesul de instruire. Acesta detine in continuare pozitia-cheie, in sensul ca initiaza si monitorizeaza invatarea, dar in centrul preocuparilor se afla elevul, ca principal beneficiar al acestor activitati.

Desigur, exista si profesori reticenti la aceste elemente de noutate. Reticenta lor vine probabil din confortul aplicarii unor metode arhicunoscute si utilizate ani de-a randul, care, in anumite privinte, si-au dovedit eficacitatea. Pe de alta parte, noile metode li se par riscante atat datorita incertitudinilor cu privire la posibilitatea de a le stapani si folosi in mod adecvat (temeri care apar in mod inevitabil in legatura cu orice element de noutate), cat si datorita faptului ca efectele lor nu sunt sesizabile imediat, ci pe termen lung. De aici, judecata gresita ca ar fi ineficiente.

Rigiditatea metodelor de predare-invatare, accentul pus pe memorare si reproducere, precum si activitatile de tip exclusiv frontal genereaza probleme de invatare multor elevi. Ideea invatamantului realizat din perspectiva normei unice ori din cea a elevului de nivel mediu face sa se piarda din vedere diferentele dintre elevi din punctul de vedere al aptitudinilor, al ritmului de invatare, al gradului de intelegere a fenomenelor si al rezultatelor obtinute. Instruirea unitara nu inseamna un invatamant "la fel pentru toti', ci crearea situatiilor favorabile fiecarui elev pentru descoperirea intereselor, aptitudinilor si posibilitatilor de formare proprii. Pe cat de diferiti sunt elevii, pe atat de variate ar urma sa fie si conditiile de organizare si functionare ale proceselor de instruire. Este usor de imaginat ca inaptitudinea profesorului de a tine seama de aceste diferente existente intr-o clasa de elevi poate constitui un factor important in ceea ce priveste insuccesele scolare ale unor elevi. A impune intregii clase un ritm de lucru si metode care nu convin decat catorva elevi este total gresit. Din acest motiv, astazi se vorbeste tot mai mult despre strategii de diferentiere si personalizare care sa vizeze continuturile, metodele de predare--invatare, formele de organizare a invatarii si metodele de evaluare.

Diferentierea si individualizarea instruirii se pot realiza numai printr-o buna cunoastere a elevilor si a motivelor profunde ale dificultatilor intampinate de acestia. in multe situatii, insuccesele scolare nu tin de dificultatile de intelegere ori de ritmul prea lent de invatare, ci de lipsa de informatii a profesorului referitoare la trasaturile de personalitate ale elevului, la problemele lui de sanatate ori la coordonatele mediului sau familial. Ce se intampla in majoritatea cazurilor? Dificultatile reale sunt ignorate sau subestimate si se invoca lipsa de efort, de bunavointa sau chiar de posibilitati.

intr-o cercetare realizata de M. Gilly (1972; cf Radu, 1982, pp. 206-207), unui lot de cadre didactice li s-a cerut sa faca descrierea concisa a elevilor din clasele cu.care lucreaza. Dintre cele peste 1.500 de caracterizari sau profiluri care s-au obtinut, s-a constatat ca atributele care ii diferentiaza pe elevi sunt legate nemijlocit de activitatea de invatare si reusita scolara (inteligenta, memorie, sarguinta, vocabular). Dincolo de aceste aspecte, contururile personalitatii se sterg, iar portretele incep sa semene destul de mult intre ele. Trasaturi precum emotivitatea, stapanirea de sine, onestitatea, deschiderea sociala apar foarte rar, ceea ce dovedeste ca profesorul cunoaste elevul numai prin prisma statutului sau de scolar, a normelor scolare, dincolo de care imaginea lui despre elev este lacunara. in aceste conditii, ori de cate ori insuccesele scolare ale elevilor s-ar datora unor caracteristici precum emotivitatea, climatul familial ori problemele de sanatate, care sunt mai putin cunoscute de profesor, interventiile recuperatorii ar fi dirijate intr-o directie gresita, ceea ce nu ar face decat sa agraveze situatia elevului.

P. Gosling realizeaza o cercetare asupra cauzelor esecului scolar din perspectiva psihologiei sociale. in acest context, el a studiat reprezentarile reciproce profe-sor-elev, aratand ca eficienta profesorului si reusita scolara a elevului depind de aceste reprezentari. in reprezentarile profesorilor asupra elevilor, autorul a constatat

ca aspectul normativ este foarte important. Cerintele de rol ale profesorului, obligatia lui de a preda si a evalua au drept consecinta faptul ca influenta cerintelor scolare asupra reprezentarii elevilor este una extrem de puternica. Reprezentarea profesorului asupra elevului bun se constituie din urmatoarele atribute: motivat, inteligent, muncitor, sociabil, adaptat. Portretul elevului slab se alcatuieste din antonimele acestor atribute: lipsa de motivatie, deficiente intelectuale, lene, inadaptare, slabe cunostinte anterioare (Gosling, 1992, p. 31).

Ne aflam, de fapt, in aceeasi situatie cand profesorul se lasa ghidat in aprecierile sale de trasaturile implicate in activitatile scolare, iar demersurile lui educationale vor fi in concordanta cu aceasta credinta. Un rol important il are si modul in care profesorul face atribuiri cu privire la succesele si insuccesele elevilor din clasele cu care lucreaza. Gosling constata ca, atunci cand sunt chestionati cu privire la cauzele insucceselor scolare, profesorii considera lipsa de efort drept principalul factor. in acest caz, nu actioneaza numai lipsa de informatie a profesorului cu privire la elev, ci si tendinta acestuia de a-si proteja stima de sine si de a-si mentine o identitate profesionala pozitiva. Invocand lipsa de efort, profesorul plaseaza responsabilitatea esecului pe seama elevului, iar in evaluarile pe care le face ii va recompensa mai mult pe cei care depun un efort mai mare. Tipul de atribuire pe care il face profesorul va avea ca efect interpretarea limitata a situatiilor de insucces scolar si, ca atare, poate declansa o interventie inadecvata pentru un elev care, de exemplu, are probleme de integrare in grupul scolar ori provine dintr-un mediu familial defavorizat.

Toate aceste date indica faptul ca profesorul ramane un factor important in determinarea rezultatelor scolare ale elevului. Ceea ce conteaza in abordarea situatiilor de insucces scolar nu este atat pregatirea lui de specialitate, cat, mai ales, pregatirea lui psihopedagogica. Din pacate, in cadrul formarii initiale a profesorilor, aceasta pregatire are in continuare o pozitie ingrata, considerata doar ca o posibilitate de a obtine un certificat. Este eronat sa credem ca psihologia si pedagogia simtului comun, pe care le poseda fiecare dintre noi ca urmare a unei anumite experiente sociale, sunt suficiente pentru depasirea tuturor dificultatilor cu care profesorul se confrunta in activitatea educationala. Psihologia simtului comun ne poate ajuta in anumite cazuri, dar, de cele mai multe ori, mai curand ne face sa gresim. Uneori, iremediabil.

Departe de noi ideea de a sustine ca stapanirea unui ansamblu de cunostinte psihopedagogice asigura automat reusita in activitatea cu elevii. Numai ca o buna formatie teoretica in acest domeniu il ajuta pe profesor sa gaseasca mult mai usor solutia potrivita pentru situatiile particulare cu care se confrunta, sa actioneze in cunostinta de cauza si sa dovedeasca mai multa flexibilitate in abordarea contextelor educationale. Trebuie sa insistam aici si asupra nevoii de a pregati cu mai multa atentie profesorii pentru abordarea situatiilor "delicate', si nu numai pentru situatiile in care totul merge bine. Este nevoie de referiri speciale la modul in care trebuie abordati copiii cu dificultati de invatare sau de adaptare scolara, copiii cu probleme datorate handicapului sociocultural, precum si de referiri la modalitatile de depistare

a eventualelor probleme de invatare inca de la inceputul scolaritatii. Toate acestea presupun si o colaborare buna intre profesor si psihologul scolii (daca acesta exista), medicul scolar si familia copilului.

in aceeasi categorie a factorilor care tin de profesor se afla si caracteristicile relatiilor profesor-elev. Toate experimentele pedagogice dau rezultate convergente: relatia personalizata a profesorului cu elevul este o conditie a reusitei. Din pacate, in practica educationala lucrurile se petrec invers: pentru profesor, reusita e o conditie a unei relatii personalizate si directe cu elevul. Desi profesorii doresc sa lupte contra esecului, ei au relatii in special cu cei care reusesc. Si asta nu face decat sa-i excluda pe cei care esueaza si chiar sa intareasca situatia de esec. in plus, profesorii ii percep pe elevi in termenii apartenentei lor la o anumita categorie socioeconomica si vor fi inclinati sa-i priveasca intr-o lumina nefavorabila pe cei proveniti dintr-un mediu defavorizat. De aici pot rezulta diferente de atitudine si de relatie cu elevul, care se vor repercuta in planul rezultatelor lui scolare. Aceasta cu atat mai mult cu cat elevii proveniti din familii defavorizate au interiorizat anticipat "stigmatul' socioeconomic si vor fi si mai traumatizati de o atitudine negativa a profesorului. Or, elevii aflati in situatie de esec au nevoie de o atentie sporita, de atitudini stimulative din partea profesorului, de crearea unor situatii speciale care sa le permita sa obtina succesul si astfel sa capete incredere in fortele proprii si sa-si imbunatateasca stima de sine.

E. Paun (1999, pp. 81-82) il citeaza pe T. Parsons pentru a arata ca, in privinta relatiilor cu elevii, profesorul se afla deseori in fata urmatoarelor dileme:

a intemeia aceste relatii pe afectiune sau pe indiferenta (dilema afectiune-neutra-litate afectiva);

a limita relatiile la transmiterea cunostintelor sau a le extinde asupra personalitatii complexe a elevului (dilema specificitate-complexitate);

a judeca elevul dupa criterii generale, precum rezultatele scolare, sau in functie de calitatile unice, individuale ale acestuia (dilema universalism-particularism);

a satisface propriile interese sau interesele elevilor (dilema orientare interioara--orientare spre colectiv).

Optiunea profesorului pentru un anumit tip de relatie se va face in functie de varsta elevilor, de caracteristicile clasei de elevi, dar si in functie de trasaturile de personalitate ale profesorului, de valorile profesionale si de competenta sa psihopedago-gica. Parsons a formulat ideea ca in invatamantul prescolar ar trebui sa se opteze pentru afectivitate, in invatamantul elementar, pentru particularism si afectivitate, iar in invatamantul secundar, pentru neutralitate afectiva si universalism.

Nu in ultimul rand, modul in care profesorul realizeaza evaluarea, distribuind recompensele si pedepsele, poate favoriza aparitia insucceselor scolare. Am mai discutat despre faptul ca profesorul care utilizeaza foarte putin recompensele, in schimb are un repertoriu larg de pedepse pe care nu ezita sa le aplice ori de cate ori se iveste ocazia, reprezinta un dezastru pedagogic pentru multi elevi. Stilul aversiv este caracteristic acelor profesori care vad in evaluare fie o expresie a autoritatii

discretionare de care dispun, fie un mijloc de intarire a acestei autoritati prin constrangere si intimidare. Acest stil genereaza frustrare, teama permanenta a elevului de a fi examinat si judecat, trairi care pot ingreuna concentrarea pentru intelegerea cunostintelor. Teama de pedeapsa si teama de esec nu pot reprezenta o motivatie in vederea efortului scolar, mai ales in cazul elevilor care nu au trait niciodata bucuria succesului la invatatura, au abandonat aceasta speranta pentru viitor si nu au interiorizat nici o aspiratie in acest sens.

De asemenea, accentul prea mare pus pe competitia dintre elevi si evaluarea fiecarui elev prin comparare cu performantele celorlalti colegi ii va dezavantaja pe copiii cu un ritm mai lent de invatare ori cu goluri in cunostinte. Rezultatele lor nu vor fi niciodata socotite suficiente in raport cu notele si pozitiile ocupate de elevii buni ai clasei. Evaluarea in maniera competitiva, prin operarea permanenta cu ierarhii, poate fi benefica doar pentru o minoritate a elevilor, si chiar si in cazul acestora, doar in anumite conditii. Pentru elevul cu dificultati scolare trebuie practicata o evaluare de progres, care sa-l angajeze in competitia cu sine insusi. Este important deci sa-i fie furnizate elevului feed-back-uri frecvente, care sa-l informeze in privinta progresului facut, pentru ca aceasta informatie contine multe elemente motivationale.