Raspundere si responsabilitate in activitatea didactica

Raspundere si responsabilitate in activitatea didactica

"Responsabilitatea se defineste atat ca grija, preocupare, interes, fata de consecintele actelor proprii, cat si in raport cu ceilalti si comunitatea"(T. Catineanu). În literatura de specialitate se face distinctie intre raspundere si responsabilitate. În timp ce responsabilitatea emana indeosebi din zona normelor morale fiind corelata cu libertatea morala, raspunderea este asociata normelor juridice si celorlalte tipuri de norme (exceptand pe cele morale).

Daca se accepta ideea ca morala poate fi implicata in orice tip de activitate, ca dimensiune a sa, se intelege ca raspunderea poate implica si responsabilitatea, relatia inversa nefiind valabila: "libertatea morala incumba raportarea la o necesitate care nu este nici necesitatea naturii (ansamblul legilor naturii), nici necesitatea sociala (ansamblul legilor obiective ale vietii sociale), ci ansamblul normativ moral, ca parte a normativitatii sociale, alaturi de cel juridic, economic, politic etc." (O. Tatar).

A vorbi despre libertatea morala si corelatul sau, responsabilitatea, inseamna a aborda raportul dintre subiectul colectiv si/sau individual si sistemul normativ moral. Libertatea morala consta in posibilitatea individului de a alege in mod constient intre multiplele situatii generate de aceasta necesitate, situatie care imbraca forma generala a alternativei bine - rau. Directia, vectorul raspunderii este dinspre exterior spre interiorul individului (esti facut raspunzator de catre grup, societate etc.), in timp ce vectorul responsabilitatii este dinspre individ spre grup, comunitate, societate (deci individul isi asuma responsabilitatea actului, gestului, atitudinii sale etc.).

În dictionarul Larousse raspunderea este definita ca "persoana care trebuie sa raspunda, sa fie garanta pentru propriile sale actiuni sau ale alteia pe care le determina" sau, in termeni de decizie, "persoana care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie sa dea socoteala unei autoritati superioare sau celor care i-au acordat mandatul".

Dictionarul explicativ al limbii romane defineste raspunderea ca "fapt de a raspunde", iar responsabilitatea ca "obligatia de a efectua un lucru, de a raspunde, de a da socoteala de ceva".

Raspunderea nu este o dimensiune interna a agentului, nu deriva dintr-un raport pe care agentul il instituie intre el si colectivitate in mod voit si interesat, ci un fenomen pe care autoritatea colectiva (cel mai adesea institutionalizata sub forma normelor) il atribuie agentului; in mod justificat sau nu, agentul il suporta ca pe ceva exterior, acceptat adesea in mod neliber, nedorit, ca obligatie.

Raspunderea si responsabilitatea sunt fenomene complementare, diferite ca si continut, intre ele fiind o distinctie de substanta normativa, nu una terminologica.

Hlavek distinge de asemenea intre cele doua concepte: "Responsabilitatea se diferentiaza de obligatie ca atitudine angajata si stabila prin norma (), prin faptul ca in cazul responsabilitatii persoana se simte raspunzatoare si pentru consecintele faptelor care nu sunt impuse ca obligatii de o norma, un ordin, o lege".

Atitudinal vorbind, raspunderea inseamna a respecta o norma in timp ce responsabilitatea inseamna a adera la un sistem de norme, a-ti asuma un obiectiv. Responsabilitatea este mai mult legata de teoria actiunii (praxiologie) si de morala in timp ce raspunderea tine mai mult de legea juridica; domeniul dreptului nu este decat o arie a efectelor responsabilitatii.

Meritul de a fi pus in discutie problema responsabilitatii apartine lui Paul Fauconet, care a asezat-o pe o baza teoretica reala, ca raport intre fapta si normele sociale care reglementeaza comportamentul si activitatea oamenilor la un moment dat. Responsabilitatea este inteleasa ca un produs social, ca un fenomen care face parte din sistemul reprezentarilor colective.

Fundamentul ontologic si axiologic al raspunderii si al responsabilitatii il constituie necesitatea convietuirii sociale a indivizilor. Normele sociale fiind si valori colective, responsabilitatea are si un temei axiologic; raspunderea are o intemeiere formala.

Întrucat raspunderea se intemeiaza pe autoritatea normelor sociale rezulta ca agentul actiunii este raspunzator fata de orice grupare sau colectivitate sociala data, fata de orice forma de organizare care poseda o astfel de autoritate formala normativa, coercitiva, cu ajutorul careia isi subordoneaza anumite categorii de indivizi sau grupuri, in calitate de agent si membru al ei. Din aceasta perspectiva agentul apare ca responsabil fata de: familia, clasa, partidul sau organizatia la care a aderat, ordinea social-politica si economica existenta, poporul si natiunea din care face parte.

Raspunderea si responsabilitatea difera si in ceea ce privesc consecintele functionarii lor, functiile lor sociale. J. Sczcepanski le considera ca fenomene sau mijloace de control ale integrarii sociale. Raspunderea vizeaza conservarea sistemului social; responsabilitatea manifestata poate avea ca rezultat ameliorarea sistemului social, dezvoltarea lui. Raspunderea se rezolva prin sistemul de actiuni penale (nu numai in sens de juridic, ci in acceptiunea de civil, moral, blam, apreciere negativa, in general); sanctiunile apar ca obligatii si interdictii, mijlocul raspunderii fiind constrangerea, pe cand pentru actiunile responsabile societatea a instituit un sistem de sanctiuni premiale, de recompense.

Daca raspunderea se raporteaza la orice individ (sau grup de indivizi), responsabilitatea nu este un atribut al oricarui agent. Ea este legata de capacitatea interna de alegere pe baza de optiune, asadar este un derivat al libertatii de alegere asa cum arata J.P. Sartre. Prin responsabilitate, colectivitatea sau grupul pot fi scutite de necesitatea si povara supravegherii activitatii agentului.

Daca absenta raspunderii este un fenomen patologic, absenta responsabilitatii este un fenomen de alienare, de instrainare a agentului fata de colectivitate. Raspunderea si responsabilitatea sunt forme sau trepte succesive ale aceluiasi fenomen general de integrare a individului in colectivitate. În raspundere, societatea il angajeaza pe individ, pe cand in responsabilitate individul se autoangajeaza si aceasta este o forma superioara de integrare sociala.

Responsabilitatea este si scop al educatiei, ideal moral, politic si actional. La scara istorica avem de-a face cu o diferentiere intre ele. La scara evolutiei individualitatii umane (individ - persoana - personalitate) avem de-a face cu un proces de trecere de la raspundere la responsabilitate. La inceput copilul invata raspunderea prin distribuirea de catre diferiti agenti sociali (familia, scoala etc.) a diferitelor sarcini, munci usoare etc.; initial lui i se impun din exterior diferite obligatii si/sau interdictii; apoi, o data cu inaintarea in varsta, el invata sa fie si responsabil.

În cadrul unui invatamant modern se tinde o trecere de la raspundere la responsabilitate, luand in consideratie mai ales ca profesorul trebuie sa ramana un model in societate. Personalul didactic care include toate obligatiile/raspunderea, dar isi asuma - prin libera lui alegere - o serie de actiuni nonobligatorii este dascalul care-si asuma responsabilitatea, care-si face datoria (Vasile Marcu, 2003). De asemenea, in cadrul invatamantului se tinde o trecere de la raspundere la responsabilitate, care vine din interior , din constiinta datoriei implinite.

Profesiunea de educator - scria J. Thill - este "o mare si frumoasa profesiune care nu se paraseste o data cu hainele de lucru, o profesiune aspra dar placuta, utila si mandra, exigenta si libera, o profesiune in care mediocritatea nu este permisa si in care pregatirea exceptionala este abia satisfacatoare, o profesiune care epuizeaza si invioreaza, care dispereaza si exalta, in care a stii nu inseamna nimic fara emotii si in care dragostea devine sterila fara forta spirituala si morala care o transforma in misiune".

  Juramantul cadrelor didactice propus de Robert Dottrens:

"Îmi voi exercita misiunea cu constiinta si demnitate.

Voi vedea in elevii mei, nu atat scolari, cat copii si nu voi uita niciodata ca pentru partea care imi revine sunt raspunzator de destinul lor.

Voi mentine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.

Colegii mei vor fi prietenii mei.

În colaborare cu ei, ma voi stradui sa ameliorez in mod constant mijloacele pe care scoala le pune in miscare ca sa asigure recunoasterea efectiva a dreptului la educatie si la justitie sociala in educatie.

Fac aceste promisiuni in mod solemn, liber, pe onoare".

În acceptiune moderna, in cadrul unui invatamant democratic elementul principal al datoriei devine responsabilitate sociala, care imbina interesul social cu cel individual. Ion Ghica scria: "Cea mai onorabila profesiune este aceea pe care un om se simte in stare a o indeplini bine si prin care poate aduce mai mare folos societatii sale". Profesorul trebuie sa se identifice cu idealul cultural-educativ al comunitatii.