Metodologia asistentei sociale. Definiri si componente

Metodologia asistentei sociale. Definiri si componente

Orice ramura de cunoastere stiintifica si de actiune eficienta are un corp metodologic propriu care directioneaza si organizeaza activitatea specifica domeniului respectiv. In sfera socio-umanului, metodologia este definita ca o analiza sistematica a metodelor si tehnicilor pe baza carora se realizeaza o cercetare teoretica sau aplicativa. Metodologia nu este, insa, pur si simplu o colectie de metode si tehnici de abordare cantitativa sau calitativa a socialului; nu este un "inventar" de tehnici, fie acestea si integrate strategic. Este esential sa amintim faptul ca o metoda este totdeauna un mijloc si nu o finalitate in sine; metoda este maniera de a actiona, dar ea nu defineste obiectivele de atins si valorile la care ne raportam. Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonata valorilor si finalitatilor postulate in teorie (Cristina De Robertis, 1995: 79). Ori de cite ori optam pentru o anumita metoda de investigatie si interventie, pornim de fapt de la o supozitie teoretica (teorie de referinta) care conditioneaza demersul cercetarii si cel al actiunii. Nici domeniul asistentei sociale nu face exceptie de la aceasta conditionare teoretica. In practica asistentiala se contureaza strategii diferite de investigatie si interventie in functie de perspectivele teoretice pentru care se opteaza.

De aceea, se considera ca metodologia oricarui domeniu de cunoastere fundamentala sau aplicativa are o componenta teoretico-epistemologica (formata din teorii de referinta si modele explicative) si o componenta tehnic-normativa (incluzand metode si tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici si procedee de prelucrare a datelor, de analiza si interpretare a acestora; principii metodologie etc.).

Asistenta sociala, ca sistem de reflectie teoretica si activitate specializata in rezolvarea disfunctiilor sociale, si-a constituit, treptat, propria metodologie, recurgand la doua modalitati principale de elaborare a acesteia: prima se bazeaza pe sistematizarea experientei practice de lucru cu clientii (retinandu-se procedeele care au dat rezultate pozitive in mod repetat); a doua modalitate a constat in asimilarea achizitiilor teoretico-metodologice din stiintele socio-umane. Exista, asadar, un demers pragmatic si unul stiintific de contructie a metodologiei asistentiale, care sunt complementare (Cristina De Robertis, 1987: 80).

Eforturile de sistematizare a unei metodologii a interventei au inceput in al doilea deceniu al secolului XX in S.U.A. (Mary Richmond, Social Diagnosis, New York, 1917), manifestandu-se si in Europa odata cu deceniul al cincilea.

Metodologia asistentei sociale este domeniul de reflectie preocupat de manierele de actiune, de principiile si procedeele utilizate in practica asistentiala. Metodologia ne permite sa intelegem care este logica ce guverneaza cunoasterea si actiunea asistentiala, avand in atentie, deopotriva, procesul de investigare a problemelor sociale, precum si strategiile de interventie in vederea solutionarii acestora.

Componentele metodologiei asistentei sociale sunt urmatoarele:

a.      teoriile de referinta (teorii sociologice; teorii psihologice; teorii psihosociologice, teorii asistentiale);

b.     metodele, tehnicile si strategiile de cunoastere si interventie (metode si tehnici de investigatie psihosociala; metode si tehnici de interventie asistentiala);

c.      procedeele de evaluare a realitatii empirice (a situatiilor problematice) si procedeele de evaluare a gradului de eficienta a demersului asistential

Asadar, metodologia asistentei sociale are o dimensiune teoretica, una tehnic-normativa si alta evaluativa, de sinteza intre teoretic si empiric; autoreflexiva si autoevaluativa (C. Bocancea, G. Neamtu, 1999: 102). Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistentei sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceza (Cristina de Robertis, Henri Pascal, Andrée Menthonnex s.a).

In literatura asistentiala americana, metodologia este privita mai putin ca un complex de teorii si principii ce structureaza, dupa criterii logice si epistemologice, modalitatile de interventie, si mai mult, ca o colectie de metode si tehnici cu relevanta practica. Astfel, au fost identificate mai multe tipuri de practici (actiuni de interventie), in functie de dimensiunea interventiei si de obiectivele propuse:

social casework - acea orientare sau tip de practica utilizata de asistentul social in sprijinirea preponderent psihologica a unui individ sau a unei familii;

social group work - metoda ce consta in ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunitatii de interese sau al confruntarii cu aceeasi problema (ajutorarea vizeaza dezvoltarea abilitatilor de comunicare si integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vietii comunitare, reorientarea energiilor grupului spre scopuri pozitive etc.);

community organisation - practica ajutorarii indivizilor, grupurilor si comunitatilor care locuiesc in aceeasi arie geografica sau care se confrunta cu aceleasi probleme, pentru a ajunge la identificarea scopurilor si intereselor comune, mobilizarea resurselor in vederea realizarii proiectelor de dezvoltare comunitara;

administration in social work - managementul asistentei sociale (Robert Barker, 1987: 98).

In cadrul acestor practici asistentiale care vizeaza clientul individual, grupul, comunitatea si insitutia s-au dezvoltat tehnici de interventie specifice, precum: abordarea centrata pe sarcina, interventia in situatii de criza, abordarea psihosociala, asistenta cognitiv-comportamentala etc. In practica asistentiala contemporana s-au delimitat doua arii teoretico-metodologice principale care acopera intreg campul actiunilor asistentiale: practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie sau represiva) si practica umanist-existentiala. Promovand principii de actiune opuse, dar complementare, aceste tipuri de practici descriu tendintele generale ale interventiei asistentiale, raportate la marile paradigme ale cunoasterii socio-umane (paradigma pozitivista si paradigma interpretativ-fenomenologica).

La ora actuala metodologia asistentei sociale are o fizionomie proprie, gratie acumularilor din stiintele socio-umane si din experienta profesionala in domeniu. Cu toate acestea, eforturile de ordonare si sistematizare teoretica, menite sa redea metodologiei asistentiale mai multa coerenta si demnitate stiintifica, sunt reduse ca numar. Asistentii sociali au tendinta de a cauta "retete" de interventie, moduri de a actiona, preocupandu-se mai putin de cadrele generale teoretico-epistemologice ale muncii lor. In literatura asistentiala recenta de limba franceza, exista unele incercari de constructie a metodologiei, in sensul adevarat al termenului, incercari centrate pe recuperarea dimensiunilor teoretice si epistemologice ale practicii asistentiale, pe conturarea unei logici generale a investigatiei, interventiei si evaluarii in asistenta sociala.