LEGEA LUI WOLFF

LEGEA LUI WOLFF

In 1892 Julius Wolff a formulat o lege dupa care toate modificarile functiei sau formei unui os

antreneaza modificari de structura interna, modificarea conformatiei exterioare, in conformitate

cu legi matematice. El a pornit de la ideea ca formarea osoasa este rezultata ca urmare a tensiunilor produse prin contractie musculara si de presiuni statice antrenate de mentinerea in pozitie verticala.

Legea lui WOLFF (1870): cand asupra unei parti a epifizei se exercita o apasare

anormala si continua, trabeculele spongioasei subiacente se vor indrepta in directia de actiune a fortei.

Osul va suferi o modificare a structurii arhitectonice, in sensul ca se condenseaza si isi micsoreaza volumul, pentru a rezista la solicitarile noi, statice si dinamice. Partea din epifiza, care nu este supusa adaptarii, isi mareste volumul, dar isi micsoreaza consistenta prin: gradul apreciabil de resorbtie a trabeculelor osoase si alungirea si subtierea trabeculelor ramase. Daca teoriile lui Wolff nu pot fi acceptate intr-o maniera absoluta, trebuie totusi sa admitem ca in numarate cazuri este subliniata importanta functiunii asupra dezvoltarii osoase. Astfel anomaliile in formarea osului sunt observate in cazuri de atrofie sau de paralizie musculara. Se observa de asemenea ca presiunile alternative favorizeaza cresterile osoase pe cand presiunile constante pot antrena atrofierea in aceeasi maniera in care inactivitatea, ca urmare a unei imobilizari, este insotita uneori de o incetinire sau chiar o oprire a cresterii osoase.