Specificul proceselor psihice la deficientii vizuali

SPECIFICUL PROCESELOR PSIHICE LA DEFICIENTII VIZUALI

PERCEPTIA TACTIL-KINESTEZICA.

In absenta simtului vizual receptia si perceptia tactila dobandesc un rol principal in cunoasterea nemijlocita a obiectelor si fenomenelor. Informatiile tactil-kinestezice si cele auditive devin dominante la nevazatori mai ales in aprecierea "microspatiului", ale spatiului obiectelor si ale spatiului de munca, in timp ce spatiul mare (spatiul indepartat) este explorat acustic.

Prin intermediul senzatiei, perceptiei tactil-kinestzice, realizam cunoasterea a doua aspecte:

Modelul informational al schemei corporale; delimitarea acesteia de mediul extern.

Cunoasterea obiectelor din mediul extern cu privire la substantialitate, forma, volum, asperitate, duritate.

Desigur, aceasta perceptie la nevazatori nu prezinta intotdeauna un grad de adecvare real, deoarece ei se limiteaza doar la senzatiile tactil-kinestezice, in timp ce la vazatori acestea sunt completate cu cele vizuale.

La nevazatori de exemplu, citirea scrierii punctate se poate efectua numai cu ajutorul unei mici regiuni situate la extremitatea degetelor a caror dimensiuni nu depasesc 12-15 mm.

J.P. Roll 1987 dupa V. Preda - afirma ca pe extremitatile degetelor montajul receptorilor tactili este considerata o veritabila fovee tactila.

In privinta sensibilitatii tactile sunt importante pentru acticvitatea didactica, pt. mijloacele de invatamant, urmatoarele aspecte:

* Zlate M. - Bucuresti 2000, pag. 90-91.

I. Prag absolut minimal - cantitatea minima de intensitate a stimulului capabil sa o produca o senzatie. Stimulii care nu ating valorile de intensitate minimala sunt subliminali, produce efecte fiziologice, dar nu sunt integrati senzoriali decat daca sunt insumati sau asociati su stimuli semnificativi.

Sensibilitatea - invers proportionala cu intensitatea stimulilor. Cu cat stimulii au intensitate mai mica si sunt perceputi, cu atat sensibilitatea este mai mare.

II. Prag absolut maximal - cantitatea maxima de intensitate care mai produce o senzatia adecvata. Peste acest prag se produce o senzatie de durere sau apare o neutralitate in raport cu stimulul.

III. Pragul diferential - se refera la valorile liminar-discriminative ale stimulului. Este egala cu relatia dintre intensitatea initiala a stimulului si intensitatea care trebuie adaugata sau scazuta pentru a produce o modificare abia sesizabila a senzatiei initiale.

valorile medii ale pragurilor de presiune cutanata (sensibilitate absoluta) la varful degetelor mainii este 3g/mm si la antebrat 8g/mm.

finetea discriminativa (pragul diferential) este cu atat mai mica cu cat aceasta se manifesta in conditii active. B.G. Analiev 1959, dupa V. Preda a demonstrat prin cercetarile sale ca in cazul tactului activ, cand subiectul are posibilitatea sa palpeze nemijlocit suprafata obiectelor stimul, pragurile diferentiale inregistreaza valori semnificative mici; la fel se intampla si datorita exersarii indelungate a perceperii tactil-kinestezice si a fenomenelor compensatorii.

pentru educatia nevazatorilor este importanta functia cognitiva a perceptiei senzoriale tactil-kinestezice. In conditiile cecitatii sensibilitatea tactila se restructureaza calitativ in contextul activitatii de cunoastere si al activitatii practice. Se formeaza un complex functional-operational kinestezico-tactil, care permite o prelucrare si o integrare superioara a informatiei.

Sensibilitatea tactila ne poate informa cu privire la conturul obiectelor, duritatea, asperitatea, substantialitatea, etc., dar sensibilitatea tactila trebuie neconditiat asociata pentru a putea oferi informatii cat mai obiective cu miscarea, kinestezia explorativa. Aceasta este neconditionat necesara deoarece perceperea tactila, statica, pasiva, nu poate realiza o imagine unitara a obiectului, pentru ca informatia despre obiect sunt disparate si izolate. In aceste situatii subiectul nu poate da decat relatari vagi, confuze despre forma si marimea obiectelor, cat si integrarea obiectelor intr-o anumita categorie. Este necesara deci intervetia kinestezicului, a miscarii. Declansarea miscarii, de palpare, este determinata de contactul cu obiectul, deci de semnale tactile.

In procesul perceptiei tactil-kinestezice s-a observat o diviziune functionala a schemelor exploratorii motorii. Aceste scheme exploratorii motorii are la baza asimetria functionala a celor doua maini, cu exceptia cazurilor de ambidextrie.

In practica in mod obisnuit mana dominanta indeplineste un rol conducator in timp ce mana subdominanta indeplineste un rol auxiliar in cunoasterea tactil-kinestezica a obiectelor. Astfel, mana dominanta va realiza o miscare de percepere propiru zisa, iar cealalta mana realizeaza miscarile de sustinere si de fixare a obiectului.

In cazul maiinii dominate se observa si o ierarhizare a miscarii degetelor in explorarea suprafetelor si relevarea asperitatii. Rolul principal revine degetului aratator si celui mijlociu. In detectarea colturilor si identificarea contururilor in prim plan se situeaza degetul aratator si degetul mare. (M.Golu 1978, pag.50)

In cazul persoanelor cu cecitate are loc o specializare mai intensa a functionalitatii mainii, inclusiv la nivelul diviziunii actiunii si actelor ce-i revin fiecarui deget. Astfel, degetul mare fixeaza obiectul si reprezinta punctul de plecare in explorarea tactila si activitatea se transmite si celorlalte degete. Degetul aratator si degetul mijlociu parcurg mai intai obiectul global si apoi analitic. Degetul mare, aratatorul si mijlociul formeaza un fel de compas care asigura receptia spatiala a obiectului parcurgand punct cu punct conturul, detaliile, colturile si punctele critice cu maxima valoare informationala pentru cunoasterea formei, obiectului (Defectologia - D. Damaschin, 1973, pag.141).

Pentru perceptia tactila, elementele cele mai purtatoare de informatii sunt: colturile, curburile, denivelarile suprafetelor, proportionalitatea unghiurilor si laturilor.

Aceleasi elemente dobandesc o valoare informationala si in inter-relatia tactil-kinestezica si sensibilitatea proprioceptiv-kinestezica. In privinta estimarii greutatilor obiectelor singurul aparat specializat este analizatorul proprioceptiv-kinestezic, cel tactil ocupand o pozitie subordonata.

S-a demonstrat totusi ca semnalele kinestezice pot exercita o influneta deformatoare asupra estimarii tactile a distantelor si lungimilor in functie de viteza miscarilor de explorare. Astfel, atat in cazul tactului pasiv (obiectul fiind miscat pe degetele sau palma nemiscata) cat si in cazul tactului activ (parcurgerea lungimii prin miscarea palmei/degetelor) parcurgerea rapida a marginii unui obiect sau unei rigle determina frecvente erori de subestimare dupa cum parcurgerea lenta a acelorasi lungimi provoaca erori de supraestimare. Rezulta ca in perceperea unor configuratii spatiale se pot intalni anumite iluzii tactil-kinestezice la nevazatori dar si la vazatori. Factorul principal careia i se datoreste aparitie iluziei tactil-kinestezice se pare ca este cel kinestezic.

Concluzii: perceptia tactila in cazul nevazatorilor are un rol esential in interactiunea directa a subiectului cu obiectele din jur. Actul de pipaire se ordoneaza si se sistematizeaza sub influenta limbajului si a experientei perceptive anterioare.

SPECIFICUL STRATEGIILOR DE EXPLORARE TACTIL-KINESTEZICA

In elaborarea schemelor speciale ale strategiilor de explorarea kinestezico-tactila se disting 2 tipuri de miscari ale mainii, miscari similare cu cele ale ochiului, in activitatea de explorare.

A.      Miscarile de cautare si pregatire.

Acestea se caracterizeaza prin viteza mare de desfasurare, traiectorile sunt divergente si ample pe suprafata obiectului si fixarea obiectului intr-o anumita pozitie. Aceste miscari urmaresc impartirea obiectului in portiuni mici, usor de investigat in vederea extragerii informatiei relevante.

B.       Miscarile de urmarire

Se desfasoara pe traiectorii mai scurte si recurente; leaga succesiv intre ele diferite puncte comparate. Functia acestor miscari este una integrativa facilitand in mod nemijlocit elaborarea imaginii tactile a obiectului. Miscarile de urmarire in actul perceptiv-tactil si in formarea reprezentarilor tactil-kinestezice, indeplinesc 3 functii:

de construirea a imaginii perceptive

de masurare

de control

In explorarea obiectului prin miscarile de urmarire sau tatonare se extrag informatiile relevante prin gasirea si palparea elementelor cu maxima valoare informationala, iar apoi prin miscarile de evaluare si comparare, se realizeaza integrarea lor intr-un schelet perceptiv sau matrice perceptiva de baza al modelului informational al imaginii.

Controlul informational pe cale tactil-kinestezica se realizeaza prin micromiscari repetate, prin reveniri si oscilatii si diverse deliberari intre miscarea analitica si cea integrativ- sintetica.

MEMORIA DEFICIENTILOR VIZUALI

In literatura de specialitate, atunci cand s-a abordat memoria deficientilor vizuali si mai ales a nevazatorilor, a predominat ideea pornind de la "vicariatul senzorial", ca memoria orbilor ar cunoste o dezvoltare deosebita si ar fi mult superioara persoanelor cu vedere. In acest sens s-a considerat ca deficienta vizuala ar determina in mod automat perfectionarea memoriei ca un mijloc de suplinire a functiei vizuale pierdute.

Afirmarea ideii ca memoria orbilor si ambliopilor ar fi mai buna decat memoria persoanelor cu vedere, nu-si gaseste insa sprijin in datele experimentale si este lipsita de eficienta practica tiflopedagogica.

In analizarea particularitatilor deficientului vizual trebuie sa pornim de la constatarea ca experienta concret-senzoriala a acestora este mai limitata decat la vazatori, fapt ce determina anumite repercursiuni asupra procesului memoriei.

Orbii congenitali memoreaza, recunosc si reproduc date oferite de alte modalitati senzoriale: auditiv, tactil, olfactiv, gustativ, kinestezic, fiind lipsiti de orice imagine, reprezentare vizuala.

Cei care au o cecitate survenita, precum si ambliopii recurg si la reptezentari vizuale. Desigur, aceste reprezentari vizuale sunt mult mai reduse ca volum si totodata sunt supuse "fenomenului stingerii", a disparitiei.

Deficientii vizuali fac un efort de memorare mult mai mare pentru a memora diverse aspecte, fie ele intuitive, fie verbale. Totodata deficientii vizuali sunt nevoiti sa recurga mai frecvent la datele memoriei, utilizanu-le si in situatii in care vazatorul se bazeaza pe o serie de alte modalitati de informare (insemnari, notite, consultarea lexicoanelor, etc.).

Pentru a memora, orbii sunt ingraditi neavand posibilitatea perceperii repetate a obiectelor pe care le au la dispozitie.

Ex: unui nevazator i se prezinta la stiinte naturale, vulpea; daca vazatorul are sanse sa observe vulpea si in alte contexte, nevazatorul nu are aceasta sansa.

Aceasta imposibilitate a perceperii repetate are si o anumita influenta pozitiva nevazatorul acordand o importanta deosebita a memorarii cat mai trainice, a ceea ce au perceput pentru prima data. Ca urmare a unui efort de memorare ei reusesc sa apeleze la datele memorate mult mai frecvent decat vazatorul.

O semnificatie deosebita dobandeste memoria in diverse activitati care in situatia vazatorilor au o participare minima.

Ex: in orientarea spatiala orbul memoreaza puncte de reper accesibile modalitatilor senzoriale, auditive, kinestezice, olfactive, etc., acestea fiind valorificate in practica.

Se vorbeste chiar (P. Villey) despre o "memorie musculara", el tinand seama de numarul pasilor de la un punct de reper la altul (prin exercitiu se poate ajunge chiar la o performanta, la o automatizare a acestui tip de memorie).

Din cercetarile efectuate cu privire la memoria deficientilor vizuali reiese fara exceptie faptul ca memoria verbala a nevazatorilor cunoaste o dezvoltare superioara in comparatie cu cea a vazatorilor.

Rezultatele unor cercetari privind memoria verbala a nevazatorilor au fost publicate de J.O. Vertes - acesta a utilizat metoda perechilor de cuvinte si a urmarit aspecte ale reproduceriii imediate cercetand atat cantitatea materialului reprodus cat si timpul necesar reproducerii lui. Comparatia s-a facut intre rezultatele obtinute de 20 de subiecti nevazatori, baieti si fete din clasele I-V in varsta de 7-14 ani, si 100 de elevi vazatori.

Rezultate: 80% dintre subiectii orbi au reprodus corect materialul verbal, intr-o proportie de 80-100%. In timp ce numai 65,8% dintre elevii vazatori au obtinut aceleasi rezultate.

Aceasta usoara superioritate in reproducerea imediata a metrialului verbal de catre nevazatori, reiese si din compararea rezultetelor maxime si minime obtinute de subiectii din cele doua grupe.

Astfel: - la copiii nevazatori rezultatul maxim a constat in reproducerea in proportie de 100% a materialului-test si cel minim intr-o reproducere a acestuia in proportie 71.8%;

in timp ce la vazatori, rezultatele extreme sunt de 94,9 % si 25,6%.

De asemenea timpul mediu realizat de nevazatori este 1,6 minute, fata de 2 minute la grupa de control (timpul necesar pentru reproducerea corecta a materialului verbal).

In concluzie se poate afirma ca memoria verbala la elevii nevazatori este mai buna decat cea a vazatorilor.

Intr-un alt experiment (B. Molnar - 1960) s-a incercat sa se stabileasca procedeul de memorare utilizat in practica scolilor de nevazatori. Si anume:

urmarirea dupa auz a materialului

citirea in gand

citirea cu voce tare.

In prima varianta perechile de cuvinte au fost citite de catre experimentator si memorate de catre elevi;

in a doua varianta elevii au citit in gand;

a treia varianta elevii au memorat perchile de cuvinte citind cu voce tare.

A fost folosita o grupa experimentala de 20 de subiecti de elevi nevazatori si o grupa de control de 20 de subiecti din invatamantul de masa.

Rezultate:

In memorarea dupa auz, apar cu 15% mai multi nevazatori care au retinut materialul verbal, in proportie de 80-100%.

In citirea in gand nu se sesizeaza deosebiri semnificative intre cele doua grupe de subiecti.

In varianta - citirea cu voce tare, nevazatorii obtin rezultate mult mai bune. Cei care obtin rezultate maxime sunt cu 25% nevazatori decat vazatori.

Rezulta: Importanta auzului in memorare la elevii deficienti vizuali.

O alta concluzie desprinsa in urma acestui experiment a fost faptul ca diferentele sesizate cresc in favoarea nevazatorilor pe masura ce elevii au varste mai mari (sunt in clase mai mari). Aceste concluzii impun valorificarea metodelor auditive in procesul de invatare dar in acelasi timp impun si o intensificare a exersarii cititului in gand.

In final, chiar daca cercetarile in acest domeniu sunt inca reduse, este de retinut ca nevazatorii ca urmare a exercitiului, li se dezvolta posibilitatea de memorare verbala dar in acelasi timp obtin rezultate bune cu ajutorul simtului tactil sau tactil-auditiv.

ATENTIA LA NEVAZATORI

Cu toate ca particularitatile atentiei la nevazatori au fost studiate in mai mica masura, majoritatea autorilor acorda acestei activitati psihice o semnificatie deosebita.

Se considera ca o serie de aspecte pozitive manifestate in unele procese de cunoastere si activitati psihice trebuie puse pe seama nivelului de dezvoltare a Atentiei.

Astfel, diferentierile fine in cadrul perceptiei tactil-kinestezice si auditive, valorificarea unor semnale de mica intensitate in orientarea spatiala, nu sunt datorate cresterii acuitatii senzoriale, ci se explica prin aportul sporit al atentiei. In lipsa informatiei vizuale, creste orientarea atentiei in directia stimulilor tactil-kinestezici, auditivi si de alta natura.

Deficientul vizual apeleaza mult mai mult la aceste informatii si isi formeaza o atitudine specifica fata de acestea (stimuli), in raport cu semnificatia semnalizatoare a stimulilor respectivi.

Calitatile atentiei sunt supuse in acest fel la un antrenament continuu in concordanta cu trebuintele si interesele deficientului vizual. Astfel prin perfectionarea atentiei auditive se formeaza capacitatea de a retine in campul atentiei mai multi stimuli auditivi simultan.

Deficientii vizuali observa cele mai mici schimbari ale sunetelor avand capacitatea de a le interpreta in mod adecvat.

In mare masura se dezvolta si distributia atentiei deficientului vizual fiind foarte atent asupra neregularitatilor drumului, la semnele de orientare de la cotituri, de pasii pietonilor, de zgomotele circulatiei, ei putand interepreta cu usurinta toate ceste informatii.

In cazul parcurgerii unor trasee necunoscute sau mai putin cunoscute, atentia nevazatorului este supusa la un efort maxim care duce uneori la oboseala, la o stare de epuizare. Exista unele pareri nefondate cu privire la existenta unui avantaj pentru calitatea atentiei, determinata de lipsa vederii (atentia nevazatorului nu este sustrasa mereu de anumiti stimuli optici asa cum se intampla frecvent la vazatori).

O astfel de parere este nejustificata deoarece atentia involuntara este determinata atat la vazator cat si la nevazator, de anumite conditii interne (trebuinte, interese etc.) si externe (intensitatea, intermitenta, noutatea) dar la nevazatori atentia se manifesta in afara stimulilor optici.

O caracteristica a deficientilor vizuali in manifestarea atentiei este data de semnele exterioare ale acesteia. Atentia lor se manifesta fie printr-o imobilitate totala (asa cum se intampla in cazul perceptiei auditive; parca ar sta la panda), fie prin miscari strict necesare pentru desfasurarea unei activitati (ex: in timpul lucrului la o masina).

Este important sa subliniem ca stimulii tactili si kinestezici fiind uniformi, mai omogeni, trezesc cu greu atentia involuntara a nevazatorului decat marea varietate de excitanti vizuali care inconjoara persoana vazatoare. De aceea in timpul actvitatilor didactice este necesar sa stimulam Atentia nevazatorului cu materiale didactice cat mai variate pentru a evita apatia, plictiseala, neatentia.

Din cercetarile efectuate cu privire la oboseala in timpul citirii la copiii nevazatori C. Bürklem (dupa W. Roth) nu s-a sesizat vreo crestere semnificativa a oboselii acestor copii.

Ex1: 20 de elevi nevazatori in varsta de 10-19 ani, au fost pusi sa citeasca timp de sase ore cu o pauza de 30 min., dupa trei ore. H. Wappmann a constatat mentinerea stabilitatii Atentiei nevazatorilor o perioada indelungata.

Ex2: 28 de subiecti ambliopi, cu varste intre 12-14 ani, au trebuit sa sorteze 40 de fise scrise in Braille si sa le clasifice dupa anumite criterii. Orbii au obtinut rezultate mai bune decat ambliopii, dovedind un grad inalt de concentrare.

Si in cazul particularitatilor atentiei elevilor ambliopi, experimentele efectuate (Mircea Stefan 1963, 1983) au demonstrat ca in ciuda dificultatilor vizuale, rezultatele obtinute de elevii ambliopi nu sunt inferioare celor vazatori.

S-au efectuat urmatoarele probe:

proba "tabelelor de corectura" - sarcina constand in sublinierea a doua grupe de litere intr-un text tiparit cu caractere marite;

altele s-au adresat atentiei auditive in care s-a cerut elevilor sa urmareasca auditiv un text si sa consemneze frecventa unei silabe.

Ca si orice fenomen psihic, atentia la nevazator este perfectibila cu conditia creerii unor conditii externe adecvate prin care se pot influenta si conditiile interne, randamentul activitatilor deficientilor vizuali va creste contribuind la compensarea acestor deficienti.

LIMBAJUL SI GANDIREA LA DEFICIENTII VIZUALI

Deficienta vizuala nu afecteaza gandirea. Intarzierea vizuala poate sa aiba originea in prima perioada a deficientului vizual, perioada inteligentei senzoriomotrice. Lipsa vederii impune alte scheme de actiune, decat cele care implica vederea dar acest lucru se realizeaza numai prin exercitii bine alese.

Tulburararea senzoriala proprie orbilor din nastere impiedicand de la bun inceput adaptarea schemelor senzoriomotrice si intarziind coordonarea lor generala, "coordonarile verbale nu sunt suficiente pentru a compensa aceasta intarziere si este necesara o educatie mai indelungata a actiunii pentru a se ajunge la constituirea operatiilor comparabile cu acelea ale copilului normal".( J. Piaget)

Dezvoltarea limbajului copilului nevazator prezinta unele particularitati cum ar fi:

a.        ritmul incetinit in dezvoltarea limbajului mai ales la varsta anteprescolara si scolara precum si posibilitatea manifestarii unei pronuntii neprecise

b.        lipsa totala s-au frecventa mult redusa a elementelor expresive mimico-gesticulare

c.        dificultatea intelegerii unor nuante exprimate de catre vazatori cu mijloace mimico-gesticulare, inaccesibile perceperii pur auditive

d.        dificultati intampinate in stabilirea legaturilor intre imaginile obiectelor si fenomenelor pe de o parte si cuvintele care le designeaza pe de alta parte; de aici rezulta decalajul intre capacitatea de exprimare verbala si fondul redus de reprezentari, utilizarea unor "sabloane verbale" sau uneori neconcordanta intre notiuni si cuvinte si "mascarea" verbala a deficitului notional (verbalism)

Cu toate acestea, trebuie evidentiat in mod deosebit rolul limbajului in compensarea deficientei vizuale. In conditiile limitarii informatiei senzoriale la orb si la ambliop, creste intr-o insemnata masura rolul cuvantului care daca este utilizat adecvat (legarea cu experienta perceptiv-motrica) fapt ce vine sa completeze, sa precizeze, sa sistematizeze si sa generalizeze aceasta experienta.

Compensarea cu ajutorul cuvantului rezulta dintr-o valorificare maxima a mijloacelor verbale in diferite procese psihice (perceptie, reprezentare, memorie, gandire). Deci orice indicatie verbala trebuie insotita de recunoasterea obiectelor realitatii.

Particularitati ale pronuntiei la elevii deficienti vizuali

Daca pe de o parte exista parerea ca limbajul oral in aspectele sale fonetice este pe deplin accesibil copilului deficient vizual, pe de alta parte se sustine ca in lipsa controlului vizual fiind limitata imitarea miscarilor de articulare precum si corectarea pronuntiei proprii s-ar manifesta unele abateri de la normal.

Acestea se pot manifesta prin:

intarzieri in dezvoltarea limbajului

particularitati de pronuntie

defecte propriu zise de ordinul logopatiilor

H.W. Felden 1957, dupa Roth W. arata ca la copilul orb dezvoltarea limbajului incepe cu o intarziere de circa 8-10 luni, comparativ cu copilul normal.

G. Schweimller, dupa Roth W., este de parere ca, copilul orb lipsit de modelul vizual al pronuntiei prezinta in mod frecvent defecte de articulare care cuprind mai ales sunetele labiale si dentale.

Ex.: diferentierea auditiva a sunetelor "m" si "n" este dificila pentru copilul orb, fapt ce determina unele defecte de pronuntie.

Modelul de pronuntie perceput exclusiv auditiv se imita greu deoarece nu ofera copilului decat rezultatul actului de articulare in timp ce miscarile articulatorii nu pot fi percepute direct.

Ex: in loc de "inel" va pronunta "imel", in loc de "tinichigiu", va pronunta "timichigiu".

Pentru promovarea unei pronuntii corecte, in lipsa modelului vizual, copilul orb trebuie pus in situatia sa pipaie sau sa intuiasca tactil-kinestezic "imaginile articulatorii" ale unor sunete pronuntate ca model de catre profesor.

Frecventa mare a defectelor de vorbire in randul prescolarilor nevazatori si ambliopi demonstreaza o serioasa ramanere in urma a acestora in ce priveste insusirea pronuntiei corecte. Apare un numar mare de greseli de pronuntie, inversiuni, eliziuni, etc.

Dintre factorii de natura optica care pot provoca abateri de la dezvoltarea normala a limbajului oral, trebuie sa amintim gradul defectului vizual si momentul survenirii lui. Cecitatea congenitala si timpurie duc la incetinirea ritmului normal de dezvoltare a limbajului, afecteaza spontaneitatea exprimarii verbale si provoaca o pronuntie insuficient de precisa.

In cazul defectelor de vorbire la orbi trebuie incriminate si unele defecte asociate. Unele cauze ale cecitatii sau ambliopei por provoca concomitent si alte deficiente: senzoriale, motrice, mintale, etc.

Un alt complex de cauze care contribuie la aparitia unor defecte de pronuntie il constituie mediul si climatul in care traieste copilul.

Rezulta ca posibilitatea ca particularitatile si defectele de limbaj sa fie mai frecvente in cazul copiilor cu deficiente vizuale. Acest fapt impune masuri speciale de prevenire si dezvoltare a limbajului copilului deficient vizual.

Aspectele psihologice ale scris-cititului elevilor ambliopi si orbi

Cerintele speciale la ambliopi decurg din nivelul dezvoltarii indicilor functionali ai vederii. Diminuarea A. B. are drept consecinte sporirea erorilor si confuziilor. Astfel, astigmatismul determina distorsiuni in imaginea perceperii litere, ametropiile si opacitatii mediilor refringente det. formarea unor imag retiniene lacunare si neclare.

Diminuarea acuitatii vizuale periferice, ingustarea campului vzual duce la micsorarea campului de citire, orientarea generala pe texte, pastrarea randului, identificarea anticipata a cuvantului urmator. Toti acesti factori det. o insusire mai dificila a deprinderii citirii, micsorarea vitezei citirii, greseli tipice det. de factori optici.

Printre factorii optici care influenteaza intr-o masura insemnata citirea se numara conditiile grafice ale prezentarii textelor:forma caracterelor utilizate, grosimea, marimea caracterelor, distanta intre litere, cuvinte si randuri, calitatea contrastului.

Atentie! Caracterele mari in mod separat sunt mai usor identificate dar pot influenta neg. procesul citirii cuvintelor si propozitiilor deoareace contribuie totodat la micsorarea campului de citire.

Cu privire la particularitatile screrii ambliopilor in afara de componeneta optica a activitatii de scriere este afectata si componenta kinestezica. Acest fapt impune exersarea coordonarii vizual motrice, aceasta devenind un exercitiu important pt. pregatirea scrierii, in timp ce scrierea insasi det. exersarea coordonarii ochi-mana. Un aspect important este igiena vizuala: iluminare suficienta, pupitre reglabile, evitarea oboselii, prin alternarea cu activitati care nu solicita vederea.

Citirea semnelor Braille

Greselile posibile:

- copilul atinge cu degetul de mai multe ori acelasi semn si percepe un numar mai mare de puncte, rezultand un alt semn

- in timpul citirii tactile copilul atinge numai o parte a grupului fundamental sau imbina gresit punctele care fac parte din semne diferite

- revenirea dinspre dreapta a unui semn si perceperea lui ca o imag. inversata ex. d format din punctele 1, 4, 5, este citit ca f care este format din punctele 1, 2 si 4

Citirea tactila este posibila cu oricare din cele 10 degete; se realizeaza prin miscari ale degetelor de orientare pe text fie prin investigatii pentru facilitarea identificarii semnelor. Citirea se face cu indexele celor doua maini.

Viteza citirii digitale este conditionata de particularitatile individuale si poate ajunge pana la aprox. 60% din viteza citirii vizuale. Printre factorii de natura sa contribuie la vit. cresterii se numara sensibilitatea tactila si elem. care tin de structura grafica a semnelor(marimea, claritatea reliefului, materialul pe care este imprimat.

Citirea tactila se bazeaza pe activitatea coroborata a celor doua maini. Mana stg. de regula are un rol de citire in timp ce mana dreapta face investigatii prealabile mai putin diferentiate.

Particularitati ale scrierii Braille

a)     este depersonalizat

b)     este dependenta de placile de scris care nu permit decat o scriere liniara

c)     ridica probleme dificile de orientare spatiala

d)     ingreuneaza controlul intermediar in timpul scrierii

e)     efortul mai mare pt. inteparea punctelor

f)      viteza redusa

ORIENTAREA SPATIALA

Una dintre cele mai grave consecinte ale deficientei vizuale o reprezinta dereglarea orientarii spatiale care la omul normal se realizeaza cu prioritate prin informatia vizuala. Lipsa deficientei vizuale mobilizeaza in conditii instructiv-educative adecvate, apacitati compensatorii in aceasta directie. Rezulta ca deficienta vizuala nu se manifesta doar prin diverse dereglari in orientarea spatiala, ci si prin restructurarea si mobilizarea altor mecanisme ce intervin in orientarea spatiala, dar niciodata nu se va ajunge la performanta persoanelor vazatare.

Ce este orientarea spatiala? Aceasta este capacitatea omului de a-si cunoaste si determina pozitia sa in raport cu obiectele inconjuratoare sau a acestora in raport cu sine, de a localiza si a proiecta situatia obiectelor percepute in raport cu sine si unele fata de altele, si de a-si orienta mersul si miscarile fata de aceste obiecte (Al. Rosca, 1976).

Orientarea in spatiu inseamna si utilizarea unor sisteme de referinta pentru determinarea locului in spatiu. Acest sistem de referinte (la dreapta, la stanga, sus, jos, inainte, inapoi etc.) actioneaza atat direct in plan perceptiv cat si in planul reprezentarii.

Orientarea spatiala inseamna deci perceperea insusirilor spatiale ale obiectelor, dispunerea lor in spatiu si pozitia proprie fata de ele. Ea consta si in capacitatea pastrarii si restabilirii unei pozitii in spatiu, precum si directionarea miscarilor de deplasare spre diferite repere mai apropiate sau mai indepartate care nu se pot percepe in mod direct.

Orientarea in spatiu se divide in doua categorii:

a)     Dupa marimea (extensiunea) spatiului in care are loc orientarea;

b)     Dupa modalitati perceptive care sunt implicate in actul orientarii.

Marimea spatiului se poate deosebi dupa urmatoarele tipuri de orientare:

Orientarea in spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor;

Orientarea in spatiul de munca;

Orientarea in spatiul mare.

Orientarea in spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor

Poate fi extrem de restrans, incat face imposibila angajarea senzatiilor cutanate. In spatiile mici, restranse, copilul orb poate urmari cu un ac sau o sarmulita contururile obiectului studiat si prin intermediul kinesteziilor isi poate forma o reprezentare adecvata si se poate orienta in acest spatiu foarte limitat.

Rolul conducator in orientare in acest caz ii revine senzatiei proprio-receptive. In spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor, are loc si orientarea in dimensiuni spatiale ce nu depasesc suprafata tactila a unui deget (exemplu grupul fundamental) sau a unui grup de degete respectiv si zona de cuprindere a palmelor celor doua maini. Acest spatiu este locul unde se poate face examinarea tactil-kinestezica a celor mai multe obiecte oferite spre palpare.

Orientarea in spatiul de munca

Incepe cu zona de cuprindere a palmelor celor doua maini si continua cu spatiul delimitat de bratele complet desfacute, spatiul care implica interventia unei deplasari a corpului in intregime limitandu-se la cativa pasi. In acest tip de orientare actioneaza atat modalitati tactil-kinestezice si in afara kinesteziei mainilor si bratelor participa si proprioceptia capului, trunchiului si mai ales a picioarelor. Un rol limitat in acest tip de orientare il are si receptia auditiva.

Orientarea in spatiul mare.

Are in vedere dimensiunile caracteristice in incaperi (cum ar fi camera, in vagon, atelier), in spatii deschise dar limitate el se orienteaza mult mai usor decai in spatii deschise (strada, camp). In orientarea spatiala, deficientii vizuali apeleaza la resturile de vedere, auz, olfactie, simtul static si de echilibru si perceptia tactil-kinestezica.

Modalitatile de orientare spatiala:

Rolul resturilor de vedere Chiar daca este vorba de resturi de vedere, deficientii vizuali reusesc sa determine pe baza diferentelor de luminozitate, o serie de elemente din spatiul inconjurator.

Utilizarea adecvata a acestor resturi de vedere in orientarea spatiala e posibila datorita interpretarii judicioase si rapide a impresiilor optice vagi. Dar interpretarea semnalelor de lumina-intuneric este posibila numai in relatie cu alte modalitati senzoriale. Pentru a putea valorifica resturile minime de vedere este necesara o iluminare adecvata a salilor de clasa, a atelierelor, a coridoarelor. Este inadmisibila ideea ca orbii isi pot desfasura activitatea in intuneric.

Atunci cand avem in vedere resturile de vedere, cand le luam in consideratie, trebuie sa cunoastem natura afectiunii vizuale. Exemplu: un scotom central duce la pierderea totala a acuitatii vizuale, ramanand nealterata vederea periferica. Atunci cand acuitatea vizuala este buna, este posibil sa apara o ingustare a campului vizual, a vederii periferice (ca prin gaura cheii sau teava de pusca), conditii in care orientarea spatiala pe baze optice este afectata.

Rolul simtului olfactiv. Se manifesta numai in anumite situatii exceptionale. Persoanele cu cecitate si surdo-cecitate sunt intr-o situatie in care olfactia dobandeste o semnificatie deosebita, furnizand o serie de de informatii venite de la distanta. Farmaciile, cafenelele, parfumeriile etc., pot fi identifiate si reperate de catre nevazatori.

Toate indiciile olfactive trebuie sa actioneze intr-o stransa relatie cu alte categorii de senzatii.

Termoreceptorii pentru caldura. Intensitata caldurii radiante si directia dinspre care se percepe, poate furniza informatii in legatura cu locul si directia unor obiecte in orientarea spatiala. Pozitia soarelui, localizarea sobei incalzite, un zid incins in timpul verii, sunt elemente care sprijina orientarea intr-un context necunoscut si cunoscut.

Rolul mecanismelor vestibulare. Au existat o serie de probe in acest sens realizate de I.S. Beritov (1959), comparand copii normali de vtrsta prescolara, scolara mica, copiii surzi cu functie vestibulara intacta, copiii surzi lipsiti de aceasta functie, precum si copiii orbi cu cecitate congenitala sau survenita. Toti copiii au fost pusi in situatia de a fi exlusa vederea si a constat in parcurgerea activa si pasiva a unor itinerarii.

In prima situatie subiectii au fost condusi de experimentator, iar in a doua situatie stateau nemiscati pe un scaun portativ fiind transportati de acesta, dupa care erau pusi sa repete singuri tot drumul sau o portiune din traseu, sa gaseasca punctul de plecare. Traseele erau sub diferite forme: triunghi, dreptunghi, cerc, semicerc etc., desenate pe dusumea.

Rezultate

Copiii vazatori au avut rezultate in general pozitive, fie ca s-au deplasat insotiti sau cu scaunul portativ, reusind sa localizeze precis pozitia finala si gasirea punctului de plecare. Atunci cand au avut posibilitatea sa vada traseul inainte de experiment, performantele au fost mai bune.

Copiii surzi care aveau functia vestibulara normala, s-au comportat ca si copiii vazatori.

Copiii surzi care aveau functia vestibulara afectata (sau care erau lipsiti de ea) au obtinut rezultate mult mai slabe, neputand reproduce traseul decat numai dupa un numar mare de repetari.

Copiii orbi: rezultatele lor au fost in toate variantele mai bune, remarcandu-se o mai mare fidelitate in mentinerea directiei si respectarea distantelor care trebuiau reproduse.

Rezulta rolul mare pe care il au senzatiile vestibulare in orientarea spatiala a copiilor nevazatori.

Rolul functiilor auditive

Senzatiile auditive contribuie la localizarea spatiala. Sunetele sunt localizate in functie de complexitatea si intensitatea lor, la o distanta mai apropiata sau mai indepartata sau directia sursei sonore. Localizarea spatiala este conditionata de efectul binaural (receptia sonora cu ambele urechi), precum si de un intreg complex de date perceptive, care servesc intr-o situatie concreta la orientarea spatiala.

S. L. Rubinstein exemplifica acest lucru relatand datele unor observatii facute in cadrul unei conferinte unde interventiile erau transmise prin difuzoare situale la dreapta si la stanga. In aceasta situatie, localizarea auditiva a vorbitorului este dependenta de faptul daca se putea vedea figura acestuia.

Un orb a stat tot timpul pe jumatata intors, orientandu-se dupa difuzor, ghidandu-se in exclusivitate dupa informatiile auditive localizand masa prezidiului in directia sursei auditive. Este necesar deci pentru localizarea pozitiei corecte si perceperea figurii acestuia.

Prin intermediul auzului, nevazatorii pot sa identifice unele surse sonore care pot deveni repere in orientarea spatiala. Se pot localiza si alte repere care nu sunt ele insele surse sonore, dar care reflecta undele sonore (efectul radar), acestea fiind interpretate de nevazatori si sunt interpretate de catre ei.

Valorificarea superioara a informatiilor auditive este pusa si pe seama altor factori: atentia marita, acordarea unei semnificatii speciale informatiei sonore. Orbul apreciaza realitatea inconjuratoare " ca un ascultator" iar vazatorii ca un spectator.

Dupa timbrul sunetelor, nevazatorul isi da seama daca este intr-o camera mica, inalta, joasa, daca podeaua este de scandura, parchet, daca trenul circula la vale, daca a intrat sub tunel, zgomotul pasilor pe beton, asfalt.

Natura acustica a senzatiei de obstacol

Ipotezele si teoriile cu privire la senzatia de obstacol sau simtul obstacolului au oscilat intre negarea totala a unei astfel de senzatii pana la exagerarea extrema a rolului ei (al saselea simt). Senzatia de obstacol este descrisa de nevazatori ca fiind asemanatoare cu "niste umbre" sesizate de ei in fata sau alaturi. Alti nevazatori sustin ca percep atingeri usoare pe pielea fetei si sesizeaza o diferenta de presiune. Aceasta senzatie este localizata subectiv in regiunea fetei, tamplelor, ochilor si fruntii si semnaleaza existenta unor obstacole la distanta mai mare sau mai mica. Senzatia de obstacol nu are o valoare cognitiva mare ci are un rol deosebit prin surprinderea unor obstacole dand posibilitatea opririi sau ocolirii.

Teorii care incearca sa explice natura sanzatiei de obstacol:

A)      Este considerata ca fiind o manifestare a senzatiilor cutanate. Se considera ca este localizata in regiunea faciala si ca ar avea la baza senzatii de temperatura sau de atingere-respingere.

B)      Senzatia de obstacol este de natura acustica, respectiv perceperea obiectelor la distanta a obstacolului ca urmare a efectului radar.

C)      Senzatia de obstacol este interpretata ca fiind un complex de senzatii de natura diferita, prioritare fiind senzatiile cutanate si auditive dar si senzatii vibratile, olfactiv etc.

In ideea acestor teorii, s-a facut urmatorul experiment:

In prima varianta subiectii orbi si vazatori (vazatorii erau legati la ochi), au fost pusi in ituatia sa se deplaseze de la distante diferite in directia unui paravan si sa semnalizeze prin ridicarea mainii cand vor simti prezenta acestui obstacol. Apoi trebuiau sa inainteze si sa ajunga cat mai aproape de paravan fara sa se atinga sau sa faca coliziune cu acesta.

Subiectii vazatori au sesizat prezenta obstacolului si la cca. 1 m, apoi pana la 30 cm. (dupa cateva exercitii preliminare)

Nevazatorii au obtinut rezultate mai bune.

In varianta a doua a fost exculsa receptia cutanata din regiunea fetei, gatului, mainilor, prin infasurarea acestor regiuni. Totusi, subiectii au reusit sa perceapa prezenta obstacolului (atat vazatorii cat si nevazatorii). Acest fapt dovedeste ca in situatiile de obstacol nu este vorba de senzatii dermice.

In a treia varinata au fost estompate zgomotele pasilor (subiectii paseaupe un covor fara incaltaminte). Rezultatele au fost mult mai slabe la ambele grupe.

In continuare s-a procedat la excluderea auzului (astuparea urechilor) sau mascarea zgomotului pasilor prin alte sunete transmise in urechile subiectilor.

Rezultatul a fost ca senzatia de obstacol a disparut, fapt ce demonstreaza ca aceasta senzatie este de natura acustica sau auditiva. (dupa Walter Roth, 1983 si Vasile Preda, 1993)

Orientarea spatiala, in afara de posibilitatile de realizare enuntate mai sus, este conditionata de anumiti factori individuali si extraindividuali. Dintre factorii individuali, enuntam urmatorii: oboseala, distragerea atentiei, slabirea auzului (deficiente de auz), experienta personala redusa si teama, frica. Factori extraindividuali: de natura acustica (zgomote foarte puternice), zapada prospat cazuta, dimensiunile reduse ale obstacolelor, unele situatii care absorb undele sonore: imbracamintea prea groasa.

Senzatia de obstacol se gaseste la un nivel latent si la vazatori dar nu se manifesta decat in urma unor solicitari si exersari. In concluzie, auzul este factorul determinant al senzatiei de obstacol.

Mobilitatea in orientarea spatiala

Problema mobilitatii este un aspect care atesta posibilitatea deplasarii nevazatorului in conditii de securitate si este de natura perfectibila ca urmare a antrenarii acestei facultati. Acest antrenament se organizeaza in functie de varsta deficientilor, de momentul aparitiei cecitatii, de cauza etc. Acest antrenament incepe cu extinderea deplasarilor independente si sporirea frecventei acestora.

Nevazatorii se folosesc in mers de "bastonul alb". Acesta nu este doar un semn distinctiv al nevazatorului, ci si un instrument important in orientarea spatiala care mareste raza de actiune tactila, pipaitul, a mainii.

Mobilitatea este unul din obiectivele si sarcinile antrenarii capacitatii de orientarea spatiala.

REPREZENTARILE

Constituie un proces de reflectare sub forma de imagini intuitive, ale obiectelor si fenomenelor realitatii percepute in trecut.

Reprezentarea este dependenta de integritatea sistemului analizatorilor. Lipsa totala a informatiei optice, asa cum se intalneste ea la orbii fara resturi de vedere sau limitarea perceptiei vizuale, caracteristica ambliopilor se repercuteaza asupra unor aspecte ale reprezentarilor. Omul este prin excelenta "o fiinta vizuala", in sensul ca rolul predominant in activitatea perceptiva il detine vederea, reprezentarile vizuale ocupand un loc predominant.

O prima particularitate a deficientului vizual rezulta din volumul, din cantitatea experientei senzoriale caracteristica orbilor si ambliopilor de o anumita varsta care este pastrata sub forma de imagini mintale.

In conditiile deficientei vizuale, ca urmare a ingustarii informatiilor vizuale, poate determina o ramanere in urma in ceea ce priveste volumul reprezentarilor, rezultand uneori un decalaj intre cunostiintele verbale si cele concret intuitive.

Un procedeu important in acest sens consta in recunoasterea unor obiecte, realizand o confruntare intre descrierea obiectului si perceperea directa a acesteia.

Nu pot fi stabilite corelatii directe intre nivelul reprezentarilor si nivelul acuitatii vizuale, cantitatea si calitatea reprezentarilor vizuale depinzand in primul rand de experienta optica a copilului, de interpretarea corecta a imaginii optice.

Un rol in cresterea eficientei reprezentarilor vizuale in actul recunoasterii la ambliopi il au imaginile generalizate.

O problema controversata in tiflopsihologia traditionala se refera la caracterul adecvat sau neadecvat al reprezentarilor cu privire la insusirile spatiale ale obiectelor dobandite de orbii lipsiti de antecedente optice, exclusiv prin intermediul perceptiilor tactile.

Imposibilitatea de a identifica personal obiecte cunoscute din punct de vedere tactil nu este o dovada pentru lipsa de spatialitate a reprezentarii orbilor congenitali.

In absenta unui material intuitiv adecvat, rolul reprezentarilor spatiale este deosebit de important in intelegerea demonstratilor de geometrie.

P. Villey urmand colegiul alaturi de colegii vazatori a fost pus in situatia de a fi lipsit la geometrie de un material special si pentru a veni in ajutorul sau, profesorul explica cu voce tare (unghiurile, cercurile, etc.), iar acesta le reproducea mintal.

Se poate conchide ca investigatiile tactile caracterizate prin succesivitate, prin miscarile de explorare care se succed in timp pot da nastere la reprezentari de ansamblu, deci nevazatorii isi pot reprezenta intr-o imagine uitara ceea ce au perceput succesiv, prin explorari tactile.

Formarea si reproducerea imaginii nu este o simpla repetare a perceptiei, a ordinii si a gradului de intiparire a insusirii obiectului perceput. In procesul reprezentarii intervine o selectie, o restructurare si o generalizare a elementelor senzoriale, iar reprezentarile dobandite pe cale tactila, desi construite succesiv apar si se fixeaza ca imagini unitare.

Prin palpare, copii orbi isi formeaza reprezentari tactil kinestezice despre calitatile spatiale ale obiectelor, dobandind astfel un mijloc principal de compensare a deficientei vizuale.

Cunoasterea realitatii prin perceptia tactil-kinestezica este cel mai insemnat simt compensator, iar inlocuirea perceptilor si reprezentarilor vizuale prin perceptii si reprezentari tactile nu constituie un fenomen propriuzis de substitutie.

Prin reprezentarea de substitutie intelegem numai acele reprezentari care nu sunt adecvate.

W. Roth prezinta (dupa F. Hitskhmann) o clasificare a diferiteolr tipuri de reprezentari substitutive care pot fi intalnite la nevazatori, astfel:

Reprezentari substitutive de gradul I:

Sunt neadecvate, imprecise asupra calitatii spatiale ale obiectelor. Ele apar in conditii de educatie neadecvata, si se impart in reprezentari substitutive de tip omolog si disparat.

Reprezentarea substitutiva de tip omolog, are loc pe seama reprezentarilor tactil-kinestezice, iar cele de tip disparat se realizeaza prin alte modalitati senzoriale (auz, olfactie, etc.).

Reprezentarea substitutiva de tip omolog, pot fi de natura subiectiva si de natura obiectiva. In cazul celor de natura subiectiva persoana nu-si reprezinta obiectul in functie de calitatile lui caracteristice, spatiale ci evoca si reproduce mintal investigatiile tactil-kinestezice propri facute atunci cand a intuit, palpat obiectul respectiv.

Cele de natura obiectiva reprezinta obiectiv, insa fragmentar calitatile spatiale ale unui obiect perceput anterior, partea tinand locul intregului.

Reprezentarea substitutiva de tip disparat:

In acest caz orbul se indeparteaza destul de mult de realitate, reprezentarea obiectului nu mai reflecta deloc calitatile lui spatiale, fiindca nu se bazeaza pe investigatii tactil-kinestezice.

Reprezentari substitutive de gradul II:

Orbii lipsiti de reprezentari vizuale prin forta unor imprejurari substituie reprezentarea culorilor cu cele ale unor calitati strict optice sau poate fi pur verbala. Ex. el nu-si imagineaza cum e zapada, dar zapada este alba, sau iarba este verde.

Reprezentarea in felul acesta fiind formala sau poate opera cu anumite analogii (ex. lumina-caldura).

Este posibila de asemenea stabilirea unor legaturi intamplatoare dar cu o puternica nota afectiva.

URMARI IN PLANUL COMPORTAMENTULUI SOCIO-AFECTIV

Unele caracterizari ale afectivitatii deficientului, cum ar fi: infantilism , instabilitate emotionala, stari nevrotice, negativism , egoism, comportament asocial, fire suspicioasa, agresiva, stare de anxietete etc. nu sunt o consecinta automata a eficientei vizuale ci mai curand o consecinta a conditiilor social educative in care el s-a dezvoltat.

Campul experientei colective este mai redus la deficientul vizual dar aceasta nu se intampla din cauza tendintei orbilor de a se inchide in sine si nici pentru ca intervin trasaturi de caracter egoiste care impiedica dezvoltarea sentimentului de comuniune ci din cauza unor conditii de viata care nu stimuleaza si nu prilejuiesc o dezvolatre relationala mai ampla. Persoana nevazatoare trebuie pregatita pentru relatiile sociale altfel pot apare stari depresive, neincredere in cei din jur, inchidere in sine.

Deficitul vizual nu-l handicapeaza neconditionat pe n., "din aceasta slabiciune a vazului ia nastere o mare forta".(A. Adler). Deficientul vizual nu este un "asocial". Printr-o educatie corespunzatoare orice comportament asocial poate fi prevenit.