Sociologia Colegiului Comisarilor

Sociologia Colegiului Comisarilor

În studiile dedicate structurii guvernelor nationale, analiza asupra tehnicilor de recrutare si de alcatuire a personalului politic al bransei administrative este un instrument de baza in aprecierea calitatii si eficientei acestuia. Este vorba in principal de ilustrarea efectelor backgroundului social si economic al cabinetelor, al mecanismelor ce stau la baza alegerii unor anumite persoane pentru anumite functii, precum si identificarea unor modele de-a lungul timpului.

În ceea ce priveste Comisia Europeana, desi atributiile, componenta si implicatiile sale in cadrul sistemului comunitar au fost intens dezbatute in numerose studii, analiza sociologica a comisarilor, in grup, nu a beneficiat de aceeasi atentie. În capitolul urmator voi incerca astfel sa ma refer la acest aspect, neanalizat pana acum decat in cadrul studiului efectuat de Andrew MacMullen, intitulat sugestiv European Commissioners: National Routes to a European Elite.[1]

Astfel, obiectul de studiu il reprezinta toti comisarii europeni, incepand cu cei prezenti in cele trei organizatii incipiente, respectiv Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) si Comunitatea Economica Europeana (CEE), urmati apoi de membrii Comunitatii Europene, rezultata din fuziunea celor trei, pentru a ajunge in final la comisarii Uniunii Europene.

1 Aspecte generale

Începand cu anul 1952, atunci cand primele organizatii europene luau nastere, s-au succedat douazeci de Colegii ale Comisarilor, unele dintre acestea functionand paralel, in perioada de inceput a constructiei europene, in cadrul CECO, CEE si Euratom. Astfel, Înalta Autoritate a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a contabilizat patru Colegii, conduse de Jean Monnet, intre 1952-1955, René Mayer, 1955-1958, Piero Malvestiti, 1959-1963 si Rinaldo del Bo, care a condus ultima Înalta Autoritate, pana in 1967, atunci cand este creata Comunitatea Europeana, cu o Comisie unica. Mai departe, Înalta Autoritate a Comunitatii Europene a Energiei Atomice a fost alcatuita din trei Colegii, in fruntea carora s-au aflat trei presedinti francezi, Louis Armand (1958-1959), Etienne Hirsch (1959-1962) si Pierre Chatenet (1962-1967). Comisia apartinand Comunitatii Economice Europene l-a avut ca unic lider pe Walter Hallstein, una dintre cele mai proeminente figuri europene, parinte al constructiei comunitare, alaturi de Jean Monnet. În urma fuziunii din 1967 s-au succedat 11 Colegii, prezidate de Jean Rey, 1967-1970, Franco Maria Malfatti, 1970-1972, François Xavier Ortoli, 1973-1977, Roy Jenkins, 1977-1981, Gaston Thorn, 1981-1985, Jacques Delors, 1985-1995, Jacques Santer, 1995-1999, Romano Prodi, 1999-2004 si José Manuel Barroso, 2004-2009.

În componenta Colegiilor s-au reunit astfel peste 170 de comisari, dintre care 70 au servit in mai mult de un Colegiu. În ceea ce priveste dimensiunea Colegiilor, aceasta a variat in functie de diversele extinderi comunitare si de stuctura specifica fiecarei organizatii, astfel: Înalta Autoritate a CECO era alcatuita din noua membri, cea a Euratom din cate cinci, iar cea a CEE din zece. Mai departe, Comisia Comunitatii Europene a insumat pe rand 14, 9, 13, 17, 20, 30 si 27 de comisari. Fireste, numarul total al membrilor unui Colegiu este mai mare decat cel desemnat initial, in urma inlocuirii unor comisari, prin demisii sau demiteri.

Modalitatea de investire difera si ea in cadrul celor trei comunitati, cu toate ca detine si anumite elemente comune. Astfel, revendicarile adresate comisarului european au fost impregnate dintotdeauna cu o anumita constanta; comisarii erau numiti in functie de competenta lor generala, independenta este un alt criteriu esential, comisarii nu pot accepta instructiuni din partea statelor de origine, iar guvernele trebuie sa respecte la randul lor acest principiu.[2] În ceea ce priveste indepartarea din oficiu, aceasta poate fi realizata prin demisia comisarului in cauza sau prin demiterea lui de catre Curtea de Justitie, in urma unei "greseli grave" comise de acesta. Acest eveniment nu s-a produs insa niciodata, un singur comisar, Albert Borschette, a fost indepartat in 1976 de Curte dupa ce a suferit un accident cu urmari iremediabile.

Dincolo de aceste aspecte comune, fiecare comunitate detinea insa procedeul sau specific de investire a comisarilor. Astfel, cel mai interesant sistem de investire a comisarilor se regaseste in cadrul CECO, fiind stabilit formal prin Tratatul de instituire al Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.[4] Conform acestuia, opt membri ai Înaltei Autoritati erau numiti de statele membre de comun acord, urmand ca cel de-al noualea membru sa fie cooptat, dupa exprimarea a cel putin cinci voturi favorabile. O treime din membri trebuia sa se retraga la fiecare doi ani. Dreptul de veto era garantat prin tratat, fiecare stat avea posibilitatea de a-l exprima, fie cu privire la ceilalti nominalizati nationali, fie cu privire la cel de-al noualea membru. Dar in conditiile in care un stat abuza de acest drept, chestiunea putea fi adusa in atentia Curtii de Justitie, ce putea declara vetoul nul. În realitate insa, sistemul vetoului nu a fost niciodata folosit.

Referitor la componenta Colegiului, tratatul nu contine nicio stipulare cu privire la obligativitatea prezentei tuturor nationalitatilor membre ale CECO. Singura prevedere stabilea includerea de personalitati ce detineau nationalitatea statelor membre, cu nu mai mult de doi reprezentanti pentru fiecare stat. Într-adevar, situatia reprezentarii in Colegiu a fluctuat: daca in cadrul Înaltei Autoritati conduse de Jean Monnet apareau cate doi comisari din Franta, RFG si Belgia, pe de alta parte, Italia, Olanda si Luxemburg aveau un singur comisar, iar in 1967, dupa o serie de inlocuiri, retrageri, cooptari, Franta, RFG si Luxemburg erau reprezentate de cate doi comisari, Belgia si Olanda de unul, iar Italia de niciunul, in urma retragerii din motive de sanatate a Presedintelui Del Bo.

Mai departe, in cazul Euratom, tratatul stipula investirea directa a comisarilor de statele membre actionand prin unanimitate, pentru un mandat de patru ani, si cu obligativitatea reprezentarii tuturor nationalitatilor, cu exceptia Luxemburgului, care urma sa numeasca insa un reprezentant permanent.[5] Aceasta procedura, cu mandatul mai scurt, absenta cooptarii si nicio restrictie asupra posibilitatii formularii vetoului era clar o restrangere a autonomiei comisarilor si a puterilor Înaltei Autoritati.

Aceeasi situatie o regasim si in cazul CEE, formula fiind chiar mai conventional stabilita prin tratat.[6] Astfel, fiecare stat avea dreptul la un comisar, iar statele mari, Franta, RFG si Italia- la doi. Modelul Comisiei CEE a fost si cel preluat in cazul comunitatii unice, incepand cu 1967, desi ansamblul acesteia va fi modificat prin tratatele ulterioare, in urma extinderii progresive a constructiei europene. Sistemul final de investire a comisarilor in cadrul Uniunii va fi urmatorul: Consiliul, intrunit la nivel de sefi de stat si de guvern, actionand prin majoritate calificata, va nominaliza persoana pe care doreste sa o numeasca presedinte al Comisiei, nominalizarea trebuind aprobata de Parlament, apoi Consiliul, prin majoritate calificata si de comun acord cu persoana desemnata drept presedinte, va adopta lista celorlalti comisari, conform propunerilor statelor membre, iar in final, presedintele si ceilalti membri ai Colegiului vor fi subiecti ca un intreg al unui vot de aprobare din partea Parlamentului. Dupa aprobare, acestia vor fi investiti de Consiliu prin majoritate calificata.

Cat despre decizia nominalizarii propriu-zise a comisarului, informatiile sunt destul de reduse, aceasta avand de regula loc la nivel guvernamental, procedura este privata, dar, in general, decizia este rezultatul alegerii nationale, negocierile interguvernamentale fiind destul de putin importante in acest sens. Ceea ce inseamna ca statele au o influenta foarte mica una asupra alteia in ceea ce priveste alegerea propriilor comisari. Nu acelasi este cazul desemnarii Presedintelui, atunci cand au loc dezbateri si consultari intense, fiecare stat dorind sa obtina cea mai buna solutie posibila. Exemplificator este cazul nominalizarii lui Jacques Santer in pozitia de Presedinte, acesta venea dupa trei mandate consecutive ale lui Delors, unul dintre cei mai puternici presedinti ai Comisiei, ce schimbase radical modul in care aceasta era perceputa. Santer nu a fost prima optiune pentru pozitia de Presedinte, iar numirea sa a fost rezultatul vetoului britanic la propunerea lui Jean Luc Dehaene, englezii dorind sa evite posibilitatea reaparitiei unui Presedinte puternic, cu posibilitati majore de influentare a deciziei.[7]

Aceste considerente ne vor ajuta sa intelegem procesul formal de investire a comisarului european, dar care este profilul sau personal? Pentru analiza acestuia ca personalitate independenta de formularile tratatului, voi lua in considerare o serie de factori, precum genul, varsta, afilierea politica, experienta ministeriala si experienta europeana.

2 Genul si varsta comisarilor

Ceea ce este evident in desemnarea caracteristicilor personale ale comisarilor ca un grup este ca, din punct de vedere al genului, Colegiul, in ciuda unor evolutii recente, ramane un "male club"[8]. Astfel, din cei 170 de comisari europeni, numai 20 sunt femei. Mai mult, din 1952 pana in 1989 nicio femeie nu a patruns in sistemul Comisiei, prima este inclusa in Comisia Delors 2, fiind prezenta si in Comisia Delors 3. Colegiul condus de Santer va fi alcatuit din cinci femei, numarul lor va creste la opt in Comisia Prodi, pentru a atinge cea mai inalta cota de reprezentare in Comisia Barroso, atunci cand nu mai putin de 10 membri din 27 sunt de sex feminin. Desigur, numarul total este mai mic, tinand cont de faptul ca sase dintre ele au detinut doua mandate.

În ceea ce priveste repartizarea comisarilor de sex feminin de catre state, Franta- Edith Cresson si Christiane Scrivener-, Germania- Monika Wulf Mathies si Michaele Schreyer-, Suedia- Anita Gradin si Margot Wallström- si Danemarca- R Bjerregaard si M F Boel- detin cate doi comisari de sex feminin, iar Spania- Loyola de Palacio, Italia- Emma Bonino, Marea Britanie- Catherine Ashton, Polonia-D Hubner, Letonia- S Kalniete, Lituania- Dalia Grybauskaité, Bulgaria- Meglena Kuneva, Cipru- Androulla Vassiliou, Grecia- Anna Diamantpoulou, Austria- Benita Ferrero-Waldner, Luxemburg- V Reding si Olanda- Neelie Kroes- au cate un reprezentant de sex feminin. Prin urmare, un mare procent al statelor membre- 16 din 27- au urmat recomandarile europene de a promova femei in functii de conducere in cadrul Comisiei. Ceea ce este, desigur, imbucurator.

În ceea ce priveste varsta comisarilor , ceea ce trebuie remarcat in primul rand este ca majoritatea au fost nominalizati in Colegiu in jurul varstei de 55 de ani. Repartitia pe grupe de varste se prezinta astfel: comisari sub 45 de ani: 34, comisari cu varsta cuprinsa intre 46 si 49 de ani: 33, comisari cu varsta cuprinsa intre 50 si 54 de ani: 54, comisari cu varsta cuprinsa intre 55 si 59 de ani: 64, comisari cu varsta cuprinsa intre 60 si 64 de ani: 32 si comisari cu varsta peste 65 de ani: 17. Prin urmare, categoria cea mai reprezentativa este cea a comisarilor intre 55 si 59 de ani, urmati de cei intre 50 si 54 de ani, pe de alta parte, numarul comisarilor mai tineri de 45 de ani este mai mare decat al celor mai mari de 65 de ani, fenomen constatat mai ales in ultimii ani, ceea ce este echivalent cu o intinerire a Colegiului.

Media de varsta a fluctuat de-a lungul comisiilor astfel: 54 de ani in Comisia Barroso, 48,3 ani in Comisia Prodi, 52,6 ani in Comisia Santer, 56,7 ani in Comisia Delors 3, 57,8 in Comisia Delors 2, 55,4 sub prima conducere a lui Delors, 54,4 sub Thorn, 51,6 sub Jenkins, 47,2 sub Ortoli, 50,3 sub Malfatti, 55,2 sub Rey. În cadrul CEE, mediile de varsta au fost de 52,7 in primul mandat al lui Hallstein si de 55,3 in al doilea, iar in CECO, acestea au variat de la 58,4 la Del Bo, la 57,1 la Malvestiti, 54,2 la Mayer si 51,7 la Monnet. Prin urmare, Comisia cu cea mai mica medie de varsta este Comisia Jenkins, iar cea cu cea mai mare medie este Înalta Autoritate Del Bo.

Extremele de varsta au si ele importanta lor, cel mai batran membru al Comisiei Barroso era Jacques Barrot, din Franta, de 67 de ani, iar cel mai tanar, Olli Rehn, din Finlanda, de 42 de ani. Mai departe, extremele se prezinta astfel: Comisia Prodi: Frits Bolkestein, Olanda, 66 de ani, Pavel Telička, Cehia, 34 de ani, Comisia Santer: Anita Gradin, Suedia, 62 de ani, Christos Papoutsis, Grecia, 42 de ani, Comisia Delors 3: Jacques Delors, 68 de ani, Manuel Marin, Italia, 44 de ani, Comisia Delors 2: C Scrivener, Franta, 64 de ani, Vasso Papandrou, Grecia, 45 de ani, Comisia Delors 1: Lord Cockfield, Marea Britanie, 69 de ani, Peter Sutherland, Irlanda, 39 de ani, Comisia Thorn: Antonio Giolitti, Italia, 66 de ani, Christopher Tugendhat, Marea Britanie, 44 de ani, Comisia Jenkins: Antonio Giolitti, Italia, 62 de ani, Ch Tugendhat, Marea Britanie, 40 de ani, Comisia Ortoli: Alitiero Spinelli, Italia, 66 de ani, H Simonet, Belgia, 42 de ani, Comisia Malfatti: Altiero Spinelli, Italia, 63 de ani, R Dahrendorf, RFG, 41 de ani, Comisia Rey: Victor Bodson, Luxemburg, 65 de ani, J F Deniau, Franta, 39 de ani. Comisiile Hallstein au creionat drept extreme pe Walter Hallstein, 61 de ani si G Petrilli, Italia, 45 de ani, iar Înalta Autoritate CECO pe A Wehrer, Luxemburg, 67 de ani si E Giacchero, Italia, 40 de ani. La o prima observatie, cel mai batran membru al Comisiei la investirea in functie este britanicul Lord Cockfield, de 69 de ani, iar cel mai tanar, cehul Pavel Telička, de 34 de ani. Statele nordice, Franta si Italia s-au remarcat in istoria recenta a Comisiei prin nominalizarea de comisari varstnici, in timp ce Grecia a detinut constant comisari tineri. Doua dintre Comisii, Comisia Thorn si Comisia Jenkins au prezentat aceleasi extreme, Antonio Giolitti si Ch Tugendhat, mai ales datorita gradului relativ ridicat de identificare a membershipului. În sfarsit, diferenta cea mai mare de varsta in cadrul unei Comisii poate fi identificata in Comisia Prodi, de 32 de ani intre Frits Bolkestein, de 66 de ani, si Pavel Telička, de 34.

Evolutia mediei de varsta in cadrul Comisiei depinde primordial de procentul de reinnoire a mandatului, fapt vizibil mai ales in primii ani ai constructiei europene, atunci cand majoritatea membrilor CECO dintr-un Colegiu se regaseau si in urmatorul. Media a crescut astfel de la 51,7 in Înalta Autoritatea Monnet la 58,4 la Del Bo. Media a ramas accentuata in cadrul Comisiei Rey, prin prezenta unui mare numar de veterani, majoritatea servind in sistemul Comunitatii Economice Europene. În anii '70, odata cu disparitia majoritatii veteranilor-niciunul dintre comisarii de dinainte de fuziune nu va mai fi prezent incepand cu Comisia Ortoli- media a scazut, atingand recordul de 47,2 ani in timpul Comisiei Jenkins. Va creste din nou la mijlocul anilor optzeci, in Comisiile Delors, nu ca o consecinta a prezentei membrilor cu experienta, ci mai degraba din cauza aparitiei unor membri noi, dar de varsta inaintata.[10] Incidentul Santer si prezenta a numai patru dintre comisarii sai in Colegiul prezidat de Romano Prodi a determinat o noua scadere considerabila a mediei de varsta(48,3 ani), probabil si datorita extinderii Uniunii spre Est, in spatiile fost comuniste, unde sunt promovati majoritar politicieni tineri, neamestecati in fostul sistem totalitar.

3 Numarul de mandate, educatie si profesie

Din numarul total al comisarilor europeni, 70 au servit mai mult de un mandat; dintre acestia, 57 au fost prezenti in doua mandate. În ceea ce ii priveste pe restul, trei mandate au detinut Sir Leon Brittan-Marea Britanie, Martin Bangemann-Germania, Karel van Miert-Belgia, Henning Christopherson-Danemarca, Abel Matutes-Spania, Peter Schmidhuber-Germania, Jacques Delors-Franta, Frans Andriessen-Olanda, Claude Cheysson-Franta, Lorenzo Natali-Italia, F X Ortoli-Franta, F L Gundelach-Danemarca, J F Deniau-Franta, Henri Rochereau-Franta, Hans van den Groeben-RFG, L Sandri-Italia, iar patru mandate au urmat Sicco Mansholt-Olanda, D Spierenburg-Olanda, Paul Finet-Franta si Arthur Wehrer-Luxemburg. Recordul absolut de mandate este posedat insa de Wilhelm Haferkamp, ce a intrat in alcatuirea a cinci comisii, prezidate de Rey, Malfatti, Ortoli, Jenkins si Thorn, iar cel in ani ii apartine belgianului Albert Coppé, care a servit continuu timp de mai mult de 20 de ani, de la crearea Înaltei Autoritati a CECO, in 1952, pana la incheierea mandatului Comisiei Ortoli, in 197

În general, mandatele ce se suprapun unei perioade indelungate de timp sunt indici ai eficientei in slujba Comisiei si a diverselor performante personale. Într-adevar, de cele mai multe ori, este de asteptat ca o importanta parte a membrilor unei Comisii sa fie renominalizati si in urmatoarea. În ceea ce ii priveste pe cei care servesc doar un mandat, cauzele pot fi varsta, sanatatea sau o serie de probleme personale, dar si existenta unor neintelegeri cu guvernele nationale. În multe cazuri, esecul renominalizarii nu este clar cauzat de factori decisivi, si nici nu poate fi afirmat cu siguranta ca ratiunile afirmate oficial sunt cele corecte. Mai mult, criticile cu privire la o reprezentare defectuoasa in cadrul Comisiei nu sunt facute publice in majoritatea cazurilor, si apar si unele exemple contrare de comisari care au fost renominalizati, in ciuda unei activitati putin eficiente in calitate de membri ai Colegiului, cel mai celebru caz fiind al lui Wilhelm Haferkamp. [11]

Mai departe, analiza practicilor de investire ale statelor este si ea importanta pentru clarificarea unor aspecte. Astfel, statele participante la constructia europeana par sa fie divizate in mai multe grupuri, in functie de numarul de mandate pe care l-au permis comisarilor. Germania( sapte comisari cu cate doua mandate consecutive, trei cu trei mandate si unul cu cinci-W Haferkamp), Olanda( sase comisari cu un mandat, doi cu doua mandate, unul cu trei, dar doi cu patru mandate- Sicco Mansholt si D Spierenburg), Belgia (cinci comisari cu un mandat, unul cu trei, unul cu patru si unul cu sase-Albert Coppé!), Danemarca (patru comisari cu un mandat, unul cu doua, doi cu trei mandate), Spania (doi comisari cu un mandat, doi cu doua, unul cu trei si unul cu patru- Manuel Marin) si Portugalia (doi comisari cu un mandat, doi cu doua mandate) au promovat comisari cu mandate destul de indelungate. Franta (sapte comisari cu un mandat, opt cu doua mandate, cinci cu trei) si Italia (treisprezece comisari cu un mandat, trei cu doua mandate, doi cu trei mandate) au alternat mandatele unice cu cele duble sau triple. Explicatia ar putea fi in cazul lor legata de un anumit climat politic national, tinand cont de faptul ca, in cazul Frantei, mandatele unice sunt sinonime cu perioada presedintiei lui de Gaulle, recunoscut pentru sentimentele sale nu prea prietenoase la adresa constructiei europene.[12] Marea Britanie a mentinut mandate unice si duble, doar un singur comisar, Sir Leon Brittan reusind sa fie renominalizat de trei ori. Irlanda a permis numai unui singur comisar un mandat dublu, este vorba despre Padraig Flynn, iar Grecia a nominalizat de fiecare data alt comisar. În istoria recenta a Comisiei, mandate duble au mai promovat Suedia, Finlanda, Austria, Estonia, Polonia, Malta, Lituania, Slovenia si Slovacia. Iar referitor la distributia mandatelor in Comisii, de regula, aproximativ o jumatate din membrii unui Colegiu vor servi si in urmatorul, desi practica a fost alterata in urma procesului de extindere comunitara. În unele perioade insa, precum Comisiile Rey si Delors 3, a existat un grad relativ ridicat de stabilitate. De partea cealalta, in urma evenimentelor din 1999, atunci cand intreaga Comisie Santer a demisionat, numai patru comisari au reusit sa fie renominalizati in cadrul Colegiului condus de Romano Prodi: Neil Kinnock-Marea Britanie, Mario Monti-Italia, Erkki Liikanen-Finlanda si Franz Fischler-Austria.

Educatia primita de comisari este un alt factor de seama in creionarea profilului, contribuind la identificarea unui tipar intelectual in interiorul Colegiului, definind evolutia acestuia. Astfel, marea majoritate a comisarilor au beneficiat de o educatie universitara, dar si in cazul celor care nu au frecventat cursurile unei institutii superioare pot fi invocate o serie de circumstante atenuante, precum intreruperea studiilor din cauza exilului politic, participarii la razboi-mai ales in perioada initiala a constructiei europene, echivalarii cu alte forme de studiu, sau pregatirii in cadrul familiei. Sase dintre cei care nu au absolvit o facultate au patruns in viata publica din afacerea familiei, trei dintre ei au fost afectati de razboi sau de exil politic, iar alti patru au fost educati cu profesori particulari. În perioada recenta, numai Margot Wallström, din Suedia, a absolvit ca ultima forma de studiu liceul.

Dincolo de nivelul de studiu, esential pentru creionarea tipului de educatie primit de comisari este studiul domeniilor in care acestia detin o diploma[13]. Astfel, in Comisia Barroso, majoritari sunt absolventii unui profil economic-10, urmati de absolventii de drept-9, stiinte sociale, stiinte umane si tehnica. Comisia Prodi prezinta urmatoarea structura: economie-10, drept- 9, stiinte sociale-5; Comisia Santer promoveaza dreptul ca fiind principalul domeniu de studiu, cu sapte comisari absolventi, urmat de economie-5, stiinte sociale si tehnica- Cele trei Comisii Delors ilustreaza urmatoarele categorii: in cadrul Comisiei Delors 3, majoritatea comisarilor-7 au frecventat cursuri de drept, imediat dupa vin absolventii de economie-3, stiinte sociale-3, tehnica si un absolvent de Scoala Secundara, Jacques Delors, a doua Comisie prezidata de acesta detine o majoritate in drept-5, urmata de stiinte sociale, economie si tehnica, iar Comisia Delors 1 se prezinta astfel: opt absolventi de drept, trei de economie, doi de stiinte sociale, doi de tehnica. Comisia Thorn propune si ea aceeasi dominatie a dreptului, urmata de economie, jurnalism si stiinte sociale; Comisia Jenkins are si ea aceeasi majoritate in drept, secondat de stiinte sociale, economie si tehnica; Comisia Ortoli consacra o dominatie a stiintelor sociale, urmata de drept, tehnica si economie; Comisia Malfatti contine cate doi absolventi de tehnica, economie si filologie, iar Comisia Rey cinci de drept, cate trei de tehnica si stiinte sociale, doi de economie. Comisiile conduse de Hallstein presupun si ele aceeasi dominatie a dreptului, urmat de economie si tehnica, iar in cadrul comisarilor ce au alcatuit Înaltele Autoritati ale CECO si Euratom, poate fi observata o dominatie a tehnicii, urmata de drept si economie.

Aceasta trecere in revista a raspandirii domeniilor in cadrul Comisiei a demonstrat ca nu pare a exista o schimbare fundamentala intre interesele de studiu si diplomele apartinand primilor comisari si perioada actuala. Mai mult de jumatate din numarul comisarilor au primit o educatie in drept, disciplina considerata cea mai potrivita pentru ocuparea posturilor majore din aparatul statal in Europa continentala. Economia este urmatorul domeniu de studiu, cu aproximativ un sfert din absolventi, in timp ce tehnica, desi a fost prezenta intr-un procent relativ ridicat in primii ani de constructie comunitara, a pierdut din importanta de-a lungul vremii. Explicatia ar putea consta in politizarea Comunitatii de-a lungul timpului. De asemenea, se constata o ascensiune a economiei in cazul ultimelor doua comisii, Prodi si Barroso, ceea ce are importante implicatii pentru evolutia actuala a Comisiei.

Profesia anterioara a comisarilor europeni alterneaza chiar mai putin decat educatia, tinand cont de faptul ca majoritatea provin din sfera politicii, unde s-au implicat de multe ori chiar imediat dupa absolvire, indiferent de diploma obtinuta. Repartitia pe Colegii este urmatoarea: Comisia Barroso e alcatuita din saisprezece oameni politici, urmati de economisti, avocati, jurnalisti si profesori; Comisia Prodi din doisprezece oameni politici, sase economisti, avocati, ingineri si un jurnalist; Comisia Santer prezinta o dominatie a avocatilor, urmati de oameni politici-6, profesori si economisti. Cele trei Comisii Delors se prezinta astfel: prima este formata din noua oameni politici, sase avocati, economisti, a doua din treisprezece oameni politici, trei avocati si doi economisti, iar a treia din zece oameni politici, cate trei avocati si economisti, doi ingineri. Comisia Thorn este conceputa dintr-o majoritatea de oameni politici-11, urmati de trei avocati, un profesor, un jurnalist si un economist; Comisia Jenkins din noua oameni de stat, doi avocati, cate un profesor si un economist; Comisia Ortoli din opt oameni politici, scriitori, profesori, economisti; Comisia Malfatti propune o simetrie interesanta cu cate doi oameni politici, economisti, scriitori si cate un jurnalist, inginer agricol si profesor. În sfarsit, Comisia Rey propune aceeasi dominatie a oamenilor politici, urmati de tehnicieni, economisti si avocati. Comisiile conduse de Hallstein se subscriu aceluiasi trend, la fel ca si Înaltele Autoritati primordiale.

Prin urmare, segmentul comisarilor care au servit in sistemul politic intern este covarsitor, iar aceasta realitate este esentiala, creionand importanta politica a Comisiei. Grupul oficialilor de stat este completat de economisti din sfera publica sau de oameni de afaceri, avocati si un element important al intelectualilor proveniti din sistemul educational. Din nou, ca si in cazul dimensiunii studiilor, angajatii proveniti din sfera tehnicii au cunoscut o diminuare in perioada recenta, iar oficialii de stat au devenit din ce in ce mai numerosi, ilustrand cresterea semnificatiei politice a Uniunii.

4 Afilierea politica, experienta ministeriala si cea europeana/internationala

Multi,dar sub nicio forma toti comisarii au fost anterior politicieni de cariera, cu toate ca dintotdeauna s-a manifestat o politica deliberata a statelor membre de a asigura reprezentarea marii majoritati a partidelor nationale in Colegiu, contribuind astfel la formarea unei "mari coalitii".[14] Astfel, statele mici, reprezentate de un singur comisar, tind sa nominalizeze personalitati apartinand partidului aflat la conducere, in timp ce statele mari, cu doi comisari, isi permit sa numeasca si reprezentanti ai partidelor aflate in opozitie, pentru o adevarata exprimare democratica. În acest sens, un adevarat scandal a izbucnit inaintea desemnarii comisarilor din Comisia Prodi in Germania, atunci cand partenerii de coalitie socialist-verde ce se afla la conducere la Berlin nu au nominalizat pe nimeni din partidul democrat, aflat in opozitie, ci au preferat sa isi imparta cele doua posturi.

Indiferent de categorie, toate guvernele obisnuiesc insa sa trimita la Bruxelles personalitati cu o orientare pro-europeana, neasociate cu vreun partid extremist sau cu vreo extrema apartinand unui partid major. Astfel, in ciuda prezentei mai multor grupuri politice in Colegiu, intotdeauna a existat o dimensiune comuna, ce a permis si facilitat desfasurarea unor relatii de lucru rezonabile.

Cresterea importantei politice a Comisiei este si ea vizata ca un factor important pentru congruenta tot mai mare intre afilierea politica a comisarilor si compozitia guvernelor nationale, identificand puterea tot mai sporita a Comisiei, statele vizeaza trimiterea unor politicieni din ce in cei mai importanti.[17]

Tratatul de la Amsterdam proclama in articolul 219: "Comisia isi indeplineste misiunea cu repectarea orientarilor politice definite de Presedinte". Prin urmare, afilierea politica a comisarilor se va supune directiei date de conducatorul Colegiului. Dar lucurile nu au stat dintotdeauna asa, iar personalitatea Presedintelui este si ea semnificativa, necesitand o serie de calitati personale pentru impunerea propriilor obiective.

În ceea ce priveste afilierea politica, majoritatea comisarilor au prezentat o orientare socialista, urmati de un procent foarte apropiat de sustinatori ai segmentului centru dreapta, de liberali, verzi si independenti. Majoritatea politica in Colegii se prezinta astfel: socialista in Comisiile Prodi (unsprezece socialisti, opt centru dreapta, sapte independenti, trei liberali, un verde), Santer (noua socialisti, sapte centru dreapta, doi liberali, doi independenti), Delors 2 (sapte socialisti, cinci centru dreapta, trei liberali, un independent, un verde), Delors 1 ( opt socialisti, sase centru dreapta, doi liberali, un verde), Jenkins (sase socialisti, patru centru dreapta, doi independenti, un liberal) si Malfatti (trei socialisti, doi centru dreapta, doi liberali, doi independenti), de centru dreapta in Comisiile Delors 3 ( sapte centru dreapta, sase socialisti, trei liberali, un independent), Thorn (opt centru dreapta, sase socialisti, trei independenti), Ortoli (sase centru dreapta, patru socialisti, un liberal si doi independenti), Hallstein 1( cinci centru dreapta, patru socialisti, un liberal, un independent), Hallstein 2 (trei centru dreapta, trei socialisti, trei independenti, un liberal), liberala in Comisia Barroso (zece liberali, opt centru dreapta, sase socialisti, trei independenti) si independenta in Comisia Rey (cinci independenti, patru socialisti, trei centru dreapta, doi liberali).

Experienta ministeriala este un indice semnificativ, la randul ei, al cresterii importantei pe care Comisia o detine in viziunea statelor membre. O mare parte din comisari au detinut anteorior un post ministerial important, ilustrand astfel tendinta majora de politizare a membershipului Comisiei. Repartizarea pe Colegii este urmatoarea: Comisia Barroso continea trei fosti Prim Ministri: José Manuel Barroso, Siim Kallas din Estonia, si V Špidla din Cehia, cinci fosti ministri ai Afacerilor Externe: Joe Borg-Malta, Jan Figel-Slovacia, Louis Michel-Belgia, L Kovacs-Ungaria si Benita Ferrero Waldner-Austria, trei ai Finantelor: Dalia Grybauskaité-Lituania, Charlie McCreezy-Irlanda si Andris Piebalgs-Letonia, doi ministri ai Agriculturii si doi ai Afacerilor sociale; Comisia Prodi cuprindea doi fosti Prim Ministri: Romano Prodi-Italia si Siim Kallas, trei ministri de Finante: Erkki Liikanen-Finlanda, Pedro Solbes Mira-Spania si Dalia Grybauskaité, patru ministri ai Afacerilor Externe: Joe Borg, J Figel, Peter Balazs-Ungaria si Sandra Kalniete-Letonia; Comisia Santer era alcatuita din doi fosti Prim Ministri: Edith Cresson-Franta si Jacques Santer-Luxemburg, patru fosti ministri ai Afacerilor Externe: Hans van den Broeck-Olanda, Jõao de Deus Pinheiro-Portugalia, Marcelino Oreja-Spania, Yves Thibault de Silguy-Franta, cate un ministru al Finantelor, al Justitiei, al Educatiei si al Agriculturii; Comisia Delors 3- trei fosti ministri ai Afacerilor Externe: Henning Christophersen-Danemarca, J Pinheiro, Hans van den Broeck, doi fosti ministri de Finante: Jacques Delors si I Paleokrassas-Grecia, doi ministri ai Agriculturii, cate unul al Justitiei, Economiei si Industriei; Comisia Delors 2-un fost ministru al Afacerilor Externe: H Christophersen, patru ai Finantelor: J Delors, F Andriessen-Olanda, Filippo Maria Pandolfi-Italia, Ray McSharry-Irlanda; Comisia Delors 1-trei fosti ministri de Finante: J Delors, F Andriessen, Willy de Clerq-Belgia, doi ai Afacerilor Externe: H Christophersen si Claude Cheysson-Franta; Comisia Thorn: un fost Prim Ministru: Gaston Thorn-Luxemburg, doi fosti ministri de Finante: François Xavier Ortoli-Franta si F Andriessen, doi ai Afacerilor Externe: C Cheysson si M O'Kennedy-Irlanda, trei ai Agriculturii: Poul Dalsager-Danemarca, Lorenzo Natali-Italia, E Pisani-Franta; Comisia Jenkins: doi fosti ministri de Finante: R Vouel-Luxemburg, F Ortoli, un singur ministru al Afacerilor Externe: C Cheysson, cate unul al Razboiului, al Educatiei, al Bugetului si al Agriculturii; Comisia Ortoli: un singur ministru de Finante: F Ortoli, un ministru al Afacerilor Externe: P Hillery-Irlanda, cate un ministru al Economiei, Agriculturii, Cooperarii; Comisia Malfatti nu cuprinde decat un fost ministru al Agriculturii: Sicco Mansholt din Olanda, cate un fost ministru al Cooperarii si al Telecomunicatiilor; Comisia Rey: doi fosti ministri ai Agiculturii: Henri Rochereau-Franta si Sicco Mansholt, cate un ministru al Cooperarii, Justitiei si Economiei. În cazul comisiilor de dinainte de fuziune, majoritatea ministrilor provin din domeniul Economiei/Comertului/ Industriei, urmati de Agricultura, Finante, semnificativa este absenta comisarilor ce au detinut anterior un post superior in cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Conform acestor date, Colegiile cu cel mai mare procent de experienta ministeriala sunt Barroso( 21 de membri au detinut posturi de conducere in aparatul guvernamental, din 27 de comisari) si Prodi( 21 de comisari din 30), iar cea mai restransa activitate ministeriala se regaseste in cadrul Comisiilor Malfatti( patru din noua) si Rey( cinci din paisprezece).

Prin urmare, experienta ministeriala a cunoscut o adevarata expansiune de-a lungul evolutiei constructiei comunitare, de la o patrime din comisari in cadrul Comisiilor de dinainte de 1967, la doua cincimi in timpul Colegiilor conduse de Rey, Malfatti, Ortoli, Jenkins si Thorn, pana la aproape o jumatate in perioada Delors-Santer, pentru a atinge un procent de aproape 80% in Comisia Barroso.[18] Exemplificatoare este si prezenta in fruntea Comisiei in ultimele trei Colegii a trei Presedinti fosti Prim Ministri: Santer, Prodi si Barroso, si asta spune multe.

Daca procentul experientei ministeriale a crescut clar de-a lungul timpului, ce putem afirma despre repartitia comisarilor cu activitati guvernamentale in cadrul statelor? La prima vedere, statele mici par a fi fost cele mai inclinate sa trimita figuri de un calibru ridicat la Bruxelles. Explicatia ii apartine lui Mark Pollack[19], care afirma ca in cadrul evolutiei unitatii europene, statele mici au avut interese diferite de cele mai mari, bazandu-se pe institutiile internationale pentru a obtine "o voce", respectiv posibilitatea de a-si face auzite interesele; statele mici au gasit astfel in Comisie mecanismul cel mai potrivit pentru a-si transforma interesele in propuneri reale. Ceea ce s-a tradus in aparitia in cadrul Colegiilor a unor politicieni de marca din statele cu un singur comisar, cu o vasta experienta in politicile nationale.

Referitor la evolutia pe ministere a comisarilor, trebuie remarcat ca natura portofoliilor a cunoscut o modificare. Astfel, fostii ministri ai Agriculturii, detinand un rol extrem de important in conturarea Politicii Agricole Comune, au fost prezenti mai ales in perioadele de inceput ale Comunitatii, alaturi de grupul ministrilor cu portofolii in Economie, Comert sau Industrie, care si-au mentinut reprezentarea, dar al caror numar a scazut. Marea schimbare a constat in ascensiunea portofoliilor Finantelor si Afacerilor Externe, incepand cu perioada Delors; intr-adevar, Comisia Delors 2 cuprindea patru fosti ministri ai Finantelor. Si cum cele doua ministere mentionate sunt printre cele mai importante posturi din guvernele nationale, patrunderea lor in Comisie a intensificat greutatea politica a institutiei. De asemenea, poate indica o indepartare de natura predominant tehnica a majoriatii comisarilor din trecut si o reabordare, mult mai politica, a rolului Comisiei.[20]

Experienta europeana si internationala este un alt factor ce surprinde capacitatea comisarului de a-si executa intr-o maniera cat mai satisfacatoare atributiile. Aceasta este repartizata astfel: Comisia Barroso cuprinde treisprezece fosti membri ai Comisiei Prodi, patru fosti oficiali ai Natiunilor Unite, trei membri ai Parlamentului European, un fost Presedinte al OSCE: Laszlo Kovacs, si un membru ECOFIN; Comisia Prodi cuprinde doar patru membri ai Comisiei Santer, din cauza evenimentelor din 1999, respectiv Neill Kinnock, Mario Monti, Erkki Liikanen si Franz Fischler, patru membri ai Parlamentului European, un fost membru al Consiliului Europei-Poul Dalsager din Danemarca, un membru ECOFIN-Pedro Solbes Mira, Spania, un fost oficial ONU-Danuta Hubner, Polonia, si un fost membru OSCE- M Kyprianou din Grecia; Comisia Santer este alcatuita din opt membri ai Comisiei Delors 3, din sase fosti membri ai Parlamentului European si din doi ai Consiliului Europei; Comisia Delors 3 din zece membri ai Comisiei Delors 2 si cinci fosti membri ai Parlamentului European; Comisia Delors 2 din noua comisari din Colegiul Delors 1 si cinci membri ai Parlamentului European; Comisia Delors 1 din patru membri ai Comisiei Thorn- F Andriessen, Olanda, Karl Heinz Narjes din RFG, Lorenzo Natali din Italia si Claude Cheysson din Franta, cinci membri ai Parlamentului European; Comisia Thorn din noua membri ai Comisiei precedente, un membru al Parlamentului European-Gaston Thorn si un fost membru ONU- Ivor Richard, din Marea Britanie; Comisia Jenkins din patru fosti membri ai Comisiei Ortoli- W Haferkamp din RFG, Ortoli, F Gundelach din Danemarca si G Brunner din RFG, precum si un fost membru al Parlamentului European: Henk Vredeling din Olanda; Comisia Ortoli din cinci membri ai Comisiei Malfatii, din doi fosti parlamentari europeni si un fost oficial ONU- G Brunner; Comisia Malfatti din cinci fosti membri ai Comisiei Rey, iar Comisia Rey din sapte fosti comisari, din doi parlamentari europeni si un oficial NATO, Guido Colonna di Paliano, din Italia. În cadrul Comisiilor de dinainte de 1967, majoritatea au depus o activitate in alte organizatii internatioanle, precum NATO; Organizatia de Cooperare Economica Europeana si Consiliul Europei. Colegiul cu cea mai mare experienta in cadrul organizatiilor internationale este Comisia Barroso, cu douazeci si sase de membri, urmata de comisiile Santer, cu treisprezece membri din douazeci, Delors 2 si 3, Thorn, Ortoli si Rey; de partea cealalta, Comisia Prodi a prezentat un grad scazut de experienta europeana, din cauza esecului Comisiei Santer, urmata de Delors 1, datorita schimbarii Presedintelui care si-a creat propria echipa, Jenkins si Malfatti.

Sursele, respectiv organizatiile in care acesti comisari au dobandit experienta au variat si ele de-a lungul timpului. Astfel, dupa cum am aratat deja, in perioada premergatoare fuziunii, majoritatea comisarilor participasera la activitatea unor organizatii precum OECE, NATO, Consiliul Europei. O parte dintre acestia participasera insa si la negocierile de creare a Comunitatii Europene, remarcandu-se in initiativele interguvernamentale ce au pus bazele acestor institutii. Trendul s-a mentinut de-a lungul anilor, fiind vizibil in cazul statelor ce au aderat la Comunitate, majoritatea comisarilor lor facand parte din echipele de negociere ce au produs calitatea de membru pentru statele lor. Exemplele sunt numeroase: Erkki Liikanen din Finlanda, Dalia Grybauskaité, chiar si comisarul roman, Leonard Orban. De asemenea, o parte din comisari a lucrat chiar in serviciile administrative ale Comisiei sau in cabinetele comisarilor, cele mai bune exemple fiind comisari precum Ortoli, Deniau, Narjes sau de Silguy.[21]

Chiar si in cazul celor pentru care nu a putut fi identificata vreo implicare in organizatii europene, trebuie subliniat faptul ca acestia au detinut in marea majoriatate un background ocupational in cadrul serviciului politic sau administrativ national, fiind astfel implicati, intr-un sistem tot mai marcat de tendinta de globalizare, in tot felul de contacte internationale si interguvernamentale. Prin urmare, este destul de dificil sa constati prezenta in cadrul "celor mai europeni dintre europeni" a unor comisari fara niciun fel de experienta majora.

5 Concluzii

Raportul sociologic a demonstrat ca, in ciuda diferentelor semnificative intre sistemele nationale si a variatiilor ce se produc in cele educationale, a compozitiei serviciului civil, si a patternurilor diferite din cariera lor, comisarii europeni ilustreaza existenta unor caracteristici comune, organizate pe diferite categorii, precum gen, varsta, educatie, profesie, afiliere politica, experienta ministeriala si europeana/internationala.

Colegiul poate fi astfel descris ca predominant masculin, in jurul varstei de 55 de ani, cu educatie universitara, cel mai adesea in drept, cu profesii in cadrul sistemului politic national, cu experienta ministeriala si europeana.

Implicatia pe care acest profil il are asupra functionarii Comisiei nu poate fi ignorata.[22] Astfel, prin varsta, educatia si backgroundul profesional al comisarilor, acestia corespund patternului tipic al personalului administrativ si politic superior din guvernele nationale. Experienta ministeriala si europeana contribuie semnificativ la eficientizarea Comisiei; comisarii au fost astfel subiecti ai constrangerilor impuse in cariera politica, ce sunt revendicate de asemenea si de postura de membru al Comisiei. Multi au experienta negocierilor si compromisului, ceea ce le va facilita contactul cu Consiliul de Ministri.

Toate aceste calitati ale comisarilor contribuie din plin la politizarea Comisiei, la cresterea importantei sale si la eficientizarea activitatii depuse de ea, precum si a rolului detinut in sfera politicii comunitare.