Societate civila - Conceptul de societate civil

Societate civila

Conceptul de societate civila este unul esențial pentru știința politica. Daca la inceput el desemna acea parte a societații diferita de organizațiile militare sau congrenaționale și era sinonim cu cel de societate politica, pe masura ce sfera politica a societații s-a particularizat tot mai mult, a inceput sa denumeasca acele moduri de organizare sociala și economica, coduri și instituții diferite de cele statale.

Etimologie. Expresia "societate civila" este foarte veche și deriva din latinescul societas civilis, care, la randul sau, constituie traducerea formulei koinonia politike, utilizata de Aristotel.

Origine. In randul cercetatorilor fenomenului societații civile, nu exista o unanimitate de vederi cu privire la originea acestuia. Conform Enciclopediei Blackwell a gandirii politice, "sintagma «societate civila» (din latinescul civilis societas) a intrat in uzul european, pe la 1400, cu un manunchi de semnificații pe care i le-a dat, Cicero in secolul I i.Cr.". Alți teoreticieni (Nicolae Balota) considera ca "noțiunea și termenul de societate civila iși au originea in Scoția secolului al XVIII-lea, aparand in mediul unor comunitați religioase protestante" sau ca "pentru prima oara, noțiunea de societate civila a aparut in limba franceza - este vorba despre apariția termenului, in 1546, in traducerea din latina a lucrarii intitulata Somme de theologie, opera lui Philippe Malanchton" (Dominique Colas, Genealogia fanatismului și a societații civile).

PRIMA ETAPA IN EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE SOCIETATE CIVILA: EPOCA ANTICA

GRECIA. In concepția filosofilor greci ai antichitații, noțiunile de stat și societate civila aveau același conținut, respectiv nu desemnau fenomene sociale diferite.

Aristotel. Potrivit concepției lui Aristotel, expuse in Etica nicomahica, dobandirea fericirii, care este Binele Suprem pentru om, se realizeaza prin exercitarea virtuții, respectiv prin aptitudinea de a duce o viața raționala. In Politica, marele ganditor grec arata ca viața raționala nu este posibila decat in interiorul cetații (pólis-ul). Prin urmare, omul este facut, in mod natural, pentru a trai in comunitate. Statul (cetatea) este forma perfecta de comunitate umana, deoarece suntem, de la natura "animale politice" și nu putem prospera sau avea parte de o "viața buna" decat ca cetațeni (persoane eligibile in funcții politice) ai unui stat.

Societatea civila este forma cea mai elevata de comunitate, de asociere: ea inglobeaza grupurile sociale și are cea mai mare valoare intrucat se ocupa de interesul comun. Societatea civila este sinonima pólis-ului (societatea politica, statul, cetatea).

ROMA. Cicero. In De re publica (54-52 i.Ch.), oratorul și literatul roman Marcus Tullius Cicero a abordat, intre altele, problema societații civle. In accepțiunea sa, societatea civila includea nu numai statul sau indivizii, dar și condițiile de viața ale unei comunitați politice evoluate, suficient de dezvoltata pentru a cuprinde orașe, un cod de legi propriu (ius civile), o doza de civilitate și urbanitate (in contrast cu modul de viața al barbarilor și culturilor preurbane), de parteneriat civic (care insemna a trai și a fi carmuit in conformitate cu legile civile) și de rafinamente ale "vieții civile" și "artelor comerciale".

ETAPA A II-A IN EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE SOCIETATE CIVILA: SOCIETATEA CIVILA CA ECHIVALENT AL SOCIETAȚII ORGANIZATE POLITIC, IN OPOZIȚIE CU STAREA NATURALA

Bazele teoretice ale societații civile au fost puse in lucrarile ganditorilor din secolele XVII-XIX, cand, in Europa Occidentala avea loc procesul destramarii relațiilor feudale și de instaurare a celor capitaliste. Odata cu aceasta, a inceput raspandirea ideilor și concepțiilor a ceea ce, mai tarziu, va constitui societatea civila.

Thomas Hobbes. In elaborarea conceptului de societate civila, un rol important i-a revenit filosofului englez Thomas Hobbes. Conform concepției sale, expuse, mai ales, in lucrarile Elementele legii naturale și politice (1640) și Leviathan (1651) oamenii se nasc liberi și, in acțiunile pe care le intreprind, urmaresc satisfacerea intereselor personale, forța motrice a conduitei lor fiind atingerea bunastarii materiale. Dar starea naturala, ințeleasa ca o condiție de egalitate orginara și de drept nelimitat al tuturor, are drept consecința inevitabila ciocnirea intereselor personale, manifestata prin neincredere, agresivitate, rivalitate. Situația respectiva, așa-numitul bellum omnium contra omnes (razboiul tuturor contra tuturor), face ca fiecare sa devina dușmanul celuilalt - homo homini lupus (omul este lup pentru om).

Deși "legea naturala" recomanda pacea, atat cat este posibil, sprijinul intre oameni, respectul egalitații, moderația etc., in starea naturala nu exista nicio autoritate care sa aibe puterea de a obliga la respectarea normelor de comportament exprimate de aceasta lege. In consecința, se impune, in mod obiectiv, trecerea de la starea naturala și de la legile naturale, la o alta societate și la legi civile. Aceasta este numita, mai apoi, societate civila.

Noua stare de lucruri este pusa, de Hobbes, in legatura cu apariția proprietații private, care condiționeaza necesitatea ințelegerii intre oameni și rezolvarea de comun acord a problemelor ivite. Aceasta devine posibil numai in baza "contractului social", garantat de stat (Leviathan-ul), respectiv a unui acord prin care parțile implicate (contractul social se stabilește intre indivizi) renunța la dreptul originar nelimitat, in favoarea unui alt om sau a unui grup de oameni, care primesc puterea suverana și dobandesc, astfel, autoritatea de a da legile necesare stabilirii pacii civile. Legea este un artificiu uman ce garanteaza coexistența pașnica a membrilor societații. Supunerea fața de lege (constrangerea exterioara) asigura libertatea de acțiune pentru fiecare cetațean. Hobbes arata, astfel, in Leviathan (Capitolul 17): "Este ca și cum fiecare ar zice fiecaruia: il autorizez pe acest om sau acest ansamblu și ii abandonez dreptul meu de a ma autoguverna, cu condiția ca tu sa-i abandonezi dreptul tau și sa-i autorizezi toate acțiunile, in maniera in care am facut-o eu".

In acest mod, ia naștere statul sau societatea civila. Conform lui Hobbes, apariția proprietații private și, odata cu ea, a statului (in baza contractului social) inseamna formarea societații civice, adica o uniune de cetațeni care au transmis o parte din drepturile și libertațile lor catre stat, ce folosește legile pentru depașirea starii de razboi in societate și regleaza relațiile dintre cetațenii cu drepturi egale. Se observa, astfel, ca filosoful englez nu realizeaza, la nivel conceptual, o distincție intre stat și societate civila.

Baruch Spinoza. Potrivit concepției lui Spinoza, evidențiata in cea mai importanta lucrare a sa, Tratatul politic (Tractatus Politicus, 1677), comunitatea umana are doua faze sau stari: naturala și civila (statala). Omul este o ființa naturala, care se supune legii supraviețuirii. Aceasta lege face referire la dreptul natural al fiecarui om la viața, la libertatea gandurilor și a acțiunilor sale.

In starea naturala, lipsește proprietatea privata, deoarece, in natura, nu exista nimic despre care se poate spune ca este proprietatea unui om și nu a altuia. Intrucat, in aceasta stare, totul aparține tuturor, nu poate fi inchipuita nicio dorința de a da fiecaruia ce-i aparține sau de a lua ceva ce-i strain, respectiv nu exista nimic din ceea ce ar putea fi numit drept sau nedrept.

In starea civila, statul regleaza viața societații, puterea fiind concentrata la nivelul instituțiilor sale. Oamenii se supun, de buna voie, legilor ("edictelor") puterii supreme și aceasta ii face liberi. Fiecare om iși incredințeaza drepturile naturale statului, care, la randul sau, stabilește un mod de viața comun și legi egale pentru toți.

John Locke. Problematica originii, limitelor și obiectivelor societații civile a fost abordata de John Locke in lucrarea Doua tratate despre guvernare (1689), mai ales in Al doilea tratat. Filosoful englez a imparțit, astfel, comunitatea umana in doua: naturala și politica (civila). In prima, fiecare om avea o libertate neingradita, care a generat, insa, situații conflictuale și nesiguranța personala determinate de arbitrar. In consecința, oamenii au hotarat, in mod voluntar, sa incheie un contract social (contractul social se incheie intre indivizi și suveran), prin care sa se supuna constrangerilor legii pentru a gasi o soluție problemelor lor. Așa s-a constituit societatea politica (civila).

Pentru Locke, "societatea civila sau politica" (political or civil society) este o forma de organizare sociala care se opune starii naturale și este un factor de progres, generator de confort și de ordine bazata pe lege. Rolul legilor și al statului este de a crea condițiile necesare bunei conviețuiri a oamenilor, desfașurarii normale a vieții sociale, prin asigurarea drepturilor și libertaților umane. Statul se subordoneaza societații, slujind-o prin crearea sistemului de drept necesar activitații libere a indivizilor, a grupurilor umane.

Este interesant de semnalat faptul ca, daca la Hobbes, rolul societații civile este acela de a asigura pacea și securitatea sociala, la Locke aceasta asigura prosperitatea materiala. In același timp, Locke confera conceptului o noua dimensiune, respectiv aceea de societate politica care iși asuma funcția de asigurare a securitații individuale. Aceasta implica respectarea unei ordini economice, garantarea proprietații private și existența unui sistem juridic menit sa asigure respectarea drepturilor individuale. Astfel, incepand cu John Locke, in gandirea social-politica se poate observa o conturare a distincției dintre stat și societatea civila, aceasta din urma fiind conceputa ca forma de organizare economica.

Charles Louis de Secondat, baron de Montesquieu. Montesquieu a expus in capodopera sa, Despre spiritul legilor (1748), cateva caracteristici semnificative ale societații civile. Aproape la fel ca Thomas Hobbes, filosoful politic francez a descris starea naturala a omului ca una de teama și slabiciune, situații pe care a incercat sa le depașeasca prin traiul in comun. Din pacate, sociabilitatea a scos la lumina interesele egoiste, de siguranța și de bunastare materiala, ale oamenilor, care i-au impins spre o "stare de razboi" cu semenii lor. Ca reacție la aceasta situație, rațiunea a descoperit anumite reguli de reciprocitate, mai mult sau mai puțin universal valabile, care, impuse prin legi pozitive, in imprejurari cat de cat normale, pot menține pacea, siguranța și un grad considerabil de echitate, in orice societate civila.

Pentru Montesquieu, societatea civila (identificata cu statul) este un rezultat al dezvoltarii istorice, respectiv a patra treapta a istoriei umane, care urmeaza starii naturale, starii familiale și timpurilor eroice. Ea are ca destinație neutralizarea relațiilor de dușmanie dintre oameni.

Adevarata finalitate a statului este asigurarea libertații, "dreptul de a face ceea ce legea permite. Daca un cetațean poate face ceea ce este interzis, el iși pierde aceasta libertate. Suntem liberi ca sa traim sub autoritatea legilor civile". Dar libertatea, "puterea de a face ceea ce noi vrem și de a nu fi constranși sa facem ceea ce nu vrem", ii poate tenta pe oamenii investiți cu putere sa abuzeze de aceasta, motiv pentru care puterea lor trebuie limitata de o alta putere - aceea a cetațeanului sau individului uman real, pe care se intemeiaza societatea civila.

Jean Jacques Rousseau. In lucrarea intitulata Contractul social (1762), Rousseau, unul din marii reprezentanți ai raționalismului iluminist, a evidențiat idei interesante și valoroase privitoare la apariția societații civile, identificata cu statul, pe care el il numește civil. Premisa de la care pleaca este ca omenirea merge spre dezastru. Cauza se afla in folosirea proasta a libertații. Deși oamenii se nasc liberi, ei devin, ulterior, prizonierii societații: "Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni e in lanțuri". Remediul consta in realizarea contractului social prin care oamenii pierd libertatea naturala și drepturile nelimitate, dar caștiga libertatea civila și dreptul de proprietate asupra a tot ce poseda : " fiecare din noi iși da personalitatea și toata puterea sa sub conducerea suprema a voinței comune și, impreuna, il primim pe fiecare membru ca pe o indispensabila parte a intregului".

Libertatea, ca esența a omului, se poate realiza, astfel, intr-o societate civila constituita pe baza contractului social (contractul social se incheie intre fiecare individ și comunitate), ca forma de asociere prin care, unindu-se cu toți ceilalți, fiecare sa se supuna numai lui insuși și sa ramana liber ca la inceput, fara sa cada in alienarea specifica societații civile corupte existente pana atunci. Soluția propusa de Rousseau este ca, prin contractul social, corpul politic sa se consituie ca un corp moral și colectiv, compus din toți membrii statului, in care fiecare membru iși exercita propria libertate prin intermediul voinței generale, ca voința a tuturor și a fiecarui cetațean, in funcție de binele comun. In acest fel, fiecare membru al statului are un dublu statut: in calitate de cetațean, membru al corpului politic, instituie legile dupa care traiește și realizeaza comunitatea politica; in calitate de supus, este obligat sa se conformeze legilor statului. Dar supunandu-se legilor, fiecare membru al statului este liber, intrucat acționeaza conform legilor pe care el insuși le instituie ca cetațean. Aceasta libertate politica este mai demna decat libertatea naturala, pentru ca este morala și este intemeiata pe conștiința obligației.

Immanuel Kant. Marele filosof german considera ca omul are doua caracteristici fundamentale: de ființa naturala, supusa legii cauzalitații, care ii ingradește libertatea; de ființa sociala, cand este liber, intrucat poarta in sine legea morala, care exprima și tendința spre libertate. Aceste doua caracteristici (naturala și sociala) genereaza contradicții permanente intre indivizi, care pot fi stopate in baza contractului social. Prin incheierea lui, oamenii iși limiteaza libertatea in favoarea statului.

Kant a conștientizat necesitatea separarii atribuțiilor societații civile de cele ale statului și delimitarea funcțiilor lor. Astfel, familia, biserica, școala și alte instituții civile reușesc sa asigure respectarea normelor morale ale traiului in comun fara amestecul statului. Pe de alta parte, statul instituie norme de drept in baza carora asigura respectarea legilor de catre toți cetațenii și realizarea drepturilor și libertaților acestora.

Conform lui Kant, intre societatea civila și stat exista o legatura indispensabila, cele doua componente ale existenței umane influențandu-se reciproc: funcționarea societații civile depinde de cea a statului de drept, in timp ce statul de drept trebuie sa vegheze la realizarea deplina a libertații și egalitații cetațenilor, care constituie obiective esențiale ale societații civile.

ETAPA A III-A IN EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE SOCIETATE CIVILA: SEPARAREA SOCIETAȚII CIVILE DE STAT

G.W.Fr. Hegel. Sub raport conceptual, de abia o data lucrarea lui Hegel, Prelegeri de filosofie a dreptului (1821), se folosește termenul de societate civila. Sub influența lui Adam Ferguson, Hegel a inlocuit termenul de "civilizat" prin "civil", cu sensul determinat al acelei societați care se opune societații "primitive".

In Prelegeri de filosofie a dreptului, Hegel a  abordat, in mod remarcabil, cateva probleme de maxima importanța pentru statutul societații civile.

1. Prima dintre acestea se refera la temporalitatea societații civile. Spre deosebire de cei care concepeau societatea civila ca pe o condiție "naturala" a libertații umane, Hegel a ințeles societatea civila (bűrgherliche Gesellschaft) ca sfera produsa istoric a vieții morale, care cuprinde economia, clasele sociale, corporațiile și instituțiile de administrare a bunastarii (Polizei) și dreptului civil. Necesitațile sociale arata clar ca societatea civila nu este un substrat, un dat anterior și invariabil al vieții, care exista in afara spațiului și timpului, ci, din contra, produsul, rezultatul unui proces lung și complex de transformari istorice: "Crearea societații civile este produsul lumii moderne".

2. O a doua problema importanta este realizarea unei diferențieri nu doar semantice, ci și conceptuale intre stat și societatea civila, prin delimitarea relativ neta a celor doua sfere ale societații. Astfel, societatea civila se situeaza intre familia tradiționala (confruntata cu un proces de slabire a solidaritații) și stat (conceput ca nivel superior de dezvoltare): "Societatea civila este diferența care intervine intre familie și stat, deși desavarșirea ei este mai tarzie decat aceea a statului, caci fiind diferențe, ea presupune mai intai statul, pe care, pentru ca sa subziste, ea trebuie sa-l aiba in fața ei drept ceva de sine statator. Creația societații civile aparține, de altfel, lumii moderne, care abia recunoaște tuturor determinațiilor Ideii indreptațirea lor. Cand statul este reprezentat ca o unitate ce se duce la viața in comun, prin aceasta se are in vedere numai determinația proprie societații civile".

In viziunea hegeliana, societatea civila este suma indivizilor și independenta de stat. In cadrul ei, individul este animat de scopul egoist al satisfacerii intereselor personale, sens in care este nevoit sa intre in interdependența cu ceilalți. Deosebirea esențiala intre societatea civila și stat consta in aceea ca, in societatea civila, individul reprezinta singurul scop pentru sine, astfel incat finalitatea sa este una particulara, in timp ce, in stat, scopul individului este statul, iar finalitatea sa este una universala. Urmarind realizarea interesului particular, individul servește, in societatea civila, și universalul, deoarece realizarea propriului bine presupune și realizarea unei mici parți din binele general (ex. munca individului contribuie, intr-o anumita masura, la bunastarea intregii societați).

3. Un alt punct forte al concepției hegeliene este relevarea caracterului potențial distructiv al societații civile. Ea este o masa variata, formele ei multiple de interacțiune și de solidaritate colectiva sunt, adesea, incomensurabile, fragile și ușor de zdruncinat prin conflicte serioase, violente. Societatea civila moderna este un camp de lupta, tensionat, in care se ciocnesc diferite interese și tendințe individuale, care se desfașoara și progreseaza in mod arbitrar, semispontan, o arena de interacțiune, colaborare și/sau contradicție intre acestea și interesele comune. Aceasta nu inseamna numai ca societatea civila nu poate sa-și depașeasca particularitațile, dar și ca aceasta are tendința de a-și paraliza și submina propriul pluralism. Dupa cum arata Hegel, dezvoltarea exuberanta a unei parți a societații civile poate stanjeni și oprima celelalte parți și, de aceea, societatea civila nu poate ramane sau deveni "civila" decat daca se supune unei ordini politice (statul).

Alexis de Tocqueville. Pornind de la realitațile politice din "lumea noua", Alexis de Tocqueville a elaborat celebra lucrare intitulata Despre democrație in America (aparuta in doua parți, intre 1835-1840), in care a abordat problematica societații civile americane prin prisma sistemului solid de asociații voluntare constituite aici.

Ganditorul francez a comparat aceasta situație cu cele din Anglia și Franța, societați, in buna masura, aristocrate, in care asocierea cetațenilor nu avea aceeași amploare. Dupa parerea lui Tocqueville, egalitatea condițiilor ii obliga pe indivizii independenți, dar slabi, sa se asocieze fara incetare.

Un element important subliniat referitor la raporturile dintre stat și asociațiile private (societatea civila) este autonomia acestora din urma.

Asociațiile voluntare americane (societatea civila) erau o contrapondere fața de puterea de stat. Ele puteau cristaliza și face publice opinii și interese de grup, ce, altfel, ar fi ramas necunoscute, puteau stimula autoasistența colectiva in locul sprijinirii pe inițiativele statului, puteau indeplini rolul unor școli civice care sa mobilizeze oamenii la acțiuni de cooperare și sa-i faca conștienți de responsabilitațile lor sociale. Partidele politice libere erau cea mai importanta forma de asociere voluntara, iar presa libera - cea mai importanta premisa a unui sistem eficient de asociații.

Karl Marx. Karl Marx a facut, la randul sau, distincția intre societatea civila și stat. In scrierile sale de tinerețe, prin societatea civila ganditorul german ințelegea societatea burgheza, realitate moderna, care (spre deosebire de evul mediu, unde starile, respectiv, categoriile, sociale erau, in același timp, și stari politice, iar societatea civila era și societate politica, diferita de starea naturala) marcase separarea ei de starea politica, de stat, pierderea semnificației politice nemijlocite. Un asemenea proces incepuse in timpul monarhiei absolute, care afirmase unitatea statului impotriva regionalismului, și se desavarșise de Revoluția Franceza, care a facut din deosebirile de stare ale societații civile, deosebiri exclusiv sociale, lipsite de importanța pentru viața politica.

Ulterior (in contextul operei sale de maturitate, Capitalul), conceptul de societate civila a fost folosit pentru a desemna toate relațiile materiale ale indivizilor in cadrul unui anumit stadiu de dezvoltare a forțelor de producție. Identificata cu domnia autonoma a proprietații private și a relațiilor de piața, ea este focarul luptelor dintre interesele private și cele de grup și de clasa (un moment in dezvoltarea și depașirea societații moderne, divizata in clase). Statul insuși nu este decat un produs al societații civile, respectiv al intereselor private și de clasa și, totodata, expresia dominației politice a clasei celei mai puternice din punct de vedere economic (burghezia), care, cu ajutorul lui, ține sub tutela intreaga societate.

Marx a accentuat rolul primordial al societații civile și nu al statului in istoria omenirii. Potrivit concepției sale, societatea civila condiționeaza apariția statului, iar relația dintre ele nu este altceva decat relația dintre libertatea individuala și puterea publica.

ETAPA A IV-A IN EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE SOCIETATE CIVILA: EPOCA CONTEMPORANA

Ultima etapa in dezvoltarea conceptului de societate civila este cea care incepe in secolul al XX-lea și continua și in prezent.

Antonio Gramsci (1891-1937). Pentru Antonio Gramsci, societatea civila este un nivel al suprastructurii, respectiv acela ce cuprinde o mare diversitate de instituții private, nestatale (biserica, școala, asociații, structuri culturale etc.), care acționeaza in direcția protejarii drepturilor civile. Clasa dominanta este preocupata sa se foloseasca de ele pentru a exercita hegemonia asupra societații, incercand sa determine crearea consensului social pentru actul guvernarii.

Gramsci a evidențiat, mai ales in Scrisori din inchisoare, ca dominația clasei care deține proprietați este cea mai vulnerabila in cadrul instituțiilor culturale ale societații civile, care funcționeaza pentru a "populariza" și a reproduce printre clasele și grupurile subordonate sensul dominant burghez al realitații (hegemonia). De cele mai multe ori, Gramsci a asemanat societatea civila cu sistemul de tranșee labirintice de pe fronturile razboaielor moderne. Așezate in spațiul ingust dintre stat și economia strucutrata pe clase, aceste "fortarețe și intarituri" protejeaza, in mod normal, "șanțul exterior" al puterii de stat și apara clasele conducatoare de undele de șoc produse de crizele economice. Un "razboi de poziții" prelungit in tranșeele societații civile ar putea submina puterea burgheziei in propriile sale teritorii, economia și statul coercitiv.

Dobandirea puterii de catre clasele de jos, arata ganditorul italian, mai ales de catre proletariat, considerat "clasa fundamentala", depinde, in mod deosebit, de cucerirea, mai intai, a societații civile. Scopul așa-numitului "razboi de poziții" era crearea unei societați civile comuniste a carei largire succesiva ar submina bazele statului și ale puterii de clasa, inlaturand, astfel, pericolul dictaturii politice.

Europa Centrala și de Est. Dupa al doilea razboi mondial, conceptul de societate civila a fost revigorat și a capatat un rol central in mișcarea de dizidența, de opoziție fața de regimurile totalitare din Europa Centrala și de Est.

Expresia societate civila a avut o larga difuzare, incepind cu sfarșitul anilor '70, mai intai in regimurile comuniste ale Europei de Est, unde era utilizata de mișcarile dizidente pentru a indica o posibila alternativa la statul totalitar, apoi in țarile din Vest, pentru revendicarea unei autonomii mai largi a socialului in raport cu grupul politic implicat in criza statului asistențial.

COMPLEXITATEA ABORDARII (DEFINIRII) TERMENULUI DE SOCIETATE CIVILA

Unii critici ai societații civile considera ca insuși conceptul de societate civila este unul confuz, foarte contestat, constituit din doua cuvinte neclare eronat folosite. Acest tip de argument inlesnește evidențierea plauzibila a calitații polisemantice a perspectivei societații civile. Termenul de societate civila semnifica "pluralitate".

Marea popularitate a termenului accelereaza acumularea de ambiguitați moștenite, de noi confuzii și contradicții. Fie și numai pentru acest motiv, discuțiile despre societatea civila nu sunt imune la confuzii și incoerențe. Sunt chiar semne ca sensurile termenului se multiplica pana acolo incat, ca o reclama prea des folosita, risca sa se autodistruga prin suprasolicitare. Exista, desigur, un acord tot mai larg privind importanța societații civile, dar exista și un dezacord la fel de important privind sensul sau exact.

Diversitatea de opinii privind conceptul de societate civila se datoreaza amprentei unei moșteniri istorice incarcate de imprecizie și contradicții. Cateva motive argumenteaza acest aspect:

- dubla și succesiva intrebuințare a termenului pentru a denumi realitați distincte. Inițial, societatea civila desemna statul, pentru ca, ulterior, sa denumeasca o sfera a vieții sociale coexistenta statului, dar autonoma și aflata in echilibru cu acesta;

- existența unor controverse, incertitudini referitoare la originile și condițiile istorice ale constituirii primelor societați civile. Teoreticienii, cercetatorii societații civile au opinii diferite cu privire la locul și momentul istoric al apariției acestui fenomen;

- absența unor criterii riguroase de definire a noțiunii de societate civila cu care sa se poata opera in circumstanțele cele mai diferite.

DEFINIREA TERMENULUI DE SOCIETATE CIVILA

O definiție reușește, cu greu, sa surprinda, in mod satisfacator, conținutul unui concept, mai cu seama daca acesta nu e suficient de elaborat. Totuși, pentru a facilita ințelegerea obiectului temei de fața, nu putem evita o incercare de definiție. Ea este, de fapt, o sinteza a ideilor menționate anterior. Astfel, se poate afirma ca societatea civila este o sfera (un spațiu, domeniu) a vieții sociale, reglementata de o anumita ordine legala (un set de reguli, cutume), dar "autonoma" in raport cu statul, in care se manifesta spontan inițiativa voluntara a indivizilor și grupurilor umane, intr-o diversitate de forme de organizare/asociere (economice, profesionale, politice, civice, culturale, educative, religioase, informaționale, etc.) cu scopul satisfacerii intereselor, aspirațiilor private și de grup.