Bunuri – drept roman

BUNURI – DREPT ROMAN

O alta clasificare a lucrurilor pe care ne-o infatiseaza dreptul roman este in rescorporales si resincorporales, adica lucruri corporale si lucruri incorporale. Se numesc corporale acele lucruri care au o forma materiala, adica pot fi atinse cu mana. Pe cand lucrurile incorporale sunt drepturile patrimoniale (drepturile reale si de creanta). Totusi la romani dreptul de proprietate era mentionat intre lucrurile corporale deoarece multa vreme romanii au confundat dreptul de proprietate cu obiectul sau, confuzie care se oglindeste si pe plan terminologic, dovada ca romanii nu spuneau cum spunem noi “am un drept de proprietate asupra acestui lucru” , ei spuneau “acest lucru este al meu”.

O alta clasificare este in resmobiles si ressoli adica mobiles, lucruri mobile si resoli lucruri imobile. Aceasta clasificare nu este expresa dar se deduce din fizionomia institutiilor juridice in sensul ca fizionomia institutiilor era diferita dupa cum acele institutii se aplicau la lucruri mobile sau la lucruri imobile.

Foarte importanta, cea mai importanta este clasificarea in genera si species sau lucruri de gen si lucruri individual determinate. Lucrurile de gen se identifica prin trasaturi care sunt proprii categoriei din care fac parte, spre exemplu un sclav, o casa, un teren etc. Pe cand lucrurile individual determinate se identifica prin trasaturi care le sunt proprii numai lor, spre exemplu zic “terenul cornelian, sclavul Ovidiu”. Asa se face ca in materia riscurilor, solutiile sunt diferite dupa cum avem in vedere lucruri de gen, sau lucruri individual determinate. Astfel daca debitorul datoreaza un lucru de gen care piere fara vina sa debitorul nu va fi exonerat de raspundere ci va trebui sa isi execute obligatia pentru ca “genera non pereunt” = “lucrurile de gen nu pier” , in sensul ca pot fi inlocuite cu alte lucruri din aceeasi categorie. Dimpotriva, daca debitorul datoreaza un lucru individual determinat, care piere fara vina lui, debitorul va fi exonerat de raspundere in sensul ca nu va trebui sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei. Insa lucrurile sunt de gen sau individual determinate nu prin natura lor, ci prin conventia partilor. Persoanele pot stapani lucrurile cu 3 titluri juridice. Ele se numesc: posesiune, detentiune , proprietate.

Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept si presupune intrunirea a doua elemente: animus si corpus. Animus este aspectul intentional si consta in intentia persoanei de a stapani un lucru pentru sine ceea ce inseamna ca posesorul se comporta ca un proprietar fata de lucru. Corpus este elementul material si desemneaza totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru. Cat priveste raportul dintre posesiune si proprietate trebuie sa precizam de la inceput ca toti proprietarii sunt posesori. Insa nu toti posesorii sunt si proprietari. De aceea figura juridica a posesiunii se cerceteaza distinct de proprietate. Posesiunea produce aceleasi efecte juridice si atunci cand posesorul este proprietar si atunci cand nu este proprietar, prin urmare posesiunea este un regim juridic diferit de proprietate. La romani existau mai multe tipuri de posesiune, spre exemplu “posesio ad interdicta”, este posesiunea care se bucura de protectie juridica prin interdictele posesorii. “posesio ad uzicapionem” este posesiunea care poate duce la dobandirea proprietatii daca pe langa posesiune mai sunt intrunite si alte conditii  pe care le denumim conditiile necesare uzucapiunii. “posesio viciosa” “posesia nejusta” nu se bucura de protectie juridica, iar viciile posesiunii sunt violenta, clandestinitatea si precaritatea. Nu se bucura de protectie juridica acela care intra in posesia lucrulului acela care intra in posesia unui lucru prin mijloace violente. Dupa cum nu se bucura de protectie juridica acela care stapaneste lucrul cu titlul precar adica trebuie sa il restituie la cerere, si de asemenea nu se bucura de protectie juridica cel ce stapaneste un lucru pe ascuns, in mod clandestin, fara stirea proprietarului. “posesio iuris” este posesiunea de drept intrucat pornind de la anumite analogii in dreptul evoluat romanii au admis ca si drepturile patrimoniale sunt susceptibile de posesiune, dar posesiunea produce si anumite efecte juridica care sunt proprii numai ei.

1)     posesorul se bucura de protectie juridica prin interdictele posesorii

2)     posesorul are perspectiva de a deveni proprietar prin uzucapiune

3)     la procesul in revendicare posesorul are intotdeauna calitatea procesuala de parat care il avantajeaza deoarece actiunea in revendicare este intentata de proprietarul neposesor impotriva posesorului neproprietar, iar sarcina probei apasa intotdeauna asupra reclamantului care trebuie sa faca dovada ca este proprietar pe cand paratul se apara afirmand “posideo cvia posideo” “posed pentru ca posed” nu trebuie sa ma justific fata de nimeni, spuneau romanii, iar daca tu reclamant vrei sa ma deposedezi de lucru trebuie sa faci dovada in fata judecatorului ca esti proprietar al acelui lucru. Prin urmare posesorul poate fi deposedat de lucru numai prin proces, numai pe cale judiciara, si numai de catre acela care face dovada ca este proprietar. De aceea profesorul Savigny spunea ca posesiunea si protectia ei juridica reprezinta cheia de bolta a ordinii sociale, acolo unde posesiunea nu se bucura de protectie juridica se instaureaza fie anarhia fie despotia. Iata de ce protectia juridica a posesiunii pe care au asigurato numai romanii este cea mai mare cucerire a omenirii in materie juridica.

La romani posesiunea era protejata prin intermediul interdictelor posesorii care erau de doua feluri: interdicte recuperande posesiuni cauza si interdicte retinende posesioni cauza. Interdictele recuperande posesiuni cauza erau utilizate in vederea redobandirii unei posesiuni pierdute. Iar interdictele retinende posesioni cauza erau utilizate in vederea pastrarii unei posesiuni existente.

Detentiunea presupune ca si posesiunea intrunirea a doua elemente: animus si corpus. Corpus al detentiunii este identic cu corpus al posesiunii si prin urmare consta din totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru. Iar animus al detentiunii consta in intentia persoanei de a stapani lucrul nu pentru sine ci pentru proprietar. Ceea ce inseamna ca detentorul nu intentioneaza sa pastreze lucrul pentru sine, nu se comporta fata de lucru ca un proprietar, dimpotriva el, intentioneaza sa restituie lucrul fie la termenul stabilit fie la cererea proprietarului. Aceasta figura juridica a fost creata pentru a se face posibile o serie de operatii juridice cum ar fi inchirierea unei case, arendarea unui teren sau depozitarea unui lucru. Intrucat daca lucrul s-ar fi transmis cu titlul de posesiune operatia juridica a inchirierii sa zicem unei case ar fi devenit imposibila.

Proprietatea in sens larg conceptul de proprietate are o acceptiune economica si o acceptiune juridica. Despre proprietatea in sens economic invatam la economie, iar despre proprietatea in sens juridica invatam la disciplinele juridice. Proprietatea in sens juridic am in vedere dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate la randul lui, are doua sensuri: dreptul de proprietate in sens obiectiv si dreptul de proprietate in sens subiectiv.

Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza stapanirea lucrurilor de catre persoane asadar dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care se refera la proprietate si care formeaza impreuna institutia juridica a proprietatii (drept de proprietate in sens obiectiv = institutia juridica a proprietatii). Iar dreptul de proprietate in sens subiectiv desemneaza aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a stapani un lucru in interese propriu si prin putere proprie. Insa delimitarea dintre dreptul de proprietate in sens obiectiv si dreptul de proprietate in sens subiectiv nu este mecanica ea are caracter didactic, caracter de scoala pentru ca in realitate continutul dreptului de proprietate in sens subiectiv este definit prin normele juridice care formeaza dreptul de proprietate in sens obiectiv (dreptul de proprietate in sens subiectiv este definit de dreptul de proprietate in sens obiectiv). Intradevar conform dreptului de proprietate in sens obiectiv titularul dreptului de proprietate in sens subiectiv exercita ius utendi, ius fluendi, ius abutendi. Ius utendi este dreptul de a folosi lucrul. Ius fluendi este dreptul de a ii culege fructele. Ius abutendi este dreptul de a dispune de lucru. In alte texte dreptul de a dispune sau de dispozitie mai este denumit si ius distrahendi sau ius disponendi. Prin urmare acela care exercita in acelasi timp ius utendi, ius fluendi, si ius abutendi asupra unui lucru are calitatea de proprietar. Dreptul de proprietate la romani a cunoscut o evolutie milenara si a imbracat forme diverse astfel in epoca prestatala romanii au cunoscut formele primitive de proprietate. In epoca veche au fost consacrate proprietate cviritala ca forma a proprietatii private si proprietatea colectiva a statului. In epoca clasica, pe langa proprietatea cviritala care a supravietuit au mai fost sanctionate proprietatea pretoriana, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina, iar in epoca postclasica asistam la un proces de unificare a proprietatii care s-a desavarsit pe vremea imparatului Justinian cand a fost consacrata proprietatea subiectivizata denumita dominium.

Formele primitive de proprietate sunt in numar de doua. Proprietatea colectiva a gintii, si proprietatea familiala. Proprietatea colectiva a gintii este atestata de vechii autori latini si greci si a lasat urme puternice asupra unor institutii juridice de mai tarziu astfel enciclopedistul Varo spune ca la fondarea cetateii, regele Romulus a imparatit solul roman, pamantul Romei in 3 mari loturi intre cele 3 triburi fondatoare, iar Dionis din Halicarnas spunea ca la fondarea cetatii solul roman a fost impartit in 30 loturi intre cele 30 de curii. Aparent cele doua texte se contrazic, dar in realitate ele se sustin si se completeaza reciproc de vreme ce ambele ne vorbesc despre o proprietate colectiva. Proprietatea familiala este si ea atestata de vechii autori, potrivit acelor autori regele Romulus ar fi atribuit fiecarei familii romane 2 iughere de pamant (aproape 7000m patrati) cu destinatia de loc de casa si gradina. Aceasta forma de proprietate primitiva prezinta 3 caractere:

in primul rand ea este inalienabila, caracter care se deduce din faptul ca primele moduri de dobandire a proprietatii s-au aplicat numai la lucruri mobile de unde rezulta ca bunurile imobile, inclusiv pamantul nu se aflau in proprietate privata la origine.

Are un caracter indivizibil in sensul ca fii de familie dobandeau cele doua iugare de pamant in indivizune. Abia mai tarziu prin legea celor 12 table s-a creat o actiune speciala prin care fii de familie daca doreau puteau obtine iesirea din indiviziune

Proprietatea familiala prezinta un caracter de coproprietate in sensul ca la moartea lui Pater Familias fii de familie dobandesc un bun pe care il stapanisera si inaintede moartea lui pater familias impreuna cu el. De aceea Paul spune ca in cazul proprietatii familiale ne gasim mai degraba in fata continuarii unei proprietatii preexistente decat in fata unei succesiuni propriu-zise. In textele romane aceasta forma de proprietate era denumita “heredium”, prin urmare conceptul de proprietate familiala este conventional, este creat de noi.

In dreptul vechi apare prima forma de proprietate privata pe care noi modernii iarasi cu un termen conventional o denumim proprietate cviritala, termenul este conventional pentru ca romanii desemnau aceasta forma de proprietate printr-o perifraza, ei spuneau “dominium ex iure cviritium” adica “stapanire in conformitate cu dreptul cetatenilor romani” asadar este o forma de proprietate accesibila numai cetatenilor care erau denumiti cviriti. In alte texte moderne aceasta forma de proprietate mai este denumita si civila. Aceasta forma de proprietate prezinta 3 caractere:

In primul rand ea are un caracter exclusiv, sau exclusivist, in sensul ca putea fi exercitata numai de cetatenii romani. Purta numai asupra unor lucruri romane, putea fi transmisa numai prin acte de drept civil si putea fi reclamata in justitie numai prin actiuni civile.

Ea are un caracter absolut in sensul ca proprietarul poate dispune de lucru fara vreo ingradire, avand inclusiv dreptul de a il distruge cu alte cuvinte proprietarul cvirital exercita in acelasi timp asupra lucrului “ius iutendi” “ius fluendi” si “ius abutendi”.

Proprietatea cviritala are caracter perpetuu, este perpetua caci spre deosebire de drepturile personale sau de creanta care sunt prin excelenta temporare, drepturile reale sunt in principiu perpetue. Drepturile de creanta sunt temporare in sensul ca ele se sting prin exercitare. Spre exemplu in momentul in care vanzatorul incaseaza pretul, dreptul lui asupra pretului se stinge. Pe cand drepturile reale nu se sting prin exercitare, dimpotriva, ele se consolideaza. De aceea romanii spuneau “proprietas adtempus constitui non potest” adica “nu poate exista proprietate pana la un anumit termen caci ea exista pentru totdeauna”. In acelasi timp, dreptul vechi a sanctionat si proprietatea colectiva a statului asupra pamanturilor cucerite de la dusmani care erau denumite “ager publicus”. Ele erau impartite spre folosinta patricienilor. Totodata unii dintre prizonierii de razboi, aceia care stiau carte, care erau culti, treceau in proprietatea statului si erau folositi in administratie, ca functionari inferiori. In dreptul clasic pe langa proprietatea cviritala au aparut si alte forme de proprietate cum ar fi in primul rand proprietatea pretoriana pe care romanii o denumeau “inbonis”.

Proprietatea pretoriana a aparut in legatura cu transmiterea unui lucru mancipii prin traditiune. Avem in vedere faptul ca proprietatea asupra lucrurilor mancipii se transmitea prin mancipatiune iar traditiunea era utilizata numai in vederea transmiterii lucrurilor nec mancipii. Insa mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma extrem de complicate. Pe cand traditiunea nu presupunea respectarea unor forme solemne ci se realiza prin simpla manifestare de vointa a partilor. De aceea din considerente de ordin practic romanii au inceput sa transmita lucruri mancipii prin traditiune. Acela care transmitea lucrul era denumit “tradens” iar dobanditorul era denumit “accipiens”. Iar daca tradens (cel care transmitea lucrul) era de rea credinta il chema in justitie pe accipiens, facea dovada ca un lucru mancipii s-a transmis prin traditiune si castiga procesul deposedandul de lucru pe accipiens intrucat asa cum am precizat traditiunea nu avea vocatia de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipii. Pretorul care era chemat sa promoveze ideea de echitate a considerat ca nu este echitabil ca accipiens care a fost de buna credinta si a platit pretul sa fie deposedat. De aceea pretorul a pus la dispozitia lui accipiens doua mijloace procedurale: o actiune si o exceptiune prin intermediul carora indiferent de calitatea procesuala pe care o avea (cea de reclamant sau cea de parat) accipiens castiga intotdeauna procesul. Si ramanea in posesia lucrului. De aceea se spune ca aceasta forma de proprietate a fost sanctionata pe cale procedurala.