Procedura civila romana

PROCEDURA CIVILA ROMANA

1. NOTIUNE

Cuprinde totalitatea normelor juridice e,e reglementeaza desfasl proceselor civile.

2. JUSTITIA PRIVATA

In oranduirea gentilica, incalcarea regulilor de conduita atragea fie sanctiuni din partea colectivitatii, fie din partea membrilor acesteia. In primul caz, colectivitatea ce-si vedea interesele nesocotite putea sa-l omoare pe vinovat sau sa-l excluda din cadrul ei iar, in al doilea caz individul ale carui interese fusesera incalcate pe nedrept de un tert putea sa se razbune pe acesta, fie singur, fie cu ajutorul familiei sau altor persoane. La inceput razbunarea privata era nelimitata pentru ca apoi sa apara unele reguli care   s-o ingradeasca, cele mai importante fiind legea talionului si arbitrajul.

Legea talionului stabileste principiul "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte" ingradind razbunarea in limitele nedreptatii suferite.

Arbitrajul consta in conventia partilor de a supune diferendul dintre ele unui arbitru, ales de comun acord, care sa solutioneze litigiul si drepturile victimei si obligatiile vinovatului.

Asadar, justitia privata este realizarea pretentiilor cu mijloace proprii. Este de doua feluri: agresiva si defensiva.

Justitia privata agresiva exista atunci cand cel ce are anumite pretentii la initiativa realizarii lor, prin mijloace proprii.

Justitia privata defensiva exista cand cineva se apara impotriva pretentiilor altcuiva, prin mijloace proprii. Aceasta a fost mult timp permisa conform principiului "vim vi repellere licet" (violenta se indeparteaza violenta).

Au fost adoptate patru acte normative de limitare a justitiei agresive:

a) Legea Iulia devi publica et privata - prin care creditorul care ia, cu violenta, un lucru ce apartine debitorului sau, sufera o pedeapsa publica (confiscarea bunurilor, exilul etc.).

b) Decretum Marci - pedepseste cu pierderea creantei pe creditorul care, fara violenta, ia un bun al debitorului sau.

c) Printr-o constitutiune din sec. IV e.n. se pedepseste cu pierderea dreptului de proprietate, proprietarul care, fiind deposedat de lucrul sau, si­-a reluat cu violenta lucrul din mainile posesorului.

Dupa aparitia statului, solutionarea proceselor este facuta de organe de stat specializate. dupa norme juridice precise.

PROCEDURA LEGISACTIUNILOR

1. Consideratii generale

In dreptul roman au existat trei sisteme procedurale, ce au reglementat

desfasurarea proceselor:

procedura legisactiunilor - in epoca veche;

procedura formulara - in epoca clasica;

. procedura extraordinara - in epoca postclasica.

Procedura legisactiunilor are trei caractere:

a) judiciar, deoarece presupune prezenta magistratului, rostirea unor cuvinte solemne;

b) legal, deoarece legisactiunile erau prevazute in lege;

c) farmalist, deoarece necesitau respectarea unor formalitati (cu­vinte solemne, gesturi rituale etc.).

Formalismul constituia o trasatura a sistemului juridic primitiv si corespundea unor nevoi reale. Intregul proces, cu formele si solemnitatile sale, urmarea sa atraga atentia partilor asupra importantei actului juridic, dandu-le putinta de a reflecta si, eventual, renunta la ele.

Judecarea procesului se facea in doua faze: in iure - in fata magistratului, si in iudicio - in fata judecatorului.

In prima faza magistratul avea un rol pasiv, de a observa daca partile au respectat cuvintele solemne prescrise. In faza in iudicio, judecatorul care era o persoana particulara, un fel de arbitru, pronunta fie o sentinta de condamnare, fie una de absolvire.

2. Organizarea judecatoreasca

In epoca regalitatii, regele era atat magistrat cat si judecator, in virtutea puterii sale supreme. Dupa instaurarea republicii magistratii judiciari erau cei doi consuli care nu judecau impreuna, ci separat deoarece, potrivit obiceiului consulii isi exercitau prerogativele in mod alternativ, fiecare o luna.

Dupa 367 i.e.n., atributiile jurisdictiei contencioase (in care partile aveau interese contrare), au fost preluate de pretori, consulii pastrand doar jurisdictia gratioasa (in care partile aveau aceleasi interese).

In sec. II i.e.n. judecarea pricinilor dintre cetatenii romani si straina revine unui pretor peregrin iar in provincii, guvernatorilor.

In a doua faza, in iudicio, judecarea pricinii era incredintata judecator. Acesta era ales de catre parti si confirmat de magistrat. Propunerea se facea de reclamant; el facea atatea propuneri pana paratul accepta una. Sistemul propunerilor a fost inlocuit ulterior cu sistemul tragerii la sorti. In acest scop se intocmea o lista de judecatori alcatuita membri ai clasei dominante (pana in 123 i.e.n. lista era alcatuita nume senatori), cel tras la sorti putand fi recuzat de parti, numarul recuzarilor fiind limitat spre a se inlatura tergiversarea judecatii. Dupa alegerea sa, judecatorul depunea un juramant ca va respecta legea iar magistratul confirma dandu-i imputernicirea sa pronunte sentinta.

Judecatorul putea fi un judecator unic sau un arbitru. Judecatorilor unici se incredintau spre judecare procesele propriu-zise in care sentinta presupunea acceptarea pretentiei uneia din parti si, implicit, respingerea sustinerilor celeilalte parti. Arbitrilor li se dadeau spre solutionare unele neintelegeri care presupuneau aprecieri si masuri ce puteau duce la impacare, la o recunoastere de catre ambele parti a solutiei date (de ex. neintelegerile dintre rude, conflictele dintre vecini, iesirile din indiviziune reglementarea unor dispute referitoare la hotare etc.).

Alaturi de judecatorii unici intalnim si judecatorii multipli. Astfel neintelegerile dintre straini sau dintre romani si straini le judecau asa zisii restituitori (recuperatores). La inceput, ei aveau misiunea, in temeiul unui tratat de pace incheiat, de a asigura restituirea bunurilor care, la inceputul ostilitatilor, fusesera luate de pe teritoriul roman, de catre dusmani. Cu timpul competenta lor a fost extinsa .

Tot in categoria judecatorilor multipli intrau instantele permanente. Cele mai importante sunt cele ale decemvirilor, ce judecau pricinile privind libertatea persoanelor si cele ale centumvirilor, ce judecau procesele privind mostenirile si proprietatea.

Faza in iure

Se desfasoara in fata magistratului avand doua caracteristici esentiale: presupune prezenta ambelor parti si rostirea unor cuvinte solemne.

1. Citarea paratului

Se faceau de catre reclamant, statul neavand nicio atributie in acest sens. Existau trei procedee de citare:

a) in ius vocatio consta in citarea paratului la proces, de catre reclamant, prin rostirea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem in fata magistratului). Acest procedeu aminteste de justitia privata din oranduirea gentilica. Reclamantul nu se putea adresa organelor statului pentru ca acestea sa-l citeze pe parat, deoarece potrivit Legii celor XII Table, chemarea la judecata era un act privat. Cel chemat in judecata trebuia sa se prezinte in fata magistratului, iar daca refuza sa se infatiseze, reclamantul putea, cu luare de martori, sa puna mana pe parat (ni it antestamino, igitur em capito).[1] Legea permitea ca o terta persoana sa intervina pentru parat, motivand ca pretentia reclamantului nu este intemeiata, si sa-l sustraga urmaririi. Astfel, terta persoana se substituia paratului, urmand sa se judece cu reclamantul. Aceasta substituire asigura mentinerea solidaritatii familiale, astfel incat un membru important al familiei sa se poata sustrage razbunarii private printr-o substitui re cu o alta persoana din familie.

b) vadimonium extrajudiciar este o conventie prin care partile stabileau data la care se vor prezenta in fata magistratului.

c) condictio era folosit pentru citarea paratului peregrin.

2. Desfasurarea procesului

La judecata ambele parti trebuiau sa fie prezente. Reprezentarea judiciara a partilor nu era admisa decat in cazuri exceptionale (in locul pupilului se putea prezenta tutorele, iar in procesele privind interesele generale ale statului - pro populo, in cele in care se contesta libertatea unei persoane - pro libertate si in cauzele in care era vorba de interesele unui cetatean roman care fusese victima unui furt, pe cand era prizonier sau se afla intr-o misiune in slujba statului, oricine se putea prezenta in instanta sa-l reprezinte. Inainte de a incepe judecata partile trebuiau sa ia martori (litis contestatio) care sa asiste in continuare, la desfasurarea procedurii de judecata. Acest moment este foarte important deoarece stabileste clipa "legarii procesului".

Dupa legarea procesului paratul putea avea trei atitudini:

a) recunoasterea in fata magistratului a pretentiilor reclamantului (confessio in iure). In acest caz, magistratul va da castig de cauza reclamantului.

b) paratul nu fe apara cum trebuie. Procesul nu va mai inainta in faza a doua caci magistratul va pronunta o sentinta de condamnare a paratului inca din prima fraza a procesului

c) paratul neaga pretentiile reclamantului. In acest caz magistratul stabilind ca partile si-au expus pretentiile, prin cuvintele solemne prevazute, numeste judecatorul.

Magistratul poate rosti unul din urmatoarele trei cuvinte solemne:

Do - prin care magistratul confirma ca judecator persoana pe care partile au ales-o;

Dico - prin care magistratul atribuia bunul litigios uneia dintre parti, cu titlu provizoriu, pana la pronuntarea sentintei;

Addico - prin care magistratul ratifica declaratia reclamantului recunoscandu-i dreptul.

Procedee de solutionare a unor litigii pe cale administrativa

Pretorul putea solutiona unele litigii, fara a mai trimite partile in fata judecatorului, prin urmatoarele procedee:

a) stipulationes praetoriae (stipulatiunile pretoriene) - sunt contractele verbale incheiate din ordinul pretorului, prin care paratul promitea sa plateasca o suma de bani daca, din vina sa, va prejudicia in viitor pe reclamant;

b) missio in possessionem - este trimiterea reclamantului in detentiunea sau posesiunea bunurilor paratului, masura ce se lua in cazul paratului ce refuza sa se prezinte la proces;

c) interdicta - sunt ordine date de pretor partilor de a incheia sau nu un anumit act juridic;

d) restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) - prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru reclamant, repunand partile in situatia pe care o aveau inainte de incheierea actului. Dar repunerea opera doar in drept (se recunostea dreptul unei parti) nu si in fapt. Pentru repunerea in fapt trebuia judecat procesul si executata sentinta.

4. Legisanctiunile de judecata

In procedura legisactiunilor, existau cinci legisactiuni (actiuni ale legii) trei de judecata si doua de executare.

Legisactiunile de judecata erau: sacramentum, iudicis arbitrive postulatio si condictio, iar cele de executare: manus iniectio si pignoris capio.

4.1. Sacramentum (procedura prin juramant)

Este cea mai veche procedura de judecata. Apare in documente epocii ca un fel de arbitraj al organelor statului, exercitat de magistrat, care prezinta multe elemente religioase si reminiscente ale unor forme de violenta, caracteristice uneori modului gentilic de solutionare a litigiilor.

Infatisandu-se inaintea magistratului, partile isi expuneau in mod contradictoriu pretentiile, folosind cuvintele solemne prevazute de lege. La origine, anterior ca judecata sa fi avut loc in fata magistratului, partile intareau afirmatiile lor cu cate un juramant (sacramentum). Concomitent, ele depuneau la pontifi cate un numar egal de capete de vita drept garantie a adevarului celor afirmate. Cata vreme dreptul nu fusese laicizat, pontifii decideau - apeland la semnele cerului - cine jurase just, adica cine invocase pe drept numele zeilor. In aceasta apreciere singurul criteriu ramane, in fapt, pozitia sociala a partilor astfel incat in conflictul dintre un patrician si un plebeu castig de cauza avea mereu patricianul. Partea ce pierdea procesul, pierdea si capetele de vita care erau sacrificate pe altarul zeilor. Odata cu aparitia monedei, partile au depus in loc de animale o suma de bani: 50 sau 500 de asi, dupa cum valoarea obiectului litigios era mai mic sau mare de 1000 de asi.

Odata cu etatizarea procedurii de judecata prin juramant, aceasta se imparte in doua, in raport cu natura juridica a pricinii: sacramentum in rem (daca procesul se referea la drepturile reale) si sacramentum in personam (daca procesul avea ca obiect un drept personal - drept de creanta).

In cazul lui sacramentum in rem, bunul litigios era adus inaintea magistratului. Daca era vorba de un bun imobil se aducea, in mod simbolic, o particica din el: o brazda de pamant, daca era vorba de un fond, o caramida in cazul unei case etc. Cele doua parti atingeau pe rand, cu nuiaua (simbol al puterii) bunul in litigiu, afirmand in termeni sacramentali: "Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio secundum suam causam. Sicut dixi ecce tibi vindictam inposui" (Declar ca acest sclav este al meu dupa dreptul quiritar conform cu conditia sa juridica. Dupa cum am spus iata, am pus nuiaua pe tine). Adversarul facea aceeasi declaratie urmata de o incaierare simulata ce simboliza epoca prestatala in care litigiile erau rezolvate prin mijloace proprii. Apoi magistratul intervine ordonand: "Mittite ambo hominem" (Lasati amandoi sclavul in pace). Dupa interventia magistratului, partea care avusese initiativa procesului o intreaba pe cealalta: "Postulo aune dicas qua ex causa vindicaveris?" (Cer sa-mi spui in temeiul carui drept ai revendicat sclavul?), iar cealalta parte raspundea: "Ius faci, sicut vindictam inposui" (Mi-am exercitat dreptul atingand pe sclav cu nuiaua). Apoi reclamantul, ca o reminiscenta a epocii in care partile depuneau un juramant urmat de depunerea unui numar de capete de vita sau a unei sume de bani, se adresa paratului, provocandu-l sa plateasca daca va pierde procesul. Paratul accepta cu conditia ca si reclamantul sa se oblige sa plateasca suma in cazul in care nu va castiga procesul. Banii urmau sa intre in vistieria statului. Ulterior, magistratul atribuia in mod provizoriu bunul litigios uneia dintre parti. Daca aceasta va castiga procesul, va pastra bunul in continuare, dar daca pierdea procesul urma sa-l predea celeilalte parti. Atribuirea provizorie se facea cu conditia ca respectiva parte sa se oblige, cu garanti (predes litis et vindiciarum) ca va preda, daca va pierde procesul, bunul impreuna cu toate fructele lui celeilalte parti.

In cazul lui sacramentum in personam, reclamantul se adresa paratului cu urmatoarele cuvinte: "Aio te mihi sestertiorum decem nihia oportere. Id postulo aias aut neges" (Afirm ca-mi datorezi zece mii sesterti. Acest lucru cer sa-l afirmi sau sa-l negi).[2]

Daca paratul nega, folosind tot cuvinte solemne, pretentia reclamantului, partile se provocau la un pariu de 50 sau 500 asi in raport de valoarea sumei in litigiu, pe care partea ce va pierde procesul urma sa o plateasca drept amenda in favoarea statului. Apoi partile alegeau judecatorul.

4.2. Iudicis arbitrive postulatio (cererea pentru desemnarea unui judecator sau a unui arbitru)

Procedura prin juramant este procedura obisnuita, de drept comun in procedura legisactiunilor. Aceasta presupunea un conflict care urma sa fie solutionat in favoarea unei parti si implicit in defavoarea celeilalte. E insa cazuri cand conflictul nu avea acest caracter net contradictoriu, ci se referea la unele neintelegeri ce puteau fi transate, tinandu-se seama de interesele ambelor parti (de ex. stabilirea hotarelor intre doua fonduri, iesirea din indiviziune, evaluarea unei datorii pe care ambele parti recunosc dar nu sunt de acord asupra cuantumului. Aceasta procedura reprezinta avantajul unor forme mai putin complicate.

Procedura consta intr-o cerere adresata de parti magistratului pentru a desemna un arbitru (indiviziune, hotarnicii etc.) sau un judecator in cazul unui proces in care partile au pretentii diametral opuse.

4. Condictio (judecata prin somatie)

A fost introdusa intre 200 - 150 i.e.n. prin legile Silia si Calpurnia in scopul accelerarii judecatilor care se desfasurau greoi conform celor doua proceduri anterioare. Dezvoltarea comertului si a creditului necesita forme de judecata simplificate, menite sa solutioneze operativ procesele ivite.

In aceasta procedura partile se infatisau inaintea magistratului, iar reclamantul il intreba pe parat daca datoreaza sau nu. La raspunsul negativ al acestuia din urma, reclamantul il soma sa se prezinte peste 30 de zile in fata magistratului pentru alegerea judecatorului. Pe langa avantajul formelor simplificate, noua procedura avea si avantajul procesul se putea termina in fata magistratului, printr-un juramant necesar, reclamantul se adresa paratului, spunandu-i "Jura ca nu datorezi si vei fi achitat", iar acesta putea deferi juramantul reclamantului "Jura tu ca isi datorez si-ti voi plati". Odata juramantul depus procesul lua sfarsit, cel ce jurase avand castig de cauza. Cel ce chemase in judecata o alta persoana cu intentia de a o sicana urma sa fie pedepsit cu o amenda.

4. Faza in iudicio

4.1. Desfasurarea procesului

Procesul se desfasura inaintea judecatorului. Partile foloseau cuvinte obisnuite. Daca una din parti lipsea, se astepta pana la amiaza cand, potrivit Legii celor XII Table, se dadea castig de cauza partii prezente (praesenti litem addicito). Judecata se desfasura in piata publica. Uneori partile erau insotite de avocati (patronus causarum).

Nu exista o ierarhie a probelor astfel incat proba cu martori avea aceeasi forta probanta ca proba cu inscrisuri. In consecinta, judecatorii erau suverani in aprecierea faptelor. Daca dupa expunerea partilor, pledoariile avocatilor si depozitiile martorilor, judecatorul putea stabili de partea cui se afla dreptatea, sentinta era pronuntata de indata. In caz contrar (cand lucrurile nu erau destul de clare), judecatorul putea amana pronuntarea cerand probe noi. In probleme juridice mai complicate, judecatorul obisnuia sa se consulte cu juristi pentru ca hotararea sa fie mai bine argumentata.

4.2. Executarea sentintelor

4.2.1. Manus iniectio

Executarea hotararii judecatoresti nu se facea prin organele statului, ci de partea interesata (cea care castiga procesul).

Cu privire la punerea in executare a hotararii trebuie sa facem o distinctie dupa cum sentinta pusese capat unui proces cu privire la bunuri sau cu privire la drepturi de creanta.

Daca sentinta punea capat unui proces referitor la un drept real, situatia era simpla daca castigase partea careia magistratul ii incredintase posesia provizorie a bunului litigios. In acest caz partea ce a castigat dovedea, in baza hotararii, proprietatea asupra acelui bun. Daca procesul fusese castigat de partea ce nu primise posesia provizorie a bunului, aceasta se adresa garantilor pe care partea adversa ii adusese. Daca acea parte nu restituia bunul, garantii erau supusi unei executari foarte drastice din partea organelor statului.

Daca sentinta pusese capat unui proces al carui obiect il constituise un drept de creanta, partea ce castigase procesul avea la indemana, o actiune numita manus iniectio (punerea mainii). Aceasta procedura se folosea doar daca sentinta purta asupra unei sume de bani. Daca sentinta privea un drept de creanta asupra unui bun determinat sau a unei prestatii de a face trebuia mai intai ca acea creanta sa fie evaluata si ulterior partea ce castigase pornea executarea silita.

In conformitate cu dispozitiile Legii celor XII Table, celui ce pierduse procesul i se acorda un termen de gratie de 30 zile. Daca in acest interval partea in cauza nu platea, cel ce a castigat procesul va aduce, folosind, chiar violenta, pe cealalta parte inaintea magistratului unde va face urmatoarea declaratie solemna "Deoarece tu ai fost judecat sau fata de mine pentru 10000 sesterti si deoarece tu nu i-ai achitat, de aceea iti aplic punerea mainii, potrivit judecatii, pentru 10000 sesterti". Apoi creditorul pune mana pe debitor, luandu-l in stapanire. In favoarea, debitorului putea interveni un vindex (garant) care sustinea ca manus iniectio a fost ilegala fiind un act de violenta. Debitorul era scos din cauza conflictul ramanand deschis intre creditori si vindex. Daca vindex, nu avea dreptate, el platea de doua ori valoarea creantei.

Daca pentru debitor nu intervenea nimeni si nici nu platea suma era dus in inchisoarea personala a debitorului unde era tinut 60 de zile, timp care era scos in mod obligatoriu, de catre creditor la trei targuri succesive pentru a se gasi o persoana sa-i plateasca datoria.

Legea celor XII Table chiar si greutatea lanturilor cu care putea fi debitorul si cantitatea minima de hrana ce trebuia sa-i fie asigurata daca in cele 60 de zile nu intervenea nimeni pentru debitor, creditorul il vinde ca sclav peste granitele Romei, sau il putea omori.

4.2.2. Pignoris capio (luarea de gaj)

Este o procedura de executare asupra bunurilor debitorului care nu-si achita creanta. Nu presupunea prezenta magistratului si a partii adverse si consta in luarea (capio) drept gaj (pignus) de catre creditor a unui bun ce apartinea debitorului pana cand acesta platea suma datorata. Creditorul nu putea vinde lucrul luat in gaj si nici nu putea dispune de el, deoarece avea doar dreptul de a-l pastra. Aceasta procedura se aplica in cazuri mai importante (de ex. cel ce vanduse unei persoane un animal destinat sacrificiului religios putea folosi aceasta procedura impotriva debitorului sau societatile insarcinate cu strangerea impozitelor pe care cetateni le datorau statului puteau recurge la luarea de gaj.

PROCEDURA FORMULARA

4.1. Consideratii generale

Dupa sase secole de aplicare, procedura legisactiunilor intra intr-o perioada de declin. Tranzactiile comerciale impun forme mai f1exibile fata de caracterul rigid si formalist al procedurii legisactiunilor. Pe de alta parte, solemnitatile procedurale prevazute sub pedeapsa nulitatii periclitau adesea interesele partilor, datorita celor mai neinsemnate erori facute in pronuntarea cuvintelor, redactarea actelor sau respectarea formelor impuse de lege.

De aceea prin Legea Aebutia (149 - 126 i.e.n.) se introduce procedura formulara, care se aplica concomitent cu procedura legisactiunilor, partile putand opta pentru una dintre ele. Deoarece partile se orientau frecvent spre procedura formulara, prin Legea Iulia iudiciaria (17 i.e.n.) a devenit obligatorie pentru parti procedura formulara.

Procedura formulara se desfasura in doua faze: in iure, in fata magistratului si in iudicio, in fata judecatorului. Dar spre deosebire de procedura legisactiunilor, in procedura formulara, magistratul avea un rol creator deoarece putea introduce actiuni noi, dand eficienta intereselor pe care le considera legitime. Dupa ce partile isi exprimau pretentiile lor redacta cu concursul acestora, un inscris numit formula prin care indica judecatorului cum sa solutioneze acel litigiu.

Originea formulei este mult discutata. Opinia care ni se pare justa sustine ca formula isi are originea in procedura dupa care erau organizate la Roma procesele dintre cetatenii romani si peregrini. Deoarece ultimii nu puteau folosi procedura legisactiunilor, destinata exclusiv cetatenilor romani, pretorul peregrin, in competenta caruia intrau judecarea acestor procese proceda astfel: dupa ce asculta partile, intocmea cateva indicatii scrise pe care le adresa judecatorului, sugerandu-i cum sa solutioneze cauza. Aceste indicatii cuprindeau expunerea faptelor care, verificate de judecator, urmau sa duca la condamnarea sau achitarea paratului. Fiind practica si eficienta, aceasta procedura a fost extinsa si la procesele dintre cetatenii romani.

4.2. Organizarea judecatoreasca

Magistratii judiciari erau in primul rand pretorii: cel urban pentru procesele dintre cetatenii romani si cel peregrin pentru litigiile dintre cetatenii romani si straini.

In provincii, organizarea proceselor revenea guvernatorilor. In orasele din Italia jurisdictia era incredintata unor imputerniciti ai pretorului (praefecti iure dicundo).

Magistratii judecau procesele la sediul tribunalului si rareori in afara acestuia. Judecata se facea in zilele ingaduite de lege (zilele de lucru). Jurisdictia pretorilor se intindea asupra intregii Italii, cea a magistratilor municipali era limitata la hotarele provinciei pe care o guvernau. Competenta magistratului se determina, ca regula generala, dupa domiciliul paratului, acesta ne putand fi judecat decat la instanta domiciliului sau conform adagiului "actor sequitur forum rei" (reclamantul intenteaza actiunea la domiciliul paratului). Notiunea de domiciliu avea in dreptul roman o sfera destul de larga; pe langa resedinta efectiva, tot domiciliu era socotit locul de nastere al persoanei precum si orasul Roma potrivit regulii "Roma este patria comuna a tuturor cetatenilor romani". Asadar, reclamantul putea actiona pe parat la instanta resedintei, a locului nastere si chiar inaintea pretorului din Roma daca paratul se afla cu o oarecare treaba la Roma. In alte cazuri competenta magistratilor putea fi determinata de alte criterii: locul unde s-a savarsit delictul sau locul unde s-a incheiat contractul. Normele privind competenta nu erau imperative si, in consecinta, partile puteau deroga de la ele convenind sa se judece inaintea oricarei instante pe care o alegeau (prorogatio fori).

4. Faza in iure

Procedeele de citare a paratului erau aceleasi ca si in procedura legisactiunilor. Se manifesta insa, o interventie indirecta a organelor statului prin aceea ca, daca paratul nu venea la judecata, magistratul putea sa-l amendeze iar, daca se ascundea, se ingaduia reclamantului sa-i scoata la vanzare bunurile.

Partile foloseau cuvinte obisnuite.

Paratul putea avea, ca in procedura legisactiunilor, trei atitudini:

a) sa recunoasca pretentiile reclamantului, caz in care paratul pierdea procesul. Daca obiectul procesului era un bun cert sau o prestatie, procesul continua numai pentru a se determina cu exactitate cat datoreaza paratul reclamantului;

b) paratul nu se apara cum trebuie (de ex. paratul refuza sa dea anumite garantii pe care legea i le cerea). In acest caz, pierdea procesul;

c) paratul neaga pretentiile reclamantului.

Reclamantul propunea magistratului formula de judecata. Daca magistratul considera ca pretentia reclamantului este improprie pentru a putea constitui baza unui proces (fiind in afara legii), el refuza sa redacteze formula. Uneori reclamantul, pentru ca procesul sa se termine mai repede, cerea paratului sa jure daca datoreaza sau nu. Paratul putea sa intoarca reclamantului juramantul, obligandu-l pe acesta sa jure daca datoria exista sau nu.

4.4. Litis contestatio

Dupa ce formula de judecata era redactata de catre magistrat cu concursul partilor, faza in iure se incheia cu un act solemn care constata vointa partilor de a se judeca. Acest act, litis contestatio, reprezenta remiterea unei copii de pe formula reclamantului. Avea trei efecte juridice:

a) efectul extinctiv - consta in stingerea dreptului subiectiv dedus judecatii, fapt ce avea drept consecinta imposibilitatea redeschiderii ulterioare de catre reclamant a procesului;

b) efectul creator - consta in nasterea unui drept de creanta privind o suma de bani, in locul dreptului stins;

c) efectul fixator - consta in stabilirea elementelor reale (afirmatiile partilor) si a celor personale (identitatea partilor si a judecatorului).

4.5. Formula

Desi formulele de judecata se redactau de catre magistrat, cu concursul partilor, pentru fiecare proces in parte, ele erau totusi modelate dupa tipul formulelor consacrata in edictul magistratilor. Edictul cuprindea pe langa formule de drept civil si formule pretoriene adica formule create de pretor in vederea sanctionarii juridice a unor raporturi sociale noi, fapt ce a dus la aparitia multor drepturi subiective noi.

Formula are patru parti principale (intentio, demonstratio, condemnatio, adiudicatio) si doua parti accesorii (prescriptiunile si exceptiunile).

Intentio (intentia) este partea formulei in care reclamantul isi expune pretentiile. Poate fi certa (daca pretentia este determinata) sau incerta (lasata la aprecierea judecatorului).

Demonstratio (demonstratia) este ordinul pe care magistratul il da judecatorului sa condamne sau sa achite pe parat.

Condemnatio (condamnarea) este ordinul pe care magistratul il da judecatorului sa condamne sau sa achite pe parat.

Adiudicatio (adjudecarea) este partea prin care magistratul da judecatorului puterea de a transfera o proprietate. Se intalneste la procesele de iesire din indiviziune, in litigiile privind hotarele etc.

Prescriptiunile se inscriu in formula inainte (praescribere. = a scrie inainte de ) de intentio si urmaresc sa satisfaca fie unele interese ale reclamantului, fie ale paratului. Prin ele magistratul atrage atentia judecatorului de regula, ca reclamantul nu pretinde un drept in intregime, ci numai o parte din el. In general prescriptiunile se intalnesc in obligatiile cu prestatii periodice.

Exceptiunile sunt mijloace de aparare a paratului care, fara a nega dreptul reclamantului, invoca fapte ce ar duce la paralizarea dreptului pretins de reclamant.

Exceptiunile sunt de doua feluri:

a) perpetue sau peremptorii ce pot fi invocate oricand de catre parat si resping in mod definitiv pretentia reclamantului;

b) temporare sau dilatorii ce pot fi invocate intr-un anumit timp si amana dreptul reclamantului de a intenta o actiune (de ex. Primus ia cu imprumut de la Secundus suma de 1000 de sesterti pe care se obliga sa o restituie dupa un an; apoi la cererea lui Primus Secundus amana restituirea imprumutului cu inca un an. Daca Secundus cheama in judecata pe Primus inainte de implinirea celui de-al doilea an, pentru a-i achita suma, acesta va putea sa-i or exceptia intemeiata pe conventia incheiata ulterior prin care s-au inteles sa prelungeasca termenul scadentei cu inca un an.

Reclamantul poate opune exceptiunii o replica (replicatio). Replica nu neaga adevarul celor cuprinse in exceptiune, ci ii opune unele obiectiuni care, daca se verifica a fi adevarate, paralizeaza eficienta exceptiunii. In continuare, paratul poate opune replicii reclamantului o duplica (duplicatio) dupa cum si aceasta poate fi paralizata printr-o triplica (triplicatio). Desi asemenea cazuri erau rar intalnite in practica.

4.6. Clasificarea actiunilor

Formulele de judecata corespund fiecare unei actiuni, adica unor mijloace procedurale puse de ordinea juridica la indemana celor indrituiti in vederea ocrotirii intereselor lor legitime. Edictul pretorului cuprindea atat actiunile cat si formulele lor corespunzatoare prin intermediul carora drepturile subiective pot fi valorificate pe cale judecatoreasca.

4.6.1. Actiuni reale si actiuni personale

Actiunile reale ocrotesc drepturile reale adica drepturile ai caror titulari isi pot exercita direct, fara concursul altor persoane, prerogativele asupra lucrurilor. Drepturile reale sunt opozabile tuturor (erga omnes) astfel incat ingaduie titularilor lor sa intenteze actiunile reale corespunzatoare impotriva oricarei persoane care le-ar incalca.

Actiunile personale ocrotesc drepturile personale, de creanta ce constau in aptitudinea creditorului de a cere debitorului sa-si indeplineasca obligatia. Drepturile personale sunt relative producand efecte numai intre anumite persoane, adica intre partile contractante.

Formula actiunilor reale cuprinde doar numele titularului dreptului real respectiv, pe cand formula actiunilor personale cuprinde atat numele creditorului cat si pe cel al debitorului.

4.6.2. Actiuni de drept strict si de buna credinta

Dupa puterea de apreciere cu care este investit judecatorului in solutionarea actiunilor, acestea se impart in actiuni de drept strict si de buna credinta.

In primele judecatorul interpreteaza conventia dupa sensul literal termenilor folositi in conventia incheiata intre parti.

In actiunile de buna credinta, judecatorul interpreteaza conventie dupa vointa partilor si principiul echitatii.

4.6. Actiuni civile si actiuni pretoriene

Actiunile civile sunt cele prevazute de dreptul civil.

Actiunile pretoriene sau honorarii (numite astfel de la honos = magistratura) sunt cele create de pretor.

Aceste actiuni sunt de trei feluri:

a) actiuni in factum - aveau in intentio o descriere a situatiei de fapt. Au fost create ca urmare a aparitiei unor noi raporturi sociale;

b) actiuni ficticii[3] - se intemeiau pe o fictiune, prin care pretorul extindea aplicarea legii la unele situatii neprevazute de aceasta (de ex. daca un peregrin era victima unui furt, pretorul introducea in formula fictiunea ca victima este cetatean roman pentru a avea la indemana actiunea in revendicare);

c) actiunea cu formula cu transpozitiune - sunt actiunile ce au in intentio numele unei persoane iar in condemnatio numele alteia. Acest mijloc procedural a servit pentru realizarea indirecta a unor operatii juridice nepermise. Este cazul, de exemplu al reprezentarii judiciare, la inceput, in care in intentio aparea numele persoanei reprezentate iar in condemnationumele reprezentantului.

Reprezentantii in justitie nu trebuie confundati cu cei ce pledeaza pentru altii deoarece acestia au rolul doar de a asigura asistenta juridica a persoanelor ce stau in justitie in nume propriu.

4.6.4. Actiuni private si actiuni populare

Actiunile private urmaresc sa ocroteasca interesele juridice private putand fi intentate. In consecinta, doar de acele persoane ale caror interese sunt ocrotite, pe cand actiunile populare ocrotesc interese genera le putand fi intentate de oricine.

4.6.5. Actiuni directe si actiuni utile

Actiunile directe erau folosite doar pentru solutionarea anumitor cazuri, pe cand cele utile si pentru cazurile similare.

4.6.6. Actiuni penale si actiuni persecutorii

Actiunile penale aveau ca obiect condamnarea paratului la o amenda baneasca iar cele persecutorii la restituirea lucrului sau repararea pagubei cauzate.

4.6.7. Actiuni arbitrarii

Sunt acelea in care, dupa ce judecatorul se convinge de justetea pretentiilor reclamantului, il obliga pe parat sa le satisfaca. Daca paratul refuza, judecatorul in calitate de arbitru, il obliga la plata unei sume de bani stabilita sub prestare de juramant de reclamant. Deoarece aceasta suma de bani era mult mai mare decat valoarea bunului litigios, paratul prefera sa Indeplineasca pretentiile reclamantului.

4.7. Faza in iudicio

Se desfasura in fata judecatorului. Partile trebuiau sa fie prezente personal sau puteau fi reprezentate. Daca una dintre parti nu se infatisa judecata, partea prezenta castiga procesul. Partile inmanau judecatorului formula de judecata. Judecatorul dadea cuvantul partilor care isi expuneau pretentiile personal sau prin intermediul unui avocat.

Sarcina probei revine reclamantului. Pe langa proba cu martori si inscrisuri, partile puteau aduce in sprijinul celor sustinute probe materiale sau prezumtii. Dupa administrarea probelor, judecatorul dadea respectand cele trecute in formula. Chiar daca aceasta cuprindea unele erori, judecatorul nu o putea modifica ci trebuia s-o aplice intocmai. De exemplu, daca reclamantul a cerut inaintea magistratului mai puti se cuvenea - 1000 in loc de 3000 sesterti - iar acesta consemnase formula 1000, judecatorul nu va putea modifica formula si condamna pe parat la plata acestei sume. Daca reclamantul cerea mai mult decat i se cuvenea. 3000 in loc de 1000 sesterti (comitand o pluris petitio) judecatorul ii respingea actiunea deoarece paratul nu datoreaza 3000 iar despre 1000 nu se aminteste nimic in formula.

Odata cu disparitia formalismului juridic, judecatorului i s-a permis sa vina in ajutorul reclamantului daca acesta, printr-o eroare scuzabila ceruse mai mult, in acest caz, reclamantul putea obtine o repunere situatia anterioara. ceea ce ii permitea sa reia procesul si sa intocmeasca o noua formula corespunzatoare cuantumului pretentiei.

Fiind legat de formula, judecatorul era obligat sa dea sentinta situandu-se in momentul redactarii ei, adica in momentul litis contestatio.

Daca ulterior acestui moment debitorul executa obligatia, judecatorul tot il condamna pe parat. In epoca clasica s-a impus regula contrara, astfel incat paratul care executa obligatia in cursul procesului era achit.

4.8. Efectele sentintei

Judecatorul poate pronunta fie o sentinta de condamnare, fie una de absolvire. Sentinta de absolvire are ca efect autoritatea de lucru judecat (forta juridica) iar cea de condamnare are un dublu efect: forta executorie si forta juridica.

4.8.1. Forta executorie a sentintei

Daca paratul a pierdut procesul urma sa indeplineasca obligatia in termen de 30 zile de la pronuntarea sentintei, fata de reclamantul care castigase procesul. Daca in acest termen paratul nu o face, reclamantul avea la indemana o actiune in executare numita actio iudicati (actiunea lucrului judecat), care in procedura formulara inlocuise pe manus iniectio din procedura legisactiunilor. Prin aceasta reclamantul aducea pe parat inaintea instantei. In cazul in care paratul sustinea ca judecata n-a fost valabila sau ca a executat sentinta, se proceda la verificarea celor spuse. Daca nu erau adevarate atrageau obligatia paratului de a plati de doua ori suma la care fusese condamnat initial.

Executarea silita se putea face fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor paratului.

Magistratul putea ingadui celui ce a castigat procesul sa-l duca pe parat in inchisoarea sa privata si sa-l puna sa munceasca pana se va despagubi. Daca paratul care pierduse procesul era absent, se ascundea sau daca reclamantul considera ca executarea persoanei era neindestulatoare se proceda la executarea bunurilor.

Executarea asupra bunurilor consta in vanzarea in intregime, a patrimoniului paratului, care pierduse procesul (venditio bonorum)[4] Reclamantul il vindea celui care, la licitatia publica organizata, oferea pretul cel mai mare. Suma astfel obtinuta revenea reclamantului. Daca suma nu acoperea cuantumul banesc al creantei, paratul putea fi supus pentru rest la o executare asupra persoanei; reclamantul putea urmari pentru viitor, pana la completa sa despagubire, eventualele bunuri ce vor fi dobandite de catre parat. Pentru a scapa de aceste consecinte, Legea Iulia (17 i.e.n) ingaduia paratului sa faca o cesiune de bunuri (cessio bonorum) prin care debitorul insolvabil ceda de buna voie creditorului toate bunurile sale, oferindu-i astfel tot ce poseda. Astfel, nu se mai pornea executarea asupra persoanei, iar in viitor nu putea fi condamnat pentru datoriile anterioare decat numai peste limita strictului necesar pentru propria-i existenta (beneficiul de competenta).

In perioada imperiului, executarea asupra patrimoniului a fost perfectionata, aparand vanzarea partiala a bunurilor debitorului.

Creditorul putea vinde din bunurile debitorului atat cat era nevoie pentru a se despagubi (distractio bonorum - vanzarea in detaliu a bunurilor).

4.8.2. Forta juridica a sentintei

Sentinta era socotita intre parti ca o expresie a adevarului, incat o reluare a procesului nu era posibila. Acest principiu, al autoritatii de lucru judecat, s-a conturat treptat in dreptul roman, impus de interesele societatii sclavagiste. Posibilitatea ca un proces sa fie reluat, ar fi insemnat o sursa continua de incertitudini, fapt ce ar fi slabit pozitia sociala a clasei conducatoare.

In procedura legisactiunilor, principiul autoritatii de lucru judecat aveau aplicare asigurata de faptul ca nimanui nu-i era ingaduit sa foloseasca aceeasi legisactiune de doua ori pentru valorificarea aceluiasi interes.

In procedura formulara autoritatea lucrului judecat era asigurata efectul extinctiv al lui litis contestatio, in virtutea caruia, de vreme ce se stingea dreptul subiectiv al reclamantului, el nu-l mai putea invoca intr-un alt proces. Dar autoritatea lucrului judecat se aplica doar fata de reclamant caci paratul putea sa reia procesul deoarece el nu pierduse (prin contestatio) niciun drept.

Jurisprudenta clasica, urmarind sa dea o aplicare generala principiului autoritatii lucrului judecat a recurs la urmatorul procedeu: daca paratul vroia sa reia procesul, reclamantul ii opunea exceptiunea lucrului judecat (exceptio rei iudicatae), cerand pretorului introducerea ei in formula. Judecatorul, constatand ca procesul mai fusese judecat intre aceleasi parti, va respinge pretentia paratului in virtutea principiului "res iudicata pro veritatae accipitur" (lucrul judecat se considera adevarat). Se cereau doua conditii: identitate de obiect si identitate de persoane intre cele doua procese.

4.9. Caile de atac impotriva hotararii

Daca una dintre parti nu era multumita de o hotarare judecatoreasca o putea ataca folosind mai multe cai.

Mai intai, putea pretinde ca sentinta este nula intrucat nu indeplineste conditiile prevazute de lege (de ex. judecatorul a refuzat sa asculte pe una din parti sau a dat o sentinta depasind prevederile formulei). Daca se dovedea ca plangerea este neintemeiata, partea putea fi obligata sa plateasca dublul valorii la care fusese condamnata initial. De aceea aceasta cale de atac se numea "revocare la dublu" (revocatio in duplum).

In alte cazuri mai grave (de ex.: mituirea judecatorului, depunerea unor marturii mincinoase sau folosirea de inscrisuri false pe baza carora a fost pronuntata sentinta, partea vatamata putea cere o repunere in situatia !Interioara, astfel incat procesul era judecat din nou.

Daca judecatorul "si-a insusit procesul" (litem suam fecerit) pronuntand o hotarare nedreapta, fie in mod intentionat fie dintr-o simpla culpa, partea lezata in drepturile sale poate chema in judecata pentru despagubiri pe judecatorul in cauza.

PROCEDURA EXTRAORDINARA

Dupa instaurarea imperiului in societatea romana profunde schimbari social-politice ce au determinat ca in mana imparatului sa se concentreze multe puteri. Alaturi de procedura formulara apare o noua procedura de judecata care, datorita caracterului ei de exceptie fata de procedura de drept comun a fost numita procedura extraordinara, adica in afara ordinii (extra ordinem) obisnuite in care se judecau procesele.

In noua procedura, procesul se desfasura intr-o singura faza in fata magistratului, care era un functionar imperial, ceea ce a sporit controlul puterii centrale imperiale asupra infaptuirii justitiei.

Pana in sec. III e.n., procedura extraordinara s-a aplicat concomitent cu cea formulara. Spre sfarsitul sec. III e.n., procedura extraordinara o inlocuieste definitiv pe cea formulara. Noua procedura este in intregime etatizata avand un caracter public.

Citarea paratului se facea prin organele statului. Reclamantul se adresa in scris judecatorului cerandu-i sa cheme pe parat in judecata. Daca judecatorul incuviinta cererea (litis denuntiatio - instiintare de judecata), el o trimitea printr-un functionar paratului dupa ce in prealabil o inregistra in actele publice din cancelaria sa.

In timpul lui Justinian, reclamantul se adresa instantei aratand pe scurt motivele pentru care cere chemarea in judecata a paratului. Daca instanta o gasea intemeiata, o comunica paratului (procedura prin libel), care trebuia sa raspunda printr-o intampinare (libellus contradictionis) si sa dea garanti ca se va infatisa la termenul de judecata, iar in caz contrar era adus cu forta in fata instantei. Daca paratul nu se prezenta la judecata, era judecat in lipsa. Daca reclamantul castiga procesul este trimis pentru un anumit termen in posesia bunurilor paratului. Daca in acest timp paratul apare, poate cere rejudecarea procesului cu conditia de a plati reclamantului cheltuielile pe care le-a facut. Dupa trecerea termenului, reclamantul avea dreptul de a vinde bunurile paratului.

La dezbateri participau in afara judecatorului si a personalului judecatoresc numai partile si aparatorii lor. Secretul ce inconjura judecarea proceselor inlesnea apararea partilor influente.

Partile aduceau in sustinerea celor afirmate martori. Partea ce folosea proba cu martori, trebuia sa aduca un numar cat mai mare de martori, potrivit adagiului "testis unus, testis nullus" (un singur martor nu-i de ajuns). Forta probanta mai mare avea proba cu inscrisuri. Judecatorul putea supune partile, oricand in cursul procesului, la un interogatoriu. Se mai folosea ca proba juramantul necesar sau supletoriu. In primul caz, una din parti cerea celeilalte parti sa depuna un juramant cu privire la bunul litigios, iar judecatorul trebuia sa se conformeze juramantului prestat. In doilea caz, judecatorul putea, cand probele erau insuficiente, sa ceara unei parti sa jure cu privire la bunul litigios. Valoarea juramantului nu era absoluta caci daca in cursul procesului se descopereau dovezi ce infirmau juramantul, sentinta se dadea pe baza acestor dovezi. Putere probanta absoluta avea recunoasterea partii parate daca se referea la o prestatia la certa. Daca se referea la una incerta, judecatorul urma sa constranga parat sa precizeze ce a recunoscut deoarece, doar in acest caz, putea o sentinta.

Se foloseau de asemenea prezumtiile, ce erau concluzii pe care judecatorul le trage cu privire la existenta unui fapt necunoscut care nu poate fi dovedit direct, din existenta dovedita a unui fapt vecin si conex cu primul. Prezumtiile erau judecatoresti si legale.

Spre deosebire de procedura formulara, condamnarea avea ca obiect insusi bunul litigios (in rem ipsam). Condamnarea la un echivalent banesc se facea doar daca executarea in natura devenise imposibila.

Executarea silita a sentintei se facea de organele statului (manu militari). Autoritatile procedau la o executare silita scotand la vanzare pana la limita creantei la care partea a fost condamnata, fie anumite bunuri din patrimoniul ei, fie intregul patrimoniu, in detaliu sau in bloc. Daca prin vanzare creantele creditorului nu erau acoperite, partea care pierd, procesul era incarcerata in inchisoarea privata a creditorilor sau, dupa desfiintarea acesteia in 388 e.n., in inchisorile de stat. Erau scutiti de pedeapsa inchisorii debitorii care dovedeau ca insolvabilitatea lor se datora unui caz de forta majora si care predau in bloc toate bunurile lor creditorilor.

Partea nemultumita putea face apel fie in scris, fie oral, in cateva zile impotriva hotararii. Cererea de apel se depunea la instanta ce a pronuntat hotararea si se inainta instantei superioare insotita de un scurt referat. Apelul era suspensiv de executare¹ si devolutiv adica sentinta apelata nu putea fi pusa in executare pana la judecarea cererii de apel, iar instanta de apel trebuia sa cerceteze din nou fondul procesului intocmai ca prin instanta. Daca apelantul pierdea procesul, era pedepsit cu o amenda lasata la aprecierea judecatorului.²

BIBLIOGRAFIE

GAIUS MOTEA - Institutiunile dreptului privat roman, Bucuresti, Ed. Academiei, 1982

HANGA VLADIMIR - Drept roman privat, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977

HANGA VLADIMIR - Principiile dreptului roman privat, Cluj-Napoca, 1989

TOMULESCU C. St. - Drept privat roman, Bucuresti, 1973