Consideratii generale privind pedeapsa penala

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PEDEAPSA PENALA

§ 1. Conceptul, particularitatile si clasificarea pedepselor penale

Conceptul si esenta pedepsei penale. Sanctiunea poate fi definita ca o pedeapsa prevazuta de lege pentru cei care au incalcat dispozitiile ei. Totodata, pedeapsa, la randul ei, este determinata ca o masura de represiune impotriva celui care a comis o infractiune. Cuvantul

"penal" provine din latinescul poenalis sau frantuzescul penal si se refera la infractiuni, la urmarirea si pedepsirea infractorilor.

Pedeapsa, dreptul de a pedepsi, fiind una dintre cele mai controversate probleme, ca si problema existentei si cea a sensului vietii, framanta ratiunea umana de mii si mii de ani.

Constatam ca dreptul de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta in functie de evolutia vietii sociale. Prin urmare, caracterul pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epoca reflecta fizionomia epocii respective si, ca si criminalitatea, se afla in dependenta directa de structura sociala, de particularitatile nationale si culturale ale acesteia.

Acest drum pe care dreptul de a pedepsi l-a parcurs de la prima forma a pedepsei, care a fost razbunarea, pana la forma cea mai avansata a pedepsei aplicate de institutiile statului, bazate

pe principiile legalitatii, individualizarii etc., constituie istoria pedepsei, istorie care se cere a fi inscrisa.

In timpurile barbare copiii erau educati exclusiv prin bataie, pedeapsa se reducea la aplicarea loviturilor cu palma, pumnul, nuielele etc. Spre regret, si astazi se mai intalnesc aceste mijloace primitive si morbide, insa pedagogia contemporana condamna educarea copiilor prin bataie. Pentru a avea un succes bine determinat societatea ar trebui sa reactioneze nu atat impotriva raului care s-a produs deja, ci sa tinda spre preintampinarea raului care ar putea sa se produca. Statul este in drept nu numai sa pedepseasca, dar este si obligat sa previna; deci prevenirea crimei si pedepsirea acesteia au aceeasi importanta pentru comunitate. Pe cat de intelept va organiza societatea prevenirea si represiunea, pe atat de civilizata va fi ea considerata

Suntem de acord cu autorii care sustin ca pedeapsa (ca si infractiunea, dreptul), este o categorie stiintifica utilizata pentru a releva un fenomen social distinct, care in esenta este o negare si o dezaprobare a samavolniciei individului si care se manifesta prin aplicarea in numele legii a masurilor de constrangere a persoanelor vinovate de savarsirea unei fapte interzise de legea penala si are drept scop apararea societatii de atentate infractionale, prevenirea de noi infractiuni, restabilirea ordinii de drept si a echitatii in societate. [80, p. 21]

Pedeapsa este raul pe care puterea publica il face invinuitului condamnat de justitie, fiindca a comis una sau mai multe infractiuni. [70, p. 13 Pedeapsa apare ca o revolta a societatii impotriva faptei socialmente periculoase.

Adevarul este ca, chiar daca legiuitorul isi va concentra toata grija asupra educatiei, instructiunii si dreptatii sociale si chiar daca va completa opera sa facand o evolutie spre asprimea pedepselor, totusi, niciodata omenirea nu va ajunge la starpirea desavarsita a infractiunilor, fiindca acest lucru este un ideal, perfectiune care nu ii este dat omenirii s-o ajunga vreodata. [88, p. 73]

Pedeapsa trebuie sa posede un sir de calitati. Ea trebuie sa fie: a) dreapta; b) proportionala

cu infractiunea; c) elastica si divizibila; d) personala; e) egala pentru toti; f) reparabila;

g) moralizatoare; h) efectiva; i) publica; j) sigura; k) sa nu ofenseze bunele moravuri.

Dintre institutiile penale, pedeapsa penala si celelalte sanctiuni de drept penal ocupa locul

cel mai important in cadrul politicii penale, deoarece aplicarea corecta a acestora de catre instantele de judecata contribuie la realizarea unei eficiente politici penale a statului. [29, p. 9]

La randul sau, notiunea de politica penala este interpretata ca fiind ansamblul mijloacelor

si metodelor, propuse legiuitorului sau efectiv folosite de stat, la un moment dat, intr-o anumita tara, pentru a combate si preveni criminalitatea, indeosebi criminalitatea organizata.

Dupa cum am constatat anterior, omenirea aplica pedeapsa penala din cele mai vechi timpuri. Este adevarat ca pe parcursul istoriei s-au perindat mai multe forme si categorii de pedepse in functie de reprezentarile despre necesitatea si eficacitatea unor asemenea masuri de influenta asupra criminalilor. In acelasi timp, cu toate ca civilizatia a acumulat o bogata experienta in ce priveste aplicarea pedepsei si cuceririle penologiei, nu este cunoscut un raspuns

la intrebarea ce reprezinta pedeapsa penala care ar satisface interesele tuturor cercetatorilor. Referindu-se la pedeapsa penala, profesorul roman C. Bulai atentioneaza ca aceasta capata

un rol tot mai insemnat daca la elaborarea si aplicarea ei se sanctioneaza in mod diferentiat, prevazandu-se limite minime si maxime proportionale cu pericolul social al infractiunilor, si daca pedepsele concrete aplicate de instante reprezinta echivalentul real al gravitatii faptei savarsite si ale vinovatiei faptuitorului.

Codul penal al Republicii Moldova defineste pedeapsa ca fiind o constrangere statala si un mijloc de corectare si reeducare a condamnatului ce se aplica de instantele de judecata, in numele legii, persoanelor care au savarsit infractiuni, cauzand anumite lipsuri si restrictii drepturilor lor.

In opinia noastra, o astfel de interpretare a notiunii de pedeapsa este destul de abstracta difuza si chiar incorecta. In continutul ei nu gasim raspuns la intrebarea de baza: ce reprezinta conceptul si esenta pedepsei penale? Urmand logica legiuitorului putem raspunde ca aceasta este

lipsirea persoanei vinovate de anumite drepturi si libertati sau restrangerea acestora. Dar aceasta

nu este altceva decat continutul si una dintre caracteristicile obligatorii, dar nu unice, ale pedepsei.

In aceasta ordine de idei trebuie sa facem o delimitare clara intre pedeapsa si razbunare, deoarece acestea dispun de natura si scopuri diferite.

Pedeapsa penala determina o schimbare in rau a situatiei celui condamnat (suprimarea vietii, a libertatii, restrangerea drepturilor, a posibilitatilor financiare, alterarea imaginii personale si a bunului renume), consecinte care difera in raport cu intensitatea, gravitatea faptei

si pericolul faptuitorului.

Prin urmare, toate pedepsele sunt aflictive, adica generatoare de suferinta, consecinte mai evidente in cazul pedepselor privative de libertate, fara sa lipseasca, insa, nici in cazul pedepselor pecuniare sau al pedepselor privative de drepturi, deoarece lipsirea fortata a celui condamnat de

o parte din mijloacele patrimoniale ori de exercitiul unora din drepturile sale este, fara indoiala

de natura sa-i produca o suferinta. [86, p. 22]

Conceptiile moderne asupra pedepsei readuc in actualitate ideile retributive asupra sanctiunii penale. De asta data, retributia nu mai apare ca o razbunare a societatii impotriva infractorului, ca o rafuire brutala cu acesta, ci ca o cantarire egala a celor doi factori, fapta si vinovatie, pe de o parte, si pedeapsa, pe de alta parte. Suferinta esenta pedepsei, trebuie complinita cu o aplicare just proportionata a pedepsei. Promovarea conceptiilor moderne asupra pedepsei nu inseamna, asadar, revenirea la ideea razbunarii oarbe din partea societatii, la provocarea de suferinte irationale numai pentru a-l inspaimanta pe infractor si pe cei din jurul sau. [39, p. 672]

Ideea de retributie, de rasplata pentru fapta comisa nu inseamna o rafuire pana la eliminarea fizica a faptuitorului ci, intr-o viziune moderna, inseamna o reactie rationala a societatii la faptele antisociale ale acestuia. O atare reactie nu are la baza instinctul de razbunare, expresia naturii patimase a omului, instinct care nu ar corespunde naturii rationale a individului. Chiar daca reactia represiva are la baza si un sentiment instinctiv, acesta este condus de ratiune,

de aceea asemanarea acestuia cu razbunarea este exclusa.

Conceptia retributiva moderna inseamna, prin urmare, respingerea razbunarii in sensul unei rafuieli brutale cu infractorul, eliminand din pedeapsa aspectele pasionale, excesive si irationale ale reactiei individului; cerinta ca raul sa fie rasplatit cu rau este, dimpotriva, expresia sentimentului de justitie care pretinde o pedeapsa pentru fapta comisa. In sens modern, retributia

nu reprezinta o actiune agresiva a societatii fata de infractor, ci un echivalent al faptei comise care constituie temeiul si masura pedepsei. [39, p. 350]

Pedeapsa nu mai inseamna ispasire sau expiere, societatea neputandu-l obliga pe infractor

la expiere. 53, p. 13] Dar, o pedeapsa justa poate duce la eliberarea faptuitorului de remuscarile pentru fapta comisa, iar in final poate inlesni ispasirea. [18, p. 672]

Pe de alta parte, pedeapsa retributiva este in acord si cu principiul legalitatii incriminarii si pedepsei nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege , acest principiu aparand ca o garantie a aplicarii unei pedepse echilibrate, expresie a unei proportii bine cantarite intre gravitatea faptei si pedeapsa.

Pe langa rasplatirea raului cu rau - cerinta a naturii umane si justificarea morala a retributiei - pedeapsa retributiva are si o justificare juridica in sensul ca, de cate ori se comite o infractiune, statul are obligatia sa intervina si sa aplice pedeapsa, deoarece, altfel, se submineaza increderea si respectul datorat acestuia de catre cetateni.

Intr-o asemenea viziune, ca fiecare infractor sa-si primeasca pedeapsa meritata, apar discutabile acele solutii legislative care, pentru motive de oportunitate ori de politica penala momentana, prevad nepedepsirea unor persoane, chiar daca au savarsit o infractiune. Avem in vedere, de pilda, prevederile art. 334 alin. (3) C.pen. RM, prin care este incriminata infractiunea

de dare de mita, in care se precizeaza ca persoana care a dat mita este liberata de raspunderea penala daca mita i-a fost estorcata sau daca persoana s-a autodenuntat nestiind ca organele de urmarire penala sunt la curent cu infractiunea savarsita de ea. [1] Argumentarea ca acest caz de nepedepsire ar avea menirea de a preveni savarsirea infractiunii de luare de mita, prin crearea pentru cel care ar fi ispitit sa ia mita a temerii ca va fi denuntat, este in contradictie cu conceptia retributiva a pedepsei si cu exigentele cetatenilor, potrivit carora raul trebuie rasplatit cu rau.

Situatii similare au fost intalnite si in legislatia italiana unde se prevad dispozitii de favorizare a condamnatilor care colaboreaza cu autoritatile in lupta contra mafiei. Impotriva acestor reglementari doctrina penala a reactionat prompt, aratand ca asemenea intelegeri intre autoritati si infractori se fac pe seama spiritului de dreptate si al increderii cetatenilor in forta justitiei.

In Romania este adoptata Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate [10], conform careia autoritatile si institutiile publice desfasoara activitatea de prevenire a criminalitatii organizate in cadrul Grupului central de analiza si coordonare a activitatilor de prevenire a criminalitatii, care face parte din Comitetul National de Prevenire a Criminalitatii, infiintat prin Hotararea Guvernului nr. 763/2001 (art. 4). Conform art. 9 al prezentei legi, nu se pedepseste persoana care, savarsind una dintre faptele prevazute la art. 7 (1), denunta autoritatilor grupul infractional organizat mai inainte de a fi fost descoperit si de a se fi inceput savarsirea infractiunii grave care intra in scopul acestui grup.

Totodata, in conformitate cu alin. (2) art. 9, persoana care a savarsit una dintre faptele prevazute la art. 7 alin. (1) sau (3) si care, in cursul urmaririi penale sau al judecatii, denunta si

faciliteaza identificarea si tragerea la raspundere penala a unuia sau a mai multor membri ai unui grup infractional organizat beneficiaza de reducerea la jumatate a limitelor pedepsei prevazute de lege.

In literatura de specialitate se reliefeaza trei curente privitor la conceptul si esenta pedepsei:

unii considera pedeapsa ca fiind constrangere;

altii inteleg prin pedeapsa osanda;

iar cei din categoria a treia sunt de parere ca pedeapsa este o constrangere al carei element indispensabil este osanda.

Asadar, in doctrina dreptului penal osanda este cea mai aproape de notiunea de pedeapsa Excluderea osandei din continutul notiunii de pedeapsa este incorecta si injusta. Aceasta nu este

o marturie a democratismului normelor de drept penal, iar aplicarea notiunii de represiune nu este o dovada a caracterului represiv al politicii penale promovate de stat. Democratismul autentic se exprima in ansamblul scopurilor, continutului, mecanismului aplicarii si executarii pedepselor.

Analiza legislatiei cu privire la pedeapsa penala si practica realizarii acesteia demonstreaza

ca esenta pedepsei nu este altceva decat osanda. Osanda constituie latura interna principala si determinanta a constrangerii de stat ca pedeapsa penala. Osanda nu este o calitate (in sensul contemporan al civilizatiei, si nu in interpretarea medievala a talionului) condamnare, oprobriu public al vinovatului, o rasplata obiectiva si adecvata aplicata acestuia pentru abaterea savarsita care nu intotdeauna presupune suportarea unor suferinte de catre cel condamnat.

Pornind de la cele mentionate, consideram ca interpretarea pedepsei penale ca fiind prin esenta sa o osanda, o masura de constrangere de stat nu este cea mai potrivita. Dupa parerea noastra, aceste notiuni sunt corecte, dar unilaterale.

Persoanele ale caror interese sunt lezate sau periclitate printr-o actiune agresiva vor riposta,

la randul lor, impotriva actiunii neconvenabile. Dar riposta la actiunea neconvenabila ar putea fi considerata, sub un anumit aspect, tot un act agresiv. Daca actiunea neconvenabila ar fi considerata ca o caracteristica a comportamentului biologic, atunci, parafrazandu-l pe Erich Fromm, am putea afirma ca, in timp ce comportarea neconvenabila este o forma de agresivitate distructiva, maligna, biologic nonadaptativa, riposta la o comportare neconvenabila reprezinta o forma de agresivitate defensiva, benigna, biologic adaptativa, in serviciul societatii si al individului.

Pedeapsa constituie si ea o forma de reactie la faptele antisociale. Aceasta concluzie a fost desprinsa nu numai de penalisti, dar si de filosofi.

In acest context evidentiem faptul ca la momentul actual se formeaza o intreaga filosofie a

pedepsei, asa cum exista si o stiinta despre pedeapsa - penologia. Penologia este definita, in sens larg, ca fiind "stiinta care studiaza mijloacele de aparare sociala contra faptelor antisociale declarate infractiuni". [15, p. 20]

Termenul penologie provine din latinescul poena, care inseamna pedeapsa si desemneaza o disciplina teoretica care studiaza pedepsele. E de mentionat ca preocuparile privind penologia au existat in Romania inca din timpul primului razboi mondial. La randul ei, criminologia a realizat studii referitoare la pedepse, deoarece prevenirea fenomenului infractional a reprezentat dintotdeauna un interes prioritar pentru criminologie. Au aparut si lucrari intitulate

"Criminologie si penologie" (R. Korn, L.M. Corkle, 1966 , care au tratat separat problemele criminologice de cele penologice. In anul 1990 s-a infiintat Societatea Romana de Criminologie, Criminalistica si Penologie, iar in anul 1999 a aparut si primul numar al Revistei de Criminologie, Criminalistica si Penologie", care contine articole, studii, opinii referitoare la cele trei domenii mentionate.

In acest context atentionam ca, din cele mai vechi timpuri, pedeapsa, care desemna deopotriva sanctiunea care se aplica in cazul savarsirii de infractiuni, cat si sanctiunile de natura disciplinara, administrativa, fiscala, etica, religioasa etc., a reprezentat o riposta brutala a societatii impotriva aceluia care a incalcat legea statului ori prescriptiile morale, religioase ale timpului.

Fie ca notiunea de pedeapsa este strans legata de ideea de pacat, de incalcare a preceptelor

religioase, fie ca prin pedeapsa, diferentiata dupa multiplele criterii pe care le prevedeau canoanele bisericesti, se urmarea indreptarea celor care au gresit (nu moartea pacatosului, ci indreptarea lui), pedeapsa a fost considerata intotdeauna ca un rau, ca o suferinta prin care societatea reactiona impotriva faptelor neconvenabile grupului social. Pedeapsa este raul pe care,

in conformitate cu legile statului, magistratul il aplica acelora ce sunt, cu formele cuvenite, recunoscuti vinovati de o infractiune.

In literatura de specialitate pedeapsa penala a fost definita ca fiind o sanctiune de drept penal care consta

intr-o masura de constrangere si reeducare prevazuta de lege pentru savarsirea unei anumite infractiuni si se aplica de instanta judecatoreasca infractorului, in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni; [31, p. 272]

ca mijloc de reeducare si o masura de constrangere aplicata infractorului in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni; [16, p. 223]

sanctiune specifica dreptului penal, sanctiune pe care judecatorul o aplica celui care nesocoteste o norma de drept penal; [68, p. 253]

 modalitate a sanctiunii juridice ce consta intr-un rau impus infractorului prin constrangere

ca urmare a infractiunii comise si reprezinta, totodata, dezaprobarea statului si a societatii fata de infractor si de fapta sa. [54, p. 33]

In acest context, vom mentiona o definitie celebra, desi incompleta, data de Grotius "poena

est malum passionis quod infligitur propter malum actionis". Aceasta definitie, desi releva caracterul de "rau", de suferinta al pedepsei, nu evidentia caracterul social si legal al acesteia, deoarece un rau poate fi produs autorului faptei si de victima agresiunii, care se razbuna contra lui, ipoteza in care nu se poate vorbi de pedeapsa, ci de o simpla razbunare.

Prin urmare, nu orice rau aplicat faptuitorului pentru infractiunea comisa constituie o pedeapsa. Dar, chiar daca raul ar fi produs de autoritatea publica, nu ar putea constitui o pedeapsa decat daca ar fi provocat in baza legii si nu ca o actiune arbitrara a autoritatii, ci ca o consecinta a savarsirii unei fapte interzise de lege (nulla poena sine lege .

Esenta pedepsei - suferinta - este prevazuta si in Codul penal roman care, incriminand sub denumirea de tortura fapta de a provoca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, prevede in alineatul ultim ca nu constituie infractiunea de tortura daca durerea sau suferintele rezulta exclusiv din sanctiuni legale si sunt inerente acestor sanctiuni sau ocazionate

de ele. [87, p. 22]

Reiesind din cele expuse, propunem ca mai adecvata poate fi considerata urmatoarea definitie a pedepsei penale: pedeapsa penala ca masura a constrangerii de stat este o osanda adica o forma a constrangerii de stat a crimei si persoanei recunoscuta vinovata de savarsirea acesteia, insotita de lipsirea celui condamnat de anumite drepturi si libertati sau restrangerea acestora.

Din cele expuse, pedeapsa penala poate fi privita sub urmatoarele aspecte:

 Pedeapsa este o masura de constrangere, adica poarta un caracter coercitiv, fortat. Fiind menita sa impiedice repetarea unei fapte prejudiciabile, pedeapsa constituie o masura de constrangere, o siluire a vointei faptuitorului obligat sa se supuna anumitor privatiuni si restrictii, dincolo de vointa sa; constrangerea actioneaza ca o presiune fizica si morala asupra faptuitorului spre a-l descuraja si determina sa se abtina de la repetarea faptei. Pedeapsa se aplica contrar vointei condamnatului. Restrictiile sau privatiunile, care sunt o consecinta inevitabila a acestui

tip de sanctiune, capata o intensitate diferita in contextul executarii diverselor tipuri de pedeapsa restrictiile si suferintele pe care le provoaca detentiunea pe viata sunt net superioare celor care sunt pricinuite de alte pedepse, cum ar fi amenda sau munca neremunerata in folosul comunitatii, desi si acestea din urma sau altele, prin gradul lor de intensitate si prin contextul in care se aplica, au un impact calitativ si cantitativ mult mai defavorabil decat alte sanctiuni juridice.

[21, p. 424] Caracterul constrangator apare si din faptul ca pedeapsa este impusa prin forta de constrangere a statului, constrangerea facand parte din conceptul pedepsei. Nu trebuie

confundata pedeapsa concreta cu constrangerea prin care ea se realizeaza, intrucat constrangerea

pe care o suporta cel condamnat constituie continutul pedepsei, iar nu pedeapsa insasi.

 Pedeapsa este o masura de constrangere statala. Desi conflictul aparut in urma savarsirii infractiunii poate viza interese private, individuale (in cazul infractiunii de viol sau de omor etc.), statul apare mereu ca un purtator al interesului public, care este negat intr-un mod direct sau indirect in cadrul savarsirii oricarei infractiuni. Acest interes public de ordin general consta in garantarea respectarii valorilor esentiale ale societatii care asigura insasi existenta acesteia. [21, p. 425] Organele competente a fixa o pedeapsa, spre deosebire de sanctiunile caracteristice altor ramuri de drept, sunt instantele de judecata, care o aplica in numele legii - tipul pedepsei, cuantumul acesteia, modul in care s-a ajuns la fixarea anume a acestei pedepse si

nu a alteia. Modul de executare a ei trebuie sa fie indicat obligatoriu in sentinta de condamnare,

cu trimitere la norme concrete din legea penala, pentru a nu trezi dubii cu privire la legalitatea acesteia.

 Pedeapsa penala este consecinta incalcarii normei de incriminare. Ca entitate juridica, pedeapsa este consecinta penala pe care legea o atribuie infractiunii, consecinta incalcarii preceptului normei de incriminare. Ea este, dupa cum arata profesorul Vintila Dongoroz, consecinta nesocotirii unei norme de drept penal, consecinta statornicita in chiar continutul acelei norme, ca un fel de amenintare adresata destinatarilor normei juridice. [33, p. 582] Dupa cum nu exista infractiune daca nu este prevazuta de lege nullum crimen sine lege , tot astfel nu exista pedeapsa, ca entitate juridica apartinand dreptului penal, decat atunci cand legea o creeaza (nulla poena sine lege , ceea ce subliniaza ca pedeapsa este o creatie a dreptului pozitiv. Ori de cate ori legea penala incrimineaza o anumita fapta, trebuie, obligatoriu, sa se prevada in norma de incriminare si consecinta nerespectarii preceptului cuprins in aceasta, respectiv sanctiunea. Din punctul de vedere al aplicarii sale concrete, pedeapsa isi gaseste cauza in infractiunea comisa si este impusa infractorului post factum et propter factum. Sub aspect institutional, pedeapsa constituie cea de-a treia institutie de baza a dreptului penal, alaturi de infractiune si raspundere penala.

 Pedeapsa reprezinta o apreciere negativa a faptelor savarsite de infractor. Ca mijloc

de realizare a scopului legii penale prin masuri de constrangere, pedeapsa reprezinta, totodata, o apreciere negativa din partea societatii cu privire la fapta savarsita de infractor, la vinovatia acestuia si la deprinderile antisociale, neconvenabile ale faptuitorului. Pedeapsa apare prin aceasta prisma ca o reactie naturala a societatii impotriva membrilor sai a caror conduita neconvenabila pune in pericol sau vatama valorile fundamentale ale societatii. Aprecierea negativa a societatii nu poate ramane o simpla concluzie abstracta, ea determina o anumita reactie concreta contra acelora care incalca legea penala. Reactia legiuitorului nu are un caracter

spontan si nici nu constituie o manifestare arbitrara in elaborarea normei de incriminare si in prevederea pedepsei, ci are un caracter profund rational. Pedeapsa trebuie sa restranga libertatea unui numar redus de persoane (infractori), a caror conduita a fost negativ apreciata, pentru a crea conditii de libertate si manifestare a marii majoritati a cetatenilor care respecta legea.

 Pedeapsa este un mijloc de corectare si reeducare, prin care trebuie de inteles ca pedeapsa este menita a convinge condamnatul sa nu mai savarseasca infractiuni pe viitor. Aceasta finalitate a pedepsei se realizeaza atunci cand condamnatul isi da seama de necesitatea respectarii intereselor, valorilor de baza ale societatii, precum si a altor reguli care pot pune in pericol aceste valori.

 Pedeapsa inseamna o reeducare prin constrangere. Constrangerea si suferinta nu constituie o cerinta care se adauga altor caracteristici ale pedepsei, ori un scop care s-ar impune din afara, sau un mijloc de realizare a scopului pedepsei, ci constituie esenta insasi a acesteia, este insasi pedeapsa. Constrangerea si reeducarea nu se situeaza pe acelasi plan, deoarece cea de

a doua (reeducarea) nu are o existenta autonoma, ci este conditionata de exercitarea constrangerii.

 Continutul pedepsei presupune diferite restrictii sau privatiuni pe care condamnatul le resimte. Deci, pedeapsa este in mod inevitabil o limitare directa a drepturilor si libertatilor sale fundamentale - dreptul la libertate, proprietate, libertatea muncii etc. Totodata, pedeapsa nu este numai un factor de restrangere a libertatii individului vinovat, dar si un factor de creare a libertatii pentru imensa majoritate a cetatenilor care respecta de bunavoie prescriptiile legii penale.

Asadar, reiesind din trasaturile enumerate mai sus, propunem viziunea proprie asupra conceptului pedepsei penale: pedeapsa penala urmeaza a fi definita ca o masura de constrangere, aplicata din partea statului purtand un caracter privativ, restrictional, totodata corectional si reeducativ, fiind consecinta incalcarii, a prohibitiunii cuprinse in norma incriminatoare, care cuprinde o apreciere negativa din partea societatii a faptelor savarsite de infractor. Indiscutabil este faptul ca pedeapsa penala se aplica numai persoanelor vinovate de savarsirea infractiunii si genereaza o consecinta juridica nefavorabila pentru condamnat - antecedentele penale.

1.2. Principiile de aplicare a pedepsei penale. Dupa parerea noastra, aplicarea oricarei pedepse penale trebuie sa corespunda principiilor recunoscute si stabilite pentru aceasta institutie

de drept penal, dupa cum urmeaza

Principiul legalitatii (nulla poena sine lege) poate fi rezumat la aceea ca legea penala trebuie sa prevada pedeapsa pe care o risca infractorul si criteriile ei de determinare cu anterioritate fata de faptul comiterii infractiunii. Conform acestui principiu, toate pedepsele trebuie sa fie indicate in legea penala, iar instanta de judecata poate aplica doar pedepsele

prevazute de Codul penal pentru o anumita infractiune.

Principiul egalitatii presupune ca pedepsei penale ii sunt supuse in aceeasi masura toti cei care au incalcat legea penala, indiferent de sex, varsta, nationalitate, rasa, apartenenta etnica sau sociala sau oricare alt criteriu arbitrar de identificare a persoanei. Acest principiu trebuie abordat si prin prisma principiilor umanismului, individualizarii pedepsei (care are continut echivalent cu cel al individualizarii raspunderii penale) si stabilirii unei pedepse juste. Principiul egalitatii este o manifestare a principiului inevitabilitatii raspunderii si pedepsei penale.

Principiul umanismului pedepsei penale. Desi continutul pedepsei penale este format

de restrictii si privatiuni de diferit ordin, acestea nu sunt un scop in sine al pedepsei. Executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice si nici sa injoseasca demnitatea persoanei condamnate. O pedeapsa mai aspra, din numarul celor alternative prevazute pentru savarsirea infractiunii, se stabileste numai in cazul in care o pedeapsa mai blanda, din numarul celor mentionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei. Manifestari ale principiului umanismului pedepsei se observa, de asemenea, in diversele modalitati de liberare de pedeapsa.

1.3. Particularitatile pedepsei penale. Intelegerea aprofundata a institutiei pedepsei este posibila numai pe baza analizei conceptului, esentei si a trasaturilor caracteristice ale pedepsei penale, aspecte fundamentale de natura sa particularizeze aceasta institutie in raport cu celelalte doua institutii fundamentale ale dreptului penal: infractiunea si raspunderea penala.

In aceasta ordine de idei, mentionam ca pedeapsa penala trebuie sa aiba anumite calitati:

a)  sa corespunda cu gravitatea infractiunii comise;

b)  sa fie adaptabila

c)  sa fie aflictiva si moralizatoare; d) sa nu ofenseze bunele moravuri; e) sa fie egala pentru toti;

f)  sa fie remisibila si reparabila.

Se obisnuieste sa se adauge acestor cerinte si altele: pedeapsa sa fie sigura; sa fie publica

etc., dar cerintele respective nu se refera la pedeapsa in sine, ci la modul ei de aplicare, astfel ca

nu vor face obiectul prezentei analize.

a) Pedeapsa sa corespunda cu gravitatea infractiunii comise. In limbajul obisnuit se spune

ca o pedeapsa este nedreapta atunci cand judecatorii l-au pedepsit pe un nevinovat sau au fost prea aspri ori prea blanzi cu un vinovat. Cerinta ca pedeapsa sa fie dreapta vizeaza, insa, si modul in care legiuitorul a prevazut-o in norma penala si daca aceasta corespunde ideii de dreptate. In conceptia moderna, o pedeapsa este dreapta, in primul rand, atunci cand este necesara, adica atunci cand legiuitorul este obligat sa recurga la ea. Legiuitorul nu incrimineaza

la intamplare, ci numai acele fapte care ating gradul de pericol social in masura sa justifice interventia legii penale si aplicarea unei pedepse.

Nedreptatea pedepsei nu reprezinta decat negarea dreptului; or, o lege care s-ar distinge prin nedreptatea sanctiunilor sale nu numai ca nu va putea servi intereselor ordinii publice, dar

va fi sursa cea mai puternica de atacuri contra ordinii respective. Pedeapsa nu trebuie sa fie nici prea aspra, nici prea blanda, ci sa reprezinte echivalentul pericolului social al infractiunii comise.

Ea trebuie sa fie proportionala cu fapta comisa. Studiul istoriei pedepsei scoate in evidenta numeroase cazuri de nesocotire a cerintei fata de o pedeapsa dreapta - proportionare. In Tarile Romane, severitatea pedepselor era tot atat de mare ca si in Occident. Sunt cunoscute pedepsele draconice aplicate in secolul al XV-lea; Vlad Tepes, domnitorul Tarii Romanesti, pedepsea cu moartea infractiunile cele mai usoare. In Pravila lui Matei Basarab si Vasile Lupu gasim de asemenea pedepse foarte aspre.

Dupa ce timp de mii de ani pedepsele au fost de o asprime barbara, treptat au ajuns impotriva mai noi sa fie derizorii prin indulgenta, asa incat societatea nu se mai simtea aparata in contra raufacatorilor. Indulgenta pedepsei nu este mai putin periculoasa; o pedeapsa neindestulatoare este un rau la fel de mare ca si excesul de rigoare; nu rezulta din ea nici un bine pentru membrii societatii, care sunt expusi infractiunilor, dar nici pentru infractori, care nu vor deveni mai buni.

Totodata, exista si unele abateri de la acest principiu, legate, in primul rand, de minoritatea

infractorului. In aceasta ordine de idei, mentionam un caz din practica judiciara a Romaniei

(Arhiva Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei. Sectia penala. Decizia nr. 4316 din

1 septembrie 2004):

In cazul concursului de infractiuni, pedeapsa rezultanta maxima care poate fi aplicata minorului este de 20 de ani inchisoare, intrucat Codul penal prevede pentru minorul care raspunde penal un sistem sanctionator special, in cadrul caruia limita maxima a pedepsei inchisorii este, potrivit art. 109 alin. (2) C. pen., de 20 de ani.

Prin sentinta penala nr. 65 din 13 mai 2004, Tribunalul Calarasi l-a condamnat pe

inculpatul D.I. la 20 de ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii de omor deosebit de grav prevazuta in art. 174 raportat la art. 176 lit. a) C. pen. si la 5 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii de furt calificat prevazuta in art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) din acelasi Cod. In baza art. 33 si art. 34 C. pen. a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 20

de ani, la care a adaugat un spor de 3 ani, inculpatul avand de executat in total 23 de ani inchisoare.

Prin decizia nr. 554 din 28 iulie 2004, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, a respins apelul inculpatului prin care s a solicitat reducerea pedepsei si a admis apelul procurorului cu

privire la confiscarea speciala a sumei de 180.000 de lei.

Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut reducerea pedepsei cu motivarea ca pedeapsa aplicata este prea grea in raport cu atitudinea sincera a inculpatului in cursul procesului si lipsa antecedentelor penale, este fondat, insa pentru motive de nelegalitate examinate din oficiu potrivit art. ⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Codul penal prevede pentru minorii care raspund penal un regim sanctionator special, care

corespunde specificului combaterii criminalitatii juvenile si impune recurgerea la alte mijloace

de constrangere juridica decat cele destinate infractorilor majori.

Pornind de la aceasta conceptie, in art. 109 alin. (1) C. pen. se prevede ca pedepsele ce se pot aplica minorului sunt inchisoarea sau amenda prevazute de lege pentru infractiunea savarsita limitele pedepselor reducandu-se la jumatate, iar potrivit art. 109 alin. (2), cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata, minorului se aplica inchisoarea de la

5 la 20 de ani, intentia legiuitorului fiind aceea de a stabili o limita maxima a pedepsei inchisorii,

de 20 de ani, care poate fi aplicata minorului.

Prin urmare, instantele nu puteau lipsi de efecte prevederile art. 9 alin. (2) C. pen. prin aplicarea art. 33 si art. 34 referitoare la pedeapsa in cazul concursului de infractiuni, potrivit carora se poate aplica un spor de pedeapsa.

Asa fiind, constatandu se ca inculpatul minor, indiferent de gravitatea   faptelor comise,

nu poate fi in mod legal condamnat la o pedeapsa mai mare de 20 de ani inchisoare, recursul

a fost admis, hotararile atacate au fost casate si s-a dispus inlaturarea sporului de 3 ani aplicat la pedeapsa cea mai grea, urmand ca inculpatul sa execute pedeapsa de 20 de ani de inchisoare.

Prin urmare, pentru ca o pedeapsa sa fie dreapta, este necesar ca legiuitorul sa evite extremele, deopotriva periculoase: nu trebuie nici severitate, nici indulgenta excesiva. Legiuirile moderne trebuie sa gaseasca un mijloc intelept de a pastra o cumpana dreapta intre severitate si blandete.

b) Pedeapsa sa fie adaptabila. Ca pedeapsa sa fie bine proportionata trebuie ca legiuitorul

sa aleaga acele pedepse care sunt adaptabile cantitativ si calitativ la variate grade de pericol social al faptei si al faptuitorului. O pedeapsa care nu este susceptibila de o diferentiere calitativa, pentru a permite o buna proportionare si o perfecta adecvare a sanctiunii in aplicarea

sa este o pedeapsa defectuoasa si criticabila, fiind lipsita de elasticitate. O astfel de pedeapsa necorespunzator individualizata legal, nu va face posibila nici individualizarea judiciara adecvata.

Sub raport cantitativ, pedeapsa trebuie sa fie divizibila pentru a raspunde acelorasi comandamente ale proportionarii si individualizarii.

In literatura juridica s-a aratat, pe buna dreptate, ca adaptarea pedepselor este infaptuita de catre legiuitor in insusi momentul elaborarii legii penale, prin stabilirea felului si limitelor pedepselor, precum si a masurii in care acestea pot fi modificate sub influenta cauzelor de agravare sau de atenuare. [16, p. 226]

In aceasta ordine de idei aducem un caz din practica judiciara a Romaniei (Arhiva Inaltei

Curti de Casatie si Justitie a Romaniei. Sectia penala. Decizia nr. 1125 din 28 februarie 2002):

Fata de imprejurarea ca inculpatul a mai fost anterior condamnat, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, tot pentru savarsirea infractiunii prevazute in art. 36 alin.1

din Decretul nr.326/19 6, aplicarea prevederilor art. ¹ C.pen. pentru noua infractiune nu se

justifica

Faptul ca la scurt timp dupa savarsirea infractiunii inculpatul a obtinut permisul de conducere, ca a fost sincer in cursul procesului si are, la locul de munca, o buna comportare, constituie imprejurari de care instanta trebuie sa tina seama la stabilirea pedepsei, in cazul dat aplicarea amenzii in locul inchisorii fiind corespunzatoare.

Prin sentinta penala nr. 3692 din 15 decembrie 1998, Judecatoria Medgidia l-a

condamnat pe inculpatul Z.S. la 6 luni inchisoare pentru savarsirea infractiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fara permis prevazuta in art. 36 alin. 1 din Decretul nr.

328/1966, cu aplicarea art. 37 lit. a) C.pen. si a dispus revocarea suspendarii conditionate a unei pedepse anterioare de un an si 6 luni inchisoare.

Instanta a retinut ca, in mai 1997, inculpatul a condus un autoturism pe drumurile publice fara a poseda permis de conducere. Apelul declarat de inculpat a fost respins de Tribunalul Constanta prin decizia penala nr. 556 din 6 mai 1999.

Curtea de Apel Constanta, prin decizia penala nr. 709 din 20 octombrie 1999, a admis recursul inculpatului si a casat hotararile modificand pedeapsa din inchisoare in 300.000 de lei amenda.

Impotriva hotararilor pronuntate in cauza s-a declarat recurs in anulare, cu motivarea ca erau aplicabile prevederile art. C.pen., inculpatul manifestand sinceritate in cursul procesului, la putin timp dupa comiterea faptei a obtinut permisul de conducere, iar la locul de munca are o conduita buna.

Recursul in anulare nu este fondat si a fost respins.

Potrivit art. ¹ alin. 1 C.pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.

Alineatul 2 al aceluiasi articol prevede ca la stabilirea in concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de

imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce.

Din probele administrate rezulta ca inculpatul a condus un autoturism pe drumurile publice fara a avea permis de conducere, desi anterior a mai fost condamnat la un an si 6 luni, si la 6 luni inchisoare, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, pentru alte doua infractiuni prevazute in art. 37 si, respectiv, in art. 38 din Decretul nr.

Prin savarsirea, in cursul termenului de incercare, a unei noi infractiuni la regimul circulatiei pe drumurile publice, inculpatul a dovedit perseverenta in comiterea acestui gen de infractiuni, aplicarea in cauza a prevederilor art. 18¹ C.pen. nefiind justificata.

Imprejurarea ca, ulterior, inculpatul a obtinut permisul de conducere, in prezent fiind angajat in calitate de sofer in cadrul unei statii de salvare, cat si conduita buna la locul de munca constituie circumstante personale care au fost avute in vedere de instanta de recurs la individualizarea pedepsei.

O pedeapsa adaptabila este aceea care se poate proportiona in functie de pericolul concret

al infractiunii, al infractorului si de imprejurarile atenuante si agravante in care s-a comis infractiunea (potrivit principiului individualizarii pedepsei). Din acest considerent, pedeapsa legala este, cu unele exceptii, relativ determinata; avand o limita minima si una maxima, atat generala, cat si speciala. Sunt prevazute, de asemenea, pedepse alternative pentru aceeasi infractiune, fiecare cu limitele ei speciale; aceasta pentru ca pedeapsa sa fie cat mai corespunzatoare pericolului concret al infractiunii.

Sub acest aspect, pedeapsa cu moartea, prevazuta in legislatiile in care inca mai exista, este neadaptabila, atat din punctul de vedere al elasticitatii, cat si al divizibilitatii; spre deosebire de pedeapsa detentiunii pe viata, care este elastica, deoarece calitativ poate fi modelata chiar daca este indivizibila.

c) Pedeapsa sa fie aflictiva si moralizatoare. Pedeapsa este aflictiva si moralizatoare cand reprezinta pentru condamnat o suferinta. In sectiunea in care ne-am ocupat de definitia pedepsei

am sustinut ca pedeapsa se defineste ca fiind un rau, o suferinta, fiindu-i impusa infractorului impotriva vointei sale. Cand se spune ca o pedeapsa trebuie sa fie aflictiva se intelege ca ea trebuie sa aiba capacitatea de a crea un sentiment de constrangere, de jena, de nemultumire, din care sa izvorasca sentimentul durerii suferintei) sau cel putin sa-l faca absent pe acela al placerii

(bucuriei), efect pe care pedeapsa trebuie sa-l produca in toate momentele sale: al inscrierii ei in norma de incriminare, al aplicarii si al executarii. Pedeapsa care nu ar suscita un asemenea sentiment nu va avea o forta de inhibitie, iar respectarea legii va fi implicit compromisa. De asemenea, o pedeapsa care in abstracto ar fi privita ca aflictiva, dar care prin modul de executare

ar alunga orice senzatie de neplacere si ar fi perfect agreabila, va pierde orice forta intimidanta.

In viziunea moderna asupra pedepsei, legiuitorul nu trebuie sa aleaga din multitudinea de

pedepse pe acelea care ar fi mai aflictiv, fiindca, astfel, ar insemna o intoarcere la pedepsele salbatice; legiuitorul este, insa, dator sa nu adopte dintre masurile represive pe cele care nu ar avea deloc caracter aflictiv ci trebuie sa aleaga pedepsele care dau satisfactie constiintei morale a grupului social.

Caracterul aflictiv al pedepsei nu trebuie confundat cu caracterul dezonorant al condamnarii. [63, p. 448] O condamnare poate fi mai aflictiva sau mai putin in raport cu o alta condamnare la o pedeapsa mai aspra sau mai putin aspra; in alte privinte insa conceptia moderna asupra pedepsei se opune ca pedeapsa sa fie dezonoranta. Un infractor poate fi condamnat la o pedeapsa severa si totusi sa nu atraga oprobriul opiniei publice si viceversa, un altul poate fi chiar achitat si totusi membrii societatii sa i refuze orice sentiment de stima. Sub raportul dezonoarei, este suficient ecoul pe care condamnarea il produce in opinia publica si care este direct proportional cu caracterul mai mult sau mai putin aflictiv al pedepsei. Orice exces in aceasta privinta perverteste pe un individ, in loc sa-l indrepte. Daca legiuitorul nu trebuie sa statorniceasca pedepse care, prin regimul lor ar constitui o placere (un agrement) pentru cel condamnat, nu este mai putin adevarat ca el nu trebuie sa cada nici in cealalta extrema si sa faca din pedeapsa un prilej de chinuri care, departe de a moraliza, dimpotriva, umilesc, descurajeaza

si invrajbesc pe condamnat.

Dupa cum societatea nu-l poate constrange pe infractor la expiere, tot astfel, aceasta, prin pedeapsa nu-1 poate constrange la moralizare, dar nici nu trebuie ca pedeapsa sa fie demoralizatoare. O idee asemanatoare a exprimat-o Bettiol, care arata ca ceea ce se urmareste prin pedeapsa nu este moralizarea condamnatului impotriva vointei sale ci formarea la acesta a unor deprinderi minime astfel incat pe viitor sa nu mai savarseasca infractiuni. [19, p. 1009]

d) Pedeapsa sa nu ofenseze bunele moravuri. Potrivit acestei cerinte pedeapsa trebuie aplicata intr-o forma cuviincioasa, sa nu fie un prilej de batjocura pentru infractor. In alte vremuri, se foloseau forme variate de pedepse care umileau pana in adancul sufletului pe cel condamnat, excitand si dand curs liber sentimentelor josnice ale multimii. Adeseori cei condamnati erau expusi in piata publica in tinuta batjocoritoare, erau lasati prada publicului de rand care ii scuipau, loveau cu pietre etc; alteori, erau purtati pe strazi in pozitii de batjocura, fara

a mai vorbi de chinurile de tot felul care insoteau executarea in vazul si delectarea multimii.

Pedepse infamante se intalnesc si in vechile legiuiri romanesti. Astfel de pedepse au existat

si in tarile din apusul Europei. Intre pedepsele infamante un loc special l-a ocupat, pana aproape

de zilele noastre, bataia, (In Romania bataia a fost desfiintata in 1864, in Austria in 1876, in

Suedia in 1855, in Serbia in 1873) chiar daca i s a contestat un atare caracter.

Dreptul penal modern a indepartat treptat aceste trasaturi ale pedepsei promovand principiul dupa care pedepsele trebuie sa corespunda bunelor moravuri.

Respectarea demnitatii umane devine una din parghiile interventiei penale; pedeapsa, pentru a-si atinge scopul, nu trebuie sa duca la pierderea onoarei, dimpotriva, ea trebuie sa contribui la recastigarea ei, astfel incat demnitatea sa si poata lua locul in interiorul constiintei. Infractorul este privat de libertate si nu de demnitate. [92, p. 109] Ocrotirea demnitatii umane constituie un imperativ ce vizeaza ansamblul procesului penal sau penitenciar; aceasta nu inseamna ca din respect pentru demnitatea umana infractorii nu ar mai trebui pedepsiti, ci obliga

la incadrarea in norme si a structuri care sa asigure acest deziderat major, cu perspectiva ca demnitatea sa capete un loc de frunte chiar in propria lor constiinta.

e) Pedeapsa sa fie egala pentru toti. Aceasta cerinta da expresie principiului egalitatii inaintea legii; altfel spus, aceeasi infractiune trebuie pedepsita intre aceleasi limite de pedeapsa, fara nici o deosebire de persoane. Inegalitatea pedepsei a existat in Romania pana in perioada moderna, marturie in acest sens fiind Condica criminaliceasca Ionita Sturza din 1826 (paragraful

Condica criminaliceasca Bibescu din 1841 (art. 25 si 33) si Codicile penal al principelui Stirbey din 1850 in care se consemna: "Nobilul de familie, de rang sau de profesie, precum: boierii, negustorii, doctorii, avocatii si altii cu deosebit caracter nu se supun la bataie, caci bataia, desi s-a primit intre pedepsele acestei condici, insa la a ei aplicatie judecatorul nu va pierde niciodata din vedere caracterul si pozitia sociala a oricarui osandit."

In fine, aceeasi inegalitate se mentine si in secolul al XVIII-lea; in acest sens Montesquieu mentiona: "In cazul crimelor nobilul isi pierde onoarea, pe cand celui de jos, care nu are onoare,

i se aplica o pedeapsa corporala". Pana acolo mergea spiritul de inegalitate in pedepsirea infractorilor, incat uneori degenera in ridicol.

Principiul egalitatii pedepselor nu exclude, ca legea penala sa prevada un mod diferit de sanctionare pentru persoanele care au avut o anumita calitate (functionar public, militar etc.) la data comiterii faptei sau daca infractorul este minor. [32, p. 468]

De asemenea, respectarea acestui principiu nu exclude, ca in raport de sensibilitatea fiecarui condamnat pedeapsa sa aiba efecte inegale.

Oricat de desavarsite ar fi criteriile de proportionare si de adecvare a pedepsei, ele nu vor putea egaliza suferinta celor condamnati, fiindca fiecare individ va suporta in mod diferit pedeapsa, nici suferinta celor care in mod indirect resimt efectele pedepsei (familia celui condamnat), nici satisfactia celor vatamati prin fapta comisa, nici ecoul pedepsei in opinia publica si nici rezultatul final al pedepsei.

f) Pedeapsa sa fie remisibila si reparabila. Actul de justitie, ca orice act uman, nu este infailibil si nu rareori un complex de coincidente poate provoca o condamnare nedreapta; de aceea, este necesar ca societatea sa aiba la indemana mijlocul de a repara raul suferit de un nevinovat.

Incontestabil, o condamnare nedreapta este un rau imens, dar raul este inca si mai mare cand greseala, fiind recunoscuta, societatea nu are posibilitatea de a o repara. Prin urmare legiuitorul trebuie intotdeauna sa se gandeasca la eventualitatea unei atare greseli si sa aleaga numai acele pedepse care pot fi inlaturate si reparate in caz de eroare; altfel spus, in situatia in care s-ar constata ca cel condamnat a fost victima unei erori judiciare (a fost pedepsit fara a fi vinovat), pedeapsa sa poata fi inlaturata (remisa), iar raul pe care l-a suferit condamnatul sa poata

fi reparat. [32, p. 588] A repara o eroare judiciara nu inseamna a face numai sa inceteze efectele condamnarii, ci si a anihila cat mai mult posibil tot raul cauzat celui ce a fost pe nedrept condamnat.

Pentru ca pedepsele sa poata fi reparabile, ele trebuie, prin natura lor, sa fie revocabile si remisibile, adica sa poata fi inlaturate atunci cand executarea lor nu a inceput sau sa se poata opri aceasta executare daca a fost inceputa. Pedeapsa nu va fi nici revocabila, nici remisibila, atunci cand efectele sale sunt definitive si imposibil de reparat. Sub acest aspect, pedeapsa cu moartea

si pedepsele care se executa asupra corpului uman sunt eminamente ireparabile si iremisibile. Daca pedeapsa cu moartea persista inca in multe tari, in schimb celelalte pedepse au fost inlaturate la inceputul epocii moderne.

Legislatiile multor tari, printre care si a Romaniei, cuprind dispozitii reparatorii in cazul condamnarii pe nedrept. Astfel, in art. 504-507 din Codul de procedura penala roman, asa cum a fost modificat prin Legea nr. 32/1990 si Legea nr. 104/1992, este reglementata o procedura speciala prin care o persoana, fiind victima erorii judiciare, sa poata cere statului sa-i repare prejudiciul suferit. [75, p. 236; 51, p. 723] Pot fi reparate, potrivit acestei proceduri, atat pagubele materiale, cat si daunele morale in cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii ori restrangerii de libertate in mod nelegal.

Aceasta nu inseamna ca orice pedeapsa nedreapta este complet reparabila. Astfel, in ce priveste pedeapsa inchisorii odata suferita, privarea de libertate, suferinta indurata pe un anumit timp nu mai poate fi reparata.

1.4. Clasificarea pedepselor penale. Diversitatea faptelor si a infractorilor (sub aspectul modului de gandire, a caracterului si comportamentului) presupune masuri de constrangere penala variate sub aspectul felului, duratei si cuantumului lor. [32, p. 588]

De-a lungul timpului, dreptul penal s-a folosit de un numar mai mare sau mai mic de pedepse, dupa cum cereau interesele societatii. Aceste pedepse sunt susceptibile de diferentieri,

pe baza unor variate elemente de referinta. Dat fiind numarul si varietatea pedepselor cunoscute

in diferite sisteme de drept penal, in stiinta dreptului penal au fost propuse diferite clasificari care servesc in genere la o mai buna cunoastere a pedepselor, a calitatilor acestora. [24, p. 28]

In aceasta ordine de idei mentionam ca legislatia penala in vigoare a Romaniei si a

Republicii Moldova la fel ca si doctrina penala cunoaste mai multe criterii de clasificare a pedepselor.

In functie de diferite criterii, cum ar fi natura, destinatia si caracteristicile pedepselor, acestea sunt pasibile de diverse clasificari.

I. In raport cu gradul de determinare a limitelor pedepsei, acestea se impart in

a) pedepse nedeterminate;

b) pedepse determinate.

II. In raport cu numarul sanctiunilor aplicate se disting a) pedepsele unice;

b) pedepsele plurale.

III. Dupa obiectul asupra caruia poarta constrangerea se cunosc urmatoarele categorii de pedepse principale:

a) pedepse corporale;

b) pedepse privative sau restrictive de libertate;

c) pedepse pecuniare.

IV. In raport cu gravitatea infractiunilor savarsite si cu impartirea acestora in crime,

delicte si contraventii sunt cunoscute:

a) pedepse criminale pentru crime;

b) pedepse corectionale pentru delicte;

c) pedepse politienesti pentru contraventii.

V. In raport cu natura infractiunii savarsite pedepsele se impart in

a) pedepse de drept comun, destinate infractiunilor obisnuite, ordinare (criminalitatea retrograda);

b) pedepsele politice, aplicabile infractiunilor politice (criminalitatea anterograda).

VI. In raport de criteriul importantei functionale a pedepsei, ultimele se disting in:

a) pedepse principale:

 pedepse complementare;

 pedepse accesorii;

b) pedepsele secundare:

 pedepse complementare;

 pedepse accesorii.

VII. In functie de gradul lor de autonomie si de particularitatile de aplicare in raport cu

altele, pedepsele din Codul penal al RM se clasifica in

a) principale;

b) complementare,

c) mixte.

VIII. In functie de continutul drepturilor si libertatilor restranse sau privative, pedepsele se impart in urmatoarele categorii:

a) pedepse privative sau restrictive de libertate

b) pedepse pecuniare;

c) pedepse ce restrang dreptul la munca.

IX. In functie de durata lor in timp sau de limitele temporale, pedepsele pot fi:

a) pe un termen;

b) fara termen.

Din categoria pedepselor pe termen fac parte majoritatea pedepselor (inchisoarea, munca neremunerata in folosul comunitatii) deoarece pentru ele legea penala stabileste anumite limite in timp perioada in care acestea se executa. Printre pedepsele fara termen putem mentiona retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) si a distinctiilor de stat, detentiunea pe viata, lichidarea persoanei juridice.

X. In functie de subiectul infractiunii, pedepsele se impart in:

a) cele care sunt aplicate persoanelor fizice (art. 62 din CP al RM);

b) cele aplicabile persoanelor juridice (art. 63 din CP al RM). Le vom examina dupa cum urmeaza.

I. In raport cu gradul de determinare a limitelor pedepsei acestea se impart in:

a) Pedepsele nedeterminate. Intr-o prima faza a sistemului sanctionator pedepsele erau nedeterminate atat prin natura, prin durata, cat si prin cuantum (pedepse arbitrare). [32, p. 672]

Sistemul pedepselor nedeterminate mai este denumit si "sistemul sentintelor nedeterminate" si a fost imbratisat indeosebi de reprezentantii scolii pozitiviste care nu atribuiau pedepsei decat o functie exclusiv preventiva.

Pedepsele nedeterminate erau prevazute de lege numai dupa natura sau felul lor, urmand ca durata ori cuantumul acestora sa fie stabilit de instanta de judecata ori de catre organele de executare. Instanta de judecata pronunta fie numai condamnarea la o anumita pedeapsa, fara a-i determina durata (nedeterminare absoluta) - aceasta urma sa fie stabilita de organele de executare a pedepsei in functie de necesitatea reeducarii condamnatului - fie stabilea o limita maxima peste care detentia nu putea fi prelungita, sau o limita minima, inainte de a carei executare cel condamnat nu putea fi pus in libertate (nedeterminare relativa); timpul efectiv al detinerii se stabilea de organele de executare. Intr-o alta varianta a aceluiasi sistem, s-a propus ca judecatorul sa stabileasca o limita minima si una maxima intre care administratia penitenciarului

sa aiba libertatea de a dispune punerea in libertate, in functie de evolutia detinutului.

Dupa parerea noastra, asa cum infractorul nu poate fi asemanat cu un bolnav, tot astfel

pedeapsa nu poate fi egalata cu un tratament curativ; si, asa cum este dificil sa se precizeze durata detentiei necesare in momentul judecatii, tot atat de greu este ca ea sa fie stabilita pe parcursul executarii, deoarece personalul penitenciarului, oricat de specializat ar fi, va putea deseori sa se insele, fie luand supunerea prefacuta a unui infractor pervers si ipocrit drept corijare, fie atribuind gesturile justificate de revolta ale unui condamnat reeducat perversitatii caracterului acestuia. In plus, o pedeapsa nedeterminata ar inceta sa mai fie justa, retributiva atata timp cat un infractor ar continua sa ramana in detentie, desi grupul social ar considera ca liberarea s-ar fi impus cu prisosinta.

In vechiul drept romanesc adeseori se pronuntau pedepse cu durata nedeterminata. Condica anaforalelor criminale a Moldovei din anii 1799-1880 continea numeroase asemenea exemple:

"Din cearta la betie rezultand omor, Domnul porunceste ca vinovatul sa stea la ocna pana cand

va fi porunca Domniei mele". "Hoti recidivisti, dupa multe schingi si pedepse ce au suferit nu

s-au indreptat. Boierii propun inbourarea, purtarea pe ulita si ocna. Domnul intareste si adauga:

sa taie sare pana cand va fi porunca domniei mele". [27, p. 135]

b) Pedepsele determinate. Sistemul pedepselor determinate a aparut in legiuirile penale abia in secolul al XVIII-lea si a fost generalizat in secolul al XIX-lea, ca urmare a principiilor consacrate prin Declaratia Drepturilor Omului de la 1789 care proclama, printre altele, principiul legalitatii pedepselor. O pedeapsa este legala cu adevarat cand natura, durata si cuantumul ei sunt prevazute de lege anterior savarsirii infractiunii.

Determinarea poate fi absoluta atunci cand legea stabileste nu numai natura ori felul pedepsei, dar si durata, precum si cuantumul ei.

Insa, determinarea pedepsei poate fi si relativa, in sensul ca legea stabileste numai natura pedepsei, iar in ceea ce priveste durata sau cuantumul, acestea sunt numai relativ determinate, prin prevederea limitelor maxime si minime sau numai a uneia dintre limitele speciale, astfel incat cealalta limita este echivalenta cu limita generala.

Limitele speciale ale pedepsei nu pot fi depasite decat in cazurile si in conditiile prevazute

de lege si intotdeauna circumscrise limitelor generale.

Determinarea concreta a pedepsei se face de catre judecator pe baza criteriilor generale de individualizare pe care legea penala i le pune la dispozitie. Totodata, limitele generale de pedeapsa nu pot fi depasite in nici o situatie, chiar daca in raport cu datele concrete ale spetei exista mai multe cauze legale de agravare sau de atenuare a pedepsei.

Sistemul pedepselor relativ determinate prezinta neajunsul ca, durata detentiei fiind stabilita cu anticipatie de catre instanta de judecata, iar condamnatul stiind ca nici nu va putea fi detinut mai mult, nici liberat mai devreme, oricare i-ar fi conduita, este lipsit de elementul stimulator, de natura sa grabeasca si sa desavarseasca procesul de reeducare. Tocmai de aceea,

pentru a atenua rigiditatea sistemului si a inlatura acest neajuns, legea noastra penala reglementeaza anumite modalitati de individualizare administrativa, care, in esenta, constau in posibilitatea ca, la propunerea organului de executare, durata efectiva a detentiei, astfel cum a fost stabilita prin hotararea de condamnare, sa fie practic scurtata, de pilda, ca efect al liberarii conditionate sau a gratierii.

II. In raport cu numarul sanctiunilor aplicate, se disting

a) Pedepse unice. Dand expresie principiului legalitatii pedepsei, legiuitorul, in chiar momentul adoptarii legii, trebuie sa stabileasca atat cadrul general de pedepse, cat si pedeapsa pentru fiecare categorie de infractiuni in parte, in concordanta cu pericolul social generic al infractiunii si cu necesitatea generic evaluata a prevenirii savarsirii infractiunii respective.

[63, p. 200]

Legiuirile trecute, de regula, nu prevedeau pedepse dinainte stabilite, alegerea lor fiind lasata la arbitrariul judecatorilor care aplicau cu precadere pedeapsa cu moartea. Este semnificativ sub acest aspect sistemul pedepsei unice instituit de legiuitorul grec Dracon, care prevedea pentru toate infractiunile pedeapsa cu moartea. Mai tarziu, pedeapsa unica era o pedeapsa corporala (de exemplu, mutilarea, schilodirea), iar apoi pedeapsa privativa de libertate, sub diferite denumiri, cu variate durate si regimuri de executie, incepand de la o zi pana la detentiunea pe viata.

Astazi, legislatiile penale moderne au renuntat la sistemul pedepselor unice, pe buna

dreptate criticat de doctrina pentru motivul ca nu asigura o individualizare corespunzatoare a pedepsei in functie de pericolul social generic al infractiunii savarsite. [24, p. 348]

b) Pedepse plurale. In preocuparea de a asigura un cadru legal mai propice individualizarii pedepsei, unele legiuiri au recurs la sistemul pedepselor plurale (alternative sau cumulative) pentru aceeasi infractiune, pedepse deopotriva aplicabile, in functie de gradul de pericol social concret al faptei si faptuitorului.

Legea penala a adoptat sistemul pedepselor plurale - alternative, astfel ca mai mult de o treime din infractiunile prevazute in Codul penal sau in legile speciale sunt sanctionate cu pedepse alternative; pedeapsa inchisorii de maximum 2 ani este prevazuta alternativ cu pedeapsa amenzii, iar in aproape toate cazurile pedeapsa detentiunii pe viata este prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii. In asemenea situatie, instanta de judecata are posibilitatea sa aleaga dintre cele 2 pedepse prevazute pentru aceeasi infractiune pe cea care corespunde cel mai bine gradului

de pericol social concret al faptei si periculozitatii faptuitorului, pe care apoi sa o individualizeze

in cadrul limitelor specifice fiecareia. [29, p. 59]

Vechile legiuiri penale romanesti (Pravila lui Vasile Lupu si Matei Basarab, Codul Sturdza

si Codul Stirbey) prevedeau amenda fie ca pedeapsa principala, fie ca pedeapsa complementara

aceeasi reglementare este intalnita si in Codul penal de la 1864. In sistemul Codului penal de la

1936, care stabilea categoriile de pedepse in raport cu categoriile de infractiuni, erau prevazute atat pedepse alternative (inchisoarea sau amenda), cat si pedepse plurale cumulative (inchisoarea

si amenda).

Sistemul pedepselor plurale (alternative sau cumulative) a fost adoptat de majoritatea legiuirilor moderne, fiind sustinut cu argumente puternice de doctrina penala moderna; intre acestea, pedepsele cumulative (inchisoarea si amenda) au cea mai mare frecventa. Asemenea solutii de reglementare au adoptat legislatia penala franceza (art. 433-5 din codul penal); legislatia penala germana (§ 36 si § 49 din Codul penal); legislatia penala elvetiana (art. 25 si art.

37 din Codul penal); legislatia penala bulgara (art. 47 alin. 1 din Codul penal); legislatia penala a

Federatiei Ruse (art. 30 din Codul penal) si altele.

In doctrina au fost si autori care au invocat imoralitatea pedepselor cumulative (inchisoarea

si amenda). [69, p. 564] S-a sustinut ca atata vreme cat in unele legislatii se considera ca pedepsele pecuniare nu pot indeplini o functie principala in represiune ele nu trebuie utilizate nici alternativ sau cumulativ, caci ar insemna ca statul uzand de al sau "jus puniende" ar percepe amenzile nu in vederea represiunii, ci in vederea unei imbogatiri nejustificate de interesele represiunii, ci numai ocazionate de acestea.

Dupa parerea noastra, realizarea finalitatii si functiilor pedepsei justifica cu prisosinta ca in cadrul masurilor represive sa figureze si pedepsele pecuniare, atat in mod principal, cat si alternativ ori cumulativ cu alte pedepse.

III. Dupa obiectul asupra caruia poarta constrangerea se cunosc urmatoarele categorii de pedepse principale:

d) pedepse corporale;

e) pedepse privative sau restrictive de libertate;

f pedepse pecuniare.

a) Pedepsele corporale. Pedepsele corporale (bataia, mutilarea, sterilizarea, moartea etc.)

au existat la toate popoarele, inca din antichitate; ele reprezentau reactia naturala a societatii contra aceluia care tulbura ordinea sa.

La Roma, biciuirea a fost multa vreme prevazuta pentru toate clasele de cetateni, dar in realitate era rezervata sclavilor.

In Evul mediu si chiar in perioada de inceput a celui modern, legitimitatea pedepsei bataii

nu a fost pusa de nimeni la indoiala, nici chiar de partizanii pedepsei cu moartea. Singura rezerva

era ca, in multe tari, aceasta pedeapsa, de regula, nu se aplica decat persoanelor de jos si era intrebuintata pro turpibus et infamantibus delitis

Pedeapsa cu bataia a existat atat in vechea legislatie penala romana (In Moldova si in

Muntenia, pedeapsa obisnuita era bataia (batul, frustra), iar cea mai grea era mutilarea si munca

pe viata; pedeapsa cu moartea a fost lichidata de ultimii domni), cat si in unele coduri penale adoptate in secolul al XIX-lea; Codul penal Sturza prevedea in paragrafele 183 si 253 certarea trupeasca (paragraful 253 din Codul penal Sturza prevedea: "Cel ce va jura stramb sa se bata la trei locuri pe ulita si sa se globeasca la cutia milelor ) iar art. 7 si 8 din Codul penal Stirbei prevedeau bataia de la 25 la 150 nuiele. In Moldova bataia s-a aplicat pana in preajma adoptarii Codului penal din 1864. (La 13 noiembrie 1863, presedintele Curtii Criminale din Iasi emite adresa prin care solicita sa se dea 25 de lovituri de bici lui lordache Harju, care furase o iapa in targul de la Frumoasa).

In afara de pedeapsa bataii si de pedeapsa cu moartea (executata in diferite modalitati) in practica legislativa se folosea si o a treia pedeapsa corporala: sterilizarea (impiedicarea de a procrea) infractorilor anormali.

Sterilizarea, ca masura represiva, o intalnim si in vechiul drept, fapt explicabil fata de salbaticia pedepselor care au ilustrat vechile legiuiri penale.

b) Pedepsele privative sau restrictive de libertate. Alaturi de viata si de integritatea fizica

si psihica, libertatea constituie unul dintre bunurile cele mai de pret ale omului, recunoscut si proteguit de lege (art. 25 alin. 1 din Constitutia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994 prevede:

"Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile". Dispozitii asemanatoare se gasesc si in constitutiile altor state democrate (Franta, Italia, Germania, SUA etc.)). Era firesc ca dreptul penal sa foloseasca acest bun ca un obiectiv pentru realizarea reactiunii penale, deoarece, asa cum s a aratat, pedeapsa trebuie sa reprezinte o suferinta reala, iar pierderea libertatii constituie, incontestabil, o suferinta

Pedepsele privative sau restrictive de libertate constau in privarea de libertate sau in ingradirea libertatii condamnatului in anumite conditii. Intra in aceasta categorie in primul rand pedeapsa inchisorii intalnita sub denumiri diferite in legislatia statelor (recluziune in legislatia penala italiana; recluziune si incarcerare in legislatia penala franceza; intemnitare si munca fortata in legislatia penala belgiana etc.), desi continutul si finalitatea acesteia sunt asemanatoare.

Si in legislatia penala romana anterioara (Codul penal de la 1936) pedeapsa privativa de libertate

era cunoscuta sub urmatoarele denumiri: munca silnica, temnita grea, detentiunea riguroasa

inchisoarea corectionala si detentiunea simpla).

Datorita aptitudinilor lor functionale, pedepsele privative de libertate ocupa locul principal

in sistemul pedepselor in vigoare. Ele presupun privarea de libertate fizica, suprimarea acestei libertati sub aspectul ei predominant, adica a posibilitatii de a mai avea liber contact cu ceilalti membri ai societatii. Privarea de libertate se realizeaza, asadar, prin izolare, adica prin scoaterea condamnatului, pe durata prevazuta in hotararea de condamnare, din mediul in care traia,

asezarea lui intr-un alt mediu si supunerea lui unui regim de executare corespunzator acestei izolari, destinat sa conduca la indreptarea si reeducarea sa. [77, p. 20]

In categoria pedepselor restrictive de libertate cunoscute in diferite sisteme de drept penal mai intra, de pilda, interzicerea de a parasi localitatea in anumite zile sau de a conduce autovehicule, deportarea etc.

c) Pedepsele pecuniare. Libertatea si patrimoniul constituie, in principal, obiectele cele mai frecvente asupra carora se actioneaza prin intermediul pedepsei. Acolo unde nu este nevoie

sa se aduca o atingere libertatii persoanei, patrimoniul constituie obiectul asupra caruia se indreapta represiunea penala. Aceasta deoarece patrimoniul are un rol important in viata individuala si colectiva, iar datorita atitudinii pe care omul a avut-o intotdeauna atunci cand a fost vorba de atingeri aduse avutului sau, era firesc ca legea penala sa converteasca in pedeapsa constrangerile de ordin patrimonial, apte de a reprezenta o reala suferinta. Din categoria pedepselor pecuniare fac parte pedeapsa amenzii si pedeapsa confiscarii averii.

Pedepsele care lovesc in averea condamnatului sunt cunoscute din antichitate. Originea amenzii se afla in compozitia legala, cand puterea publica, alaturi de despagubirea fixata pentru fiecare fel de fapta vatamatoare, datorata victimei, au adaugat si o suma care trebuia sa revina bugetului colectivitatii cu titlu de reparatiune pentru "tulburarea ordinii si pentru sacrificiile pe care puterea publica le facea pentru a restabili ordinea tulburata". [32, p. 40]

Pedepsele pecuniare au existat, de asemenea, in legile cele mai vechi: in Legile lui Manu

(Manava-Dharma-Sastra); in Codul lui Hammurapi si in Legea mozaica; [72, p. 77]; la greci in Legile lui Solon si la romani in Legea celor XII Table; Aceleasi dispozitii le gasim si la anglo- saxoni [34, p. 16] si in vechiul drept rusesc si polonez; la popoarele barbare toate pedepsele erau pecuniare si aveau drept scop repararea daunelor.

Odata cu formarea si organizarea statelor, pedepsele pecuniare au inceput sa joace un rol important, deoarece foloseau statului mai mult decat bataia si uciderile. Mai tarziu, pedepsele pecuniare relative la infractiunile deosebit de grave au disparut si au fost inlocuite cu pedeapsa

cu moartea.

IV. In raport cu gravitatea infractiunilor savarsite si cu impartirea acestora in crime,

delicte si contraventii sunt cunoscute:

a) pedepse criminale pentru crime;

b) pedepse corectionale pentru delicte;

c) pedepse politienesti pentru contraventii.

Clasificarea tripartita a pedepselor a fost abandonata in legislatia penala romana, asa cum

s-a aratat, inca din anul 1954, cand prin Decretul nr. 184/1954 contraventiile au fost scoase din sfera ilicitului penal, iar dupa aceasta data sistemul bipartit al pedepselor (pedepse criminale si

pedepse delictuale) a continuat pana la 1 ianuarie 1969, cand a intrat in vigoare actualul Cod penal; acesta a adoptat un sistem simplu cu un numar relativ redus de pedepse principale

(detentiunea pe viata - care a inlocuit pedeapsa cu moartea, inchisoarea si amenda). (Noul Cod penal italian (art. 131-1 - 131-44) prevede impartirea pedepselor in pedepse criminale

(recluziunea criminala, detentia criminala), pedepse corectionale (detentia, amenda, munca in interes general) si pedepse contraventionale; tot astfel, legislatia penala italiana, pe baza sistemului bipartit, prevede pentru delicte pedeapsa inchisorii pe viata, recluziunea si amenda,

iar pentru contraventii - arestul si amenda.)

V. In raport cu natura infractiunii savarsite pedepsele se impart in:

a) pedepse de drept comun, destinate infractiunilor obisnuite, ordinare (criminalitatea retrograda);

b) pedepse politice, aplicabile infractiunilor politice (criminalitatea anterograda). Deosebirea dintre aceste categorii de pedepse nu este decat de denumire, fiindca in realitate

exista numai regimuri diferite pentru aceleasi pedepse. Ori de cate ori intr-o norma de incriminare vom identifica o sanctiune politica, infractiunea respectiva decurge de plin drept

(ope legis) din pedeapsa principala, fara a mai fi nevoie ca instanta de judecata sa o pronunte.

In legislatia penala romana pedepsele politice au existat pana la 1 ianuarie 1969, astfel ca odata cu punerea in aplicare a actualului Cod penal exista o singura categorie de infractiuni, in raport cu natura acestora.

VI. In raport de criteriul importantei functionale a pedepsei, ultimele se disting in:

d) pedepse principale:

 pedepse complementare;

 pedepse accesorii;

e) pedepse secundare:

 pedepse complementare;

 pedepse accesorii.

Pedepse principale sau de sine statatoare pot fi stabilite si aplicate singure, astfel, pentru orice infractiune este prevazuta o pedeapsa principala, norma de incriminare prevazand-o in mod obligatoriu. In unele legislatii se prevad doua pedepse principale, inchisoarea si amenda, care se aplica cumulativ. (art. 33-5 din Codul penal francez; § 36 din Codul penal german; art. 25 din Codul penal belgian etc.).

Caracteristic pentru categoriile pedepselor penale aplicate in legislatia penala a Romaniei este diversitatea modalitatilor de pedeapsa ce constituie acest sistem. Prin aceasta legea creeaza pentru instantele de judecata posibilitatea de a lua in considerare gravitatea infractiunii savarsite, gradul prejudiciabil al infractorului si de a alege o pedeapsa nepartinitoare, rationala ce

favorizeaza la maximum atingerea scopului urmarit. In legislatia penala romana, pedepsele principale se aplica numai ca pedeapsa unica sau alternativa, mai mult de doua treimi din infractiunile prevazute in actualul Cod penal prevazand pedepse alternative. Pedepsele secundare sau alaturate cu cele doua componente (pedepse complementare si pedepse accesorii) nu pot fi pronuntate sau nu pot functiona decat pe langa o pedeapsa principala. Pedepsele complementare pot fi alaturate la o pedeapsa principala in cazul in care legea penala prevede o atare pedeapsa ca

un adaos la o pedeapsa principala privativa de libertate si se executa separat de aceasta. Potrivit legislatiei penale romane, pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi si degradarea militara, aplicarea acestora fiind obligatorie cand norma de incriminare o prevede iar pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel putin 2 ani si facultativa, atunci cand, aplicandu-se pedeapsa inchisorii, cel putin in acest cuantum, instanta de judecata apreciaza ca se impune o atare pedeapsa.

Pedepsele accesorii sunt alipite de lege la pedeapsa principala, ele pot fi interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege (dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice, dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat, dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii, drepturile parintesti, dreptul de a fi tutore sau curator).

VII. In functie de gradul lor de autonomie si de particularitatile de aplicare in raport cu

altele, pedepsele din Codul penal al Republicii Moldova se clasifica in

a) pedepse principale;

b) pedepse complementare, c) pedepse mixte.

Pedepsele principale sunt aplicate in mod independent pentru savarsirea unei infractiuni,

fara a fi adaugate la altele. La stabilirea pedepsei instanta de judecata poate aplica o singura pedeapsa principala dintre alternative indicate in articol sau fixa doar unica pedeapsa principala indicata in articol. Stabilirea unei pedepse principale care nu este indicata in articolul din Partea Speciala poate avea loc doar in cazul aplicarii unei pedepse mai blande decat cea prevazuta de lege (art. 79 C.pen. RM). Alin. (2) art. 62 C.pen. RM stabileste urmatoarele pedepse principale: munca neremunerata in folosul comunitatii, trimiterea intr-o unitate militara disciplinara inchisoarea si detentiunea pe viata.

Pedepsele complementare se aplica doar in calitate de adaos la o pedeapsa principala, pe care o complementeaza in vederea unei individualizari maxime si pentru a atinge scopurile pedepsei. Pedeapsa complementara nu poate fi fixata de sine statator, ea doar insoteste de fiecare data o pedeapsa principala. In conformitate cu alin. (4) al art. 62 C.pen. RM, avem numai o

singura pedeapsa de acest tip - retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) si a distinctiilor de stat.

Pedepsele mixte pot fi aplicate atat ca pedepse principale, cat si ca pedepse complementare. In conformitate cu alin.(3) art. 62 C.pen. RM, sunt pedepse mixte amenda si privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita activitate.

Pedepsele principale sunt indicate de fiecare data in sanctiunea articolului, pe cand cele complementare - nu. In calitate de pedeapsa complementara, amenda poate fi aplicata doar in cazurile in care ea este prevazuta ca atare in sanctiunea articolului pentru infractiunea corespunzatoare (alin. (6) art. 64 C.pen. RM). Celelalte pedepse complementare (retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) si a distinctiilor de stat), precum si privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita activitate atunci cand aceasta este complementara - alin. (3) art. 65 C.pen. RM) se aplica la alegerea instantei de judecata, chiar daca ele nu sunt indicate in articolul respectiv din Partea Speciala.

[21, p. 434]

VIII. In functie de continutul drepturilor si libertatilor restranse sau privative, pedepsele se impart in urmatoarele categorii:

pedepse privative sau restrictive de libertate, care aduc atingere libertatii persoanei

- inchisoarea, detentiunea pe viata, trimiterea intr-o unitate militara disciplinara

pedepse pecuniare, care vizeaza nemijlocit patrimoniul condamnatului. Din aceasta

categorie face parte amenda;

pedepse ce restrang dreptul la munca, care cuprind munca neremunerata in folosul comunitatii, privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita activitate, retragerea gradului militar. O trasatura esentiala a acestei categorii de pedepse consta in limitarea dreptului la munca potrivit liberei alegeri a persoanei. Complexitatea acestor pedepse se manifesta in combinarea restrictiilor de ordin profesional cu cele de ordin material, care sunt legate in primul rand de remunerarea muncii si de primirea ulterioara a pensiei. [78, p. 27]

IX. In functie de durata lor in timp sau de limitele temporale, pedepsele pot fi:

c) pe un termen;

d) fara termen.

Din categoria pedepselor pe termen fac parte majoritatea pedepselor (inchisoarea, munca neremunerata in folosul comunitatii), deoarece pentru ele legea penala stabileste anumite limite

in timp, perioada in care acestea se executa. Printre pedepsele fara termen putem mentiona retragerea gradului militar, a uni titlu special, a gradului de calificare clasificare) si a distinctiilor de stat, detentiunea pe viata, lichidarea persoanei juridice.

X. In functie de subiectul infractiunii, pedepsele se impart in:

c) cele care sunt aplicate persoanelor fizice (art. 62 C.pen. RM);

d) cele aplicabile persoanelor juridice (art. 63 C.pen. RM).

Asadar, in viziunea noastra, se evidentiaza urmatorul concept al pedepsei penale: este o negare si dezaprobare a samavolniciei individului, care se manifesta prin aplicarea in numele legii a masurilor de constrangere a persoanelor vinovate de savarsirea unei fapte interzise de legea penala si care are drept scop apararea societatii de atentate infractionale, prevenirea de noi infractiuni, restabilirea ordinii de drept si a echitatii in societate.

Din cele relatate conchidem urmatoarele:

 Dreptul de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta in functie de evolutia vietii sociale. Prin urmare, caracterul pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epoca reflecta fizionomia epocii respective si, ca si criminalitatea, se afla in dependenta directa de structura sociala, de particularitatile nationale si culturale ale ei.

 Dupa parerea noastra, asa cum infractorul nu poate fi asemanat cu un bolnav, tot astfel pedeapsa nu poate fi egalata cu un tratament curativ; si, asa cum este dificil sa se precizeze durata detentiei necesare in momentul judecatii, tot atat de greu este ca ea sa fie stabilita pe parcursul executarii, deoarece personalul penitenciarului, oricat de specializat ar fi, va putea deseori sa se insele, fie luand supunerea prefacuta a unui infractor pervers si ipocrit drept corijare, fie atribuind gesturile justificate de revolta ale unui condamnat reeducat perversitatii caracterului acestuia. In plus, o pedeapsa nedeterminata ar inceta sa mai fie justa, retributiva, atata timp cat un infractor ar continua sa ramana in detentie, desi grupul social ar considera ca liberarea s-ar fi impus cu prisosinta.

 Pedeapsa este o negare si o dezaprobare a samavolniciei individului, manifestandu-se prin aplicarea in numele legii a masurilor de constrangere a persoanelor vinovate de savarsirea unei fapte interzise de legea penala si are drept scop apararea societatii de atentate infractionale, prevenirea de noi infractiuni, restabilirea ordinii de drept si a echitatii in societate.

 Pedeapsa capata un rol tot mai insemnat daca la elaborarea si aplicarea ei se sanctioneaza

in mod diferentiat, prevazandu-se limite minime si maxime proportionale cu pericolul social al infractiunilor si daca pedepsele concrete aplicate de instante reprezinta echivalentul real al gravitatii faptei savarsite si al vinovatiei faptuitorului.

 Pedeapsa penala determina o schimbare in rau a situatiei celui condamnat (suprimarea vietii, a libertatii, restrangerea drepturilor, a posibilitatilor financiare, alterarea imaginii personale si a bunului renume), consecinte care difera in raport cu intensitatea, gravitatea faptei si pericolul faptuitorului.

 Toate pedepsele sunt aflictive, adica generatoare de suferinta, consecinte mai evidente in cazul pedepselor privative de libertate, fara sa lipseasca, insa, nici in cazul pedepselor pecuniare sau al pedepselor privative de drepturi, deoarece lipsirea fortata a celui condamnat de o parte din mijloacele patrimoniale ori de exercitiul unora din drepturile sale este, fara indoiala, de natura sa-i produca o suferinta.

 Pedeapsa penala este definita ca o masura de constrangere, aplicata din partea statului purtand un caracter privativ, restrictional, totodata corectional si reeducativ, fiind consecinta incalcarii prohibitiunii prevazute in norma incriminatoare, care cuprinde o apreciere negativa din partea societatii a faptelor savarsite de infractor. Este indiscutabil faptul ca pedeapsa penala se aplica numai persoanelor vinovate de savarsirea infractiunii si genereaza o consecinta juridica nefavorabila pentru condamnat - antecedentele penale.