Aspecte comune infractiunilor contra vietii prevazute in Codul penal in vigoare

Aspecte comune infractiunilor contra vietii prevazute in Codul penal in vigoare

Viata omului este ocrotita de legea penala intr-un cadru mai larg, de ocrotire a persoanei si a principalelor atribute ale acesteia: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, s.a.

Aceste insusiri ale persoanei sunt constituite in valori pe care statul are menirea si obligatia sa le ocroteasca, sa le asigure existenta si dezvoltarea, valori ce nu reprezinta realitati izolate, exclusiv individuale, ci au o importanta sociala, in jurul lor formandu-se si dezvoltandu-se relatii interumane, conferindu-le, de asemenea, caracterul de valori sociale.

Savarsirea oricaror infractiuni contra persoanei, aducand atingerea uneia din valorile sociale care reprezinta atribute, insusiri ale persoanei, pune in pericol sau vatama relatiile sociale care s-au format si se desfasoara pe baza acestor valori sociale.

Legea penala ocrotind valorile sociale privind persoana, apara totodata, relatiile sociale care se nasc si se dezvolta in jurul acestor valori.[1]

În analiza obiectului infractiunilor contra vietii ar trebui sa se distinga intre obiectul juridic generic al infractiunilor contra persoanei, intre obiectul juridic specific fiecareia dintre infractiunile componente ale acestei categorii si obiectul material al infractiunii.

Infractiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relatiilor sociale care se constituie si se desfasoara in legatura cu apararea persoanei, privita sub totalitatea atributelor sale (viata, integritate, inviolabilitate sexuala, libertate si demnitate).

Este cunoscut ca aceste infractiuni prezinta un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanta valorilor sociale si de gravele urmari pe care le pot avea pentru comunitate savarsirea acestor infractiuni, iar pe de alta parte, de faptul ca infractiunile contra persoanei se realizeaza, de regula, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente si au o prezenta deseori mai ridicata in raport cu alte categorii de infractiuni.

Incriminarea faptelor care aduc atingere vietii persoanei, constituind o sectiune distincta (intitulata omucidere), tine seama de existenta unui obiect juridic comun al subgrupului infractiunilor contra vietii, si anume, acel manunchi de relatii sociale care se formeaza si se dezvolta in jurul acestei valori sociale, viata omului, relatii sociale ocrotite de lege.

Ca expresie a vointei societatii, legea penala apara viata omului nu ca bun individual ci ca un bun social, ca o valoare suprema pentru existenta colectivitatii insasi. Aceasta indreptateste pe legiuitor sa pretinda tuturor cetatenilor sa-si respecte reciproc viata si sa se abtina de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, si implicit, intereselor vitale ale comunitatii.[2]

Fiecare din aceste infractiuni au si un obiect juridic special constituit din relatiile sociale referitoare la fiecare din atributele esentiale ale persoanelor luate in parte si privite ca drepturi absolute ale acestora, opozabile erga omnes.[3] Aceste drepturi, denumite si drepturi personale nepatrimoniale sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantata si se ocroteste personalitatea omului, atat sub aspect fizic si material, impotriva faptelor care aduc atingere existentei fiintei umane ori integritatii sale corporale, cat si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber in societate cu respectarea atributelor personalitatii sale.

Viata omului dobandeste adevarata semnificatie si valoare numai in cadrul relatiilor sociale; dreptul nu reglementeaza decat relatii sociale si nu o ipotetica relatie a individului cu el insusi, explicandu-se astfel, de ce nu este posibila incriminarea si sanctionarea incercarii de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa-si ridice viata sau ca fapta nu ar fi de natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca, in aceasta situatie, nu se poate vorbi de o relatie sociala cu privire la viata.

O persoana nu poate stabili relatii sociale cu sine insasi, drept urmare, lipseste obiectul juridic special al ocrotirii penale, adica relatia sociala care se creeaza in jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita o valoare sociala[4].

Activitatea infractionala indreptata impotriva persoanei umane are ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materiala, ca o totalitate de functii si procese organice care mentin o persoana in viata, ca o unitate anatomica si fiziologica, fizica si psihica, atunci cand prin actiune sau inactiune ilicita sunt vizate valori precum viata sau integritatea corporala.

Nu are relevanta daca acel corp apartine unei persoane tinere sau in varsta, daca persoana este sau nu in deplinatatea facultatilor psihice sau fizice. Este necesar insa ca persoana respectiva sa fie in viata, indiferent daca a fost si viabila in momentul nasterii, ori daca este normala din punct de vedere anatomo-fiziologic, adica daca are sau nu o constitutie care sa prezume ca va trai mai departe.[5]

Nu are importanta nici daca victima ar fi un muribund sau o persoana pe care o astepta o moarte apropiata si nici daca era pe punctul de a-si ridica singura viata; legea noastra penala nu acorda nici o relevanta consimtamantului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cat persoana ar mai fi trait daca nu era ucisa este lipsita de orice relevanta sub aspectul existentei infractiunii.[6]

Se cere insa ca faptuitorul sa actioneze asupra corpului acesteia si nu asupra propriului corp (aceste situatii, de regula, nu au relevanta penala decat daca se aduce, concomitent atingere si altor valori).

Referitor la situatiile concrete in care se desfasoara procesul mortii unei persoane este dificil de adoptat reguli absolute. Medicii iau in considerare insa, doua situatii distincte si anume: moartea clinica, determinata de incetarea functiilor aparatului respirator si ale aparatului circulator si moartea cerebrala sau biologica (se instaleaza ceva mai tarziu, dupa o stare de coma cu o durata mai scurta sau mai lunga, in functie de cauza mortii).

Între aceste doua momente, desi functiile sistemului nervos central, respirator si circulator sunt oprite, viata mai poate fi salvata[7], in unele cazuri, daca se intervine prin metodele de reanimare, lucru care nu mai este posibil dupa ce a intervenit moartea cerebrala sau biologica. Daca actiunea agresiva, violenta de suprimare a vietii intervine intre cele doua momente precizate anterior - moartea clinica si moartea biologica- , se impune retinerea in sarcina infractorului a infractiunii de omor simplu, calificat sau deosebit de grav dupa caz.

În ceea ce priveste subiectul activ nemijlocit (autorul) al infractiunilor contra persoanei, poate sa fie orice persoana deoarece, de regula, legea nu prevede cerinta ca subiectul sa aiba vreo calitate.

Numai la unele infractiuni, legea cere ca subiectul activ sa aiba o anume calitate (de exemplu: la pruncucidere, subiectul activ trebuie sa aiba calitatea de mama a nou-nascutului; la infractiunea de incest subiectul trebuie sa fie un ascendent sau descendent, ori frate sau sora).

La alte infractiuni, calitatea subiectului activ atrage incadrarea faptei intr-o varianta agravata a infractiunii, ca de exemplu, la uciderea din culpa [(art- 178 alin. (3) C.p], cand subiectul este conducatorul de autovehicul.

Infractiunile contra vietii savarsite cu intentie se pot comite si in participatie (coautorat, instigare, complicitate), fie ca este vorba de participatie proprie sau improprie, in afara de cazul cand subiectul activ trebuie sa aiba calitate determinata (calitatea de mama a nou-nascutului). În acest caz, coautoratul este exclus.[8]

Subiectul pasiv (victima) al infractiunilor contra vietii este persoana fizica lezata prin savarsirea faptelor incriminate.

De regula, subiect pasiv al infractiunii poate fi orice persoana, de putine ori legea cerand o anumita calitate subiectului pasiv (exemplu: calitatea de copil nou-nascut in cazul art. 177 Cod penal); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravanta a infractiunii (exemplu: calitatea de sot sau ruda apropiata la infractiunea de omor calificat).

Subiectul pasiv devine victima infractiunii dupa savarsirea faptei, iar, uneori, poate avea un rol semnificativ in producerea rezultatului infractional, studierea rolului victimei in provocarea faptei ilicite nu constituie, insa, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei.[9]

Sub aspectul elementului material, aceste infractiuni se comit de regula, prin actiune (ucidere, lovire).

La unele infractiuni elementul material nu se poate realiza decat prin actiune, iar la altele este posibila si inactiunea ca modalitate a elementului material( de exemplu in cazul infractiunii de pruncucidere, mama voind sa ucida copilul fiind sub influenta tulburarii provocate de nastere cu intentie nu acorda copilului asistenta necesara, in final producandu-se moartea acestuia ).

Infractiunile de omucidere sunt infractiuni de comisiune, adica cele prin care se incalca perceptul legii de a nu face ceea ce legea opreste. Acest percept poate fi incalcat insa, atat printr-o fapta comisiva, cat si printr-o omisiune (omisiune improprie sau comisiune prin omisiune).

Actiunea este directa cand faptuitorul, prin propria sa energie, provoaca, nemijlocit, moartea victimei (prin impuscare, injunghiere, otravire, innecare, sufocare, strangulare, etc).

Actiunea este indirecta cand faptuitorul se foloseste de anumite mijloace sau procedee, de anumite forte straine, stari psihice ori fizice ale victimei sau de anumite situatii preexistente, concomitente sau survenite si prin acestea provoaca moartea victimei (folosirea unui animal salbatic, a unei reptile veninoase, comunicarea unei stiri false de natura sa-i provoace victimei, in urma unei puternice emotii, un infarct, etc).

Omucidere prin inactiune exista cand faptuitorul omite sa indeplineasca un act la care era obligat, spre a impiedica efectul unor factori care ar putea provoca moartea victimei; o astfel de obligatie de interventie ar putea rezulta din indatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile personale pe care le avea cu victima (parinti, copii, sot, tutore) sau din activitatea sa anterioara (cel care a pus pe cineva in pericol, o persoana, este obligat sa intreprinda actiuni de salvare).

În cazul infractiunilor contra vietii persoanei (care sunt infractiuni de rezultat), se produce si o urmare imediata - suprimarea vietii victimei - prevazuta expres sau implicit in textul de incriminare. În raport de existenta urmarii imediate, se deosebesc infractiunile de rezultat de cele de simpla actiune.[10]

De obicei, mijloacele de savarsire a faptei sunt irelevante, totusi, in multe cazuri, folosirea unor anumite mijloace conditioneaza fie existenta infractiunii in forma simpla, fie existenta unor forme mai grave. Uneori locul sau timpul savarsirii faptei conditioneaza existenta infractiunii ca atare sau a unei forme calificate, insa infractiunile contra vietii nu prezinta cerinte speciale in acest sens, ele putand fi savarsite in orice moment si in orice loc. Numai exceptional, in cazul infractiunii de pruncucidere, legea cere ca fapta sa fie comisa imediat dupa nastere.[11]

Totodata, infractiunile contra vietii, fiind infractiuni conditionate de producerea unui rezultat, implica intotdeauna stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta savarsita si rezultat (moartea victimei).

Legatura de cauzalitate este o categorie obiectiva care dobandeste anumite trasaturi specifice, datorita imprejurarii ca se refera la fapte social-umane, la relatiile dintre oameni.

Latura subiectiva. Sub aspectul formei de vinovatie infractiunile contra vietii persoanei pot fi savarsite cu intentie (omorul), praeterintentie (lovirile

sau vatamarile cauzatoare de moarte) sau din culpa (uciderea din culpa).[12]

Intentia este directa cand faptuitorul prevede ca prin fapta sa (fie actiune, fie inactiune) va produce moartea unei persoane si urmareste anume producerea acestui rezultat.

Intentia este indirecta cand autorul, desi nu urmareste producerea rezultatului aflat in reprezentarea sa, il accepta.

Culpa, intalnita la infractiunea de ucidere din culpa in ambele forme; exista culpa atunci cand faptuitorul prevede ca, prin activitatea sa, va produce moartea, nu doreste si nu accepta acest lucru, dar spera, fara temei, ca acest rezultat sa nu se produca (culpa cu prevedere) sau cand faptuitorul nu a prevazut producerea rezultatului, dar in conditiile date, trebuia si putea sa prevada aceasta (culpa simpla - neglijenta).

Stabilirea formei de vinovatie cu care a actionat faptuitorul si a modalitatilor acesteia, corespunzatoare fiecarei forme, prezinta importanta pentru incadrarea juridica a faptei si, uneori, pentru individualizarea pedepsei (sanctiunii).

Mobilul cu care a actionat faptuitorul sau scopul urmarit de acesta nu prezinta relevanta pentru existenta infractiunii ci doar pentru dozarea pedepsei, dar ca exceptie, uneori, legiuitorul a prevazut in textul de lege mobilul sau scopul, fie ca o cerinta a textului incriminator, fie ca o circumstanta agravanta.[13]

Infractiunile contra vietii persoanei sunt susceptibile, de regula, de o desfasurare in timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte cum ar fi: actele pregatitoare sau tentativa, care, desi posibila la majoritatea infractiunilor contra vietii, totusi nu este incriminata ca atare. Tentativa este posibila sub forma celor trei situatii: imperfecta, perfecta si improprie, insa legea nu sanctioneaza tentativa decat in cazul omorului.

Consumarea infractiunilor contra persoanei are loc in momentul cand se produce urmarea imediata, descrisa in norma de incriminare. Faptele contra vietii persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati normative: simple, calificate (atenuante, agravante).

Fiecare modalitate normativa poate cunoaste, la randul ei, numeroase modalitati faptice, de realizare concreta, determinate de imprejurarile in care fapta a fost comisa, in raport cu mijloacele folosite, cu locul si timpul, cu relatiile dintre infractor si victima, cu mobilul.[14] În ceea ce priveste sanctionarea acestor infractiuni, legea prevede unele dintre cele mai aspre pedepse principale, inclusiv detentiunea pe viata in alternanta cu pedeapsa inchisorii in cazul omorului deosebit de grav.