Dispozitii legislative anterioare

Dispozitii legislative anterioare

Omul este componenta principala a societatii, iar societatea e caracterizata prin natura morala si intelectuala a celor ce o formeaza.

Valorile umane, ca reper in dezvoltarea unei societati, si-au incepu existenta inca inainte ca statul sa se nasca si sa fie cunoscut ca entitate de drept. Respectarea si perpetuarea lor se realizeaza prin instruirea indivizilor unei entitati sociale, instruire care consta in intelegerea necesitatii existentei unor astfel de valori, dar inainte de toate, intelegerea lor in sine.

Instruirea in acest sens incepe inca din primii ani din viata, cand se formeaza caracterul individului, cand se modeleaza psihicul si intelectul acestuia, cand invata deosebirea dintre bine si rau, dintre esential si neesential, dintre rasplata si pedeapsa.

Si totusi perceptia valorilor umane este relativa, ea deosebindu-se in functie de individ, tinandu-se cont atat de trasaturile sale intrinseci, proprii, de ordin interior, cat si de cele extrinseci, specifice mediului moral si material in care traieste, mediu viciat sau neviciat.

Se impunea, deci, cu necesitate, crearea unor reguli, care sa oblige respectarea valorilor atunci cand individul incearca, mai mult sau mai putin, eludarea sau incalcare acestora. Astfel au aparut normele. Societatea a simtit nevoia crearii unor principii calauzitoare, legi, de la care individul sa nu poata deroga si prin a caror respectare sa se realizeze o armonie sociala. Prin urmare, pentru a se asigura de deplina conformare fata de aceste principii, legiuitorul a creat pedepsele pentru cei ce le incalca, rezultand respectarea prin constrangere atunci cand este cazul.

Constrangerea se aplica tuturor indivizilor, insa exista unele deosebiri in functie de varsta, cu privire la modalitatile de aplicare a pedepselor.

Legea penala se implica activ in apararea valorilor sociale fundamentale ale societatii prin adoptarea unor masuri menite sa instruiasca indivizii - incepand din timpul copilariei - in scopul eradicarii fenomenului infractional; fenomenul a luat amploare in ultimele decenii, mai ales in randul minorilor.

Paralel cu grija pentru ocrotirea ordinii de drept si pentru conservarea valorilor sociale de baza, legiuitorii s-au aplecat cu grija si asupra situatiei particulare in care se afla acesti infractori aflati la o varsta frageda. Daca persoana adulta dispune, mai mult sau mai putin, singur de soarta sa, iar posibilitatea de a deveni infractor depinde, in principal, de conditiile sale de viata, minorul este o persoana, de regula, dependenta de membrii familiei sau de persoanele care-l ingrijesc, comportamentul sau fiind hotarator influentat de educatia primita din partea persoanelor de care el depinde[1].

Din cele mai vechi timpuri s-au incercat numeroase modalitati fie de indreptare a minorilor infractori, fie de prevenire a crearii unor noi elemente infractionale, insa metodele folosite nu erau in cele mai multe cazuri cele mai potrivite. Astfel, la unele popoare antice copiii erau pedepsiti chiar cu moartea. Quintilian spune ca Areopagul Atenei a pedepsit cu moartea pe un copil care scosese ochii unei pasari. P. Ayrault citeaza mai multe exemple de pedepsire a copiilor, chiar de 9 ani, la greci. in schimb Pastoret critica aceasta pedepsire, observand ca "un copil merita corectiune, iar nu supliciu"[2].

In dreptul canonic, minorii erau considerati iresponsabili (doli capaces non sunt) pana la varsta de 7 ani. De la 7 ani pana la 14 ani pentru baieti si 12 ani pentru fete se admitea o responsabilitate diminuata (indoielnica).

Reglementarile anterioare aveau ca scop scoaterea perioadei copilariei de sub incidenta legii penale, aplicarea unor pedepse mai usoare pentru delincventii minori ca si o gradare a lor in functie de fiecare etapa de viata.

Printre primele legiuiri romanesti care se refera la minori pot fi amintite "Cartea Romaneasca de invatatura" a lui Vasile Lupu de la 1646 in Moldova si "indreptarea Legii" a lui Matei Basarab de la 1652 in Muntenia. Minoritatea este tratata printre cauzele care apara de pedeapsa sau o micsoreaza, iar in cea din urma legiuire se prevedea: "coconii de tot si cu totul se iarta, orice gresale ar gresi" (glava 335, zac. 2); in pravila lui Vasile Lupu se mentioneaza ca: "cocon se chiama pana la al saptelea an de varsta" (glava 53). De la 7 la 14 ani baietii si, respectiv, 12 ani fetele, minorilor li se aplicau pedepse mai usoare. in cele din urma, in aceste legiuiri este intalnita si o a treia categorie de varsta, de la 14 la 20 de ani baietii si de la 12 la 25 de ani fetele, categorie care beneficiaza de o ameliorare a regimului sanctiunilor. in principiu, faptuitorii mai tineri de 25 de ani "mai putin se vor certa la toate greselile". [in caz de ucidere, in locul pedepsei cu moartea, minorilor li se aplica bataia prin targ dupa care erau trimisi la ocna - Matei Basarab. Cand minorii savarseau fapte deosebit de grave ca erezia sau patricidul, ei erau sanctionati la fel ca majorii.][3].

Mai tarziu, aplicandu-se codul lui Constantin Armenopol, minoritatea constituia, de asemenea, o cauza de scadere a pedepsei. "Un ucigas luandu-se la sfada cu un om, la lovit de doua ori cu securea si i-a taiat beregata. Boierii care il judeca in 1799, citeaza pe Armenopol, Cartea VI, Titlul VI, care prescrie taierea mainii, insa, deoarece «e netrecut de varsta legiuita» propun 2 ani de ocna. Domnul da 3 ani de ocna."[4]

In mod contrar, in Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 in Moldova) reprezinta un regres in materie, pentru ca in capitolul XLI se spune ca: "cel ce de buna voie e ucigas, dupa lege, se pedepseste cu pedeapsa de cap, orice varsta ar fi", ceea ce insemna ca in caz de ucidere chiar un minor sau un copil nu scapa de pedeapsa cu moartea[5]. De asemenea, minorii ce depaseau varsta de 7 ani trebuiau sa suporte aceeasi pedeapsa ca majorii.

Legiuirea lui Caragea, care intra in vigoare in Tara Romaneasca in 1818, cuprindea o particularitate si anume ca "nevarstnicii" de la 20 la 25 de ani puteau cere domnitorului, in conditiile pe care legea le stabilea, "iertarea varstei" (venia aetatis). Aceasta particularitate a pregatit terenul unei modificari a legii potrivit careia minoritatea s-a oprit la numai 20 de ani. [Pana la 7 ani minorul nu raspundea penal; intre 7 - 14 ani este pedepsit cu bataia sau inchisoarea in vreo manastire intre 1-5 ani; de la 14 la 20 de ani, pentru infractiunile pedepsite cu moartea sau cu "ocna cu soroc", minorii erau trimisi la inchisoarea Snagov sau Margineni pe o perioada cuprinsa intre 2 si 10 ani.][6].

Trecerea la codurile penale moderne se face incepand cu Condica Criminaliceasca a lui Ion Sandu Sturdza din 1826 (inspirata dupa Codul penal austriac din 1803), care contine numai norme de drept penal si care s-a aplicat in Moldova pana la Unirea Principatelor.

In Tara Romaneasca intra in vigoare la 1852 Condica Criminala a lui Barbu Stirbey care, prin continut si structura, se aseamana mult cu codurile penale moderne, in special Codul penal francez de la 1810. Ea fixeaza perioada iresponsabilitatii penale pana la 8 ani, de la 8 la 15 ani se pune problema discernamantului, iar majoratul penal la 20 de ani. Astfel, daca minorul nu avea discernamant in momentul savarsirii infractiunii era asimilat cu cel in varsta pana la 8 ani, iar daca a avut discernamant era tratat ca si cel din ultima perioada, adica 15 - 20 ani. Indiferent de infractiune, minorii primeau pedepse reduse fata de infractorii adulti.

Primul Cod penal roman, intrat in vigoare la 1 mai 1865, inlocuind cele doua condici criminale existente in Moldova si Tara Romaneasca, este inspirat de Codul penal francez de la 1810, Codul penal prusac din 1851 si intr-o anumita masura din cel german. Adoptarea lui a dus la unificarea in materie penala in tara, odata cu Unirea Principatelor[7].

Codul penal din 1864, in articolele 61, 62 si 63 a adoptat in totul sistemul din Codul lui Stirbey. Pedeapsa chiar pentru crima era inchisoarea corectionala. [Minorii care nu puteau fi pedepsiti erau incredintati parintilor sau erau internati intr-o manastire.]. Cei condamnati la inchisoare corectionala executau pedeapsa intr-un stabiliment anume destinat numit "Casa de educatiune corectionala" ("Casa Centrala de Corectiune", conform art. 24 din Cod). Se permitea internarea in aceste institutii a minorilor intre 8 si 15 ani potrivit art. 62 Cod penal (pentru ca nu avusesera discernamant). Casele de educatiune erau prevazute numai pentru baieti. Fetele erau trimise la Penitenciarul Central de Femei Majore[8].

Conform art. 65 din cod, minorii mai mici de 20 de ani, se judeca de tribunalele corectionale, chiar daca sunt acuzati de crime. [Cas. 380 din 18 noiembrie 1866]. insa minorii mai mici de 20 de ani care nu au avut complici mai mari de 20 de ani se judeca la Curtea cu Jurati pentru crima savarsita. [Cas. 145 din 16 iulie 1868][9].

Codul penal din 1936, numit si Codul penal "Regele Carol al II-lea", incheie procesul de unificare a dreptului penal in tara noastra, noul cod adoptand si un sistem sanctionator pentru minori.

Astfel, majoratul penal a fost fixat la 19 ani, distingandu-se doua etape de varsta ale minorilor, conform art. 138 C. pen.: "Minor este acela care nu a implinit varsta de 19 ani.

Copil este minorul care nu a implinit varsta de 14 ani.

Adolescent este minorul intre 14 si 19 ani neimpliniti."

In prima perioada - a copilariei - minorul nu raspunde penal, insa in perioada adolescentei - cea de-a doua - minorul nu este responsabil decat daca se dovedeste ca a savarsit infractiunea cu discernamant (art. 139, alin. 2, C. pen.).

Cu privire la regimul sanctionator, Codul penal din 1936 a prevazut un regim mixt, alcatuit din pedepse si masuri educative numite masuri de siguranta si prevazute impreuna cu acestea. Legea prevedea ca minorului care raspundea penal i se puteau aplica fie masuri de siguranta cu caracter educativ, fie pedepse. Ca masuri de siguranta educative, legea prevedea libertatea supravegheata si internarea intr-un institut de reeducare morala, iar ca pedepse prevedea mustrarea - ca sanctiune penala specifica - si inchisoarea corectionala -specie de pedeapsa privativa de libertate care se aplica minorilor in conditii mai usoare si cu limite mai reduse decat pedepsele pentru infractorii majori. Daca infractorul minor implinise 15 ani in momentul savarsirii faptei si avea avere proprie sau o profesie, i se putea aplica si pedeapsa amenzii[10].

Legea instituia, de asemenea, regula ca pedepsele puteau fi aplicate minorilor atunci cand instanta avea convingerea ca aplicarea masurilor de siguranta cu caracter educativ ar fi nesatisfacatoare.

Codul penal din 1936 a fost modificat prin legea din 24 septembrie 1938 (publicata in B. Of. nr. 222/24 septembrie 1938). Noua lege cobora limita de varsta referitoare la minori, atat cea a majoratului penal de la 19 ani la 18 ani, cat si cea a incapacitatii penale de la 14 ani la 12 ani.

Conform Codului penal, minorul intre 12 - 15 ani va raspunde penal numai daca a lucrat cu discernamant, iar minorul de la 15 la 18 ani, desi raspunde penal, beneficiaza de un tratament atenuat in ce priveste pedeapsa.

Ca urmare a unor noi modificari si completari ale C. pen., se introduce si la minori pedeapsa cu moartea pentru infractiunile ce aduc atingere ordinii publice si sigurantei statului (art. 144, alin. ultim si art. 587, alin. 5 C. pen.).

Codul penal din 1968 nu se deosebeste prea mult de Codul penal actual, si intra in vigoare la 1 ianuarie 1969. A consacrat minoritatii intreg Titlul V al partii generale ("Minoritatea") cuprinzand art. 99 - HO¹ C. pen. si a prevazut raspunderea penala a minorilor care au implinit 14 ani si au avut discernamant.

In materia sanctiunilor penale s-a instituit un regim de sanctiuni special pentru infractorii minori, in paralel cu sistemul comun de sanctionare. Acest sistem era alcatuit din pedepse si masuri educative, dar, spre deosebire de Codul penal din 1936, acestea din urma erau prevazute ca atare si nu ca masuri de siguranta[11].

Fata de minorul care raspunde penal, legiuitorul a hotarat ca se poate aplica o masura sau o pedeapsa (art. 100 C. pen.). Alegerea sanctiunilor se face de catre instanta de judecata, aceasta tinand seama de anumite caracteristici: pericolul social al faptei, personalitatea infractorului, mediul social din care provine si influenta acestuia asupra minorului.

Legiuitorul prevede, de asemenea, categoria minorilor care nu raspund penal (art. 99, alin. 1 C. pen.), adica cei care nu aveau varsta de 14 ani impliniti la data savarsirii faptei. In continuare, legea scoate de sub incidenta sa pe copiii sub aceasta varsta, pentru ca fata de acestia se lua doar o masura de ocrotire pe cale extrapenala (Legea 3/1970). De-a lungul anilor, insa, acest sistem a suferit modificari substantiale prin D. 218/1977, ramanand aplicabile minorilor infractori numai masurile educative prevazute de acest act normativ si anume fie incredintarea minorului colectivului in care munceste sau invata, fie trimiterea lui intr-o scoala speciala de munca si reeducare, atunci cand a savarsit o infractiune deosebit de grava.

Prin D. 218/1977, au fost abrogate tacit prevederile Titlului V din C. pen. privind minoritatea, astfel ca singurele sanctiuni posibile aplicabile minorului infractor sunt cele prevazute de acest decret.

Ulterior, dupa revolutia din decembrie 1989, s-a impus cu necesitata o noua modificare a sistemului sanctionator pentru minori. Astfel, s-a adoptat L. 104/1992 care, abrogand D. 218/1977, a repus in vigoare dispozitiile Titlului V al partii generale, intitulat "Minoritatea". De asemenea, regimul sanctionator a fost modificat si prin L. 140/1996, prin care s-a modificat si completat art. 103 privind libertatea supravegheata si au fost abrogate unele dispozitii din art. 110 privitoare la suspendarea executarii pedepsei pentru minori si au fost introduse dispozitii noi privind suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere sau sub control[12].

Exprimand o profunda si sensibila gandire juridica romaneasca, noua lege penala - Codul penal cu modificarile la zi (1996, noiembrie 2000) - are meritul de a nu fi dat la o parte, ci de a fi mentinut si sintetizat in structura reglementarilor sale ceea ce timpul a validat ca fiind mai valoros in domeniu[13].