Justitia.Organizarea judecatoreasca - Procesul

Universitatea "Dimitrie Cantemir"din Targu Mures

PROIECT LA DISCIPLINA

ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

Justitia.Organizarea judecatoreasca.

Procesul

Justitia cuprinde totalitatea organelor si activitatilor ce urmaresc impartirea dreptatii.Termenul justitie isi face aparitia in limba romana in secolul al XIX-lea.In secolul al XVII-lea sint folositi in documentele in limba romana termenii: drept, dreptate si judecata cu sensul de activitate judecatoreasca, sau se spunea, fara conceptualizare, sa-si caute sau sa se cerceteze, obiectul fiind de la sine inteles. Inca din secolele anterioare expresiile a lua ( a da) lege inseamnau modalitatea traditionala de a pune in miscare apilcarea legii, impartirea dreptatii.

In oranduirea feudala justitia a fost exercitata in Tara Romaneasca si Moldova de urmatoarele organe: domnul, divanul ( din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, si departamentele); anumiti dregatori centrali sau locali, in cadrul functiunii lor sau prin delegatie data de domn; anumite organe de conducere a orasului sau de breasla oraseneasca; stapanul feudal (laic sau ecleziastic), in ceea ce priveste oamenii de sub puterea lui; clericii (justitia ecleziastica), precum si judecata de catre biserica (fara eliminarea riguroasa a judecatii domnesti) a principiilor civile si penale intre civili, daca aveau o anumita legatura cu dogmele sau canoanele bisericii ( jurisdictia civila a bisericii, casatorie, divort, acte civile, rapier de fecioare, amestecarea sangelui, asistenta sociala etc.), cu vadita tendinta de largire, impotriva tendintei contrare a multor boieri si agenti domnesti.

Sunt de relevant , la justitia feudala, urmatoarele caractere:

A Dominatia de clasa.Impartirea dreptatii era un instrument de guvernare in

mainile clasei domninante, feudalii laici si ecleziastici avand importante privilegii de clasa

B. Separatia puterilor in stat era necunoscuta justitie feudale, asa ca acelasi

dregator putea avea atributii judecatoresti ( de cercetare si judecata) si executive.Abia Regulamentele Orgenice vor statornicii deosebirea intre aceste atributii.

C. Confuzia juristictiei civile cu cea penala.Numai prin crearea departamintelor criminalicesti se ajunge la o despartire tehnica intre justitia civila si cea penala.

D Venalitatea. Era producatoare de venituri inseminate pentru judecatori, adica pentru domni si dregatori

E.Autoritatea lucrului judecat este inexistenta in aceasta perioada.O pricina solutionata definitiv cu putere autocratica) si cu atat mai mult sub domnul urmator, intrucat domnia nu era inca institutionalizata, asa ca puterea domneasca avea caracter personal.Apare insa tendinta de a se limita la trei domnii redeschiderea aceluias proces.

F.Autonomia justitiei fata de puterea suzerana ( otomana). Desi tarile romane erau vasale Portii, hotararile nu se pronuntau in numele suzeranului si nu erau supuse unei aprobari prealabile sau ulterioare din partea Portii. Amestecurile acesteia ramaneau "abuzive" si aveau un caracter politic ocazional.

Constantin Mavrocordat este primul domn care incearca o reforma radicala si in materie de justitie, incepan-o in 1739/1740 in Tara Romaneasca, si desavarsindo in Moldova, din 1741 pana in 1743, in vremea domniei lui dincolo de Milcov.Pentru realizarea acestei importante reforme judiciare Mavrocordat, a creat in primul rand posturile de ispravnici ai judetelor in Tara Romaneasca si ai tinuturilor in Moldova, in care a numit boieri de rangul I sau II, cu deplina comptetenta administrative si judecatoreasca civila in aceste unitati, chiar daca impricinatii ar fi boieri mai mari decat ei, ceea ce va provoca darza opunere a acestora, care vor reusi sa determine recunoasterea expresa de catre Alexandru Ipsilanti a privilegiului lor in Tara Romaneasca (1780), iar in 1827 in Moldova sa obtina un hristov de la Ionita Sandu Sturza, cu precizarea ca marii boieri vor fi judecati numai de divan.

In materie penala, competena de judecata a ispravnicilor era redusa la faptele de mica importanta, ei neputand judeca moartea de om, talharia, furtisagul, care trebuiau trimise grabnic la divan, impreuna cu corpurile delicte si cu infractorii, ispravnicii neavand de facut decat primele cercetari.Prin luarea atributiilor administrative si judecatoresti de la capitanii de judet in Tara Romaneasca si de la ecivalentii lor in Moldova, Mavrocordat a realitzat definitive despartirea acestor atributii de cele militare, singurele care mai ramaneau capitanilor.Cateva norme de organizare, competenta si procedura au fost stabilite de domn pentru jurisdictia ispravnicilor.In concordanta cu scopurile aratate mai sus ei aveau obligatia de a judecata neintarziat, "necontenit" si cu "usile deschise".

Dezbaterile procesului si pronuntarea hotararii se faceau ca si in dreptul romano-bizantin, in prezenta partilor si in mod public, fiind aspru pedepsiti pentru denegare de dreptate cei ce nesocoteau aceasta indatorire.Era interzis ispravnicia sa se amestece in justitia oraseneasca ( conflicte de jurisdictie continua insa sa se inregistreze).Erau competenti sa faca hotarnicii; le era interzis sa reia judecarea unei pricini, daca trecuse o suta de ani de la solutionarea ei sau daca judecata fusese deja intarita de domn.In sfarsit se interzicea ispravnicilor sa ia " banii de gros" la liberarea celor inchisi

Repetatele porunci ale lui Mavrocordat si ale domnilor urmatori arata impotrivirea ispravnicilor, ceea ce a determinat pe Mihai Sutu, in Moldova sa-I ameninte, printr-un hristov sin 1795, cu trimiterea la ocna si darea prin targ.

Pentru institutionalizarea justitiei, Mavrocordat mai prevede cateva masuri de procedura, care aici sunt numai enuntate, fiind tratate cu ocazia examinarii procedurii judiciare.Este vorba de introducerea procedurii scrise (actiune, jurnale de sedinta, hotaririle.)Toate acestea n-a fost acceptate usor, cu toata perseverenta lui Mavrocordat; domnii urmatori, au continuat cu hotarare lupta lui pentru a-i determina pe ispravnici sa se conformeze dispozitiei domnesti.

Taxele judiciare au preocupat de asemenea pe Mavrocordat si fixarea lor, pentru impiedicarea arbitrarului, a fost urmarita si de domnii urmatori.Tot pentru curmarea abuzurilor se interzicea micilor dregatori din judete si tinuturi sa mai ia desugubina de la femei si fete fara hotararea ispravnicului, iar protopopilor, sa mai aiba inchisori in care sa mai tina personae arestate.Art. 5 din "Constitutie prevedea ca boierii dregatori care indeplineau sarcini judecatoresti redactand anaforale ( adica referate facute domnului la cererea lui) vor primii salarii de aici inainte, ca recompense pentru munca depusa in impartirea dreptatii.

Reforma judecatoreasca a lui Constantin Mavrocordat si-a dovedit necesitatea si caracterul ei inaintat prin insasi dificultatile de aplicare intampinate din partea categoriilor sociale conservatoire.Toate principiile ei, dezvoltate si amendate, s-au impus pana la urma, constituind faza de drecere de la dreptul feudal la cel burghez, ce va domina sistemul adoptat de Regulamentele organice.

Reforma judiciara a lui Alexandru Ipsilanti

Incercarea lui Mavrocordat de a infiinta si organiza o instanta a velitilor boieri a fost reluata de unii domni ulteriori, dar fara a putea introduce nici ei aceasta inovatie.O mai afirmata incercare de organizare judecatoreasca moderna o constituie crearea, in timpul ocupatiei rusesti din 1769-1774, la cererea boierilor moldoveni, la inceput in cadrul divanului domnesc, a departamentelor judecatoresti.

Aceasta incercare a lui Mavrocordat a fost reluata in Tara Romaneasca de Alexandru Ipsilanti, intro lumina noua, ca urmare a conditiilor create de tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (1774).Principiile schitate de domn in hristovul din 1774 sint precizate amanuntit in cel din 175 si intregite prin alte acte domnesti pana in 1780.Aceste principii erau:

A.Judecata judecatorilor "dupa la judete" sau a ispravnicilor.Alexandru Ipsilanti arata ca , pentru ca impricinatii sa nu fie siliti sa parcurga dinstante mari, cheltuind si "pierzand vreme" pentru a se judeca " la scaunul domnesc" si "pentru ajutorul ispravnicilor" care sunt adesea impovarati "cu alte principii ale judetului", "a oranduit cate un judecator la fiescare judet, ca sa judece pricinile lacuitorilor"..Iar pricinile cele vinovatesti, adica de ucideri, de precurvie, si hrapiri de fecioare si de cei haini catre obste, de furturi de lucruri sfinte sa fie judecate la domnie.

B. Judecata celor doua departamente civile si a departamentului penal.Cele doua departamente civile egale in grad erau compuse unul din opt, iar celalalt din sapte judecatori "cu stiinta si cu praxis" ele judecau dupa pravila si obiceiul pamantului, in toate zilele saptamanii, afara de duminica, si se pronuntau prin anaforale sau hotarari, dupa caz, acestea inscriindu-se in condici.Departamentul al treilea avea "sa caute priciniile impuscari neincetat toata , afara numai din sambata, duminica."

C.Judecata velitiilor boieri.Era compusa din boieri in functie si trei mazili veliti, facandu-se judecata la curtea domneasca in toate zilele, afara de joi si sambata si de zilele in care se tinea divan domnesc.Velitii boieri judecau apelurile declarata impotriva hotararilor departamentelor inferioare, cercetand motivarea cartii de judecata atacata, si motivele de apel.

D. Judecata divanului domnesc.Se facea de trei ori pe saptamana, iar daca erau pricini multe chiar si patru zile pe saptamana.Ca si domnul, divanul avea o competenta de judecata generala, insa, in principiu, nu mai judeca decat in apel, pricinile mai putin importante nemaivenit in competenta lui in prima instanta, decat daca il investea domnul cu judecata.Cand domnul nu participa la judecati, divanul dadea anaforale ce erau supuse aprobarii domnului; acesta putea sa le confirme sau proceda la o noua judecata in divanul condus, de data aceasta, de el.

Organizarea procesului

In Tara Romaneasca si in Moldova se recurgea in materie civila la procedura pentru apararea unui drept incalcat sau chiar numai amenintat de o vatamare. Ea era in general "contencioasa" in cadrul unui litigiu; dar uneori era "gratioasa", drept fiind valorificat necontencios. In vechiul drept nu se facea teoretic aceasta distinctie, dar in practica existau cele doua feluri de proceduri.

a) Pricina si impricinatii. Pentru inceperea, desfasurarea si incheierea unei proceduri de judecata este necesar sa existe un litigiu, adica un conflict de interese sub forma de conflict susceptibil sa fie adus in fata judecatii si sa fie rezolvat de aceasta. Judecata aparea in documente si sub denumirea de pricina, galceava, treaba. Reclamantul se chema jaluitor, prigonitor, iar paratul se chema si prigonit si, in penal, invinuit, ca si astazi, sau invinovatit.

In dreptul feudal, toti oamenii liberi si persoanele juridice (bisericile, manastirile, breslele si chiar satele) aveau capacitatea sa stea in justitie. Oameni dependenti (rumani sau vecini) putea sta in justitie numai in procesele in care in care se punea in discutie starea lor de dependenta. Robul tigan fara stapan avea o personalitate juridica redusa, putand sta in justitie in procesele care priveau persoana sa. Cel cu stapan era reprezentat de acesta.

Femeia necasatorita sau vaduva putea sta in justitie doar in anumite situatii ca: pentru a-i preda tatal zestrea promisa. Femeia casatorita statea insa in justititie asistata de sotul ei sau chiar nu aparea deloc. Ea era capabila sa stea singura in instanta numai in actiunea de divort sau in alta acitiune care priveste persoana ei.

b) Reprezentarea in justitie. Impricinatii se prezentau de obicei in instanta in persoana, Dar inca din secolul al XVI-lea documentele incep sa ateste prezentarea prin reprezentant, folosindu-se pentru aceasta termeni ca: omul unui impricinuit, cel care a fost in locul acestuia, vataf, ispravnic, sau chiar fara nici o denumire. Pana in secolul al XIX-lea se admitea in mod curent reprezentarea unei cete prin seful acesteia sau prin "cetasii lui", "satul", "satenii", "egumenul" sau "calugarii manastirii".

c) Chemarea in judecata. In Moldova, dupa spusele lui Cantemir, plangerea era luata de al treilea spatar, care la ajungerea la curte o punea pe masa domnului. Din secolul al XVIII-lea forma scrisa devine obisnuita la plangerile adresate domnului. In fata celorlalte instante si in special in materie penala, atat plangerea cat si procedura continua sa fie, in general, orale, ceea ce face ca astazi urnmele lor sa fie gasite cu greutate.

d) Fixarea termenului de judecata si aducerea partilor. Divanul fiind sesizat printr-o plangere, fixa si el termen de judecata pentru solutionarea litigiului. La termenul fixat sau la cele urmatoare asculta sustinerea partilor, administra probele, iar apoi proceda la judecata.

Domnul incredinta chiar partii vatamate " cartea de volnicie ", spre a-si putea exercita dreptul pe baza ei sau trimitea prunca unui dregator spre executare, uneori cu indicatia de a chema partile in fata lui in acest scop. Aceasta procedura traditionala se asemana cu aceea a ordonantelor prezidentiale moderne, prin grabnica interventie a organului judiciar si caracterul provizoriu al masurii.

Cartile de volnicie erau de aplicatie generala. Tot prin carte de volnicie domnul investea adesea pe un dregator sa cerceteze si sa judece o pricina, dupa indicatiile date in porunca domneasca.

Daca un impricinat nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus prin intermediul fortei publice la noul termen ce se fixa.

e) Treapaadul si ciubotele. Cei adusi la judecata prin intermediul unui slujbas domnesc ce se deplasa in acest scop suportau cheltuielile lui - cheltuieli care uneori erau foarte ridicate.

f) Procesul civil si cel penal. Aceleasi norme se aplicau in ambele cazuri, in afara de ceea ce este specific penalului, ca folosirea torturii in timpul cercetarilor, ca mijloc de aflare a adevarului si sanctiunile cu caracter represiv. Pe de alta parte, faptele civile erau sanctionate uneori penaliceste.

In Transilvania, aspectele esentiale ale procedurii de judecata in intreaga perioada a Voievodatului nu s-au diferentiat, neexistand o separare intre justita civila si cea penala, nici instante speciale de judecata; iar ulterior, desi s-au conturat diferentieri, acestea nu au condus la o separare neta intre cele doua proceduri, fiind, ca atare, suficienta semnalarea treptata a diferentelor si a trasaturilor specifice.

In afara de putinele cazuri penale pentru care legea a prevazut pornirea din oficiu a procesului, deschiderea procesului avea loc numai pe baza reclamatiei partii lezate sau pagubite prin fapta paratului. Reclamantul in proces se numea in dreptul transilvanean actor.

Functiile judiciare orasenesti s-au divizat cu timpul, dupa un criteriu de competenta materiala. Astfel, a luat fiinta functia de jude pentru datorii banesti (iudex pecuniarum).

Minor iudex avea un rang inferior judelui principal, care era primarul, Isupremus iudex. Acest minor iudex avea competenta materiala limitata. De index pecunarium se deosebeste judele targurilor, iudex fori, care avea o competenta speciala, mai restransa.

Competenta acestor tribunale purta asupra tuturor locuitorilor liberi ai orasului, cu exceptia cauzelor date in competenta scaunelor de judecata ecleziastice.

Dupa administrarea probelor si a contraprobelor cerute de parti, se dezbatea procesul in fond, partile putandu-se prezenta (in civil) personal sau prin vechili. Dupa dezbateri se pronunta hotararea ori de cate ori era vorba de pretentii valorifcabile in bani urma sa se execute asupra averii paratului, daca acesta nu il indestula pe reclamant de bunavoie.

Partea care invoca un drept trebuia sa il dovedeasca, dand judecatorului suficiente elemente de convingere in sprijinul afirmatiilor sale. Prin probe se stabileste temeinicia unei afirmatii sau realitatea unui fapt; proba este un "mijloc de creare a unei convingeri". Mijloacele de probatiune in perioada pe care o studiem erau: marturisirea impricinatului, marturiile martorilor, (co)juratorii, juramantul impricinatului, blestemul si carte de blestem pentru impricinat sau martori, inscrisurile, prezumtiile, expertiza, cercetarea la fata locului, cunostiinta personala a judecatorului.

a) Marturisirea si juramantul. Marturisirea este recunoasterea de catre unui impricinat a afrimatiilor celuilalt impricinat. In lipsa unei recunoasteri spontane a impricinatului se recurge adesea la juramantul lui, creandu-se astfel o dubla responsabilitate in caz de sperjur: fata de divinitate, in "viata de apoi", si fata de autoritatea constituita care sanctiona penaliceste fapta.

b) Martorii. In obstea straveche apare o structura probatorie "de tip colectiv arhaic". Faptele unei pricini erau stabilite prin grupe de megiesi, de mahalagii sau de boieri egali sau superiori impricinatului.

Printr-un lung proces de transformare, ei devin martori de tip roman si modern, adica martori individuali, care nu mai formeaza un grup organic si marturisesc ca indivizi. Din documente nu rezulta ca grupul organic marturisea intotdeaun subjuramant.

c) Blestemul si cartea de blestem. Un mijloc suprem de presiune, blestemul, prezentat in procese, adesea, sub forma cartilor de blestem care, in general, era colectiva. Aceasta procedura era folosita in orice fel de pricini, dar mai ales la hotarnicii. Cartea de blesteme era trimisa prin ispravnic protopopului respectiv, care o incredinta preotului local.

d) Inscrisurile. Asemenea probe preconstituite erau invocate in special pentru dovedirea stapanirii imobiliare.

e) Cercetarea la fata locului. Era ancheta care sa facea la la fata locului - ca si astazi- de catre instanta de judecata sau de catre un delegat al ei.

f) Expertiza. Se recurgea la expertiza cand, pentru lamurirea chestiunilor de ordin tehnic aduse in dezbatere, erau necesare cunostiinte de specialitate.

g) Prezumtiile. Desi mai rar, prezumtiile erau si ele folosite, in vechiul nostru drept, ca mijloc de probatiune. Prezumtia putea fi combatuta insa prin proba contrara si satul era exonerate de raspundere daca se descopereau raufacatorii sau chiar si daca "doi oameni" jurau "ca nu stiu ei sa fie oameni talhari in satul lor".

h) Cunostinta personala a judecatorului. In vechiul nostru drept se admitea ca judecatorul isi poate intemeia solutia pe cunostinta lui proprie, adica pe ceea ce el stia cu privire la faptele pricinii dinainte de desfasurarea ei.

Principalele categorii de probe au fost si in perioada feudalismului:

a) dovezile scrise si b) dovezile orale. Dovezile din prima categorie au constat din actele scrise; ele erau fie de caracter public (emanate din cancelariile de diferite categorii), fie de caracter privat (emanate de la partile in cauza). Intre diferitele categorii de acte, se facea deosebire; originalele, si in special cele prevazute cu sigiliul authentic, aveau putere doveditoare mai mare decat copiile. Din grupa dovezilor orale, proba care putea conduce, ca si actele scrise, la stabilirea adevarului material era marturia.

Dovada cu martori a inceput sa fie folosita in Transilvania din secolul al XIV-lea. In procesele judecate de instantele feudale, se practicau doua modalitati:

ascultarea martorilor reclamantului inainte de inceperea procesului

ascultarea martorilor reclamantului si paratului in decursul procesului. In ambele cazuri, audierea nu se face de catre instante, ci de catre delegatii constituite in acest scop.

` O proba importanta cu caracter pur juridic, atat in cazurile civile cat si in cele penale, a fost marturisirea sau recunoasterea din partea unei parti in proces. In civil, aceasta scutea de alte probe; in penal, scutea de tortura.

Bibliografie:

1.Istoria dreptului romanesc.Academia de stiinte sociale si publice a republicii socialiste Romania.Ioan Floca.Vladimir Hanga.Ioan Matei.Editura Academiei Republicii Socialiste Romania.Bucuresti 1980

2.Istoria dreptului romanesc.Academia de stiinte sociale si publice a republicii socialiste Romania.Liviu Marcu, Iosif kovac, Ion Vantu, Petru Patrascanu.Editura Academiei Republicii Socialiste Romania.Bucuresti 1987.