Patrimoniul si drepturile cuprinse in acesta

PATRIMONIUL SI DREPTURILE

CUPRINSE IN ACESTA

Notiunea si compozitia

patrimoniului.

rice persoana are un patrimoniu. Patrimoniul este o universalitate juridica, in care sunt legate, interconditionate si intr-o continua comunicatie, atat in cadrul lui cat si in raportul cu alte patrimonii, drepturi si obligatii.

Compozitia patrimoniului este variabila intre diferite perioade de existenta a persoanei, cat si intre persoane diferite. Nu exista persoane cu patrimoniu identic.

Asupra unui patrimoniu, poarta drepturi reale si drepturi de creanta. Aceste drepturi cu privire la bunurile si la creantele care compun un patrimoniu sunt deosebite in raport de obiectul asupra caruia poarta.

Drepturile asupra bunurilor se numesc drepturi reale

Drepturile care poarta asupra unor anumite prestatii se numesc drepturi de creanta sau drepturi personale.

Intre aceste doua categorii de drepturi care compun patrimoniul exista deosebiri de regim juridic, astfel:

Relativ la numarul lor:

Drepturile reale sunt limitate si expres prevazute de lege. Drepturile de creanta sunt nelimitate. Caracterul limitat al drepturilor reale este explicat de alt caracter al drepturilor reale, relativ la opozabilitate si anume opozabilitatea absoluta, erga omnes. Drepturile de creanta sunt opozabile numai celui care este parte in raportul juridic din care s-a nascut. Ele au caracter relativ.

In raport de prerogativele pe care le confera:

Se mai realizeaza o distinctie marcata de doua prerogative particulare drepturilor reale fata de drepturile de creanta.

Drepturile reale se bucura de prerogativa de preferinta si de cea de urmarire.

Prerogativa de preferinta presupune ca titularul unui drept real este preferat inaintea oricarui creditor care pretinde sa fie satisfacut

Potrivit prerogativei de urmarire, tirularul unui drept real il poate urmari in mainile oricui s-ar afla bunul asupra caruia poarta dreptul

Tabloul si conainutul

drepturilor reale.

Drepturile reale sunt acelea care poarta asupra unui bun. Sunt instituite astfel doua categorii de drepturi reale:

drepturi reale principale care functioneaza autonom si care in realitate reprezinta reflectii ale aceluiasi drept si anume dreptul de proprietate, privit insa ca integral si dezmembrat;

Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate (cu mai multe modalitati in raport de unitatea de exercitiu a lui) si dezmembramintele - uz, uzufruct, servitute, abitatie si superficie. Aceste dezmembraminte sunt necesare si reclamate de nevoi practice. Ele au fost create dupa o lunga reflectie juridica, astfel incat, in practica, punerea lor in opera sa nu compromita functionarea si refacerea oricand (chiar instantanee) a dreptului de proprietate integral, nedezmembrat.

drepturi reale accesorii sunt acelea a caror existenta este conditionata de existenta unui drept principal (un drept care poate sa nu fie real, dar pentru a carui functionare s-au constituit acestea). Aceste drepturi sunt: dreptul de ipoteca, dreptul de gaj si dreptul de retentie (acesta din urma avand constitutia unui tip de garantie imperfecta).

Drepturile accesorii sunt constituite atat in favoarea, cat si in defavoarea proprietatii. Ele au o functie speciala, anume de a garanta o creanta. De aceea nu trebuie considerate ca fiind atasate exclusiv bunului asupra caruia poarta. Atat ipoteca cat si gajul se constituie in defavoarea celui care afecteaza bunul pentru a da garantia corespunzatoare si in favoarea creditorului care va avea posibilitatea sa obtina, din executarea lor, satisfactie pentru obligatia neexecutata. Aceste garantii (care functioneaza ca drepturi reale accesorii) pot fi constituite si de alta persoana decat debitorul dar numai in consens cu

proprietarul acelui bun si la optiunea creditorului (primirea acordului acestuia reprezentand conditie sine qua non).

Dreptul de proprietate.

Valorea economico-juridica a dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept complex care poarta asupra unui bun, mobil sau imobil, si care confera persoanei (fizice sau juridice) care si-a apropriat bunul, prerogativele de a-l poseda, folosi si instraina

Caracterele juridice ale

dreptului de proprietate.

1.Dreptul de proprietate este un drept absolut

Acest caracter implica respectarea lui de catre oricine. Caracterul absolut nu presupune insa, nici ca nu poate fi contestat si nici ca pentru a sanctiona incalcarea obligatiei de abtinere, de abstentiune, este nevoie de o anumita conventie, de o intelegere.

2.Dreptul de proprietate este inalienabil si exclusiv.

Caracterul inalienabil presupune ca dreptul de proprietate nu poate fi pierdut, anihilat, in tot sau in parte, decat in situatii exceptionale, anume reglementate de legea fundamentala. Acest caracter este sustinut si de instituirea prin Constitutie si consacrarea lui ca un drept fundamental al omului. Potrivit

Constitutiei, dreptul de proprietate este ocrotit in mod egal de lege, indiferent cui apartine

Dreptul de proprietate particulara ( dat fiind ca ceea ce intereseaza, sub raportul patrimoniului si al dreptului afacerilor, este proprietatea particulara) nu poate fi, potrivit Constitutiei, pierdut prin interventia si vointa autoritatii, decat pentru cauza de utilitate publica, dupa o justa si prealabila despagubire si nu poate fi afectat fizic decat pentru lucrari de interes general si in conditiile deja precizate.

Astfel, datorita caracterului sau inalienabil si exclusiv, nu poate fi pierdut in favoarea altuia, dcat daca acela probeaza ca dreptul sub care a stat bunul nu avea fundamentare juridica, nu era substantial juridic. Altfel spus, nu exista succesiune fortata a unui bun, pe care s-o tolereze legea si autoritatea obligata sa faca legea respectata, decat daca dreptul in discutie s-a dovedit ca nu exista si ca un alt drept are substanta juridica necesara pentru a fi ocrotit.

Caracterul inalienabil inseamna si o exclusivitate de exercitiu. Nimeni nu se poate alatura, fara vointa titularului, a exploata, valorifica in vreun fel bunul asupra caruia poarta dreptul de proprietate. Nimic nu justifica (nici un eveniment natural, macar) ca dreptul de proprietate al cuiva sa fie alterat juridic sau afectat in vreun fel.

1.Dreptul de proprietate este perpetuu.

Dreptul de proprietate este insensibil la trecerea timpului, el nu poate fi afectat de trecerea timpului. Proprietatea nu poate fi dobandita pentru o anumita perioada de timp.

Este permis insa ca partile sa prevada posibilitatea ca dupa un timp, datorita unui anumit eveniment (conditie), proprietatea sa revina la cel care a dispus de ea pentru altul. Este vorba despre modalitatea dreptului de proprietate numita: proprietate rezolubila. In aceasta situatie, intervine o rezolutie de retrocedare, care este o situatie de exceptie, reglementata de lege si care nu contrazice 'n nici un fel caracterul perpetuu.

Caracterul perpetuu nu e contrazis nici de posibilitatea de a dobandi proprietatea ca efect al unei posesii . O asemenea dobandire a proprietatii este rezultatul vointei legii, care sanctioneaza inactivitatea titularului. Daca titularul se manifesta, revendica pana se epuizeaza termenul legal, caracterul perpetuu este confirmat. Abandonul insa, nu trebuie confundat cu negarea caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

Chiar pentru bunurile mobile (in cazul carora posesia de buna credinta valoreaza proprietate) titularul interesat activ poate obtine preluarea posesiei si intregirea dreptului de proprietate, daca face dovada uneia dintre cele doua imprejurari stabilite de lege, care semnifica tocmai ca bunul nu a fost abandonat: bunul a fost pierdut sau sustras. Aparenta de proprietate data de aceasta posesie, inceteaza la facerea acestei dovezi.

Sub raportul posibilitatii de a revendica bunul, acest caracter perpetuu se traduce prin imprescriptibilitatea dreptului la actiunea in revendicare.

Funcaiile proprietsaii

dups titular.

Legislatia noastra consacra doua feluri de proprietate.

Proprietatea publica este aceea care apartine statului, autoritatilor sale si unitatilor administrativ- teritoriale.

Nu trebuie confundata proprietatea publica cu proprietatea statului, care este repartizata in doua domenii cu regimuri juridice distincte: un domeniu public - si acesta e cel al proprietatii publice - si un domeniu privat. Intre aceste domenii exista deosebiri de regim juridic.

Deosebiri de regim juridic intre

bunurile din domeniul public si bunurile

din domeniul privat al proprietsaii de stat.

Astfel, in ceea ce priveste structura, proprietatea publica cuprinde bunuri anume identificate de Constitutie si bunuri care sunt afectate uzului public (beneficiind de ele, fara nici o formalitate sau restrictie, intreaga comunitate, avand acces liber la ele) sau unui srviciu public

In domeniul privat al statului intra toate celelalte bunuri care apartin persoanei juridice (de exemplu, bunurile cuprinse in capitalul social al societatilor comerciale la care statul are participatie sau bunurile care sunt puse in comun de autoritatile locale anume imputernicite

Bunurile din domeniul public nu sunt in comert, nu pot face obiectul afacerilor si nu pot fi exploatate in vreun fel, fiind, potrivit Constitutiei, inalienabile (in sensul ca nu pot face obiect de tranzactie). Constitutia admite ca asupra lor se pot dobandi unele drepturi, unele utilitati din concesiune din

concesiune sau inchiriere. Concesiunea sau inchirierea nu confera drepturi reale. Ele sunt modalitati de a profita de un bun, dar nu corespund unui drept real

Bunurile din domeniul privat se afla in circuitul comercial.

Bunurile din domeniul public al proprietatii de stat sunt imprescriptibile, inclusiv sub aspect achizitiv

Bunurile din domeniul privat al proprietatii statului sunt prescriptibile, inclusiv sub raport achizitiv, bineanteles. Aceasta nu contrazice insa caracterul de perpetuitate. Daca unei persoane ii este ingaduita o posesie utila un anumit timp, in final se va constitui proprietatea in favoarea posesorului utilitar.

Formele proprietsaii.

In raport cu unitatea de exercitiu asupra proprietatii, dupa cum sunt unul sau mai multi proprietari, avem:

1.Proprietatea individuala a unei singure persoane, inclusiv aceea a unei societati comerciale, care are un patrimoniu distinct de al constituientilor.

Proprietatea mai multor persoane care, in raport de continutul si modalitatea de exercitiu in persoana fiecaruia dintre titulari, este:

Proprietate comuna, numita si pe cote- parti -forma proprietatii care o divizeaza numai ideal, ca o cota juridica, intelectuala din dreptul integral. Ea corespunde unei fractii ideale. Exista si situatii in care ea corespunde unui uzaj

comun, caz in care este fortata, datorita situatiei bunului (ex. scara unui bloc cu mai multe apartamente, un zid sau un sant comun etc).

Proprietatea comuna este, de regula, rezultatul unei conventii.

Legislatia noastra nu reglementeaza functionarea acestui gen de proprietate. Aceasta lacuna a fost insa suplinita de catre doctrina si jurisprudenta.

Proprietatea comuna pe cote parti poate inceta oricand doreste unul dintre coproprietari. Interesul de a o constitui poate fi motivat atat de disponibilitatea economica, pecuniara, de ideea de solidaritate in exploatarea mai reusita a bunului cat si de natura acestuia.

Proprietate indiviza sau in indiviziune, care este intotdeauna efectul legii. Ea se deosebeste de proprietatea comuna pe cote parti, pentru ca proprietarii aflati in aceasta stare de indiviziune nu au determinat prin actul constitutiv al proprietatii cote ideale si pentru ca ea poarta asupra unei universalitati juridice de bunuri. La momentul constituirii proprietatii, titularii nu-si cunosc nici macar cota indiviza.

Acest tip de proprietate nu poarta deci asupra unui bun individual determinat, ci asupra unei universalitati, asupra unei averi. Ea se naste, de regula atat printr-o succesiune voluntara, cat si prin una legala, secunda datorata chiar trasmisiunii patrimoniului ca efect al decesului persoanei fizice (mostenirea) sau al incetarii persoanei juridice (diviziune, divizare, desprindere).

Proprietate in devalmasie este forma de proprietate comuna cu o indivizibilitate perfecta. NDIRE

A PROPRIET{|II

Intr-o ordine care are in vedere actualitatea modurilor de dobandire a proprietatii si frecventa utilizarii in domeniul afacerilor, distingem:

1. Conventia, care presupune translatia, deplasarea proprietatii ca efect al unui acord de vointa, a unui consens (ex. contractul de vanzare cumparare, care are ca efect trasmiterea proprietatii).

Din punct de vedere al efectelor, translatia proprietatii este realizata si prin mijlocirea altor contracte, care nu pot fi caracterizate juridic perfect ca fiind vanzare cumparare (ex. contractul de livrare sau de furnizare, contractul de sponsorizare, subscrierile la capitalul social - cand aportarea se face in proprietate, subscrierile la asocierile in participatiune, schimbul, contractul pentru achizitia unui bun care nu este inca individualizat, confectionat, cesiunile

de tiluri de valoare: conosamentul sau scrisoarea de trasura maritima, rutier, recipisele de warant - toate aceste acte realizand translatia proprietatii).

2. Succesiuea

In cazul persoanei fizice se naste pentru cauza de moarte, ca efect al decesului (mortis caussa).

In cazul persoanei juridice, avem in vedere: fuziunea, divizarea, desprinderea, absortia.

3. Actul autoritsaii legitime este actul autoritatii care poate dispune in temeiul legii si pentru cazuri exprese, fie formarea unui patrimoniu (al unei persoane juridice, prin dotarea, inzestrarea acesteia), fie deposedarea fortata - de regula in favoarea domeniului statului - autorizata de lege (ex. confiscarile in caz de incalcare a unor reguli de comert, acte de privatizare, de dezetatizare).

4. Accesiunea sau dobandirea proprietatii prin sanctionarea juridica a unirii unui bun cu altul. Aceasta are forme diferite, potrivit cu natura bunului - accesiune imobiliara si accesiune mobiliara.

Acesiunea imobiliara este rezultatul prezumtiei ca bunurile asezate in perpetuu, definitiv pe un teren, sunt proprietatea celui care e titularul terenului.

Accesiunea mobiliara consista in unirea a doua lucruri, doua bunuri mobile, pentru a forma un lucru nou, util, ori preluarea unui material pentru a forma un lucru. Accesiunea mobiliara se rezolva, de regula, pe criteriul cantitativ

si valoric. In unele cazuri, este considerat proprietarul lucrului nou creat acela care are participatie de valoare mai mare, in altele, cel care contribuie cu un bun in cantitate mai mare, atunci cand se procedeaza la o desocotire 'ntre proprietarii initiali.

Sunt si cazuri in care accesul la o proprietate este efectul unirii a doua lucruri, care acced unul spre celalalt pentru a forma un bun compus.

Tradiaiunea

Traditiunea este o transmitere prin remiterea posesiunii bunurilor mobile. Intrucat acest mod simplu de translatie a proprietatii realizeaza, de regula, o liberalitate, un abandon gratuit al proprietatii, acest mod este denumit in practica si "dar manual"(desi, regula in materie de donatie este ca aceasta nu este valabil 'ncheiata, decat prin act autentic).

Se admite totusi ca vointa clara de a stramuta proprietatea asupra unui bun mobil poate fi realizata si exprimata convingator prin abandonul posesiei in favoarea altuia. Sigur ca nu s-ar putea intelege ca orice inmanare, orice lasare a unui bun in posesia altuia are ca efect translatia proprietatii. Simpla contestatie asupra caracterului translativ al deplasarii posesiei, intr-un caz determinat, face ca traditiunea sa nu mai fie considerata realizata, decat in prezenta unor dovezi convingatoare din partea celui care o pretinde, in sensul ca ea a fost voita de catre cedent.

Nu trebuie confundata traditiunea cu prezumtia de proprietate, care joaca in favoarea celui care poseda, regulat si caracterizat, un bun mobil. In acest din urma caz, simpla dovada ca bunul a fost pierdut ori sustras, scoate din joc traditiunea.

In practica, acest mod de "inzestrare" cu proprietatea asupra unui bun mobil, este comun si lesnicios intre persoane care au raporturi foarte stranse, de durata, de regula, fondate pe rudenie sau afinitate, ori cu un continut care face ca indeplinirea unor forme si formalitati pentru translatia proprietatii mobiliare sa fie considerate incomode, jenante ori chiar costisitoare.

Tocmai specificul unor raporturi speciale face si pe terti sa creada ca deplasarea definitiva a posesiei intre persoanele respective s-a facut cu vointa de a opera translatia proprietatii .

In afaceri, chiar legea societatilor comerciale (Legea nr. 31/1990), intr-o materie de mare densitate juridica si financiara - cea a valorilor mobiliare - stipuleaza acest mod de transmitere a proprietatii asupra actiunilor la purtator (art. 99 :" dreptul de proprietate asupra actiunilor la purtator se transfera prin simpla traditiune a acestora").

In raporturile de afaceri, deplasarea posesiei presupune o transmisiune oneroasa neaparat, iar cand ea este tocmai in sensul executarii unui contract translativ de proprietate, translatia respectiva nu mai este rezultatul traditiunii. Prin urmare, in dreptul afacerilor, traditiunea este eficienta, doar daca este stipulata de lege.

6. Uzucapiunea (prescripaia achizitivs)

Aceasta realizeaza transmiterea proprietatii fara o corespondenta, un consens intre vechiul si noul proprietar ci numai ca efect al unei posesii indelungate, insotita de anumite conditii si caracterizata de o anumita utilitate.

Uzucapiunea priveste numai bunurile imobile.

In acest caz, curgerea timpului este productiva pentru posesorul imobilului. In cazul drepturilor de creanta, curgerea timpului este distructiva pentru creditorul care n-a actionat, in termenul prevazut de lege (de regula, in justitie) pentru realizarea creantei sale.

Uzucapiunea aduce deci castigarea, adjudecarea proprietatii asupra unui imobil, fara ca fostul proprietar sau un tert, care nu poate discredita posesia invocata, sa mai aiba castigul de a recupera bunul.

Uzucapiunea este considerata unul din modurile de transmitere a proprietatii cele mai curate, un mod "originar", intrucat posesorul indelungat preia bunul fara "antecedente", fara "cazier", asa cum se poate intampla unei cumparari sau unui schimb, cand bunul poate sa nu fie al celui care il vinde sau il da in schimb.

Legea da eficienta la doua feluri de posesie :

I. O posesie mai scurta, care cuprinde 10 - 20 de ani, insa insotita de un act translativ de proprietate, care are imperfectiuni ( denumit impropriu in art. 1895 C.civ. " justa cauza" sau "just titlu") si care, datorita bunei credinte a posesorului, este consolidat prin posesie indelungata. Numarul de ani necesar se stabileste in functie de domiciliul vechiului proprietar, anume cat timp acesta locuieste in circumscriptia judiciara a imobilului, numarul anilor de posesie socotindu-se dublu.

Altfel spus, daca vechiul proprietar a locuit 10 ani neantrerupt in circumscriptia judiciara a imobilului, atunci timpul posesiunii cerut pentru a

uzucapa, este realizat, iar daca acesta a locuit tot timpul in afara acestei circumscriptii, atunci se uzucapeaza doar dupa o posesie de 20 de ani. 

II. Posesia care cuprinde 30 de ani si care nu trebuie decat sa fie utila, neviciata, continua, neantrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietate ( art. 1847- art. 1862 C.civ.).

Acest mod de dobandire a proprietatii este compatibil cu dreptul afacerilor si va opera in cazul imobilelor care, datorita unor imperfectiuni ale operei de dezetatizare, au in prezent o situatie incerta, indeosebi terenurile unde uzucapiunea trebuie constatata printr-o hotarare judecatoreasca. Reamintim ca ea nu poate opera in contra domeniului public al proprietatii de stat. 

7. Ocupaaiunea

Notiunea desemneaza dobandirea bunurilor fara stapan; ea este greu de conceput astazi, doctrina oferind exemple precum: culegerea pestelui din ape care nu fac parte dintr-un domeniu de proprietate.

S-ar apropia de acest mod de dobandire si culegerea unor zacaminte naturale din teritoriul pentru care statul da licente de exploatare.

8. Legea

Legea, desi statul de drept este, printre altele, acela in care regulile de conduita si functionare a regimului politic sunt elaborate, respectiv reglementate printr-un astfel de act normativ, este un mod mai putin comun de dobandire a proprietatii, explicatia fiind principiul ca proprietatea este fundamentul libertatii

individuale si deci ea trebuie sa fie de conceptie particulara, a cetateanului, a resortisantului.

In ultimii ani, insa legea poate fi considerata modul de dobandire a proprietatii funciare, rezultate din dezintegrarea asociatiilor fortate (Ex. CAP- urile).