Securitatea si sanatatea lucratorilor

Securitatea si sanatatea lucratorilor

Problema sanatatii si securitatii lucratorului in timpul muncii a fost prezenta in atentia Comunitatii Europene, fiind elaborate in aceasta materie peste 50 de acte normative, cele mai multe cu caracter sectorial. O data cu introducerea in Tratatului CE a art. 118 A (in prezent art. 137) prin Actul Unic European, Consiliul a primit competenta de a adopta directive in acest domeniu, prin care sa stabileasca prescriptii minimale.

Reglementarea de principiu in materie este data de Directiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 referitoare la punerea in aplicare a masurilor care vizeaza promovarea imbunatatirii securitatii si sanatatii lucratorilor in munca[2]. Este o directiva ­cadru, care are ca obiect ameliorarea securitatii si sanatatii lucratorilor in timpul muncii . Ea enunta principiile generale ale asigurarii securitatii si sanatatii lucratorului in art. 1 paragraful 2, facand referire la: prevenirea riscurilor profesionale, eliminarea factorilor de risc si de accident, informarea consultarea, participarea, formarea lucratorilor si a reprezentantilor acestora. S-a aratat ca directiva a introdus un concept nou referitor la "participarea echilibrata, conform legislatiilor si/sau practicilor nationale" la realizarea securitatii muncii.

Conform art. 2 al directivei, dispozitiile ei se aplica tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, - activitati industriale, agricole, comerciale, administrative, servicii, educative, culturale, distractive etc. Directiva nu se aplica fortelor armate, politiei sau altor activitati specifice protectiei civile[4].

Curtea de Justitie a precizat ca din obiectul directivei 89/391 rezulta campul de aplicare al dispozitiilor acesteia, care trebuie interpretat intr-o maniera larga, iar exceptiile referitoare la activitatile destinate sa apere ordinea publica trebuie interpretate restrictiv .

Art. 5 al directivei 89/391 consacra principiul responsabilitatii angajatorului in domeniul asigurarii securitatii si sanatatii muncii. Angajatorul are obligatia generala de a asigura securitatea si sanatatea lucratorilor sub toate aspectele legate de munca[6]. Prin angajator se intelege orice persoana fizica sau morala care este titulara a unei relatii de munca cu lucratorul si care are responsabilitatea intreprinderii sau a stabilimentului . Raspunderea angajatorului pentru asigurarea securitatii si sanatatii lucratorilor subzista chiar daca el face apel la persoane sau servicii din afara unitatii pentru organizarea activitatii de protectie si de prevenire a riscurilor profesionale.

Responsabilitatea angajatorului poate fi diminuata sau exclusa, prin legislatia statelor membre, cand faptele care s-au produs au fost anormale sau imprevizibile, s-au datorat unor evenimente exceptionale, ale caror consecinte nu au putut fi evitate cu toate diligentele depuse.

Conform art. 3 lit. a din directiva, prin lucrator se intelege persoana angajata, inclusiv stagiarii si ucenicii, cu exceptia personalului casnic.

Obligatiile generale ale angajatorilor, prevazute de art. 6 al directivei, sunt:

1. De a lua masurile necesare pentru protectia securitatii si sanatatii lucratorilor, inclusiv activitatile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare si formare, de organizare si de asigurare a mijloacelor necesare.

2. Pentru a pune in aplicare aceste obligatii, angajatorul trebuie sa respecte principiile generale de prevenire referitoare la: evitarea riscurilor; evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; combaterea riscurilor la sursa; adaptarea muncii la om, indeosebi in privinta organizarii locurilor de munca, alegerea echipamentului de lucru si a metodelor de munca, in vederea atenuarii efectelor asupra sanatatii lucratorului, a muncii monotone si a muncii in cadenta; necesitatea de a tine pasul cu evolutia tehnica; inlocuirea a ceea ce este periculos cu ce nu este periculos sau mai putin periculos; planificarea preventiei prin vizarea unui ansamblu coerent care sa integreze preventia tehnica, organizarea muncii, conditiile de munca, relatiile sociale si influenta factorilor ambianti in timpul muncii; luarea cu prioritate a masurilor de protectie colectiva fata de masurile de protectie individuale; elaborarea de instructiuni corespunzatoare pentru lucratori.

3. Angajatorul, avand in vedere natura activitatii, trebuie sa ia urmatoarele masuri:

a. evaluarea riscurilor pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, inclusiv in ceea ce priveste alegerea echipamentelor de lucru, a substantelor sau preparatelor chimice si amenajarea locurilor de munca.  Dupa evaluare, activitatile preventive, ca si metodele de lucru stabilite de angajator, trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa garanteze un mai bun nivel de protectie al securitatii si sanatatii lucratorilor; sa se integreze in ansamblul activitatii unitatii;

b. cand incredinteaza o sarcina unui lucrator sa tina seama de capacitatile acestuia in materie de securitate si sanatate;

c. planificarea si introducerea tehnologiilor noi sa faca obiectul consultarii cu lucratorii sau cu reprezentantii acestora in ceea ce priveste consecintele asupra securitatii si sanatatii lucratorilor;

d. doar lucratorii care au primit instructiuni adecvate sa poata patrunde in zone cu risc grav si specific.

4. Cand, in acelasi loc de munca, sunt prezenti lucratori provenind de la mai multe intreprinderi, angajatorii au obligatia sa coopereze pentru punerea in aplicare a dispozitiilor privind securitatea, igiena si sanatatea, tinand cont de natura activitatii, sa-si coordoneze activitatile in vederea prevenirii si protectiei impotriva riscurilor profesionale, sa se informeze reciproc despre aceste riscuri si, la randul lor, sa-i informeze pe lucratorii respectivi sau pe reprezentantii acestora.

In intelesul directivei 89/391, reprezentant al lucratorilor, avand o functie specifica in materia protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor, este persoana aleasa, numita sau desemnata, conform legislatiilor sau practicilor nationale, pentru a fi delegatul lucratorilor in ceea ce priveste problemele protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor in timpul muncii[8].

5. Masurile de securitate, igiena si sanatate a muncii nu trebuie sa antreneze sarcini financiare pentru lucratori.

Serviciile de protectie si de prevenire sunt alcatuite din persoane desemnate de angajator si ele se ocupa cu activitati de protectie si de prevenire a riscurilor profesionale in cadrul unitatii. Angajatorul poate recurge la persoane sau servicii din afara intreprinderii pentru a organiza activitatile de protectie si de prevenire. Lucratorii desemnati de angajator, persoanele sau serviciile din afara intreprinderii care se ocupa cu organizarea activitatilor de protectie si prevenire trebuie sa aiba pregatirea si mijloacele necesare si sa fie intr-un numar suficient, tinand cont de marimea intreprinderii, de riscurile la care lucratorii sunt expusi, ca si de repartizarea lor in unitate.

Comisia a precizat ca angajatorului ii revine obligatia de a desemna unul sau mai multi lucratori cu pregatirea necesara pentru a se ocupa de activitatile de protectie si de activitati de prevenire a riscurilor profesionale in cadrul unitatii[9].

In ceea ce priveste acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucratorilor si aparitia unui pericol grav si imediat, angajatorului ii revin, potrivit art. 8 al directivei 89/391, urmatoarele obligatii:

1. Sa ia masurile necesare, adaptate la natura activitatilor si la marimea unitatii, si sa organizeze legatura necesara cu serviciile din afara intreprinderii, indeosebi pentru acordarea primului ajutor, a asistentei medicale de urgenta si evacuarea muncitorilor.

2. Sa desemneze lucratorii insarcinati cu acordarea primului ajutor, cu stingerea incendiilor si cu evacuarea celorlalti lucratori.

3. Intr-o situatie de pericol grav si imediat, angajatorului ii revin trei obligatii importante:

a. sa-i informeze cat mai devreme posibil pe lucratorii care sunt sau pot sa fie expusi la un risc de pericol grav si imediat cu privire la acest risc si cu masurile luate sau care trebuie luate pentru protectie;

b. sa ia masuri si sa dea instructiuni pentru a permite lucratorilor, in caz de pericol grav, imediat si care nu poate fi evitat, sa-si inceteze activitatea si sa paraseasca imediat locul de munca;

c. in afara unor exceptii bine intemeiate, sa nu ceara lucratorilor sa-si reia activitatea intr-o situatie in care persista un pericol grav si imediat.

4. Lucratorul care in caz de pericol grav, imediat si care nu poate fi evitat, paraseste locul sau de munca sau o zona periculoasa nu poate suferi nici o consecinta si trebuie protejat impotriva oricaror consecinte pagubitoare si nejustificate.

5. In caz de pericol grav si imediat pentru securitatea lucratorului sau a altor persoane, lucratorul sa poata, in cazul in care se afla in imposibilitate de a-si contacta superiorul ierarhic competent, sa ia masurile necesare pentru a evita consecintele unui asemenea pericol. Intr-o asemenea situatie, lucratorul nu raspunde pentru pagubele produse, afara de cazul in care a actionat cu usurinta sau a comis o neglijenta grava[10].

De asemenea, angajatorului ii mai revin si alte obligatii in domeniul asigurarii securitatii si sanatatii angajatilor sai[11].

Astfel:

a. sa dispuna o evaluare a riscurilor pentru securitatea si sanatatea in munca, inclusiv cele care privesc grupele de muncitori supusi unor riscuri specifice;

b. sa stabileasca masurile de protectie si materialele necesare;

c. sa tina o evidenta a accidentelor de munca care au avut ca urmare incapacitate de munca mai mare de trei zile de munca;

d. sa intocmeasca rapoarte referitoare la accidentele de munca suferite de lucratorii sai.

Informarea lucratorilor cade tot in sarcina angajatorului, caruia ii revin trei obligatii importante in acest domeniu[12]:

1. Sa intreprinda masurile necesare pentru ca lucratorii sau reprezentantii acestora sa primeasca informatiile necesare cu privire la:

a. riscurile pentru securitate si sanatate, precum si masurile si activitatile de protectie si de prevenire luate la nivelul unitatii si la fiecare loc de munca;

b. masurile intreprinse pentru desemnarea lucratorilor care urmeaza sa acorde primul ajutor, a celor care au ca sarcina stingerea incendiilor, a celor numiti sa se ocupe de evacuarea lucratorilor, precum si asigurarea materialelor necesare pentru aceste activitati.

2. Sa ii informeze pe angajatorii lucratorilor proveniti din afara unitatii cu privire la riscurile pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, precum si cu masurile luate pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor si evacuarea lor.

3. Sa permita accesul lucratorilor care au atributii specifice in materia protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor, precum si reprezentantilor acestora care au asemenea atributii la urmatoarele date:

a. evaluarea riscurilor si a masurilor de protectie luate;

b. lista accidentelor de munca care au provocat incapacitatea de munca mai mare de 3 zile si rapoartele de cercetare a accidentelor de munca;

c. informatii provenind din activitatile de protectie si prevenire pe care serviciile de inspectie si organele competente in domeniul securitatii si sanatatii lucratorilor le-au obtinut.

Consultarea si participarea lucratorilor la activitatile privind securitatea si sanatatea in munca, implica activitati atat din partea angajatorului, cat si din cea a lucratorilor[13]. Astfel, angajatorul consulta salariatii sau pe reprezentantii lor in toate problemele legate de securitatea si sanatatea muncii, acestia avand dreptul de a face propuneri in acest domeniu.

Salariatii sau reprezentantii lor care au o functie specifica in domeniul protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor participa sau sunt consultati in prealabil si in timp util de catre angajator cu privire la:

a. orice actiune care poate avea efecte substantiale asupra securitatii si sanatatii lucratorilor;

b. desemnarea salariatilor pentru activitatile de protectie si de prevenire a riscurilor profesionale, precum si a celor desemnati pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor si evacuarea lucratorilor;

c. datele referitoare la riscurile pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, masurile de protectie, intocmirea listelor accidentelor care au provocat incapacitate de munca mai mare de 3 zile, rapoartele de cercetare a accidentelor de munca etc.;

d. solicitarea unor persoane sau servicii din afara unitatii pentru a se ocupa de activitatea de protectie si prevenire a riscurilor profesionale;

e. conceperea si organizarea formarii salariatilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca.

Reprezentantii salariatilor pentru activitatile de protectie a securitatii si sanatatii lucratorilor au dreptul sa ceara angajatorului sa ia masurile adecvate, pe baza propunerilor facute de acestia, pentru a inlatura riscurile si a elimina sursele de pericol.

In situatia in care masurile luate de angajator si mijloacele destinate pentru protectia si prevenirea riscurilor profesionale sunt considerate insuficiente pentru a garanta securitatea si sanatatea in timpul muncii, lucratorii sau reprezentantii lor au dreptul sa se adreseze cu plangere autoritatii competente in materie[14].

Formarea lucratorilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca se realizeaza prin informari si instructaje in urmatoarele situatii[15]: la angajare; la schimbarea locului de munca; la introducerea sau schimbarea unui echipament de munca; la introducerea unei noi tehnologii.

Instructajul trebuie sa fie axat pe locul de munca al lucratorului si sa fie adaptat la evolutia riscurilor si la aparitia unor noi riscuri. Instructajul se repeta periodic daca acest lucru este necesar.

Angajatorul are obligatia de a verifica daca lucratorii angajati la alte unitati, dar care lucreaza in intreprinderea pe care o conduce, au fost instruiti cu privire la riscurile pentru securitatea si sanatatea lucratorilor in intreprinderea respectiva.

Reprezentantii salariatilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca beneficiaza de o pregatire speciala.

Obligatiile lucratorilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca sunt stabilite de art. 13 al directivei 89/391:

1. Fiecare lucrator are obligatia, potrivit posibilitatilor sale, de a apara propria sa securitate si sanatate, precum si a persoanelor vizate prin actiunile sau inactiunile sale in timpul muncii, conform cunostintelor dobandite si a instructiunilor primite din partea angajatorului.

2. Pentru a realiza aceste obiective, lucratorul este obligat:

a. sa utilizeze corect masinile, aparatele, utilajele, substantele periculoase, echipamentele de transport si alte mijloace;

b. sa utilizeze corect echipamentul de protectie individuala pus la dispozitia sa;

c. sa nu deterioreze, sa schimbe sau sa deplaseze in mod arbitrar dispozitivele de securitate si sa le utilizeze in mod corect;

d. sa semnaleze imediat angajatorului sau lucratorilor cu atributii specifice in domeniul protectiei securitatii si sanatatii salariatilor orice situatie de munca despre care are un motiv rezonabil de a crede ca prezinta un pericol grav si imediat pentru securitate si sanatate, precum si orice alta defectiune constatata in sistemul de protectie;

e. sa contribuie, alaturi de angajator si de salariatii cu atributii specifice in domeniul protectiei, securitatii si sanatatii lucratorilor, la indeplinirea tuturor sarcinilor sau exigentelor impuse de autoritatea competenta pentru protectia securitatii si sanatatii in timpul muncii;

f. sa contribuie, alaturi de angajator si de salariatii cu atributii specifice in domeniul protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor, la asigurarea unui mediu de munca si a unor conditii de munca sigure si fara riscuri.

Prin art. 17 al directivei 89/391 din 12 iunie 1989 a fost constituit un Comitet compus din reprezentantii statelor membre si prezidat de un reprezentant al Comisiei, care emite avize cu privire la adoptarea directivelor in diferite domenii de activitate, armonizarea tehnica a acestora si urmareste reglementarile internationale in domeniu.

Directivele referitoare la anumite sectoare de activitate au fost adoptate pe baza art. 16 paragraful 1 al directivei 89/391, care precizeaza prerogativa Consiliului de a adopta, in urma propunerii Comisiei, directive pe domenii de activitate.

In esenta dreptul muncii este un drept al protectiei intereselor angajatilor. Dupa cum am aratat, acest principiu nu este specific numai dreptului muncii national, el fiind un principiu de baza al Uniunii Europene, la nivel caruia se vorbeste chiar de un "model social european"

Consideratii finale

Avand in vedere cele prezentate pe parcursul lucrarii de fata, pe scurt trebuie retinut ca raportul juridic este o relatie sociala reglementata de norma de drept (in cazul de fata, reglementate de norma de drept international si comunitar al muncii).

Adaptand aceasta definitie la specificul dreptului muncii, se poate conchide ca prin reglementarea relatiei sociale de munca de catre o norma de drept, aceasta relatie devine un raport juridic de munca. Intrucat este posibila prestarea unei munci in cadrul unor raporturi de natura juridica diferita, aceasta definitie nu satisface exigentele particularizarii raporturilor care sunt supuse reglementarii normelor dreptului muncii.

Dupa cum rezulta si din cele avute in vedere pe parcursul lucrarii, in sfera dreptului muncii sunt cuprinse atat relatiile sociale de munca in care cel ce presteaza munca are calitate de angajat in temeiul unui contract de munca, cat si unele relatii care deriva din ele sau care se afla intr-o stransa legatura.

Raportul juridic de munca, in sensul dreptului muncii, este, asadar, acel raport prin care o persoana fizica se obliga, in temeiul unui contract de munca, sa presteze o anumita munca in folosul celeilalte parti (o persoana juridica cu capital de stat, mixt sau particular, ori o persoana fizica), fata de care se subordoneaza, iar aceasta la randul sau, se obliga sa remunereze si sa asigure conditii corespunzatoare desfasurarii normale a activitatii.

Raportul juridic de munca prezinta aceleasi trasaturi ca si celelalte raporturi juridice, indiferent de natura lor dar, in acelasi timp, are si anumite trasaturi specifice care il deosebesc de alte raporturi juridice in care se presteaza o anumita munca. Din categoriile trasaturilor comune fac parte caracterul social; caracterul volitional si caracterul ideologic.

Caracterul social al raportului juridic de munca este determinat de faptul ca se stabileste intre oameni, in vederea participarii lor la procesul muncii; prin intermediul sau cetatenii unui stat isi realizeaza dreptul la munca, precum si cele necesare existentei.

Caracterul volitional al raportului juridic de munca rezulta din faptul ca este rezultatul a doua vointe: vointa de stat, exprimata prin intermediul normelor juridice care-l reglementeaza si vointa subiectelor manifestata cu ocazia stabilirii, modificarii sau incetarii acestui raport.

Deoarece depinde de vointa oamenilor, raportul juridic de munca, inainte de a se forma, trece prin constiinta oamenilor, ceea ce ii confera si caracterul de raport ideologic.

In fine, mai trebuie precizat in acest final al lucrarii, ca in raporturile de munca nu stau fata in fata doua parti cu interese diametral opuse, nici uneia dintre parti nefiindu-i straine interesele celeilalte parti; din aceasta cauza munca desfasurata in cadrul acestor raporturi determina colaborarea participantilor la procesul muncii, a ambelor parti ale raportului.