Dinamica sistemelor teritoriale

Dinamica sistemelor teritoriale

Pentru a descifra cat mai corect toate schimbarile din natura si societate, stiintele si-au imbogatit permanent si intr-un ritm impresionant metodologiile si metodele de cercetare, aparand altele noi si sesizandu-se o tendinta de apropiere a acestora. De altfel, complexitatea realitatii obliga la trecerea spre o abordare interdisciplinara a fenomenelor.

Geografia, una dintre cele mai vechi stiinte "tulpina" din care s-au desprins numeroase ramuri noi, a manifestat un oarecare conservatorism in ce priveste arsenalul metodologic. Este interesant ca aportul semnificativ in imbogatirea metodologiilor de cercetare a apartinut, in mare parte, altor specialisti atrasi de problemele interesante ale geografiei (economisti, sociologi, fizicieni etc.). In acest sens este suficient sa-i citam pe W. Christaller - teoria locurilor centrale; W. Isard - teoria cercetarilor regionale; P. Allen - dinamica urbana si regionala s.a.m.d. Cert este insa ca geografia ofera un teren deosebit pentru analogii cu fenomenele ce se analizeaza de alte stiinte, ceea ce poate constitui un motiv de intensificare a preocuparilor spre reducerea decalajului ce tinde sa se adanceasca intre aceasta si celelalte domenii de cercetare.

1. Transferul de concepte, teorii si metode - o necesitate in analiza dinamicii sistemelor teritoriale

Progresele realizate de fizica, chimie si biologie reprezinta principalul impuls in dezvoltarea tuturor stiintelor. Asistam astazi la o apropiere a limbajului, a tehnicilor utilizate de diversi specialisti si la o conlucrare stransa a acestora. In acest cadru general geografia nu poate face exceptie. Pentru a fi receptata cum se cuvine trebuie sa foloseasca o parte a acestor descoperiri teoretico-metodologice, adaptandu-le la specificul sau.

Exista doua mari probleme in a accepta acest transfer: una rezultata din teama de a nu se departa de obiectul sau ca stiinta si a doua determinata de capacitatea indoielnica a celor care o slujesc pentru a realiza in conditii optime aceasta reasezare[i]. In ce priveste prima problema, consideram ca este exagerata ideea, intrucat traim o perioada de interdisciplinarizare a stiintelor, iar progresul realizat de stiintele moderne s-a facut in mare parte pe transferul de concepte si teorii de la una la alta. Bineinteles ca nu este vorba de o schimbare radicala  a arsenalului metodologic si semantic, ci doar de o imbogatire a celui prezent. "Armele" traditionale de studiu trebuiesc imbinate cu cele moderne pentru a patrunde in microuniversul proceselor si, in acelasi timp, pentru a face rezultatele accesibile specialistilor din alte domenii, care trebuie sa le aplice (sau sa tina cont de acestea) practic.

A doua problema o consideram falsa pentru ca nimeni nu se asteapta, ca peste noapte, cel putin in geografia romaneasca, sa se formeze cercetatori care sa o "revolutioneze". Trebuie acceptata ideea de schimbare, care se face atat din interior, prin stimularea preocuparilor geografilor in acest sens, cat si din exterior prin interesul stiintific trezit de problemele geografice in randul altor specialisti si prin cooperarea cu acestia. Exista, undeva, un punct de intalnire pe care trebuie sa-l identificam si sa-l utilizarm, intrucat este certa incapacitatea singulara a unora sau altora de a rezolva problemele tot mai complexe ale realitatii teritoriale.

Actiunea transferului de conceptii si teorii trebuie sa fie sincrona sau dupa inventarierea, clasificarea si ierarhizarea celor cu care opereaza geografia in etapa actuala. Numeroasele sale aspecte intradisciplinare fac ca operatiunea de sistematizare a conceptelor de baza sa fie relativ dificila. Oricum, consideram ca procesul necesita timp si se va produce printr-o autoselectie, cu conditia acceptarii si cultivarii noilor tendinte manifestate pe plan mondial.

Indiscutabil ca sursa dezvoltarii geografiei castiinta o constituie chiar obiectul sau de cercetare, care prin complexitate si dinamica trezeste interesul si curiozitatea fizicienilor, ciberneticienilor, inginerilor etc. Logica fireasca ne-ar conduce la ideea ca poate, foarte curand vom asista la aparitia unei noi stiinte la granita dintre geografie si tehnologiile cele mai noi, spre exemplu tehnogeografia. Un geograf optimist are tot dreptul sa creada ca daca prima jumatate a acestui secol a apartinut fizicii atomice, cea de-a doua biologiei, prima parte a secolului urmator ar putea apartine geografiei. Analizata mai atent sub aspectul potential al stiintelor noastre, gandul nu ni se pare hazardat. Pentru aceasta, insa, nu este suficienta doar atractia exercitata de catre particularitatile sistemelor teritoriale asupra altor specialisti, ci implica o patrundere semnificativa a geografilor in intimitatea proceselor care se petrec la nivel de micro- si macroscara. Explicarea acestora necesita analogii cu fenomenele fizice, chimice si biologice, interpretari usor integrate in studiile si deciziile cu caracter practic.

2. Stadiul de echilibru si sistemele teritoriale

Una dintre cele mai actuale probleme in geografie o reprezinta dinamica sistemelor teritoriale, proces indisolubil legat de caracterul stabil sau instabil al acestora. In general, sistemele teritoriale pot fi considerate ca unele dintre cele mai complexe, facand parte din categoria sistemelor mari, respectiv, inglobeaza o multitudine de componente si relatii, care se intrepatrund si interactioneaza dupa legi specifice, prezentand o evolutie continua. Practic, ele functioneaza departe de echilibru, iar analiza generala a sistemelor in asemenea situatii este domeniul de studiu cu precadere al sinergeticii.

Pentru un sistem teritorial se pot remarca doua aspecte: procesul de ajustare a sistemelor din aceeasi familie prin raporturile care se stabilesc intre ele si procesul de adaptare la schimbarile mediului (inclusiv al inovatiilor tehnice, capitalului financiar sau al diverselor interventii violente).

In plan teoretic, evolutia continua a sistemelor teritoriale poate fi apreciata prin sisteme de ecuatii diferentiale, neliniare, de tipul:

, i = 1,2,..n,

unde P reprezinta una dintre caracteristicile unui set decomponente de acelasi fel.

Din punct de vedere practic realizarea unor modele de evolutie a sistemelor teritoriale este mai complicata, deoarece intervin nenumarate componente, repartizate neuniform in timp si spatiu, relatii de intensitati variate si deseori neasteptate, apar substructuri care influenteaza radical dinamica ulterioara a sistemului. Evolutia sistemelor teritoriale se poate defini, in general, ca fiind istoria autoorganizarii acestora in sisteme din ce in ce mai complexe[ii]. Aceasta presupune existenta in timp a unor perioade de evolutie mai lente sau mai accelerate, identificate, intr-un mod simplist cu faze de stabilitate si instabilitate.

Studiul stabilitatii si instabilitatii in sistemele teritoriale releva ca abordarea numai cantitativa nu este suficienta si uneori are efecte daunatoare. Multitudinea variantelor ce intra in componenta acestora si posibilitatile reduse de masurare si de a avea serii de observatii continue in timp, fac ca numarul lor sa fie redus. Se neglijeaza in mod obiectiv si subiectiv componente, care in anumite conditii, ar putea deveni determinante pentru evolutia ulterioara a sistemului. In consecinta, concluziile obtinute nu vor fi dintre cele mai semnificative. Se impune, astfel, si o abordare calitativa, care nu este similara cu descrierea, ci inglobeaza explicatii si analogii, care confirma (sau infirma), insotesc si anticipeaza evolutia intemeiata pe abordarile cantitative.

Starea de echilibru in sistemele teritoriale se apreciaza printr-o anumita perioada de stabilitate a fizionomiei si functionalitatii acestora. Din punct de vedere termodinamic, echilibrul inseamna moartea sistemului, iar viata este o departare de echilibru sau un dezechilibru "controlat". Respectiv, se vorbeste de un stadiu de echilibru, cand fortele care actioneaza intr-un sistem se anuleaza, avand ca rezultat lipsa totala a evolutiei[iii]. Acest stadiu de echilibru absolut nu se atinge decat o singura data, cand sistemul moare, integrandu-se in mediul sau. Un exemplu foarte simplu este cel reprezentat de o asezare rurala, identificata cu un sistem teritorial la nivel de microscara. Mediile natural, economic si social in care se dezvolta pot determina destructurarea sa treptata, incepand cu depopularea, iar apoi cu golirea fizica a cladirilor, cu disparitia lor totala si integrarea spatiului respectiv in mediul din care face parte, capatand noi functiuni.

Prin analiza comparativa a fluxurilor de intrare si a celor de iesire dintr-un sistem teritorial se poate remarca existenta, de regula, a unui decalaj, aproximat deseori prin tendinte de evolutie sau involutie (in functie de fluxurile dominante). Atunci cand intre cele doua categorii exista o oarecare echivalenta putem considera sistemul ca aflandu-se intr-un stadiu stationar. Un stadiu stationar pur nu se intalneste decat in laborator, dar in general se accepta o anumita echivalenta a fluxurilor, care ne face sa consideram ca un sistem teritorial puternic antropizat (un oras, de exemplu) sau un culoar morofologic cu functie de tranzit dominanta se afla intr-un stadiu stationar. Intr-un sens mai larg s-ar putea accepta ideea ca orice sistem teritorial, care isi pastreaza fizionomia si functionalitatea generala se afla in stadiu stationar.

Daca un sistem teritorial, dupa o mica variatie a conditiilor initiale revine la stadiul anterior inseamna ca el este stabil. Atunci insa cand mica fluctuatie initiala antreneaza modificari substantiale sistemul teritorial este pentru totdeauna indepartat de acest stadiu, caracterizandu-se prin instabilitate. O reprezentare schematica a celor doua stadii arata ca orice departare de pozitia "B", daca nu depaseste o anumita limita (destul de extinsa), se va sfarsi cu o revenire, in conditiile incetarii fortelor care o provoaca (Fig.26.); o departare cat de mica de punctul "A" departeaza iremediabil sistemul teritorial.

In sistemele teritoriale complexe stabilitatea globala este foarte greu de intalnit, intrucat comportamentul substructurilor si componentelor este foarte diferit in timp. Nesincronizarea fazelor acestora si rolul desoebit in functionarea ansamblurilor dau caracterul relativ al stabilitatii.

Evolutia unui sistem, intr-un mod foarte simplist, poate fi reprezentata in diferite sisteme de referinta. Traiectoria unei variabile poate avea o forma nelineara (ascendenta sau descendenta) in functie de timp poate inregistra un maxim (minim) cand o variabila depinde de un parametru sau nelineara (ciclica) in raport cu o alta variabila (Fig.27.). In mod similar, sistemele teritoriale, prin generalizare pot avea aceleasi tipuri de variatie.

Traiectorii teoretice in jurul punctelor de echilibru. Cu toate ca particularitatile oricarui sistem teritorial isi pun amprenta asupra comportamenului sau, se pot generaliza formele traiectoriilor de evolutie. Se disting, astfel, patru situatii caracteristice: cand punctul de echilibru este in "spirala", cand acesta este un nod, ciclu limita sau un "atractor straniu".

a) Punctul de echilibru in spirala poate fi atins de catre un sistem printr-o traiectorie similara, apropiindu-se printr-o serie de ajustari repetate si ca urmare a feed-back-urilor negative. Este cazul unor anumite stadii de echilibru obtinute prin utilizarea modelelor de tip prada-pradator Volterra-Lotka[iv]. In acest sens este interesanta evolutia populatiei dintr-un sistem teritorial puternic antropizat, considerata pradator, in raport cu salariile, considerate prada. Respectiv daca salariile cresc, creste si numarul de locuitori, pentru ca dupa atingerea unui prag, salariile sa scada sub presiunea demografica, ceea ce va conduce si la o diminuare a populatiei. Prin ajustari repetate de acest tip se ajunge ca sistemul sa evolueze spre un stadiu de echilibru (Fig.28.). In timp, se constata ca o variabila (X) isi atenueaza progresiv fluctuatiile, tinzand spre acest punct de echilibru.

Functionand in apropierea punctului de echilibru in spirala, sistemul teritorial poate avea si o traiectorie de departare (Fig.29), ceea ce se traduce prin accentuarea fluctuatiilor individuale si posibila departare de punctul de echilibru.

b) Punctul de echilibru de tip nod releva caracterul convergent al traiectoriei, care se orienteaza direct catre echilibru. Situatia este specifica pentru evolutiile de tip logistic, in care dupa cresteri lente, marimile (variabilele) inregistreaza accelerari de ritmuri, pentru ca apoi sa se apropie foarte incet de punctul de echilibru. In cazul stadiului stabil este evident, in timp, caracterul convergent al evolutiilor spre punctul de echilibru (Fig.30). Pentru stadiul instabil se remarca evolutia inversa, de departare, dupa ce in prealabil se apropiase de punctul de echilibru (Fig.31).

In general, foarte greu se poate atinge punctul de echilibru, cea mai mare parte a sistemelor teritoriale evoluand departe de acesta. Studierea lor in astfel de pozitii reprezinta o prioritate si va demonstra de ce "viitorul evolutiei nu poate fi cea a fost"[v]

c) Ciclul limita reprezinta o situatie particulara in care traiectoriile sistemelor teritoriale nu se orienteaza catre un punct de echilibru, ci acesta evolueaza catre structuri mai mult sau mai putin complicate. Astfel, traiectoria poate tinde catre un cerc, mai mult sau mai putin regulat, in jurul unui punct de echilibru, care nu va fi atins niciodata. Prin urmare, atractorul (punctul de echilibru sau zona de echilibru) este un "ciclu limita", fiind definit de ansamblul punctelor descriind acest cerc.

d) Haosul constituie un stadiu in care sistemul adopta o evolutie cu traiectorii ce nu respecta vreo regula. In aceasta situatie atractorul nu prezinta nici-o forma identificabila, evolutia fiind neregulata si imprevizibila. Din aceasta cauza astfel de atractori sunt cunoscuti sub denumirea de atractori stranii.

Pentru a releva practic comportamentul diferit al sistemelor teritoriale si a face unele analogii cu cele mentionate, este interesanta exemplificarea adusa in cazul studierii modelelor de evolutie a unor sisteme teritoriale puternic antropizate, cum sunt orasele[vi].

Bifurcatii si instabilitate. Cazul particular al sistemelor teritoriale, cu numeroase componente care se pot abate de la traiectorii normale, influentand tot ansamblul, ne face sa consideram ca suntem in fata unei evolutii totdeauna imprevizibile, in care alterneaza perioadele de stabilitate si instabilitate. Fara a detalia intreaga teorie privind modelizarea dinamica a sistemelor teritoriale mentionam demersul lui Forrester si cel rezultat din lucrarile scolii de la Bruxelles a lui Prigogine[vii]. Primul pleaca de la analogia sistemelor in general cu cele din hidraulica si ajunge la ideea evolutiei acestora spre un echilibru limita, iar Prigogine porneste de la analogia cu cinetica moleculara. In cel de-al doilea caz, cautand raspunsul la diverse intrebari (ca spre exemplu: exista stadii de echilibru? sunt numeroase acestea? care este tipul stadiului de echilibru - stationar, instabil, periodic? ce efecte are modificarea unor parametri asupra evolutiei sistemului respectiv?), analizele intreprinse au condus la concluzia ca exista mai multe stadii de echilibru dinamic si ca un rol deosebit in aceasta dinamica il au parametrii ecuatiilor ce caracterizeaza sistemele respective. Toate acestea au la baza ideea ireversibilitatii proceselor, intrucat conditiile initiale nu vor mai fi aceleasi niciodata.

Un sistem teritorial poate sa posede un singur atractor sau mai multi, in functie de complexitatea sa, de valorile parametrilor inregistrati. Trecerea de la o traiectorie la alta se realizeaza printr-un salt calitativ, care constituie o bifurcatie in evolutia sistemului. Teoria bifurcatiei[viii] a produs, in general, o efervescenta in stiintele contemporane, ca dealtfel si aceea a catastrofei.

Bifurcatiile sunt mult mai numeroase la nivel microscopic, fata de cel mezo- si macroscopic. Spre exemplu, intr-un sistem antropizat de tipul asezarii umane, bifurcatiile la nivel de individzi (considerati la nivel microscopic) sunt nenumarate: nasteri, decese, migratia etc. La nivel macroscopic ele nu sunt perceptibile, asezarea pastrand numarul de locuitori relativ constant. In cazul sau bifurcatia poate proveni din factori exogeni (alocarea unor investitii centrale si construirea unor unitati industriale) sau dintr-un fenomen endogen (amplificarea unor preferinte ale indivizilor sau o inovatie a acestora).

Conform acestei teorii si mergand pe linia generalizarii caracteristicilor unui sistem teritorial, putem presupune ca acesta, sub impulsul proceselor interne cunoaste in timp o evolutie in jurul unei traiectorii ideale (Fig.32). Evident ca evolutia sa nu va fi lineara, inregistrand nenumarate fluctuatii, care ii dau posibilitatea sa revina permanent in locul geometric al punctelor normale de echilibru. Sub impactul unor schimbari interne de amploare o fluctuatie ajunsa la paroxism poate sa se departeze definitiv de traiectoria initiala, punctul de deviatie fiind un punct de bifurcatie ( ). Fenomenul se poate repeta la un alt interval de timp, individualizand un al doilea punct de bifurcatie ( ), iar seria departarii de traiectoria initiala poate continua.

In "La Nouvelle Aliance", Prigogine si Stengers subliniaza ca starea critica intr-un sistem este cu atat mai ridicata cu cat comunicarea in acesta se realizeaza mai greoi. Adica sistemele care au capacitatea de bifurcare rapida a fluctuatiilor in spatiul lor sunt mult mai stabile. Ele tind, astfel, sa amortizeze fluctuatiile aparute, direct proportional cu modul in care circula informatia intre componentele sistemului. Aceasta poate fi una din principalele explicatii ale stabilitatii ridicate a marilor sisteme teritoriale, mai ales pe termen lung.

3. Riscul in sistemele teritoriale.

Una din preocuparile actuale, privind dinamica sistemelor teritoriale, o constituie riscul si problematica sa. Nu se poate discuta de dinamica, evolutie si dezvoltare, fara a avea in vedere si aparitia unor elemente cu efecte catastrofale pentru populatia dintr-un anumit teritoriu, pentru viata pe planeta, pentru existenta unui sistem teritorial, fie si natural.

Pentru orice sistem teritorial elementele de eficienta, de existenta insesi devin esentiale, acestea fiind mai mult sau mai putin constientizate, in raport cu nivelul sau de antropizare, dar si cu nivelul de intelegere a rolului sau in starea prezenta, la nivelul conexiunilor nationale, continentale sau planetare. Ecodezvoltarea si dezvoltarea durabila au ca trasaturi de baza asigurarea continuitatii speciei umane pe Pamant si, deci, diminuarea aparitiei unor fenomene care ar pune-o in pericol. In consecinta, intregul complex de masuri adoptate privind armonizarea relatiilor dintre societate si natura urmareste eliminarea riscurilor cunoscute, care ar putea avea ca origine omul si activitatea sa, dar si diminuarea manifestarilor violente ale unor fenomene naturale.

Pentru mai buna intelegere a riscului sunt necesare cateva precizari legate de semantica acestuia, de importanta sa in evolutia sistemelor teritoriale, de gestiunea riscului.

Elemente de semantica Riscul inseamna existenta unei probabilitati de producere a unui eveniment sau lant de evenimente cu efecte partial anticipate. Ca termen este asociat cu cel de intamplare (hazard), nenorocire, de aceea i s-a incetatenit sensul negativ de pericol posibil. Dar exista si un sens pozitiv, iar evolutia societatii umane, care a sporit complexitatea sistemelor teritoriale in mod exponential este un rezultat al riscului pozitiv pe care aceasta si-l asuma. Se stie existenta proverbului ca 'cine nu joaca nu castiga'. Tot asa si societatea, ca sa existe si sa evolueze a trebuit si trebuie sa riste permanent[ix]

Indiferent din ce perspectiva il analizam, riscul are o componenta reala si alta subiectiva, generata de puterea de cunoastere a societatii la un moment dat. Componenta sa reala se bazeaza pe existenta unor dovezi clare asupra realizarii sale de-a lungul istoriei si, in consecinta, este definit ca teama de repetare a unor asemenea fenomene. Prin definitie, acesta presupune o depasire ca intensitate si ca extindere spatiala a unor fenomene realizate, care si-au pus amprenta asupra evolutiei sistemului teritorial respectiv. Realitatea istorica da caracterul pragmatic abordarii, solicitand evaluarea momentelor posibile de concretizare pe scara temporo-spatiala[x]. Componenta subiectiva decurge din necunoasterea in totalitate a tuturor surselor de risc, pe de o parte, iar pe de alta parte, din ignoranta proprie sistemelor. Ca sisteme hipercomplexe, sistemele teritoriale prezinta structuri cu nenumarate 'secrete', care fac imposibila prevederea mutatiilor viitoare in totalitatea lor. Pe masura progresului inregistrat de societate, respectiv a dinamicii sistemelor, sunt identificate noi riscuri, necunoscute anterior. In acelasi timp, riscurile vechi pot fi eliminate prin masurile de securitate individuala sau colectiva pe care le adopta comunitatile umane. Paralel, interventia factorului uman aduce noi elemente de risc, direct sau indirect, chiar in sistemele naturale sau cu nivele de antropizare inferioare.

Pentru a inlatura unele confuzii subliniem celalalt aspect si anume al realizarii riscului, care poate fi denumit eveniment. Evenimentul in conditiile dinamicii sistemelor teritoriale poate sa imbrace urmatoarele forme: accident, sinistru sau catastrofa (Fig.33.).

Accidentul apare ca ceva relativ firesc in procesul de dezvoltare, de evolutie a unui sistem teritorial, fiind concretizarea faptica a unui risc de importanta minora pentru ansamblul acestuia. Intrucat evolutia oricarui sistem teritorial nu este liniara, aceasta poate fi aproximata ca o inlantuire de fluctuatii in jurul traiectoriei normale (a). Orice fluctuatie poate fi interpretata ca un accident, care cu toate efectele sale asupra sistemului teritorial nu reuseste sa-l abata de la evolutia normala. O fluctuatie negativa din aceasta categorie atrage, compensatoriu, una similara pozitiva.

Ruptura functionala poate fi asimilata cu notiunea de sinistru, in cazul in care pagubele materiale si victimele omenesti sunt importante. Aceasta poate afecta o parte a sistemului (teritoriala sau componentala), fara a determina o schimbare totala a sensului de evolutie (b). Urmarile unei astfel de disfunctionalitati se reflecta asupra gradului de instabilitate si rezistentei la schimbare, insa, de regula, sistemul respectiv are capacitatea de a reveni la normal (inundatii, epidemii, cutremure, explozii sau incendii de proportii s.a.m.d.

Catastrofa este o ruptura profunda, care determina aparitia unei noi ordini, a unor noi structuri, evolutia sistemului teritorial avand un alt sens, ireversibil, in raport cu traiectoria initiala (c). Depasind capacitatea de rezistenta a sistemului, catastrofa determina o integrare a acestuia in mediul sau, respectiv moartea sistemului respectiv. Trebuie sa facem o distinctie neta intre sensul banal de catastrofa si sensul dat acestei notiuni de René Thom (1975), prin care catastrofa insemna distrugerea unui mod de organizare a unui sistem si aparitia altuia nou[xi]

Riscul si dinamica sistemelor teritoriale Pentru evidentierea raporturilor dintre risc si dinamica sistemelor teritoriale este importanta definirea factorilor de risc. In general, dinamica sistemelor teritoriale are la baza o multitudine de factori, iar dichotomia stricta a acestora in factori de risc si de "nerisc" este foarte dificila, daca nu chiar imposibila. Nu poate exista o delimutare apriorica intre aceste categorii, din cel putin doua motive: translatia neasteptata a factorilor dintr-o categorie in alta si instabilitatea pragurilor, de la care un factor poate declansa sau amplifica unele procese negative, a caror producere va fi surprinzatoare in timp si spatiu. Complexitatea stabilirii pragurilor critice implica o abordare interdisciplinara, cu numeroase testari si simulari pentru stabilirea mai degraba a unor intervale critice, decat a unor limite stricte.

Depistarea si analiza factorilor de risc sunt strans conectate cu capacitatea de rezistenta la schimbare a sistemelor teritoriale. Acestea, caracterizate printr-o mare complexitate, sunt relativ greu de schimbat brusc, datorita multitudinii de componente si vitezei rapide de circulatie si atenuare a "socului". In cazul sistemelor naturale exista o oarecare rigiditate, in raport cu cele in care componentele dominante sunt cele antropice. Rezistenta la schimbare se traduce printr-o evaluare concreta a relatiei evolutie-structura sub impactul socurilor, ce apar prin intermediul acumularilor interne sau al interventiilor externe.

In general, rezistenta la schimbare poate fi apreciata prin doua notiuni, mai mult cu caracter euristic, care au intrat relativ recent in literatura de specialitate: vulnerabilitatea si rezilienta. Prima apreciaza gradul de instabilitate potentiala a unor structuri sau gradul de receptare interna a interventiilor externe sau accidentelor interne, iar a doua capacitatea de a anula aceste perturbatii prin complexitatea si structura sistemelor teritoriale[xii]

Orice sistem teritorial are o istorie care niciodata nu poate fi in intregime linara sau macar ciclica, ci cu numeroase leziuni si rupturi, receptate ca atare. Formele neasteptate, care apar datorita proceselor antagonice de degradare-creare de noi structuri, de agregare-dezagregare, de extindere-restrangere teritoriala, simultane sau succesive, genereaza riscul aparitiei unor elemente care pun in pricol existenta proprie a sistemului teritorial respectiv.

In ciuda stabilitatii sale, evolutia unui sistem teritorial se afla permanent sub semnul incertitudinii, existand riscuri care il pot indeparta de traiectoria normala. Riscurile cele mai diverse sunt frecvent intalnite in sistemele puternic antropizate, unde interventiile externe si dinamica schimbarilor interne au efecte neasteptate. Unele dintre riscuri sunt asumate de societate spre a obtine rezultate economico-sociale favorabile, altele sunt pasive, oricand putand fi reactivate, iar cea de-a treia categorie o reprezinta cele necunoscute inca.

In dinamica sistemelor teritoriale locul riscului este esential, acesta construind istoria si accelerandu-le evolutia. Daca sistemul s-ar limita la o evolutie eliminand orice risc, acesta ar stagna sau ar avea, teoretic, o dinamica liniara (cel mult ciclica). Evolutiile explozive sunt direct proportionale cu asumarea unor riscuri mari si complexe. Cand se risca mult sistemul teritorial poate castiga in eficienta economica, de exemplu, dar poate pierde in ce priveste stabilitatea sa, departandu-se de evolutia normala in raport cu resursele. Momentul aparitiei riscului poate fi greu de precizat, dar realizarea sa va marca un punct de inflexiune important pe traseul evolutiei sistemului.

Cel mai frecvent, riscul in sistemele teritoriale este legat de pericolul opririi proceselor ciclice, metabolice, care se desfasoara in interiorul lor si care le asigura existenta. Dereglarile metabolice sau chiar oprirea metabolismului pot conduce la "pene functionale' sau la dezintegrarea sistemului. Penele functionale sunt cauzate de excedentul sau deficitul, aparute brusc, in masa, energie si informatii. Concepute ca sisteme optimal deschise, orice blocaj, total sau partial, are ca rezultat imposibilitatea reluarii ciclului metabolic si determina crize. Pentru evitarea unor astfel de riscuri apar mecanismele de autoreglare, identificate prin autoreactii specifice fiecarui sistem teritorial la interventii.

Din punct de vedere al sistematizarii euristice a factorilor cu rol determinant in dinamica sistemelor teritoriale, distingem patru categorii: factori generali, de favorabilitate, restrictivi si de presiune. Dintre acesti factori, generatori de riscuri pot fi, de regula, factorii de presiune si cei restrictivi, urmati de cei de favorabilitate. Impartirea lor stricta in clasele mentionate este greu de realizat, intrucat in timp, se pot inregistra translatii ale factorilor respectivi dintr-o categorie in alta.

Sintetic, pentru a reflecta importanta riscului in dinamica sistemelor teritoriale, sa consideram un sistem teritorial (S_to), intr-un moment initial T₀. Din diverse cauze, in evolutia sa ulterioara acesta poate suferi o criza structural-functionala profunda, ce degenereaza in catastrofa (Fig.34). In etapa imediat urmatoare acesta va dispare, integrandu-se in mediul sau. In situatia in care sistemul respectiv poseda in memorie seturi de crize sau evenimente cu caracter catastrofal, suferite de el insusi sau de alte sisteme similare, poate sa anticipeze declansarea unor evenimente. Deci, pe baza memoriei si a functiei anticipative, sistemul teritorial respectiv evalueaza riscurile. Punandu-si, apoi, in functiune propriile sisteme de control si de reglare, sistemul poate receptiona mult mai bine interventiile externe sau schimbarile interne, incercand integrarea lor in configuratia generala initiala (S_t1). Se asigura, astfel, evolutia sistemului teritorial prin adaptari succesive, dar pastrandu-si principalele caracteristici.

Supravegherea si controlul riscului. In intelegerea corecta a riscului, a rezultat indirect, ca un rol important revine conceptului de probabilitate[xiii]. Observatiile empirice asupra producerii unor evenimente in viata oricarui sistem teritorial pot constitui prin seriile de date statistice si informatii furnizate o sursa deosebita pentru determinarea tipurilor de risc si a pragurilor semnificative ale acestuia in conditii specifice date.

Anterior, s-a subliniat importanta pe care o au memoria si anticiparea in problemele generale ridicate de gestiunea riscului (Fig.35). Memoria sistemului, prin capacitatea sa diferita de stocaj a seriilor de date si informatii privind producerea in timp a unor evenimente, permite stabilirea frecventei unor evenimente neasteptate si evaluarea efectelor posibile asupra unor componente sau a intregului sistem. In acelasi timp, aceste informatii permit analogii cu alte sisteme similare, in care s-au produs astfel de evenimente, precum si incercarea de prevedere a unor evolutii cu caracter catastrofal ale acestora. Actiunea cu evidenta tenta de prognoza, destul de laborioasa si niciodata perfecta este cunoscuta sub numele de anticipare.

Prin urmare, memoria si anticiparea sunt cele doua elemente de baza ale genezei riscului, ceea ce inseamna ca riscul a aparut si exista numai cu participarea directa sau indirecta a omului. In sistemele naturale pure riscul este apreciat de "elementul uman", situat in afara, cu toate ca realizarea sa se va produce in interiorul acestora. Sunt rare situatiile cand sistemele teritoriale naturale, pot prin formele lor de organizare sa evite realizarea anumitor tipuri de risc (de exemplu, cele in care evolutia este similara modelelor Lotka-Volterra). Realizarea unora dintre aceste riscuri pot pune in pericol chiar existenta sistemelor naturale respective. Interventia omului, determinata de un anumit scop, legat de existenta sa, poate intarzia, elimina sau incuraja realizarea unor riscuri negative sau pozitive.

In acest context global, o problema esentiala o constituie controlul riscului, ceea ce presupune cel putin doua aspecte: pe de o parte supravegherea si stapanirea partiala a factorilor de risc (intrucat o supraveghere si stapanire totala sunt imposibile in sisteme asa de complexe, precum cele teritoriale), iar pe de alta parte incadrarea factorilor de risc in niste norme (praguri), care sa arate cand situatia devine periculoasa.

Dintotdeauna societatea si-a creat si perfectionat sisteme de control ale riscului, care pot fi mai mult sau mai putin eficiente. Relativitatea eficientei controlului rezulta din complexitatea campului epistemologic al riscului, a carui cunoastere implica numeroase necunoscute. Insa chiar daca riscul s-ar putea aprecia intre anumite limite, realizarea sa ramane, de regula, intamplatoare, respectiv nu se stie cand, unde, cat si sub ce froma va aparea evenimentul "anticipat".

Controlul riscului poate fi partial eficientizat prin abordari pragmatice, intre acestea impunandu-se cea probabilista si cea normativa. Prima cauta sa anticipeze aparitia unor evenimente cu caracter catastrofal sau chiar catastrofe in evolutia sistemelor teritoriale. Dispunand de o imagine mai clara asupra trecutului, prin calculul probabilistic, prin statistica, in general, se descopera legitatile care "guverneaza" riscul si evenimentele potentiale. Prin abordarea probabilista se evidentiaza proportiile si ciclicitatea unor evenimente naturale sau chiar social-economice. Principalele operatiuni sunt depistarea factoriulor care intervin in realizarea riscului si stabilirea de corelatii intre evenimente pentru a sesiza la timp caracterul riscant al unor situatii, banale la prima vedere. Cel mai important element in studierea probabilista a riscului in sistemele teritoriale este chiar complexitatea acestora.

A doua abordare, normativa, are in vedere stabilirea unor norme (praguri) pentru anumiti factori de risc si pentru anumite sisteme teritoriale. Diferentierile foarte mari intre aceste sisteme, multimea componentelor si a relatiilor dintre ele fac imposibila stabilirea unor praguri clare pentru factorii de risc. Aceste praguri vor trebui sa rezulte din masuratori, calcule, experiente si sa obtina "avizul" public sau legislativ, pentru a fi ulterior respectate. Cateva elemente, indeosebi cele privind poluarea, rezistenta cladirilor la cutremure, dimensionarea digurilor impotriva inundatiilor au niste praguri bine definite, dar praguri pentru elementele teritoriale complexe, inca nu exista si sunt dificil a fi stabilite. O astfel de tentativa nu poate avea sorti de izbanda, decat poate, in plan teoretic, intrucat aceasta ar insemna cunoasterea efectelor probabile pe care le are asupra intregului orice modificare a unei componente.

Pragurile, in situatia in care sunt stabilite la un moment dat, nu raman invariabile. Exista un fenomen evident de migratie a lor in functie de evolutia gradului de cunoastere a societatii si a acumularii de experienta. Acestea pot migra pe scara valorilor spre cele inferioare, atunci cand se constata efecte cumulative (ca in cazul poluarii) sau spre cele superioare, cand stiinta si tehnica gasesc solutii de diminuare a riscurilor (ca in cazul cutremurelor).

Caracterul constatativ, aposteriori, al acestei abordari o face inutila in procesul de prognoza a unor evenimente catastrofale, dar prin respectarea normelor asigura eficienta controlului privind riscurile in sistemele teritoriale si nu numai. Se poate concluziona ca cele doua abordari sunt complementare, fiind indispensabile in evaluarea si controlul riscului, in general.

Pentru cercetarea sistemelor teritoriale in conditiile dezvoltarii viitoare, ramane ca un obiectiv important trecerea la analize de caz, pe tipuri de sisteme, la generalizarea concluziilor si la stabilirea, chiar temporara, de intervale critice pentru unii factori de risc. Problematica riscului ramane ca foarte complexa si totdeauna dinamica, progresele putandu-se inregistra prin abordari interdisciplinare si prin studii de sisteme teritoriale etalon.