Evolutia geografiei si cresterea caracterului sau activ

Evolutia geografiei si cresterea caracterului sau activ

In evolutia oricarei stiinte au existat momente importante de structurare a preocuparilor, de reorientare a accentelor in raport cu schimbarile cunoscute de realitatea geografica, dar si de progresele inregistrate, in general, de stiinta si societate. Ca stiinta, geografia se manifesta prin cercetarea de profil, a carei evolutie a fost evident continua, dar in ritmuri diferite conservand anumite curente sau "valsand" in acelasi dans cu celelalte stiinte.

O sectiune temporala si evident ipotetica in dinamica geografiei, ca stiinta a sistemelor teritoriale, scoate in evidenta o succesiune de intervale, in care una sau mai multe preocupari s-au impus ca fiind structurant-directionale. Intr-o astfel de viziune, se poate remarca o perioada extrem de lunga, ce se prelungeste din antichitate si care s-a mentinut pana in a doua jumatate a sec.XIX (Fig.2.). Aceasta etapa, extinsa in timp, s-a caracterizat aproape continuu printr-o abordare descriptiva, abordare care, de regula, insemna prezentarea de noi teritorii, noi populatii, noi resurse posibile de exploatat.

De la sfarsitul sec.XIX si in primul sfert al veacului XX a existat o divizare clara a geografiei in cele doua ramuri importante ale sale: una axata pe analiza componentelor naturale ale spatiului, respectiv Geografia fizica, iar cealalta pe studiul componentelor antropice ale acestuia, cunoscuta sub denumirea de Antropogeografie sau mai tarziu de Geografie umana. Ambele ramuri majore ale geografiei se interfereaza in aceasta perioada, cand prima demonstrand importanta factorului antropic in configuratia relatiilor dintre componentele naturale, cand cea de-a doua subliniind rolul conditiilor naturale in structura si functionalitatea componentelor antropice.

La jumatatea sec.XX structura geografiei la nivel de mari ramuri se complica, prin adaugarea unei preocupari care va deveni importanta in etapa urmatoare, respectiv Geografia regionala. Nu este vorba de ceea ce se intelegea in prima parte a secolului prin geografie regionala, respectiv analiza geografica pe regiuni bine individualizate, inclusiv pe tari sau continente, cat de o noua geografie regionala. Aceasta se caracterizeaza prin individualizarea unor unitati geografice relativ omogene din punct de vedere fizionomic si functional si analiza integrativa a tuturor componentelor la nivelul acelor entitati teritoriale.

Dupa anul 1950 Geografia regionala cunoaste o noua dimensiune apropiindu-se de ceea ce incepe sa prinda mai clar contur, stiinta regionala[i]. Aceasta stiinta se dezvolta sub imboldul comun al doua scoli: americana si franceza, ambele alimentand o noua geografie regionala, mai pragmatica, mai activa, predispusa la un dialog continuu cu disciplinele economice si sociale, cu urbanismul si amenajarea teritoriului. Ultimele decenii s-au soldat cu o angrenare mai puternica a geografiei regionale in ceea ce se cheama Dezvoltare regionala, rezultatele demonstrand capacitatea acesteia de a completa paleta de discipline convergente spre acest obiectiv.

Paralel, are loc un proces de aprofundare a cercetarilor sectoriale in ramurile geografiei umane si fizice, cu rezultate deosebite in descifrarea mecanismelor care guverneaza realitatea teritoriala.

Incepand cu deceniul VIII continua sub impulsul "noii geografii" dezvoltarea celor trei ramuri de baza ale geografiei, dar apar si se evidentiaza germenii unei alte ramuri deosebit de complexe, Geografia mediului devenita apoi, cel putin pentru o parte dintre geografi, Geografia environmentalista. Aceasta preocupare este dictata de noua realitate teritoriala, care ia in consideratie tot mai mult restrictiile mediului, inclusiv cele reiesite din limitarea resurselor necesare dezvoltarii fara precedent a societatii umane. Atitudinea geografilor vis-à-vis de problemele dezvoltarii in conditiile unui mediu tot mai vulnerabil (natural, economic, social etc) a fost exprimata anterior, dar niciodata intr-un mod coerent si sistematic ca in perioada de dupa anul 1970.

Aceasta revitalizare a interesului pentru o astfel de problematica s-a produs in contextul aparitiei a noi concepte, precum cel de ecodezvoltare. Ecodezvoltarea a fost perceputa ca un tip de dezvoltare in perspectiva, care sa valorifice resursele, dar sa tina cont de caracterul limitat al acestora. De la jumatatea deceniului IX, tot mai mult se discuta de un nou concept, care sa tina cont de implicatiile la scara planetara ale dezvoltarii la nivel local sau regional. Practic, un nou concept, dezvoltarea durabila, va inlocui treptat, dupa anul 1987 (odata cu prezentarea Raportului Brundtlund) conceptul de ecodezvoltare, pe care lumea stiintifica si mai ales politica il gaseste depasit. Noul concept are o conotatie politica si globalista mult mai mare, una de echitate mai clar exprimata, dar din punct de vedere al arsenalului metodologic este suficient de ambiguu, depasind cu mult din acest punct de vedere conceptul de ecodezvoltare.

Sub imperiul noilor concepte, geografia environmentalista castiga teren, frecvent vehiculand si numele de geografia mediului, chiar daca acesta este ceva mai sarac in continut. In acelasi timp, integrarea completa a conditiilor de mediu, a resurselor ca variabila centrala in ecuatia dezvoltarii complexe, viziunea unitara "nediscriminatorie" a sistemelor geografice indreapta orientarile acestei stiinte spre un punct de vedere integrator. Aceasta inseamna ca, in esenta, ne intreptam spre o abordare globala a tuturor componentelor geografice, indiferent de scara de analiza. Este vorba de conturarea unei noi geografii, Geografia globala.

Daca analizam indeaproape efectele planetare ale contractarii spatiului si timpului vom ajunge la concluzia ca procesele de globalizare si fragmentare, care par contradictorii, dar in acelasi timp convergente (pana la anumite praguri), pot fi incluse in problematica de baza a geografiei globale. Adica, la caracterul integrator, pe verticala, al componentelor naturale si antropice, trebuie adaugata functionalitatea orizontala de la nivel local la cel planetar.

In sinteza, toata aceasta dinamica la nivel de macrostructura a geografiei, arata, in fond, o evolutie fireasca, ce tine cont de mutatiile care au avut loc in plan tehnic si informational, in planul adaptarii stiintei la complexitatea crescanda a lumii. Delimitarea intervalelor de timp nu este una rigida, ci ia in consideratie dominanta preocuparilor, jocul atractorului principal intr-o abundenta dezordonata de informatii, orientari si rezultate.