Legea in analiza sistemelor teritoriale

Legea in analiza sistemelor teritoriale

Legea exprima in cazul sistemelor teritoriale raporturile principale necesare, generale, relativ stabile si repetabile intre componentele "obiectului" analizat. Unele dintre legile cu aplicabilitate in analiza sistemelor teritoriale sunt corespondentele unor legi din fizica (legea gravitatiei), chimie (legea structurilor disipative), biologie (legea prada-pradator).

In functie de diverse criterii legile pot fi clasificate in mai multe clase. Astfel dupa tipul relatiilor se disting legi dinamice, care au un caracter individual, si legi statistice, carcaterizand fenomene de masa. Alte legi pot fi de stare, relevand stabilitatea calitativa a unor structuri in coexistenta sau de desfasurare, axate pe mecanisme genetice, pe relevarea succesiunii de stari. Din punct de vedere al caracterului lor acestea pot fi generale, cu aplicabilitate nerestrictiva, sau speciale axate pe fenomene sau componente particulare.

Cea mai mare arie de aplicare in domeniul analizei sistemelor teritoriale le au legile geografice. Aceste legi au fost individualizate de geografi de-a lungul timpului remarcandu-se aportul lui Simion Mehedinti[i], care remarca importanta: legii complexitatii progresive a sferelor si a legii subordonarii cauzale a invelisurilor. Mai tarziu Kalesnik[ii] individualiza 4 legi geografice, dintre care unele se apropiau prin definitie de principii, creand anumite confuzii. Astfel, el distingea legea unitatii invelisurilor landsaftice, legea circuitului materiei, legea ritmicitatii fenomenelor, legea zonalitatii si azonalitatii. La toate acestea, Donisa[iii] adauga legea distributiei inegale a caldurii si luminii solare, iar Cotet si Nedelcu[iv] remarca legea alternantei zilelor si a noptilor, legea alternantei anotimpurilor si legea distributiei inegale a uscatului si oceanului.

Asa cum se cunoaste, exista foarte multe studii in care se incearca individualizarea unor legi cu caracter mai mult sau mai putin aplicabil in domeniul analizei sistemelor teritoriale. Totusi, se pot individualiza cateva dintre legile posibile a guverna dinamica sistemelor teritoriale, dintre care remarcam:

Legea zonalitatii si azonalitatii, care este una dintre cele mai cunoscute, explicand dinamica si configuratia naturala a sistemelor teritoriale. La baza acestei legi se afla principiul distributiei inegale a radiatiei solare pe suprafata terestra, generand o zonalitate climatica evidenta. In general, se remarca o zonalitate orizontala, determinata de variatia latitudinala a cantitatii de energie solara, si alta verticala ca urmare a influentei altitudinii asupra distributiei acesteia. In functie de zonalitatea pe orizontala se constata un comportament specific al celorlalte geosfere, dar si a unor peisaje, care respecta zonalitatea climatica in mare parte. Astfel, exista o dispunere zonala a regimurilor hidrologice, a formatiunilor vegetase si a asociatiilor de animale, a tipurilor de relief, a tipurilor de agricultura s.a.m.d. Zonalitatea verticala are la baza variatia gradientilor termic si pluviometric datorita altitudinii. Pentru tara noastra etajarea treptelor de relief implica o variatie a temperaturii medii anuale ce ar corespunde la 11 grade latitudine. Legea zonalitatii poate fi aplicata si in cazul unor landsafturi puternic umanizate, spre exemplu organizarii peisajului in jurul unui mare oras. Azonalitatea este determinata de factori perturbatori, precum altitudinea, excesul de umiditate, dispunerea reliefului, existenta unor curenti maritimi litorali (calzi sau reci);

Legea ritmicitatii are la baza variatia temporala a fluxurilor energetice fiind regasita in toate sistemele teritoriale, dar cu precadere in cele naturale, unde efectele acestei legi sunt bine delimitate. In functie de durata de distribuire si intensitatea radiatiei calorice si luminoase se remarca variatii ritmice ale proceselor si fenomenelor, inclusiv efectele lor care se deruleaza la nivel local, regionale si planetar. Printre tipurile de variatii se remarca: variatii nictemerale (zilnice), regasite in lumea naturala dar si in societate, prin ciclurile zilnice ale activitatii economico-sociale, variatii sezoniere, cu aceleasi extinderi temporale si spatiale si variatii multianuale, reunind toate scimbarile care se petrec la foarte mari intervale de timp.

Legea auto-organizarii guverneaza toate procesele care se desfasoara de la nivel de micro-scara la nivel de macro-scara. Aceste procese se interfereaza, sunt convergente sau opuse, cele mai importante vizand conservarea, eliminarea, adaptarea si crearea de noi structuri teritoriale. Auto-dezvoltarea se afla in spatele evolutiei sistemului planetar care a trecut succesiv din faza abiotica, biotica si antropica. La baza acestei legi stau principiile de auto-reglare si auto-control, cele de coerenta si sinergism, care permit unitatea, realizarea de obiective-finalitati si controlul permanent al evolutiei. Factorii care contribuie la evolutia sistemelor teritoriale sunt interni, generand fluctuatii, si externi, producand perturbatii. Procesul de auto-organizare este un proces complex, contradictoriu si totusi unitar, iar evolutia unui sistem teritorial este ireversibila, atunic cand se depasesc anumite limite.

Legea schimbului compensatoriu de masa, energie si informatii are la baza principiul cauzalitatii, in primul rand. Aceasta lege se regaseste usor in circuitele individualizate din atmosfera (intre ecuator si tropice, de exemplu), din hidrosfera si din litosfera. In acelasi timp, procesele de crestere demografica si de localizare a activitatilor economice creaza diferentieri teritoriale, care in mod obiectiv genereaza fluxuri compensatorii. In realizarea acestor schimburi un rol important il au elementele vehiculatorii de masa si energie, reprezentate prin aer si apa, dar si prin retelele si mijloacele de transport.

Legea complexitatii progresive a geosferelor si interactiunii lor a fost definita de S. Mehedinti, dar poate fi completata cu noi elemente, identificate in ultimele decenii. Astfel, aceasta lege pleca de la ideea de baza ca asistam la o distributie concentrica a masei planetare, ca de la o geosfera la alta creste gradul de complexitate, atingand paroxismul in antroposfera (tehnosfera), si ca este evidenta complicarea rellatiilor dintre geosfere. Astazi in legea respectiva pot fi identificate principii, precum cel al integralitatii sau al echilibrului dinamic sau prin aceasta se poate explica la nivel de macroscara stabilitatea si instabilitatea in conditii de complexitate diferentiata. In acelasi timp o astfel de lege este deosebit de utila intelegerii corecte a ceea ce se cheama astazi dezvoltare durabila, adica legea care fundamenteaza raportul optim si de durata dintre toate geosferele planetei.

Legea difuziei geografice se bazeaza pe principiile integrarii schimbarii, al cauzalitatii si echilibrului dinamic. Procesul de difuzie a fost fundamentat de T. Hagerstrand, care l-a descompus in: emitator, receptor potential, punere in contact din intamplare sau in mod constient, elemente vehiculatorii, durata. Legea si-a gasit nenumarate aplicatii in modul de distributie teritoriala a inovatiei, in raspandirea unor specii de animale sau a unor plante de cultura etc.

In analizele asupra sistemelor teritoriale se intalnesc si alte legi generale care guverneaza procese complexe cum sunt cele de interactiune spatiala, de agregare si segregare sau crearea de continuitati-discontinuitati.

Printre legile speciale cu impact direct sau indirect in organizarea sistemelor teritoriale se remarca: legea atractiei urbane (W.Reilly), legea ciclurilor de eroziune (W.M.Davis), legea lui Zipf, legea prada-pradator, toate stand la baza evolutiei unor fenomene de lunga durata. Prezentarea lor pe larg in acest context nu este necesara, autorul intentionand sa le abordeze intr-un cadru mult mai favorabil.