Sistemul teritorial - concept

Definitie. Realitatea teritoriala este tot mai complexa si se afla intr-un permanent proces de restructurare spatiala, dar si calitativa. Pentru a o cunoaste mai bine si pentru a o gestiona ca atare, este necesara decuparea ei in ansambluri functionale, respectiv sisteme teritoriale, constituite din elemente si relatii, care au ca finalitate atingerea unor teluri comune. Pornind de la aceasta idee teritoriul poate fi reprezentat in doua moduri deosebite: unul prin care acesta apare ca suportul necesar existentei umane, iar cel de-al doilea prin care este considerat ca un cadru teoretic in care se desfasoara procese biofizice si antropice deosebite. In primul caz, practic, avem de-a face cu functii complexe ale teritoriului, ce depasesc simplul rol de suport fizic, integrand toate sensurile si semnificatiile reiesite dintr-o locuire continua, din aspiratiile comunitatilor respective. In cel de-al doilea caz este vorba de judecarea diferentierilor teritoriale prin prisma calitatii locuirii, apreciate prin sisteme de indicatori, care sa exprime nivele de organizare si nivele de calitate a vietii.

Sistemul teritorial este esential in definirea unui anumit tip de dezvoltare teritoriala, care are in vedere atingerea unor finalitati de ordin social-economic si cultural. Pentru intelegerea foarte clara a rolului pe care il au sistemele teritoriale in procesul de dezvoltare este necesar a descifra modul in care acestea pot fi concepute ca sisteme. O astfel de abordare implica trei tipuri de analize succesive, care in esenta, reprezinta o modalitate logica de demonstrare a modului in care este structurat si functioneaza un sistem teritorial.

Structura sistemului teritorial. Pentru cunoasterea structurii interne a unui sistem teritorial este necesara identificarea principalelor componente si a rolului lor in definirea starii acestuia. La nivel macro-structural am putea distinge doua mari subsisteme: unul care are in vedere componentele naturale, pe care l-am putea aproxima cu mediul natural, iar celalalt care are in vedere componentele social-economice si culturale, identificat cu mediul antropic. Cele doua subsisteme majore interactioneaza prin componentele lor proprii sau prin seturi de componente.

Cu scop analitic, putem distinge un macrosistem natural, in care apar sase componente de baza: relieful, solul, apa, climatul, vegetatia si fauna si un macrosistem social-economic, constituit din patru seturi de componente. In cadrul macrosistemului natural se instaureaza relatii tipice intre componente, care imbraca forme diferite, fiind de regula, relatii de determinare reciproca (Fig.5.). Spre exemplu, relieful contribuie la stabilitatea mecanica a solului, la asigurarea unei viteze de scurgere a apelor (prin pantele versantilor), la modificarea climatului si crearea de topoclimate specifice (prin altitudine si prin expozitie), la oferirea unui potential de habitat ridicat faunei din sistemul teritorial natural respectiv. In acelasi timp, relieful este influentat de sol prin procesele de coroziune, de ape prin eroziune, de climat prin eroziune pluviala, iar prin fauna de actiunea acesteia la nivelul microformelor de relief.

Solul interactioneaza direct, in afara reliefului, cu apa, determinand o diminuare a scurgerii lichide si solide, ca urmare a capacitatii sale de retinere a acesteia, cu vegetatia, careia ii asigura stabilitatea mecanica si elementele nutritive, cu fauna, careia ii ofera un habitat adecvat. Invers, solul este influentat de apa prin capacitatea eroziva a acesteia, de vegetatie prin litiera si caracterul izotermic asigurat de aceasta, iar de fauna prin procesele de mineralizare si humificare pe care le determina.

Apa reprezinta o alta componenta cu rol decisiv in tesatura de relatii interne, in afara reliefului si solului, interactionand direct cu climatul, pe care il poate atenua prin temperatura si umiditate, precum si cu vegetatia, careia ii asigura principalul element vehiculator de substante nutritive, dar pe care o poate si distruge prin capacitatea sa eroziva. Relatia inversa este data de caracterul determinant pe care il are climatul, prin precipitatii si evapo-transpiratie asupra resurselor de apa si de capacitatea vegetatiei de a frana procesul de scurgere lichida, datorita decalarii timpului de reunire a picaturilor de ploaie si a siroaielor prin intermediul arborilor sau ierburilor.

Climatul, respectiv topoclimatul, se integreaza in mediul natural prin relatii de tip cauza-efect, asa cum s-a constatat din raportul cu relieful si apele. La acestea se poate adauga influenta pe care o exercita direct asupra faunei, dictand fiziologia acesteia, sau asupra vegetatiei prin lumina, apa din precipitatii si temperatura pe care le ofera. Topoclimatul, indeosebi, este influentat de fauna prin aglomerarea de populatii faunistice si crearea de microclimate de adapost si de vegetatie, prin rolul acesteia in moderarea temperaturilor, prin adapostul si umiditatea ridicata.

In opozitie cu acest macro-sistem de origine naturala, care evolueaza dupa legitatile sale proprii, este situat macrosistemul social-economic, in care se disting populatia, activitatile economice, asezarile umane si comportamentul comunitatilor umane. Fiecare dintre aceste seturi de componente creeaza un mediu specific, cu un potential important de interactiune atat la nivelul mediului antropic in general, dar si in relatia directa cu mediul natural. Astfel, populatia, care prin atributele sale creeaza un mediul social tipic, influenteaza activitatile economice prin cantitatea si calitatea fortei de munca, asezarile umane prin cresterea numerica si prin exigentele in materie de mod de viata, determinand extinderea si modernizarea acestora, si comportamentul comunitatilor umane prin nivelul de instruire si de educatie. Invers, populatia este influentata de activitatile economice prin hrana, serviciile si veniturile oferite, de asezarile umane prin adapostul si locul de munca, iar de comportamentul comunitatilor umane prin modelele si structurile demografice pe care acestea si le creeaza. Relatia dintre populatie si mediul natural este de asemenea reciproca, prima accentuand gradul de antropizare, iar cel de-al doilea oferind elemente vitale, precum hrana, apa si aerul.

Activitatile economice sunt incluse in ecuatia interactiunii prin capacitatea lor de influenta asupra asezarilor umane, carora le ofera produse finite si le atribuie functii, si prin transmiterea de anumite atitudini comunitatilor umane. In acelasi timp activitatile economice sunt determinate, in proportii diferite, de asezarile umane, care le pot oferi anumite resurse, influentandu-le structura si localizarea si de comportamentul comunitatilor umane, care prin inovatii si productivitatea muncii pot influenta decisiv structura si calitatea acestor activitati. Mediul natural ofera o gama variabila de resurse activitatilor economice, iar acestea accelereaza procesul de antropizare, mai ales in cazul exploatarilor miniere de suprafata, al agriculturii si exploatarilor forestiere.

Asezarile umane, ca o componenta caracterizata prin cel mai inalt grad de antropizare, este puternic influentata in afara celor doua seturi de componente mentionate, de comportamentul comunitatilor umane. In functie de experienta, preferintele si aspiratiile lor, aceste comunitati schimba fizionomia si functionalitatea spatiului construit. Totodata, asezarile umane, indirect, prin populatiile ce le contin influenteaza comportamentul comunitatilor umane creand atitudini sau obiceiuri de locuire. Prin definitie, asezarea umana conduce la artificializarea mediului natural, mediu care are un rol esential in localizarea asezarilor respective.

Sistemul teritorial rezulta, de fapt, din interrelatiile care se instaureaza intre mediul natural si celelalte medii artificiale, respectiv mediile economic, construit, social si psihologic, avand o fizionomie si o functionalitate strans dependente de intensitatea si formele pe care le imbraca relatiile dintre acestea (Fig.6).