Caracteristicile dezvoltarii social-economice a romaniei la sfarsitul secolului al xix-lea sl inceputul secolului al xx-lea

CARACTERISTICILE DEZVOLTARII SOCIAL-ECONOMICE A ROMANIEI LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Sl INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

STADIUL DE DEZVOLTARE A ROMANIEI LA CUMPANA SECOLELOR AL XIX-LEA-AL XX-LEA.

TENDINTE DE MODIFICARE IN STRUCTURA SOCIALA

EVOLUTIILE DIN CADRUL PRINCIPALELOR RAMURI ECONOMICE

MISCARI SOCIALE LA CUMPANA SECOLELOR AL XIX-LEA-AL XX-LEA

PROBLEMA AGRARA IN ROMANIA LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Sl

INCEPUTUL SECOLULUI XX.

FRAMANTARI SI RASCOALE TARANESTI (1888-1907).

RASCOALA DIN 1907 SI CONSECINTELE SALE IN VIATA SOCIAL-POLIT1CA A

ROMANIEI.

ACTIUNI SOCIALE ALE LUCRATORILOR INDUSTRIALI.

Problema agrara in Romania la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX

Predominarea agriculturii in ansamblul economiei nationale si afirmarea deschisa a neajunsurilor multiple din cadrul sau a generat in societate o veritabila problema agrara, care dupa anul 1878, a urmat o evolutie lenta, catre o solutie impusa de realitatile din lumea satului romanesc. Pentru aceasta perioada, ea s-a constituit, alaturi de problema electorala, ca un obiectiv major al vietii social-politice din Romania. Pentru rezolvarea sa grabnica s-au pronuntat, intre altii, Vasile Kogalniceanu, Constantin Garoflid, Spiru Haret, Radu Rosetti, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Repartitia injusta a fondului funciar, in conditiile in care reforma agrara din august 1864 nu a rezolvat problema agrara, fiind si incompleta, iar Romania se plasa, la sfarsitul secolului XIX, pe locul patru in lume in ceea ce priveste exportul de cereale, a facut ca situatia taranimii, principalul producator economic, sa se agraveze permanent.

Dupa unele date, in 1905, 91,9% din populatia Vechiului Regat traia la sate. 7 790 de mari proprietari funciari posedau o data si jumatate mai mult pamant decat 957 287 gospodarii taranesti luate la un loc. Marea proprietate funciara era tinuta, intre altii, de bogati proprietari funciari, ca Gheorghe Gr. Cantacuzino, Bsarab Brancovenu, Dinu Mihail. O statistica din 1903 mentiona ca 300 000 de familii taranesti nu aveau deloc pamant, iar 423 403 de familii aveau pana la trei hectare. Si aceasta intechitate a tins mereu sa se agraveze.

Principalul defect al legii agrare din 1864, in ciuda masurilor luate intre si 1886, a fost ca taranii primeau prea putin pamant. Cu toate eforturile de largire a bazei tehnice a agriculturii, unii mari proprietari au preferat sa se bazeze, in continuare, pe intensificarea muncii taranilor. De aceea, cei din urma au fos siliti sa incheie invoieli suplimentare, care pana in 1882 au fost indeplinite in mod silit, de multe ori, prin apelul la dorobanti. Sistemul de invoieli agricole dezavantaja, astfel, masiv pe tarani, supusi unui regim de munca tot mai intens.

Tocmelile agricole s-au mentinut si la sfarsitul secolului al XIX-lea. La agravarea situatiei taranimii a contribuit si dezvoltarea sistemului arendasiei, ca un intermediar intre taran si proprietar, printre cele mai raspandite din Europa acelei epoci. In 1907, din 180 mari proprietari funciari doar 40 preferau sa nu-si arendeze pamantul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendasesti, precum cel al fratilor Fischer-Justin, Costiner, Mirica, Pappiu, care, in 1905, detineau venituri uriase din exploatarea unor suprafete ce insemnau 159 399 ha teren arabil. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al miscarilor taranimii, mentionam ca, in jurul lui 1907 44% din arendasi erau romani, 43% evrei, iar 13% straini.

Starea de saracie a taranimii a fost adancita si de marile diferente dintre taani privind numarul de vite de tractiune si hrana. Lumea satelor se confrunta cu grave probleme economice, sociale si sanitare, pe care statul, in ciuda unor eforturi, a fost incapabil sa le rezolve. Majoritatea taranimii se afla la discretia camatarilor, fiind apasata de dobanzi uriase percepute in schimbul imprumuturilor. S-au adaugat, totodata, numeroase boli, regimul de subalimentatie, conditiile grele de viata, toate grevand dureros asupra situatiei taranimii.

Politica vernamentala a vizat, pana la rascoala din 1907, doar solutii paleative la o problema atat de acuta in societatea romaneasca. S-au urmarit, asadar, apararea marii proprietati agricole si intarirea celei mici. Se dorea rezolvarea problemei agrare doar prin vanzarea pamantului din domeniile statului si acordarea de credite catre taranime.

Framantari si rascoale taranesti (1888-1907)

Framantarile si agitatiile taranimii, al caror punct culminant l-au reprezentat rascoalele, au pus in lumina contradictiile din sanul societatii romanesti in pragul secolului al XX-lea si au constituit forme de actiune specifica in viata satului.

In martie 1888, pe fondul luptei contra guvernului, s-a raspandit in Muntenia zvonul ca guvernul a decis improprietarirea taranilor, dar marii proprietari funciari au convins pe primari sa nu infaptuiasca aceasta, element care a constituit pretextul nemultumirii taranilor. La 22 martie /3 aprilie 1888, prefectul de Ialomita s-a indreptat spre Urziceni, unde se stransesera mari mase de tarani, pentru a-i linisti, dar nu a reusit. Rascoala s-a extins, in luna aprilie 1888, in judetele Prahova, Vlasca, Gorj, Mehedinti, Ilfov, Vaslui, Roman, Tecuci, Suceava, Neamt. Printre localitatile ce au devenit focare ale rascoalei au fost Lipia Boldani (jud. Ilfov) si Dumbraveni (jud. Botosani). Taranii au ars conace, au distrus registrele de proprietate, s-au rafuit cu reprezentantii administratiei de stat, au trecut la impartirea rezervelor de cereale, in principal de porumb. Cete de tarani au incercat sa patrunda in orase ca Galati si Mizil. Autoritatile au trecut la reprimarea rascoalei. Multi tarani au fost ucisi sau raniti, iar peste 3 000 au fost arestati.

Silit de agitatiile taranesti guvernul a propus Parlamentului unele masuri privind vanzarea unor mosii ale statutului catre tarani, modificarea unor prevederi ale legii tocmelilor agricole, dar in esenta legislatia agrara a ramas neschimbata. In anii 1888-1889 noi agitatii taranesti au fost inregistrate in judetele Iasi, Bacau, Vaslui, Roman, Vlasca, Ilfov, Mehedinti, Prahova, Dolj. In anul 1893 si in anul urmator, in urma unor noi legi date de guvernul conservator, obligatiile financiare ale taranilor au sporit mult. Aceasta a generat rascoale in judetele Vaslui, Botosani, Tutova, Valcea, Dolj. In 1899 rascoalele au cuprins si alte judete. Dupa anul 1900, introducerea unui impozit pe bauturile spirtoase a trezit numeroase nemultumiri in lumea satelor.

Demn de subliniat este si faptul ca, la inceputul secolului nostru miscarea socialista s-a implicat mai mult in abordarea problemei agrare, incercand, prin intermediul cluburilor sale de la sate, patrunderea ideilor socialiste si in lumea rurala. Circa 230 de cluburi au fost formate in Campia Munteniei. Ea s-a desfasurat, astfel, in conditiile agravarii problemei agragre, a transformarii sale intr-un indiciu in functie de care urma sa se decida directia progresului societatii romanesti, a bunelor intentii, a politicii deseori utopice a guvernelor, dar fara un efect concret.

Rascoala din 1907 si consecintele sale in viata social-politica a Romaniei

Rascoala din 1907 a constituit apogeul miscarilor sociale de la finele epocii modeme, ce s-a remarcat printr-o amploare, intensitate, grad de violenta, cuprindere si caracter exploziv fara precedent. Unii contemporani au intrevazut in ea un veritabil razboi taranesc, ce a impus cu stringenta necesitatea rezolvarii problemei agrare.

Rascoala a izbucnit la 8/21 februarie 1907 in satul Flamanzi (jud. Botosani), pe o mare mosie a trustului fratilor Fischer. Taranii au cerut incheierea unor invoieli mai lesnicioase, dar administratorul a refuzat, drept pentru care a fost batut si alungat. Agitatia a cuprins repede numeroase sate si comune din nordul Moldovei - jud. Dorohoi si Iasi. Unii au lansat zvonul ca rascoala s-a indreptat contra arendasilor evrei, dar desfasurarea evenimentelor ulterioare a reliefat falsitatea acestei afirmatii. Au fost alungati proprietari, carciumari si arendasi, s-au devastat conacele si sediile administratiei locale. Primele ciocniri cu fortele de represiune au determinat intensificarea rascoalei, al carui apogeu a fost atins in Moldova intre 5 si 10 martie 1907. Rascoala s-a extins ulterior in Muntenia si Oltenia - jud. Romanati, Vlasca, Teleorman, Ilfov, Dolj. Cel din urma, si mai ales satul Bailesti, a reprezentat un puternic focar de rascoala. Intre 10 si 15 martie 1907 rascoala a atins apogeul in sudul tarii. S-a incercat de catre tarani fortarea barierelor oraselor si patrunderea in centrele urbane: precum Corabia, Ramnicu Sarat, Giurgiu, Buzau.

Taranimea a utilizat, in cadrul unei miscari spontane, diverse forme de lupta, precum intocmirea de petitii, distrugerea registrelor de proprietate, atacarea conacelor marilor proprietari, incercarea de a ridica unele fortificatii, distrugerea liniilor de comunicatie, pentru a impiedica deplasarea fortelor de represiune.. Solicitarile taranimii erau concentrate in formula: "Noi vrem pamant'. In unele cazuri, documentele mentioneaza unii lideri locali ai taranilor numiti si "studenti'. Dezvaluind un registru mai larg al nemultumirilor sociale, numerosi lucratori industriali si-au manifestat pe diferite cai solidaritatea cu rasculatii la Galati, Braila, Pascani, Valea Prahovei.

Intensitatea rascoalei a determinat reactia autoritatilor, ce au recurs la unitatile militare. La 12/25 martie 1907 guvernul conservator a demisionat si a lasat locul unuia liberal, pe care l-a sprijinit insa, prim-ministru fiind D.A. Sturdza. Guvernul a reprimat violent rascoala. S-a folosit artileria pentru "pacificarea' unor sate, precum la Stanesti, Bailesti, Vieru si Hodivoaia. Numerosi tarani au fost ucisi, altii urmariti in justitie si condamnati la ani grei de inchisoare.

Numarul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I. C. Bratianu mentiona in Parlament numarul de 419 tarani ucisi. Ziarele patronate de Constantin Mille, "Adevarul' si "Dimineata', dadeau cifra de 12-13 000 de victime. Regele Carol I declara ministrului Angliei la Bucuresti ca era vorba de "mai multe mii'. Au luat pozitie, protestand contra interventiei violente a fortelor de represiune, numerosi intelectuali, ca Nicoale Iorga, Alexandru Vlahuta, Ion Luca Caragiale, Constantin Stere, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Radu Rosetti si altii. Ei au subliniat, totodata, alaturi de o sustinuta campanie de presa a socialistilor, prin Mihail Gheorghiu-Bujor, ca guvernul avea o responsabilitate deosebita pentru soarta taranimii si a tarii in general, si de aceea se impune rezolvarea neintarziata a "chestiunii taranesti'.

Rascoala a avut o audienta deosebita in provinciile romanesti aflate sub dominatie straina (Transilvania, Bucovina, Basarabia), precum si un ecou deosebit in presa din Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria, Canada, Germania. Presa a infatisat cititorilor situatia taranimii din Romania, si a criticat reprimarea rascoalei. Austro-Ungaria si-a manifestat chiar "ingrijorarea' fata de evenimentele din Romania si repercusiunile lor posibile asupra romanilor din Transilvania. Rascoala a fost mentionata si in lucrarile Congresului din 1907 de la Stuttgart a Internationalei a II-a

Rascoala din 1907 a determinat impunerea ferma in opinia publica din Romania a problemei agrare. Guvernele ce s-au succedat la conducerea tarii au adoptat noi masuri in cadrul problemei agrare Astfel, intre 1907-1909 s-au adoptat legea pentru invoirile agricole ce a stabilit un plafon maxim de arenda, legi privind infiintarea Casei de credit, marginirea dreptului de a avea proprietati in arenda, trecerea in proprietatea statului a unor terenuri agricole, legea de modificare a unor prevederi privind bancile populare, ce a inlesnit unele imprumuturi acordate taranilor, cea privind judecatoriile de ocoale, ce urmau sa rezolve litigiile intre tarani si proprietari, legea pentru constituirea obstilor taranesti de arendare. Cu toate acestea problema agrara a continuat sa ramana o preocupare a vietii politice interne, de a carei rezolvare depindea insasi evolutia tarii. In climatul de puternica efevescenta social-politica de la inceputul secolului nostru in Romania, liberalii au sustinut, dupa 1913, necesitatea infaptuim unei reforme agrare si electorale.

Actiuni sociale ale lucratoriilr industriali

Progresul economiei romanesti dupa cucerirea independentei de stat, aflata, de altfel, sub semnul intensificarii revolutiei industriale, a determinat afirmarea lucratorilor industriali, concentrati in zone ca Bucuresti, porturile dunarene, Valea Prahovei. Traind si muncind in conditii dificile, rezultat al realizarii revolutiei industriale, acestia au organizat actiuni de lupta specifice nivelului lor de dezvoltare Grevele s-au inmultit si au capatat amploare si durata. La sfarsitul secolului trecut, pot fi amintite grevele carutasilor din Braila (1884), ale muncitorilor tipografi din Iasi si Bucuresti (1886, 1887), ale ceferistilor din Galati si Bucuresti (1888).

Organizarea unor formatiuni politice ale socialistilor si ale sindicatelor a determinat o etapa noua in lupta pentru ameliorarea conditiilor de viata si de munca. Pana in anul 1906 au avut loc 580 actiuni greviste. In acelasi timp, lucratorii industriali si-au exprimat solidaritatea cu lupta taranimii, au luat cunostinta de pozitia fata de rezolvarea problemei nationale, agrare si electorale, fata de conflictul militar, care se contura in lume.

Pe fondul progresului in structura social-economica a tarii contradictiile sociale au evoluat, rezolvarea lor fiind avuta in vedere de toate echipele guvernamentale ca o solutie pentru propasirea tarii.