Desavarsirea gandirii clasice - Newton si sfarsitul fizicii galileene

Desavarsirea gandirii clasice

A. Apogeul stiintei clasice

1. Newton si sfarsitul fizicii galileene

Viziunea asupra universului care apare in scrierile lui Copernic si Galilei se impune treptat, dar comporta inca multe incertitudini. Gratie utilizarii matematicii, poate fi explicata miscarea corpurilor, dar nu se desprinde inca principiul general al acestei miscari. Solutiile aduse pentru a inlatura dificultatile sistemului aristotelic nu permit totusi unificarea intr-o viziune coerenta. Filosofia carteziana ilustreaza destul de bine aceste aporii: opozitia neta intre doua substante - substanta care gandeste si substanta care are intindere -, recurgerea la puterea divina pentru a mentine coeziunea unei lumi altminteri condamnate la dispersare. In plus, unele aspecte propriu-zis stiintifice, cum sunt gravitatea sau inertia, raman neclarificate in scrierile lui Galilei.

A fost meritul lui Newton sa contribuie la desavarsirea si implinirea fizicii din perioada clasicismului, care nu va fi pus in cauza, in organi­zarea generala, inainte de secolul al XX-lea (Einstein si teoria relati­vitatii). Propunand, la sfarsitul secolului al XVII-lea, ipotezele asupra notiunilor de forta fizica si gravitatie universala, Newton furnizeaza, intr-adevar, elemente de explicatie care lipseau fizicii clasice. Ideea atrac­tiei corpurilor permite explicarea globala a deplasarii corpurilor in legatura cu care isi pusesera intrebari fizicienii din secolul precedent. Mecanicismul oferea legile miscarii, dar nu putea sa dea o explicatie valabila in privinta existentei ei. Pe de alta parte, Newton s-a ferit sa dea o interpretare metafizica acestei notiuni, multumindu-se sa demonstreze necesitatea matematica a ipotezei sale.

Aceasta noua viziune se va izbi, mai ales in Franta, de rezistenta carte­zienilor, mostenitori ai gandirii din secolul al XVII-lea. Newton a recurs la notiunea de atractie care, in ochii mecanicistilor, parea o calitate oculta a materiei, similara cu proprietatile misterioase ascunse in corpuri despre care vorbea Aristotel in Fizica sa. Lor li se pare ca teoria lui Newton revine la vechea viziune, in masura in care concepe natura doar ca substanta materiala. Controversa, se complica si prin faptul ca Newton] insusi subliniaza caracterul predestinat si non-necesar al principiilor care guverneaza natura, ceea ce acrediteaza teza unui Dumnezeu ordonator,. "Dumnezeul lui Newton', care va deveni la colportorii lui din vremeai iluminismului (ca, de exemplu, Voltaire) un Dumnezeu care nu seamana^: cu cel din religiile revelate, Dumnezeul "deismului'. Cu toate acestea, teoria se impune foarte repede, si autorul ei se bucura de notorietate in intreaga Europa.

Celebritatea lui Newton duce si la impunerea conceptiilor sale metodologice, intemeiate pe observatie si experienta, spre deosebire de cartezianismul intemeiat pe speculatia pura.

2. Experienta, fundamental stiintei

Iluminismul manifesta o improspatare a interesului pentru intoar­cerea spre concret. Gandirea carteziana se caracterizase prin sustinerea prioritatii gandirii asupra cunoasterii experimentale. Autoritatea lui Newton, dezvoltarea stiintei experimentale in Anglia vor contribui la avantul empirismului.

Newton insista asupra aspectelor experimentale ale metodei sale: "Nu prezint ipoteze' - repeta el, vrand sa arate prin aceasta ca tot ceea ce punea in evidenta decurgea dintr-o cercetare a faptelor, deci din obser­vatie. Total opusa lui Descartes, pentru care adevarul stiintific este rezul­tatul unei bune folosiri a ratiunii, filosofia engleza de la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea este marcata de notiunea de experiment. Locke, care se bucura in lumea filosofica de o notorietate comparabila cu cea a lui Newton in domeniul stiintific, devine sustinatorul unei filosofii a experientei, mai ales in cea mai faimoasa lucrare a sa, Eseu despre intelegerea omeneasca (1690). El respinge aici chiar si opozitia radicala intre informatiile furnizate de simturi si acti­vitatea spiritului, aratand, dimpotriva, ca "nimic nu este in spirit fara sa fi fost mai intai perceput prin simturi' - idee de baza a gandirii empiriste. Critica pe care o face el caracterului innascut al ideilor este capitala pentru intelegerea filosofiei secolului al XVIII-lea, ca si neincrederea sa in rationalismul abstract, rupt de experienta.

Gandirea lui Locke influenteaza profund filosofia iluminismului, care in Franta va fi imbratisata de Condillac. Prin Voltaire, cel din Scrisorile engleze sau din alte opere, precum Candid, empirismul este impins catre pragmatism, autorul facandu-se aparatorul unei gandiri care se opune vehement speculatiei pure, unei forme de metafizica socotita inutila. Unii savanti ca Buffon, unii filosofi ca Diderot vor face apologia experientei. Modelul biologic si medical imbratisat de acesta din urma este antime-canicist si, totodata, ostil gandirii pur teoretice. De altfel, si gandirea experimentala a lui Locke isi afla originea tot in domeniul medical. In timp ce modelul gandirii stiintifice din secolul al XVII-lea fusese geome­tria, iluminismul, fara a respinge contributiile anterioare, manifesta pre­ferinta pentru stiintele vietii. Mutatia s-ar putea explica prin interesul pentru miscare, evolutie, transformare. Dincolo de metamorfozarea unei bucati de ceara sub efectul caldurii, Descartes cauta ceea ce putea sa-i permita sa afirme ca este intotdeauna vorba de acelasi obiect - stabilitate necesara oricarei cunoasteri. Gandirea iluminismului, in lucrari ca acelea ale lui Diderot, de exemplu, isi pune intrebari asupra sensului si valorii continuelor variatii pe care realul ni le infatiseaza - intuitie embrionara a unei cercetari a fenomenelor naturale.

3. Enciclopedia. - sinteza a cunostintelor

Iluminismul a contribuit la introducerea unei idei noi care va do­bandi o dezvoltare considerabila: progresul cunostintelor. insusi ter­menul de progres (adeseori folosit la plural) apare acum pentru prima oara, ca o expresie a metamorfozarii optimismului umanist al Renasterii. Datorita facultatilor sale, si mai ales ratiunii, fiinta omeneasca este capa­bila sa ajunga la intelegerea si la controlul asupra situatiei sale in sanul naturii. Deja in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, ideea ca stiinta este apta sa produca o ameliorare durabila a existentei omenesti, nu numai la nivel practic, dar si in domeniul etic, se regaseste in scrieri precum Scrisorile persane ale lui Montesquieu, sau in texte voltairiene de inceput {Mondenul) sau mai tarzii {Candid). Dar cea mai reprezentativa initiativa in spiritul acestei idei este, fara putinta de tagada, Enciclopedia. De numele acestei lucrari fara precedent se leaga in primul rand cel al lui Diderot. Plin de o energie inepuizabila si contagioasa, in stare sa accepte pana si tracasari de natura juridica ori politica ocazionate de editarea lucrarii, lui Diderot i se datoreste depasirea tuturor obstacolelor ivite. Proiectul de a reuni totalitatea cunostintelor pentru a le pune la dispozitia tuturor: iata un pas important. De acum, cunoasterea devine Un fapt public, fiind oferita tuturor celor interesati. Mai mult, Enciclopedia pune in evidenta legatura dintre generatii, ea este o trasatura de unire intre trecut si viitor. Este o recunoastere si o asumare a ceea ce datoreaza generatia prezenta inaintasilor, ea aduna ca o mos­tenire descoperirile contemporanilor. In acelasi timp, Enciclopedia pune la dispozitia urmasilor totalitatea cunostintelor acumulate si astfel sunt recunoscute indatoririle fata de generatiile viitoare. Convingerea ca o lucrare de o asemenea anvergura este o veriga dintr-un lant, ceea ce im­plica, fara indoiala, drepturi dar si indatoriri, in raport atat cu inaintasii cat si cu urmasii, constituie una dintre trasaturile esentiale ale demersului care a facut sa se nasca Enciclopedia. Omul iluminismului se concepe ca o raspantie in timp si in spatiu, el se simte in mai mica masura reprezen­tantul unei umanitati permanente si atemporale, repetabila de la o perioada la. alta, cat un intermediar care asigura continuitatea si face, totodata, posibila schimbarea. Aceasta stare de spirit este poate cel mai bine ilustrata prin vasta corespondenta pe care scriitori precum Voltaire sau Diderot au intretinut-o in intreaga Europa.

Enciclopedia marcheaza, de asemenea, o etapa importanta deoarece inglobeaza in aria ei de cuprindere tehnica si ceea ce am numi astazi know-how. in mai mare masura decat gandirea clasica, speculativa, secolul al XVIII-lea purcede la realizarea programului cartezian de "stapanire' a naturii. Pasajele din Enciclopedie care 'cuprind descrierea tehnica a masinilor releva importanta acordata artelor si meseriilor, dove­desc interesul nascand pentru aplicarea practica a cunostintelor in viata de zi cu zi, ceea ce va avea drept corespondent in plan filosofic empi­rismul. Progresul este inteles si ca o perfectionare a mijloacelor de care dispune omul pentru a-si asigura supravietuirea.

In sfarsit, Enciclopedia raspunde cerintelor manifestate in climatul social si politic al epocii. Ea se angajeaza in marea dezbatere asupra refor­marii necesare si inevitabile a relatiilor sociale. Progresul nu are sens decat daca este si o transformare a raporturilor dintre oameni. Ratiunea nu mai este conceputa ca o forma de calcul destinata sa asigure o mai buna

Zece etape mc gcuiiMiu

utilizare a resurselor din natura, ea trebuie sa permita si fixarea unor scopuri pentru actiunea omului. Spre deosebire de perioadele care vor urma, ratiunea nu este strict instrumentala, ci este o facultate susceptibila de a defini scopuri. De aceea, in campul de actiune al ratiunii vor intra acum atat socialul cat si politicul - gandirea iluminista incearca sa confere un caracter rational institutiilor, in vederea unei mai bune armonizari a lor. Mai mult, iluminismul incearca sa confere politicului o legitimitate fundamentata pe ratiune, opusa ori cel putin independenta de orice justificare religioasa (mai ales prin dreptul divin).

B. Idealul antropologic

1. Cautarea fericirii

In mai mare masura decat inaintasii sai imediati, omul din secolul al XVIII-lea doreste sa cunoasca fericirea inca din timpul existentei pamantene. Nutrind aceleasi aspiratii ca in vremea Renasterii, el propune o viziune optimista a omului in lume. Pe de o parte, stiinta pare a-i oferi o noua posibilitate de a-si satisface trebuintele. In Eldorado, Candide descopera binefacerile stiintei si tehnicii puse in slujba omului. Acestora va trebui sa li se adauge o valoare noua, care le va releva pe deplin sensul: munca. Deja in cel de-al doilea Tratat al sau, Locke sublinia utilitatea muncii si mai ales demnitatea pe care o confera ea. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea nu va conteni punerea in valoare a acestei activitati pe care morala aristocratica o discredita. De la insula din Robinson Crusoe pana la gradina din Candid - aceeasi etica a lucrului, in timp ce, in paralel, economia, prin Adam Smith, descopera in munca baza bogatiei natiunilor. Ca mijloc de stapanire a naturii si, totodata, element necesar al vietii, munca este o conditie indispensabila pentru fericire. Dar fericirea presupune noi relatii sociale, raporturi armonioase intre indivizi. Multitudinea de utopii, de propuneri de reforma de ordin social sunt dovada ca fericirea nu este individuala, ci comunitara. Sigur, Candid se retrage din lume, dar pentru a intemeia el insusi o microsocietate. in loc sa transforme societatea existenta, el incearca sa construiasca o alta conforma cu ceea ce 1-a invatat experienta.'Diferentele de rang social devin anacronice, cum se poate observa din piesele de teatru, de la cele scrise de Marivaux la cele ale lui Beaumarchais, in care personajele cauta afirmarea personala, fara a mai tine seama de originea lor sociala.^y Meritele, calitatile morale, intelectuale sau afective ale individului devin valori mai importante decat rangul social si sunt percepute independent de acesta. O noua ierarhizare sociala este pe cale de a se naste, ca si o alta imagine despre fericire, mai individuala, indiferenta fata de o ordine sociala considerata depasita.

Chiar caile care duc la fericire sunt diferite de cele "batatorite': -Rousseau propune complicitate cu natura (Reveriile calatorului solitar, Confesiuni), o existenta eliberata de tabuurile moralei si religiei crestine, simtite ca o frana pentru placerile legitime ale vietii, apare in opera lui Diderot (Calugarita, Jacques fatalistul). Iluminismul prelungeste imaginea existentei pamantene conturate in Renastere: increderea in om, in puterea ratiunii lui si in valoarea lui morala si cultiva aceeasi respingere a unei etici prea legate de culpabilitate si neputinta.

2. Ratiune si sensibilitate: un nou raport

In perioada de apogeu, clasicismul s-a concentrat pe dezvaluirea ravagiilor pe care le produc pasiunile la nivelul echilibrului existentei. Sub influenta unor curente precum jansenismul, a moralei aristocratice care conferea o mare valoare stapanirii de sine, clasicismul a creat o imagine negativa a pasiunilor. Teatrul lui* Racine, romanele scrise de Madame de Lafayette (Principesa din Cleves), piesele lui Moliere, in registre diferite, aduc in prim-plan personaje subjugate de propriile pasiuni, care le provoaca rau lor sau celor apropiati, ori, daca rezista inclinatiilor pasionale, o fac cu pretul unui sacrificiu care le priveaza de fericire in aceasta viata (Berenice, de Racine, Principesa din Cleves).

Iluminismul lasa loc mult mai larg emotiilor si sensibilitatii, fara a vedea cu necesitate in acestea un factor de pierzanie. La inceputul seco­lului, un roman ca Manon Lescaut, de abatele Prevost, ofera o viziune aparent moralizatoare asupra pasiunii: cavalerul Des Grieux, sedus de o tanara cu moravuri foarte libere pare pierdut, dar in aparenta, in finalul romanului, dupa moartea lui Manon, revine la intelepciune. Tonul romanului dezminte insa in parte lectia finala, caci daca Des Grieux isi regreta uneori actele, el traieste prin aceasta pasiune ambigua o fericire si o placere evidenta pana si in episoadele cele mai echivoce. Iata ademenirile unei vieti dominate de pasiune, fara ca prin aceasta sa capete valoare exclusiv negativa.

In decursul secolului, interesul pentru sentimente este tot mai manifest, si acestea devin obiect de studiu pentru Marivaux (prezentat multa vreme drept un autor superficial), pentru Beaumarchais, pentru Rousseau (Noua Heloise). Viata sentimentala apare tot mai nuantata: Diderot se entuziasmeaza in fata tablourilor lui de Greuze cu scene din viata de familie de mare intensitate dramatica (Fiul blestemat, intoar­cerea fiului-minune), Rousseau face o minutioasa analiza a starilor sufle­testi (Reveriile calatorului singuratic). Lacrimile, pornirile pasionale castiga "teren' in fata stapanirii de sine. Intr-un secol care se elibereaza de interdictii, capata importanta emotiile corpului si simturilor, care de multe ori nu sunt deosebite de emotiile sufletesti, cum se intampla, bunaoara, in opera lui Diderot, dar si intr-un roman precum Legaturi primejdioase, de Laclos, sau in Nunta lui Figaro, de Beaumarchais. Nici in unele texte filosofice (Visul lui d'Alembert, de Diderot) nu mai pare surprinzatoare ponderea erotismului. Secolul al XVIII-lea a dat la iveala Memoriile unui Cassanova, teatrul si romanele unui Crebillon.

Ratiunea triumfa in reflectiile filosofice, dar ea nu este exclusiva. Un nou raport pare a se contura, anuntand modernitatea: ratiunea domina aproape exclusiv in propriul camp de actiune, cel al stiintei si tehnicii, alungand una dupa alta prejudecatile si superstitiile, dar, in acelasi timp, isi limiteaza restrictiv interventia. In conceptia iluminista, nu se mai pretinde ca ratiunea domina toate sferele existentei omului, si se lasa drum liber si altor forme ale gandirii si sensibilitatii. Facand distinctie intre diferite forme de ratiune, Rousseau si Kant ii subliniaza totodata limitele de actiune si contribuie la redefinirea rolului si locului acestei facultati pe care clasicismul o dorea atotstapanitoare.

3. Morala si religia naturii

Intr-o lume in care religia joaca un rol din ce in ce mai putin deter­minant, criteriile de referinta se deplaseaza. in cautarea unui etalon dupa care sa fie evaluate actiunile, iluminismul acorda locul privilegiat Naturii, care devine norma universala. Nici secolele precedente nu o neglijasera, dar acum natura devine principiu unificator. O ilustrare a acestei tendinte? Convorbiri cu Maresala***, de Diderot, unde este evocata morala ateului, ale carui actiuni nu sunt subsumate fricii de pedeapsa divina. Eroul nu se deda capriciilor si fanteziei; ei urmeaza natura, care il f -, | calauzeste prin afirmarea propriilor ei limite si ii propune o morala ' [curatata de interdictiile absurde ale crestinismului. *  Secolul Iluminismului vede in Natura reflectarea, uneori contra-

dictorie, a propriilor aspiratii. Ea este punctul fix pentru cei care vor sa afle un principiu spre a explica ordinea lumii, dar este si expresia schim­barii si diversitatii mereu renascande a formelor si comportamentelor. In politica, in estetica, in morala, natura este invocata ca o norma care se substituie adesea invataturii religioase, considerata dogmatica si artificiala. Astfel se explica aparitia unor mituri, cum ar fi cel al "bunului salbatic', care era pe gustul general la ora rn r expeditii (La Perouse, Bougainville, Cook) care au dus la descoperirea unor tinuturi indepartate, in locul unor descrieri idilice paradisiace, scriitorii vor prefera sa ofere imaginea unui model de viata in sanul naturii, cel al populatiilor recent descoperite. Diderot, care coordona Enciclopedia, cea mai vasta intre­prindere menita a insuma toate cunostintele omenesti, poate in acelasi timp sa elogieze in Supplement au yoyage de Bougainville comunitatea tahitienilor, ca pe un model de existenta conforma cu natura, pe care occidentalii pervertiti de civilizatie l-au uitat.

Caracterul polisemantic al notiunii de natura permite adaptarea ei la diferite situatii. Ea va fi imbratisata si de filosofii deschisi catre mate­rialism si ateism, si de deisti, care il identifica pe Dumnezeu cu Natura, intr-o sinteza inspirata de lectura mai mult sau mai putin fidela a scrierilor lui Spinoza, a carui influenta a fost considerabila asupra gandi­torilor din secolul al XVIII-lea. La sfarsitul secolului, marchizul de Sade nu se va sfii sa denunte aceasta ambiguitate: el isi plaseaza opera sub semnul naturii, dar pentru a-i scoate in evidenta aspectele hidoase

4. De la Laclos la Sade: umbrele iluminismului

Secolul al XVIII-lea nu este doar secolul filosofilor. intr-un dialog cele­bru, descoperit abia in secolul al XlX-lea, Nepotul lui Rameau, Diderot infatiseaza un personaj ciudat, care rosteste vorbe dezlanate, ironice sau

nelinistitoare. El este un soi de "nebun', cu sensul cu care se foloseste cuvantul pentru a desemna bufonul din anturajul regilor, dar si cu sensul care trimite la patologic. in Istoria nebuniei, M. Foucault evoca prezenta, in vremea iluminismului, a unei multitudini de personaje mai mult sau mai putin marginale, iluminate, utopice, care bantuie prin locurile publice. Nepotul lui Rameau dezvaluie o parte obscura a ratiunii, care se deda cu placere la sofisme si paradoxuri, dar care face in egala masura sa apara certitudinile, uneori fragile, pe care ratiunea le stabileste.

Exista o irationalitate difuza, care se exprima mai cu seama in a doua

jumatate a secolului si care se contureaza la limitele ratiunii clasice.

Astfel, dezvoltarea literaturii fantastice se va sprijini pe ceea ce ratiunea

este incapabila sa explice: vise, temeri inconstiente, prefigurand

explorarea lor sistematica pe care o va intreprinde romantismul.

In filosofie, la sfarsitul secolului se cristalizeaza iluminismul care se inspira din traditiile religioase anterioare, dar ale carui metode sunt la polul opus rationalismului dominant: ocultismul, astrologia, cercetarea corespondentelor dintre lumea terestra si lumea divina reintalnesc tendinta renascentista de a gandi unitatea cosmosului prin analogia jocului de similitudini intre semne. De aici isi vor alimenta inspiratia, romantismul si simbolismul secolului urmator.

in sfarsit, insasi ratiunea conduce uneori la rezultate contrare celor scontate atunci cand, in unele domenii, capata forme pervertite. Astfel, in Legaturi primejdioase, Laclos infatiseaza folosirea ei cinica: cei doi eroi principali, Valmont si Madame de Merteuil, isi pun in joc toata pri­ceperea in slujba unui program planificat de seductie si cucerire. Ro­manul pune in evidenta puterile unei ratiuni care, dand deoparte orice consideratii morale, devine pur instrument de dominare folosit de persoane manate de o imensa ambitie. in acelasi fel, opera lui Sade pre­zinta o folosire insolita a ratiunii. Ea este pusa aici in slujba unei ima­ginatii dominate de un exces de erotism. Eroul lui Sade este preocupat sa-si organizeze placerile si chiar sa le dea un caracter cat mai eficace, dar departe de a fi un delir haotic, fantasmele personajului lui Sade se supun ^l unei ordini stricte, unei organizari rationale care le structureaza.

in ambele cazuri, ratiunea nu mai este decat o functie instrumentala, un mijloc susceptibil de a servi oricarui scop. Iata, fara indoiala, una dintre cauzele care explica din aceasta pricina o ingrijorare crescanda, catre sfarsitul secolului. Instrument eficient, ratiunea pare neputincioasa de a se prezenta drept facultate capabila sa asigure sensul actiunilor omu­lui. Deja Rousseau invoca necesitatea de a se recurge la o intuitie mai profunda, si anume la"constiinta'.

Se contureaza astfel ceea ce avea sa se numeasca "disparitia' ratiunii, si anume restrangerea ei la o simpla functiune operationala, care ii releva utilitatea, iar nu adevarul (Horkheimer).

C. Politica in secolul Luminilor

1. Montesquieu sau intemeierea stiintei politice

Dincolo de impactul contemporan, opera lui Montesquieu a suscitat un viu interes pentru succesorii lui, interpretarile ei contradictorii fiind o dovada a atentiei cu care a fost inconjurata. Aceasta se compune din texte de forme variate, dar a caror unitate este asigurata de preocuparea pentru politic. Scrisorile persane (1726), lucrare de tinerete, este un roman epistolar. Dincolo de intriga modelata dupa gustul epocii pentru un Orient stilizat, textul vadeste interesul evident pentru critica sociala. Autorul alege ca pretext vizita la Paris a unui persan, pe care il face sa afirme, sub forma unei mirari exotice, cateva adevaruri grave despre societatea franceza. Ca un veritabil descendent al "canibalilor' lui Montaigne, persanul nostru trece in revista cu o privire proaspata si amuzata moravurile franceze, punand in evidenta abuzurile si absur­ditatile pe care le descopera.

Dar lucrarea majora a lui Montesquieu, pentru a carei redactare a trudit 20 de ani, este Spiritul legilor, pe care a publicat-o in 1748. Ideea centrala este aici notiunea de lege, careia ii consacra o expunere teoretica preliminara in cartea I. Apoi, largind zona de explorare si sprijinindu-se pe o bogata documentare, purcede la analiza raporturilor dintre sistemele politice si formatiunile sociale atat din vremea lui, cat si din trecut.

Foarte importanta este, in primul rand, metoda lui Montesquieu, care, asemeni lui Aristotel, a adunat o mare cantitate de materiale. Demersul lui porneste, asadar, de la fapte politice reale, iar nu de la teorii a priori. Este un demers obiectiv, caci principala preocupare a lui

Montesquieu este de a analiza fara prejudecati societatile pe care le descopera. Spre deosebire de alti ganditori care s-au aplecat asupra politicului, el nu are intentia de a defini cel mai bun regim politic, de a impune un model ori de a extrage esenta faptului politic, ci de a explica ceea ce exista. De aceea, sociologi precum Durkheim sau specialisti in stiinte politice precum R. Aron vad in Montesquieu un precursor al stiintelor sociologice. El se desprinde efectiv de conceptia normativa asupra politicii si pune bazele unei discipline experimentale. in plus, descoperim la Montesquieu interesul pentru tipologie; el extrage din multitudinea de regimuri si societati anumiti parametri, dintre care indeosebi natura si principiul ii vor permite sa opereze o clasificare si sa confere astfel studiului sau un aspect stiintific, in sensul modem al

termenului.

Prin folosirea perechii natura-principiu, Montesquieu se plaseaza pe o pozitie originala in istoria gandirii politice. Primul termen denumeste forma de guvernamant, cel de-al doilea defineste pornirea dominanta care da viata si forta formei de guvernamant, fara de care ea nu ar putea supravietui. Montesquieu leaga, coreleaza astfel aria politica, reprezentata de formele de guvernamant, si aria sociala, viat: concreta a indivizilor, exprimata prin trasatura de mentalitate care trebuie sa domine pentru a asigura stabilitatea si perenitatea organizarii sociale. Demersul ii permite sa inteleaga tulburarile, dezechilibrele, care afecteaza societatile, destra­marea lor. Daca se iveste o distorsiune intre natura si principiu, echilibrul se rupe si apar dificultatile. Acestea variaza in functie de tipul de disfunc-tionalitate, de natura regimului, de compozitia societatii Montesquieu ajunge astfel sa inchege o teorie politica si o conceptie a Isteriei, deoarece este in masura sa inteleaga devenirea unui grup social dat.

Datorita punctului de vedere pe care il adopta, Montesquieu modifica unele chestiuni esentiale, cum ar fi legitimitatea. In gandirea lui, legiti­mitatea devine relativa, castigand, totodata, in complexitate, caci nu se mai pune problema de a defini principii atemporale de guvernare, ci, dimpotriva, de a le raporta la conditii concrete de exercitare a puterii. Legitimitatea unei legi sau a unei guvernari nu poate fi studiata decat in raport cu un stadiu dat al societatii. Nu exista legi bune sau proaste in sine, ci doar legi care nu sunt adaptate unei stari de fapt. Astfel, nici practicarea sclaviei sau a torturii nu sunt condamnate in mod absolut de Montesquieu, cum s-a sustinut in anumite interpretari bazate pe trunchierea textelor sale. Pentru Occidentul din secolul al XVIII-lea, Montesquieu le considera inutile si chiar daunatoare, condamnandu-le in numele unor principii pe care le sugereaza natura, dar el recunoaste, pentru alte conditii precise, utilitatea si chiar ratiunea de folosire a torturii si a sclaviei. Si prin asemenea analize rafinate, Montesquieu prefigureaza demersul modern, care face distinctie intre studierea obiectiva a faptelor si judecatile de valoare care pot fi emise asupra lor. Asadar, legitimitatea nu s-ar putea defini a priori, politica fiind o practica angrenata intr-un context ce nu poate fi eludat. Asemeni lui Aristotel, Montesquieu nu renunta la definirea celui mai bun regim politic intr-o situatie istorica determinata, dar el considera imposibila absolutizarea acestuia.

In sfarsit, in contextul secolului al XVIII-lea, gandirea lui Mon­tesquieu se singularizeaza prin preferintele pe care el le manifesta. Multi filosofi, precum Voltaire, de exemplu, se lasa sedusi de mirajul "despotis­mului luminat'. Adaptand la epoca lor ipoteza platoniciana a filosofului-rege, acesti ganditori cred ca este posibila reforma structurilor politice arhaice de sus, prin educarea si "luminarea' Principelui. Daca Voltaire se duce la Curtea lui Frederic al II-lea al Prusiei, o face din convingerea ca poate juca aici un rol politic. Montesquieu nu crede in posibilitatea unei astfel de reforme. Dand dovada de o prudenta politica remarcabila, el pune baza nu pe bunavointa Principelui, ci pe disponibilitatea moderata a institutiilor. Pentru Montesquieu, detinatorul puterii, chiar daca este un veritabil intelept, poate sa comita abuzuri. De aceea trebuie ca "pute­rea sa stavileasca puterea'. Echilibrul social si respectarea unei minime libertati a cetatenilor decurg din felul in care se organizeaza instantele de decizie. Este asa-numita teza a "separarii puterilor'. in realitate, este mai putin vorba de o independenta, cat mai ales de echilibrul obtinut prin repartizarea diversificata a functiilor de decizie. Adesea, lui Montesquieu i-au fost reprosate caracterul conservator si oarecum rigid al teoriei sale, lipsa ei de indrazneala si limitele inevitabile in raport cu vointa refor­matoare. E drept, criticile nu sunt lipsite de fundament, dar neglijeaza unele coordonate esentiale ale gandirii lui Montesquieu, cum ar fi perenitatea societatii si libertatea cetateanului. Pentru Montesquieu, nu exista libertate in sine. Distantat de conceptia filosofica (nu politica) a liberului-arbitru, el subordoneaza libertatea bunei organizari a institu­tiilor si nu o intelege, asa cum va face, de exemplu, Rousseau, ca pe o entitate preexistenta oricarei forme de existenta sociala. Pentru Montesquieu, libertatea este o rezultanta. Statul liber este acela care garanteaza actiunile cetateanului si il apara de posibile incalcari ale drepturilor din partea celorlalti cetateni sau a autoritatii politice.

in felul acesta, se asigura continuitatea ordinii politice, intemeiata pe siguranta pe care o confera institutiile, ceea ce nu exclude posibilitatea reformei, caci suni »ai antale libera initiativa a indivizilor si capacitatea lor de inventie. Mai muli <lc<ai oi ii ai t- dintre contemporanii sai, Montesquieu a inteles ca inovatia la nivelul socialului nu este incom­patibila cu stabilitatea ordinii politice, deoarece el nu facea confuzie intre doua domenii: societatea civila si institutiile.

2. Dorinta de dreptate: de la angajarile lui Voltaire la opera lui Rousseau

in caietele de doleante ale Starilor Generale din 1789, una dintre revendicarile cele mai constant exprimate este reforma profunda a siste­mului juridic. Sentimentul nedreptatii este predominant, institutiile par invechite, coruptia devine insuportabila. Aceasta stare de fapt si-a gasit reflectarea de-a lungul intregului secol in gandirea politica, dar si in literatura. Organizarea sociala reclama o profunda transformare - vechea impartire in clase (stari) nu mai are acoperire in realitate, mentinerea sau Reafirmarea privilegiilor acordate unora contrariaza. O noua idee prinde : incet, incet contur: egalitatea oamenilor, indiferent de conditia lor sociala, in teatrul lui Marivaux asistam la o continua punere in cauza a relatiei dintre stapani si valeti; in anumite imprejurari, ei se pun de bunavoie unii in locul celorlalti sau uneori, ca in Insula sclavilor, unde personajele sunt victimele unui naufragiu, ele ajung sa-si schimbe definitiv pozitiile. Daca in final totul reintra in normal si spectatorul simte jocul, esentialul ramane: stergerea diferentelor, apropierea conditiei pe taramul comun "al sentimentelor si comportamentelor. La fel, catre sfarsitul secolului, Beaumarchais il aduce in scena pe Figaro, un personaj ale carui spirit intreprinzator, indrazneala si eficienta contrasteaza, pe de o parte, cu mediocritatea originii sale, pe de alta, cu platitudinea celor care s-au nascut in pozitii sociale mai bune decat el si le mai ocupa inca pentru o vreme - situatie resimtita ca nedreapta si care reclama o mutatie sociala.

Rousseau traduce si accentueaza in domeniul politic aceasta noua viziune. Teoretician al democratiei, analist al originii inegalitatii, el exprima cu o forta deosebita o revendicare de care Revolutia isi va aduce aminte: recunoasterea dreptului fiecarui individ de a participa la elaborarea deciziei politice, de a fi tratat ca cetatean, si nuca supus.

Este simptomatic ca una dintre primele hotarari ale Adunarii Con­stituante, din 4 august 1789, a fost abolirea privilegiilor, simbolizand o diferentiere sociala ramasa pentru cei mai multi lipsita de temei.

Sentimentul de nedreptate sociala se prelungeste in critica adusa cadrului juridic. Arbitrarul anumitor decizii, mai ales al acelora care ii permiteau regelui sa trimita la inchisoare, fara judecata prealabila, acele persoane pe care le considera periculoase, procedurile de ancheta care autorizau, in baza unor simple prezumtii, interogatoriul pentru a se smulge marturisiri sau care duceau la condamnari fara probe viabile -toate acestea sunt privite ca avand o baza depasita. Un alt fapt la fel de simptomatic este si acela ca rasculatii din iulie 1789 si-au revarsat furia asupra unei inchisori - Bastilia. in inima Parisului, ea este simbolul abuzului de putere. Angajarea hotarata a lui Voltaire in procesul Calas, in cel al cavalerului de la Barre este si ea expresia unei dorinte de reforma a justitiei, care merge de la clarificarea procedurilor in sensul obiecti­vitatii si renuntarii la prejudecati religioase pana la acordarea de garantii acuzatilor in privinta apararii, protectiei impotriva unor practici abuzive, precum tortura si incarcerarile arbitrare - adica acele exigente pe care Voltaire si prietenii lui le vazusera satisfacute in Anglia, dupa reformele intervenite in a doua jumatate a secolului al XVII-lea.

3. In cautarea unui regim: intre despotismul luminat si democratia imposibila

Secolul Luminilor este marcat de interogatia politica ce-si afla originea in disparitia reperelor sociale traditionale. Secolul precedent cunoscuse impunerea absolutismului monarhic intr-un mare numar de tari europene. In Anglia insa, dupa perioada confuza si contradictorie a revolutiei, se impusese monarhia constitutionala. in raport cu aceasta, gandirea iluminismului are o atitudine destul de ambigua.

Pe de o parte, modelul englez exercita o atractie incontestabila. Liber­tatea de expresie, siguranta indivizilor - garantate de un cadru juridic riguros - prosperitatea economica a regimului confera sistemului englez un prestigiu de netagaduit. Scrisorile engleze ale lui Voltaire, scrierile lui Montesquieu poarta in ele urme ale influentei exercitate de aceasta tara la inceputul secolului al XVIII-lea. Gandirea iluminista afla in aceasta experienta politica satisfacerea exigentelor in materie de libertate si

siguranta.

Totusi, prin alte aspecte, monarhia absoluta isi pastreaza importanta ei. intr-adevar, ea apare ca un mijloc puternic de transformare sociala daca este pusa in slujba reformei printr-o vointa deschisa ideilor novatoare. Suverani precum Frederic al II-lea al Prusiei, Petru cel Mare ori Ecaterina a II-a a Rusiei par a fi incarnarea desavarsita a puterii inge­manate cu ratiunea in demersul vizand transformarea sociala binefaca­toare, iar ispita de a apela la ei este cu atat mai mare cu cat acesti monarhi se gasesc in fruntea unor tari relativ putin dezvoltate, in care schimbarea in bine nu pare posibila decat prin initiativa puterii, caci societatea civila este slaba. Acest demers politic a fost numit "despotism luminat'; el intra in categoria modelelor politice autoritare: legitimitatea monarhului nu decurge din "dreptul divin', ci din actiunea lui rationala orientata spre beneficiul tuturor, din eficacitatea lui in construirea unei societati armonioase. Se cunoaste insa esecul acestei tentative, nu in domeniul modernizarii, ci pe taramul libertatilor. Voltaire a avut o experienta deplorabila apropiindu-se de Frederic al II-lea al Prusiei, Diderot a trait ceva similar pe langa Ecaterina a II-a a Rusiei.

Spre deosebire de ei, Rousseau nu s-a lasat niciodata sedus de aceasta alternativa. Animat de dispret si chiar de ura fata de puternicii zilei, originar din Republica Geneva, stat care prin regimul sau politic este o exceptie in secolul al XVIII-lea, Rousseau este un partizan hotarat al democratiei. El aprofundase textele antice si se lasase cucerit de cetatea Spartei, dar fusese si un cititor atent al tuturor filosofilor care vorbeau de contract - Hobbes, Locke, Pufendorf -, studiase materiale de jurispru-denta Toata acestea il fac sa sustina, cu o forta rara, un ideal politic intemeiat pe libertate si corolarul ei, obligatia. Iri multe dintre scrierile lui fundamentale, Discurs asupra originii si cauzelor inegalitatii dintre oameni, articolul "Economia politica' din Enciclopedie, Rousseau face o critica aprofundata a epocii sale. El scoate in evidenta cauzele sociale ale opresiunii politice stabilind legatura dintre munca, insusirea bunurilor, dezvoltarea tehnica si diviziunea sarcinilor in cadrul comunitatilor. Acestei logici ii opune cerintele libertatii omului si obligatiile pe care ea le naste. Principiul democratic care este infatisat ca fiind la originea oricarei comunitati in Contractul social este forma cea mai desavarsita a lor, dar totodata o teorie rupta de orice context social efectiv, contrastand cu analizele din Discursul asupra originii si cauzelor inegalitatii dintre oameni. Democratia, singurul regim care garanteaza libertatea, este imposibil sa fie pusa in practica intr-o societate incapabila sa-si asume exigentele pe care ea le presupune.

Totusi, revolutionarii de la 1789 isi vor aminti de aceasta lectie poli­tica, cu riscul - mult invocat dupa aceea sub diferite forme, de la Hegel la Camus - de a aparea drept artizanii unei rasturnari arbitrare si teroriste in principiu: a vrea sa impui, oricare ar fi pretul, domnia libertatii nu inseamna, la urma urmei, a lua calea Terorii? Dar, fara nici o indoiala, nu aceasta era intentia lui Rousseau. Vorbind despre esenta democratica a politicului, el avea ca unic scop de a pune in evidenta masura prapastiei dintre realitatea timpului sau si principiul unei dezvoltari armonioase a ) umianTtatii. El nu propovaduia o revolutie, ci facea un bilant nelinistitor rnei Istorii ratate, cea a omului. Prin multiplele ei fatete, opera lui Rousseau aduna in ea interogatiile secolului al XVIII-lea: nemultumirea l fata de prezent, dorinta reformelor, dificultatile de a descoperi calea lor de infaptuire. Din aceeasi perspectiva, nu mai pare surprinzatoare acumularea in aceasta perioada a utopiilor, a proiectelor de reorganizare sociala - Mably, Morelly, Mandeville si multi altii si-au legat numele de lucrari de inspiratie reformatoare, mai mult sau mai putin indraznete.

Efervescenta ideilor politice isi afla suport in primele cercetari economice moderne. Scoala fiziocratilor, in Franta, lucrarile lui Adam Smith, in Anglia, dau seama de importanta acestei discipline. Mutatiile sociale care ameninta societatea Vechiului Regim sunt pentru multi rezultatul transformarilor economice. Unii oameni inteleg ca este pe cale de a se produce o evolutie capitala si incearca sa orienteze cursul actiunilor politice in sensul adaptarii lor la noile realitati. in Franta, la sfarsitul perioadei, Turgot, apoi Necker, influentati de noile idei, incearca unele reforme in cadrul traditional al monarhiei, dar nu reusesc sa-si impuna tezele. Imaginatia reformatoare infloreste pe fondul unei neputinte efective de reformare in profunzime a regimului. Daca secolul al XVIII-lea este prin excelenta al unei efervescente exceptionale a gandirii politice si sociale, el este, totodata, si secolul unei crize latente.