Civilizatia veche romaneasca in secolele VII - XI

Civilizatia veche romaneasca in secolele VII - XI

Aceasta este populatia romanica, de agricultori, descrisa de Priscus Panites la jumatatea secolului V. Ea poate fi identificata cu protoromanii, rezultatul unei sinteze complexe dintre traco-daci si colonistii romani, realizata pe o vasta arie geografica, atat la nord cat si la sud de Dunare[1]. Nuantele acestui proces, in care raspandirea crestinismului a avut un rol important, sunt inca insuficient cunoscute. Cert este ca la sfarsitul secolului al VI-lea exista acest popor romanic, vorbitor al unei latine populare, avandu-si individualitatea in cadrul limbilor latine.

Peste aceasta populatie ducand o modesta viata rurala in cadrul obstilor satesti, s-au revarsat in secolele VI -VII triburile slave: migratia lor desfasurandu-se pe doua axe: Valea Tisei si Moldova[2].

Convietuirea romanicilor nord-dunareni cu slavii a inaugurat a doua etapa de formare a poporului roman[3].

In aceasta etapa, dupa secolul al VII-lea, enclavele slave ramase dupa trecerea la sud de Dunare, au fost asimilate de romanicii nord-dunareni.

Prezenta lor in fosta Dacie fusese mai indelungata decat a altor migratori, iar relatiile cu autohtonii mai stranse. In formarea poporului roman, ei au indeplinit o functie de desavarsire.

Comunitatile de protoromani si, mai tarziu, de romani, s-au integrat acestor formatiuni, denumite de N. Iorga "romanii populare" ce aveau la baza obstea si uniunea de obsti.

Etnogeneza romanilor se inscrie in secolele VIII - IX si acum apar primele mentiuni scrise in sursele externe despre romani.

O data cu incheierea acestui proces, izvoarele scrise semnaleaza in cuprinsul ariei locuite de acest popor formatiuni teritoriale de intindere restransa, aflate in diferite stadii de inchegare a institutiilor politice sau administrative si militare: cunoscute sub numele de  cnezate, voevodate sau tari.

Prezenta populatiei romanesti in zona de la vest de Apuseni, inclusiv pe teritoriul municipiului, este atestata de marturiile lingvistice si arheologice.

In secolele VI - X, principalele hidronime de origine dacica erau inca in uz dupa cum aflam din relatarile lui Iordanes, ale Geografului din Ravenna si Constantin Porfirogenetul[4].

Remarcabile sub aspectul marturiei privind evolutia zonei aradene in secolelel VI - XI sunt descoperirile arheologice de la Felnac, Zabrani, Cladova, Chisineu-Cris, Pecica, Nadlac, Arad, Vladimirescu (Glogovat) etc[5], care au reliefat societatea romaneasca la sfarsitul primului si inceputul celui de-al doilea mileniu in acest colt de tara.

In urma cercetarilor arheologice, in aceste asezari a aparut in bogat material, constand din ceramica, unelte si obiecte din metal, locuinte, gropi de provizii, cuptoare pentru arderea ceramicii etc.

Materialele ceramice din secolele VI -VII pastreaza elemente provenite din traditia romana. Cele din secolele IX - X au corpul mai inalt si sunt ornamentate cu striuri si linii in val incizate cu pieptenele, care acopera in intregime suprafata vaselor. Un alt element de decor sunt benzile in val care uneori se suprapun peste striurile orizontale si cele verticale. In unele localitati cercetate arheologic, pe langa materialele ceramice de factura locala, s-au gasit si fragmente ceramice de provenienta slava.

Descoperirile monetare din perioada secolelor VI - X de pe arealul municipiului demonstreaza prezenta populatiei autohtone in conditiile migratiilor si legaturile cu lumea romano-bizantina.

In diferite puncte din municipiu, au aparut monede bizantine emise de imparatii Iustinian, Heraclius sau Ioan Tzimiskes[6].

In apropiere de oras, la Pecica, a fost descoperita o catarama cruciforma de tip bizantin, similara cu cele din Dobrogea. De pe teritoriul orasului, din malul Muresului, a fost recuperata o cruce engolpion bizantina cu email.

In cadrul statiunii arheologice Gai I, unele materiale ceramice au fost atribuite populatiei slave, fiind asemanatoare cu materialele de la Felnac sau Zadareni resp. cu cele de tip Praga .

Avarii[8], populatie originara din Mongolia, dupa ce-i infrang pe gepizi in 567, s-au instalat in teritoriile locuite de acestia. In Europa Centrala, in secolele VI - VIII, ei infaptuiesc un mare stat care se intinde din stepele pontice si pana in Marea Adriatica, fiind prezenti si in zona de vest a tarii, dupa cum o demonstreaza si descoperirile aradene.

Mormintele avare descoperite la Felnac, Peregul Mic si Sanpetru German apartin celei de-a doua jumatati a secolului al VII-lea[9].

In a doua jumatate a secolului al VIII-lea, atacurile francilor si bulgarilor pun capat stapanirii avare si acestia vor sfarsi asimilarea lor treptata de catre autohtoni.

Vestigii avare nu au fost inca descoperite pe teritoriul municipiului.

Asezati pe la finele secolului al IX-lea in Pannonia, maghiarii, populatie de origine fino-ugrica, isi incep expansiunea spre vest si est[10].

Perioada cuprinsa intre secolele X -XII, cunoaste pe teritoriul actual al orasului o serie de descoperiri care sunt legate de fenomenul patrunderii spre Transilvania, pe culoarul Muresului.

Semnificativa, pentru acest moment al istoriei aradene, este descoperirea de la Arad-Ceala[11].

In anul 1964, intr-o groapa pentru scos nisip, la 1,5 km nord de drumul Arad-Pecica, pe teritoriul G.A.S. Ceala (situl Ceala II), a fost descoperit un mormant de calaret.

Pe langa scheletul uman, au fost descoperite fragmente osteologice de cal si diverse piese de inventar. Se remarca piesele de harnasament constand din scarite si zabale, specifice mormintelor de calaret maghiar.

De asemenea, ca si obiecte de podoaba, in mormant au mai fost descoperite un inel de bronz lucrat intr-o tehnica bizantina, o catarama din fier, bratari din bronz si o placa lunguiata, concava, din os.

Demn de semnalat este faptul ca din mormant, pe langa sabia specifica, cu garda din bronz, a fost recuperata si o spada lunga cu doua taisuri. Aceasta arma apare in inventarul de lupta abia la sfarsitul veacului X si la inceputul celui urmator, dupa ciocnirile maghiarilor cu Imperiul german.

Perioadei de inceput a mileniului II ii apartin descoperirile intamplatoare din Piata Avram Iancu, unde s-au gasit topoare, scarite, un varf de lance, toate din fier, obiecte din os si fragmente ceramice, din secolele. XI - XII, printre care si de la cazanele de lut[12].

La Aradul-Nou, in zona malului inalt de langa "Trei Insule" (hotarul 'Bufnit'), se afla o necropola de inhumatie din secolele X - XI, necercetata[13].

Caldarile de lut descoperite in Transilvania, Banat si Campia Tisei au fost atribuite initial etnic exclusiv pecenegilor, populatie nomada atestata documentar in secolele XI-XII[14].

Aceasta forma de vas este cunoscuta in numeroase asezari medievale timpurii, care nu pot fi puse pe seama pecenegilor si probabil ca ea a fost preluata si de populatia autohtona.

Descoperiri de fragmente de caldari de lut avem la Felnac, Vladimirescu, Seitin, Bulci, Arad si in alte puncte[15].

Descoperirile de pe vatra orasului Arad, cele de la Siclau precum se cele mai vechi de la Feldioara (Földvar), de langa Zimand, confirma ideea ca patrunderea maghiara spre aceasta zona s-a facut la sfarsitul secolului X si inceputul celui urmator cand in aceasta zona apar fortificatii de pamant ridicate de formatiunile politice bastinase.

Sapaturile efectuate pe parcursul catorva ani, incepand din toamna anului 1975, in locul numit de localnici 'La Cetate' sau 'Die Schanzen', la marginea de vest a localitatii Vladimirescu (Glogovat), au dus la descoperirea unei asezari datand din secolele VIII - IX cat si a unei fortificatii de pamant si lemn de la sfarsitul primului mileniu dupa Hristos[16].

Peste aceasta fortificatie se suprapune un cimitir, care, pe baza obiectelor de inventar, se dateaza in secolele XI -XII. Datarea inceputului cimitirului la jumatatea veacului al XI-lea a fost confirmata prin descoperirea in cateva dintre morminte a unor monede apartinand regilor Petru, Andrei I si Bela I, emisiuni cuprinse intre anii 1038-1074. In exteriorul fortificatiei, pe latura nordica, au fost surprinse urmele unei asezari din secolele XI - XII, contemporana cu cimitirul.

Primul obiectiv cercetat arheologic, in cadrul statiunii de la Vladimirescu - Glogovat, l-a reprezentat asezarea anterioara fortificatiei. Locuintele cercetate, avand forma rectangulara, cu colturile usor rotunjite si dimensiuni variate, avand acoperisul in doua ape si cuptoare de tip "pietrar", au fost descoperite atat sub valul de pamant, cat si la distante mai mari. In interiorul locuintelor si in preajma lor au fost descoperite materiale arheologice variate: ceramica, fusaiole, impungatoare din os, manere confectionate din coarne de cerb, fragmente metalice, care, prin analogie cu materiale din alte asezari, permit incadrarea cronologica in secolele VIII - IX[17].

Fortificatia are o forma trapezoidala cu baza mica indreptata spre vest. Latura de vest are o lungime de 90 - 100 m, iar cea de est de 120 m. Celelalte doua laturi au aproximativ 140 m. Valul de pamant se pastreaza pe intreg perimetrul fortificatiei, avand inspre est o inaltime de 1 - 1,50 m, iar inspre latura de vest de 2,50 - 3 m. Inaltimea redusa a valului se explica prin aplatizarea terenului in urma lucrarilor agricole.

In urma sapaturilor efectuate, a materialului recuperat, s-a putut defini o fortificatie de pamant si lemn cu doua faze de constructie distincte datand de la sfarsitul primului mileniu[18].

Valul de pamant, in prima faza, a fost realizat din pamantul galben scos din santul de aparare si a avut o latime d  cca 7 - 8 m. In momentul de fata, el se pastreaza pe o inaltime de 1,20 - 1,30 m. In aceasta faza valul, a fost construit, intr-o tehnica aparte, avand sio palisada complexa, care va fi distrusa printr-un incendiu deosebit de puternic. Palisada, avand o latime de 2 - 2,50 m, a fost ridicata pe un schelet de barne asezate longitudinal si legate cu altele transversale sau oblice, cu o grosime de 15 - 20 cm. Uneori barnele transversale sau oblice erau alaturate cate doua, pentru a da consistenta sistemului. Ca la toate fortificatiile de acest gen, spatiile compartimentate dintre barne au fost umplute cu pamantul scos din santul de aparare. In momentul incendiului, gratarul de barne a ars, rezultand niste barne puternic carbonizate.

Ca urmare a prabusirii scheletului de lemn s-a format un strat de pamant ars, strat ce se intalneste si in alte fortificatii medievale timpurii din Transilvania . In unele zone, unde incendiul nu a fost atat de puternic, au putut fi recuperate barne dintr-un lemn de esenta tare ce nu au fost afectate de carbonizare. Valul prezenta un drum de rond interior. Acestei faze a valului de aparare ii corespunde o prima faza a santului. El avea o latime de 10 - 11 m si o adancime de 1,40 - 1,60 m fata de nivelul de calcare al epocii respective. In aceasta faza a santului, legatura cu valul de aparare se facea direct, neexistand o berma, printr-o panta abrupta ce a fost creata artificial, prin taluzarea grindului pe care se ridica fortificatia. Pentru a ingreuna accesul in sant, erau infipti pari oblici la 50 - 60 grade.

Analiza sistemului de constructie din prima faza a fortificatiei, sfarsitul acestei faze printr-un puternic incendiu, cat si existenta unui bogat material arheologic ce se incadreaza in secolele IX - X, ne determina sa conchidem ca primul nivel de fortificare este distrus in prima jumatate a secolului X. Aceasta ipoteza a distrugerii se leaga documentar de anii 927-928, sau mai  degraba in 943, are loc razboiul de aparare condus de Glad .

In foarte scurt timp dupa ce faza initiala de constructie a fost distrusa, s-a inceput construirea celei de-a doua faze a valului, deoarece stratul de pamant scurs din val spre interior este relativ subtire. Valul din faza a doua a fost mai lat si mai inalt si a inglobat in el si primul val de pamant cu palisada de lemn. Pentru consolidarea pamantului din val, din loc in loc au fost infipte barne verticale, cu grosimea de 20 - 30 cm, dispuse la distante inegale. Prin grosimea si adancimea la care au fost infipte in pamant, aceste barne au constituit elementul de baza in consolidarea pamantului din val.

Fazei a doua a valului ii corespunde si o noua faza a santului de aparare, care este mai ingust si mai adanc. Acum, santul are o latime de cca 3,5 m si se adanceste la 2,5 m fata de nivelul epocii respective.

La inceputul secolului XI, fortificatia este distrusa si abandonata. Istoricii care s-au ocupat de inceputurile orasului Arad leaga distrugerea fortificatiei de anul 1028, de luptele lui Ahtum cu trupele lui Chanadinus si de patrunderea maghiarilor in aceasta zona la inceputul mileniului[21].

Dupa abandonare, incepand cu jumatatea secolului XI, perimetrul fortificatiei incepe sa fie folosit ca si cimitir. Intre incetarea functionalitatii initiale si folosirea ca si cimitir a trecut o perioada de timp, lucru dovedit din scurgerea pamantului din val. Datorita solului, mormintele sunt slab conservate. Ca inventar, mormintele, avand clasica orientare est-vest, sunt destul de sarace, doar unele poseda obiecte de podoabe. In unele morminte s-au gasit inele de tampla, cu terminatie in forma de 'S' simplu sau dublu, din argint si bronz. Au mai fost gasite inele din argint si bronz realizate prin tehnica rasucirii sau zimtuirii. Pe langa unele margele de lut si sticla, in cateva morminte au fost descoperite monede emise de regii Petru, Andrei I, Bela I, intre anii 1038-1074, marcheaza perioada de inceput a cimitirului. Saracia inventarului si totala lipsa a armelor deosebeste aceasta necropola de altele din aceeasi perioada. Observatiile antropologice efectuate, mai ales analiza craniologica, au permis stabilirea unui tip antropologic europoid[22].

In exteriorul santului de aparare, pe latura nordica, au fost surprinse urmele unei asezari contemporane cu cimitirul. Aceasta cuprinde locuinte de tip semibordei si cuptoare de ars ceramica si menajere.

Ansamblul cercetarilor arheologice efectuate la Arad-Vladimirescu (Glogovat), rezultatele obtinute, observatiile stratigrafice, incadreaza cetatea de pamant si lemn in perioada secolelor IX - XI. Fortificatii asemanatoare au fost descoperite la Biharia, Moldovenesti, Dabaca, Sirioara, Moigrad, fiind marturii elocvente pentru evenimentele socio-economice si politice de la cumpana celor doua milenii.

Fortificatia de la Arad-Vladimirescu reprezenta sediul unei uniuni de obsti din cadrul voievodatului lui Glad si apoi Ahtum, formatiuni politice atestate documentar in zona de vest a tarii.