Transilvania sub stapanire habsburgica

Transilvania sub stapanire habsburgica

Cucerirea Transilvaniei de Habsburgi

Pentru Curtea de la Viena, Transilvania insemna un teritoriu asociat de Ungaria, dar distinct de aceasta. Factorul decisiv in extinderea autoritatii Habsburgilor asupra Transilvaniei a  fost armata imperiala, care l-a facut pe Mihail Apaffy sa iasa din politica echivocului.

In 1686, Transilvania acceptase protectia imparatului habsburgic, dar in anul urmator ea a incheiat un tratat de alianta cu Poarta.

In timp ce trupele imperiale, conduse de generalul Karaffa, ocupau un sir de cetati, Transilvania a declarat la 9 mai 1688 ca renunta la suzeranitatea otomana si trece sub protectia imparatului Leopold I.

Moartea lui Mihail Apaffy, in 1690 a deschis imperialilor calea spre inlaturarea ultimului centru de putere transilvan.

Poarta otomana a numit ca principe pe Emeric Thokoly, care, sprijinit de nobilimea maghiara si de Constantin Brancoveanu, a castigat batalia de la Zarnesti, comandantul imperial fiind luat prizonier.

Urmand sfatul generalului Karaffa de a asocia presiunile cu concesiile, imparatul a dat la 4 decembrie 1691 Diploma leopoldina, care fixa statutul politic al Transilvaniei.

Principatul isi pastra individualitatea si structurile sale politice si confesionale. Autoritatea starilor era recunoscuta, Transilvania ramanand sub regimul celor trei natiuni, adica a cooperarii intre nobilimea maghiara, patriciatul sasesc si fruntasilor secui. Erau recunoscute de asemenea cele patru religii recepte: catolica, luterana, calvina si unitariana.

Dieta precum si vechile institutii din sfera administrativa si judiciara raman neschimbate, iar codurile de legi continua sa fie aplicate.

Desi, in principiu, principele nu era inlaturat, sub pretextul minoratului sau carmuirea Transilvaniei a fost incredintata unui guvernator, ales de dieta.

In 1696, Mihail Apaffy II a fost silit sa abdice, iar titlul de principe a revenit imparatului. Curtea de la Viena a preluat progresiv carmuirea efectiva a Transilvaniei, care si-a vazut astfel lichidate treptat autonomia.

Autoritarismul Curtii din Viena, prozelitismul catolic si frustrarile populatiei romanesti au creat o stare de nemultumire si tensiune, care a dus la izbucnirea rascoalei lui Francisc Rakoczi II.

Elanul initial al rascoalei, beneficiind si de un context international favorabil, a scazut pe masura ce imposibilitatea reconcilierii intereselor divergente ale participantilor diminua concursul taranimii, a carei majoritate o alcatuiau romanii.

Pacea de la Satul Mare 1711 a marcat sfarsitul rascoalei, adica stingerea ultimei convulsii din sirul generat de instaurarea stapanirii habsburgice in Transilvania.

Participarea romanilor la rascoala lui Francisc Rakoczi II, a exprimat dubla lor nemultumire: fasa de regimul de obligatii catre stapanii de domenii si fasa de neindeplinirea promisiunilor facute celor care acceptasera unirea cu Biserica Romei.

Unirea religioasa de la 1700

Convertirea romanilor, care formau majoritatea populatiei Transilvaniei, aparea Curtii Imperiale ca un mijloc de modificare a raportului de putere din principat.

Celor trei natiuni politice, castigate de reforma, ea putea sa le opuna daca romanii ar fi fost convertiti la catolicism o forta de mare pondere.

La randul lor, unii clerici romani se aratau receptivi la propaganda catolica preocupata mai mult sa puna in lumina avantajele matreiale decat foloasele spirituale.

Curtea Imperiala si Biserica Catolica au dovedit initial o remarcabila flexibilitate: ele nu cereau o convertire integrala, ci acceptarea a patru puncte esentiale (recunoasterea suprematiei papale, purcederea Sfantului Duh si de la Fiul, recunoasterea existentei purgatorului si folosirea painii nedospite la euharistie).

In schimbul uniri cu Biserica Romei, clerul ortodox avea sa beneficieze de privilegiile acordate clerului catolic.

Romanilor li se deschidea astfel perspectiva de a iesi din situatia de marginalizati, prin acceptarea unor schimbari de doctrina religioasa, inaccesibile masei credinciosilor.

Intrucat de promovarea sociala adusa de unirea cu Roma beneficia, in primul rand clerul el s-a aratat cel mai dispus sa inceapa tratativele in vederea primirii conditiilor puse de Biserica Catolica.

In urma convorbirilor purtate cu iezuitul Paul Barany, sinodul ortodox condus de mitropolitul Teofil si intrunit la Alba Iulia (1697) s-a declarat de acord cu unirea.

Textele redactate cu acest prilej de iezuiti justifica unirea cu Roma prin nevoia eliminarii ereziilor reformate si inregistreaza cererea ca si credinciosii uniti sa beneficieze de aceleasi drepturi politice.

Moartea mitropolitului Teofil a facut necesara convocarea unui nou sinod, tot la Alba Iulia, sub conducerea mitropolitului Atanasie Anghel.

Hotararea semnata de mitropolit si de 38 de prtopopi, la 7 octombrie 1698, subliniaza vointa semnatarilor de a conditiona acceptarea unirii de pastrarea traditiilor bisericesti.

Decizia sinodului a fost consacrata prin diploma imperiala din 16 februarie 1699, care acorda preotilor uniti aceleasi privilegii si scutiri de care beneficia clerul catolic.

Unirea primita de sinodul de la Alba Iulia a fost intampinata cu ostilitate atat de dieta si de natiunile privilegiate, hotarate sa pastreze regimul politic care le asigurase controlul deplin asupra Transilvaniei.

Pentru a elimina rezistenta populatiei fata de unire Curtea Imperiala a dat in martie 1701 o noua diploma. Ea confirma clerului unit aceleasi privilegii cu clerul catolic, statua prezenta unui teolog catolic pe langa episcopul unit si adauga ca mirenii care aderau la unire urmau sa beneficieze de toate drepturile civice, iesind astfel din situatia de tolerati.

Prin aceasta clauza diploma din 1701 a fost perceputa de romanii ardeleni ca o abolire a statutului de inegalitate in care fusese aruncata pana atunci populatia romaneasca.

Diploma din 1701, mai mult decat cea din 1699, leza interesele starilor privilegiate din Transilvania. Intre sprijinul lor si al romanilor, Curtea de la Viena a ales pe cel din intai.

Pentru romanii ardeleni aceasta diploma, desi nu s-a aplicat in totalitate sau integral, a ramas un temei legal pentru revendicarile in drepturi politice de-a lungul intregului secol XVIII.

Evaluarea consecintelor unirii cu Roma a unei parti a romanilor, trebuie sa i-a in considerare atat aspectele pozitive cat si cele negative.

Unirea a restabilit canalul de comunicare cu Roma, a carei prezenta in constiinta colectiva a romanilor nu disparuse niciodata.

Acum, dupa unire, aceasta amintire era revigorata prin contactul direct cu Cetatea Eterna si cu marea ei mostenire culturala. Un contact desigur limitat la o minoritate, dar aceasta minoritate romaneasca avea sa devina nucleul elitei politice si intelectuale a romanilor ardeleni, care isi va asuma conducerea procesului de emancipare nationala. De la inceputul secolului urmator efervescenta culturala si politica declansata in Transilvania de aceasta elita va trece Carpatii, contribuind la intensificarea luptei de eliberare de sub dominatia otomana.

In acelasi timp, unirea cu Roma a fost un factor de dezbinare atat intre romanii din Transilvania si cei de peste Carpati, cat si intre romanii ardeleni.

Decizia mitropolitului Atanasie Anghel a fost considerata in lumea ortodoxa ca o lepadare de la dreapta credinta. Inaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxa au condamnat si anatemizat pe mitropolitul Atanasie.

Insa, unirea cu Roma nu a intrerupt legaturile dintre romanii transilvaneni si cei din Tara Romaneasca si Moldova.

Pentru a consolida unirea autoritatile imperiale au urmarit limitarea pana la anulare a legaturilor confensionale dintre ortodocsii aflati de o parte si de alta a Carpatilor.

Determinata de ratiuni politice, unirea a furnizat romanilor transilvaneni, o remarcabila elita politica si culturala, care a jucat un rol fundamental in elaborarea ideologiei nationale.