Doua momente ale gandirii medievale

Doua momente ale gandirii medievale

A. Sfantul Augustin

1. Elemente biografice

Viata si opera Sfantului Augustin sunt printre cele mai singulare in istoria occidentala, iar faptul se datoreste, in primul rand, datelor biografice si momentului istoric in care a trait, situat la granita dintre Antichitate si Evul Mediu. S-a nascut in 354 si a murit in 430, fiind contemporan cu evenimente exceptionale: triumful crestinismului -singura religie autorizata in imperiu dupa interzicerea cultelor pagane in 396, pradarea Romei de catre barbarii lui Alaric in 410 - episod greu de acceptat de spiritele epocii, obisnuite cu dominatia seculara a Romei - si, mai ales, dezintegrarea Imperiului Roman, care va cadea definitiv dupa mai putin de o jumatate de secol de la moartea Sf. Augustin.

Nascut dintr-un tata pagan, care s-a stins din viata destul de tanar, si dintr-o mama crestina, care avea sa exercite o mare influenta asupra fiului, Sf. Augustin nu s-a convertit la crestinism decat la varsta de 32 de ani. Originar din provinciile romane din nordul Africii, format in spiritul culturii latine, fara a-si fi facut insa studiile in cele mai mari metropole culturale ale timpului sau, fascinat o vreme de gandirea maniheista, foarte raspandita pe atunci, el si-a cautat mult timp calea inainte de a deveni una dintre figurile impunatoare ale crestinismului incipient. Meandrele vietii sale pana in momentul convertirii la crestinism se regasesc in itinerarul sinuos al gandirii sale'. Sf. Augustin a lasat, de altfel, o dovada pretioasa despre toata aceasta perioada, in Confesiuni, care au fost luate ca punct de referinta pentru biografiile ulterioare.

Dupa convertire este rechemat de crestinii din Africa si ii este incredintata functia de episcop al orasului Hippona. Din acel moment incepe pentru el o lunga perioada de stradanii si controverse, in cursul careia Sf. Augustin isi dezvolta gandirea in contact cu diversele deviatii si erezii exprimate de pe diferite pozitii teologice de anumiti crestini, intr-adevar, in zorii crestinismului, doctrina este inca departe de a fi stabilita. Chestiuni fundamentale, precum adevarata natura a lui Iisus, rolul omului in cautarea propriei izbaviri, libertatea si iertarea constituie inca obiectul unor confruntari inflacarate in care se amesteca si unele aspecte politice. in aceasta situatie specifica intervine Sf. Augustin, contribuind in mod decisiv la stabilirea doctrinei. Opera lui este imensa, iar influenta lui nu va inceta sa fie resimtita pe toata intinderea Evului Mediu, dar si in vremea Reformei sau in timpul disputei jansenistilor, de exemplu. Dincolo de contextul propriu-zis religios, influenta lui este vizibila si in numeroase curente filosofice, avand o inraurire remarcabila, mai ales asupra lui Descartes si a lui Rousseau.

Posteritatea va retine din invataturile sale diferite aspecte. Itinerarul personal care 1-a condus la convertire este socotit exemplar. Rafina­mentul analizelor sale psihologice, sinceritatea expunerii, ca de exemplu in consideratiile asupra ispitelor carnale si a torturilor pe care le pro­voaca acestea, remarcile asupra dificultatii de a invinge unele reticente intelectuale pe care le incearca un om format in spiritul culturii antice fata de anumite aspecte ale crestinismului, toate au exercitat o profunda influenta. Analizarea vietii interioare, contradictiile individuale, legatura organica dintre gandirea si existenta individului ating profunzimi neba­nuite pana atunci. Opera Sfantului Augustin este dovada unei experiente religioase filtrate prin reflectie personala, destul de neobisnuita pentru gandirea antica.

Aceasta din urma este fundamental rationala, ea cauta sa inteleaga, intelectualizeaza toate problemele pe care le evoca si doar foarte raf^ ofera imaginea unei nelinisti interiorizate. Obisnuita cu piata publica, obisnuita cu ordinea politica, gandirea antica nu sesizeaza intotdeauna unicitatea unei experiente existentiale. Sf. Augustin este preocupat de felul in care se pot ingemana limitele aceleiasi personalitati, inclinatia anticului spre rational si interogatia de inspiratie crestina asupra slabiciunii si neputintei omului, ivita dintr-o experienta personala.

2. Ideea divinitatii

Aceasta dualitate se regaseste in gandirea teologica a Sf. Augustin. Abordarea divinitatii traduce la el dorinta de a echilibra ideea de mister a Dumnezeului crestin si posibilitatea ratiunii de a-i patrunde indirect prezenta.

Astfel, in polemicile sale, el insista asupra necesitatii de a mentine teza unitatii lui Dumnezeu in trei persoane. Pentru a-i combate pe cei care se indoiau de acest aspect al invataturii crestine, el invoca rand pe rand caracterul incomprehensibil al Divinitatii pentru intelegerea omeneasca si un ansamblu de indicii pe care le repereaza pentru a stabili in lumea creata prezenta semnelor ascunse care ne reveleaza adevarul acestei Divinitati. Pascal isi va aminti de acest demers cand va aborda chestiunea dovezilor despre existenta lui Dumnezeu, mentionand ca o asemenea demonstratie este imposibila, dar ca, totusi, pentru cel care stie sa inter­preteze semnele sau, mai bine spus, pentru cel pe care 1-a luminat Dum­nezeu incat sa poata sa le interpreteze, totul in natura poarta pecetea prezentei lui Dumnezeu.

Deprins cu dezbaterile in contradictoriu, cu retorica si cu argumen­tatia, Sf. Augustin apeleaza frecvent Ia forta rationamentului, utilizandu-si cunostintele din filosofiile antice tarzii si mai ales din neoplatonism. De aceea, desi la el credinta se sprijina pe Revelatie, cum o atesta in mod de netagaduit Sfintele Scripturi, el nu renunta niciodata la justificarea rationala. Numarul considerabil de polemici pe care Sf. Augustin a fost nevoit sa le declanseze dezvaluie capacitatea lui de a sustine o dezbatere convingatoare, de a demonta argumentele adversarului.

3. Libertatea si Harul

Sf. Augustin a pus decisiv in lumina forma si slabiciunile libertatii omului. El a combatut erezia pelagianismului care afirma ca sta in^s puterea omului de a se salva prin propria stradanie. Punand accent pe I liberul arbitru, pelagianismul subestima puterea culpabilitatii omenesti si functia pacatului. Sf. Augustin afirma atat existenta liberului arbitru, cat' si a Harului divin, dar indispensabil pentru ca liberul arbitru sa devina efectiv. Omul cazut in pacat, singur, nu poate decat sa se piarda si, vranc sa se salveze, da dovada de un nemasurat orgoliu. Aceasta disputa est importanta pentru ca a marcat zorii gandirii modeme. Adeptii Reformei, mai cu seama Luther, au fost o vreme partizanii fideli ai Sf. Augustin si s-au manifestat impotriva pozitiei laxiste a ierarhiei catolice. Mai tarziu, jansenistii se vor reclama tot din Sf. Augustin pentru a-i combate pe iezuiti. in Provinciales {Scrisori provinciale), Pascal va face o paralela intre conceptiile iezuite si pelagianism.

Ca tendinta generala, gandirea augustiniana pune accent pe dimen­siunea omului aflat sub semnul pacatului, pe slabiciunea lui fara ajutorul lui Dumnezeu, pe necesitatea Harului divin pentru salvarea omului. Spre deosebire de gandirea anticilor, care conferea actiunii omenesti o validi­tate proprie, gandirea Sf. Augustin tinde sa subordoneze actiunea raportului dintre om si Dumnezeu.

4. Politica

Contemporan cu prabusirea unui imperiu milenar, Sf. Augustin mediteaza asupra acestui eveniment, cautand sa-i patrunda intelesul. Cetatea lui Dumnezeu este rezultatul acestei reflectii; aici Sf. Augustin arata ca romanii au gresit pentru ca au vrut sa cladeasca o cetate exclusiv omeneasca, uitand de Dumnezeu si dispretuindu-1. Idealul antic este iremediabil condamnat, nu in totalitate, fireste, ci pentru scopul lui principal; in conceptia Sf. Augustin, omul nu poate sa construiasca o comunitate viabila intemeindu-se doar pe propria lui natura. Roma a do­minat lumea, dar prabusirea ei arata limitele unei asemenea intreprin­deri. Daca nu este sustinuta de o transcendenta, daca nu se indreapta catre D_#umnezeu nici o valoare omeneasca nu poate dainui: Roma a sucombat din exces de orgoliu.

Crestinul adevarat nu se lasa inselat de aceasta iluzie. El stie ca apartine unei cetati pamantesti si, totodata, unei cetati a lui Dumnezeu si mai stie ca intre cele doua nu exista o legatura indisolubila. Chiar daca Imperiul Roman a sfarsit prin a adopta crestinismul ca religie de stat, prin aceasta nu exista o relatie necesara intre cele doua entitati: destinul Romei nu ii va antrena in declinul lui pe cresOni^Dubla apartenenta nu tine de aceeasi logica. Cetatea pamanteasca urmareste o forma de fericire si de satisfactie care nu poate sa-1 implineasca pe crestin,. El si-o va integra pentru a implini vointa divina, dar destinul lui ultim nu consta in cautarea bunurilor pamantesti, ci rezida in preocuparea de a fi mantuit. Particularitatea celor doua cetati este aceea ca ele coexista in acelasi spatiu-timp; in aparenta, oamenii traiesc toti in acelasi cadru istoric, dar, pe cand unii nu ravnesc decat bunuri pamantesti, altii cauta o cale ce duce dincolo de existenta pamanteasca. Asadar, orientarea pe care o da fiecare propriei existente isi pune amprenta asupra semnificatiei acesteia. Cetatea lui Dumnezeu nu este in rivalitate cu cetatea pamanteasca, ea nu pretinde sa se manifeste in lume impunand, de exemplu, o societate omeneasca traind dupa preceptele crestine, ea isi implineste destinul prin circumstantele cetatilor pamantesti, fara a se confunda, totusi, cu nici una dintre ele, ceea ce presupune o permanenta dubla lectura a evenimentelor care se deruleaza aici. De aceea, crestinul nu trebuie sa cedeze ispitei de a refuza viata lumeasca, dar trebuie sa se angajeze cu luciditate in ea, luand seama sa nu piarda din vedere dubla semnificatie a tot ce-1 inconjoara,

Gandirea politica a Sf. Augustin avea sa influenteze intregul Ev Mediu, chiar daca aceasta s-a facut uneori cu pretul unor importante dis­torsiuni, in epoca a fost retinuta din opera lui mai ales ideea inconsisten­tei ordinii politice, daca aceasta ordine nu este sustinuta printr-o subor­donare fata de gandirea crestina. Va trebui sa treaca mai multe secole si sa apara Sf. Toma d'Aquino, hranit cu lecturi din Aristotel, pentru a se restabili legatura cu o imagine coerenta a cetatii omenesti. in universul medieval exista o reciprocitate complexa intre puterea spirituala si cea temporala: regii primesc de la autoritatea religioasa insemnele puterii (de exemplu, ungerea in scaunul domnesc) si li se cere sa guverneze in spiritul invataturii evanghelice, iar autoritatea spirituala poate face apel la bratul inarmat pentru a-i anihila pe cei care i-ar putea zadarnici influenta. O buna parte a Evului Mediu a predominat puterea religioasa, pa­palitatea arogandu-si chiar dreptul de a-i inlatura din scaun, la nevoie, pe regi. Cu timpul, aceasta pretentie a fost atacata chiar de catre fetele bi­sericesti, in secolul al XIV-lea, un teoretician precum Marsilio de Padova i-a luat apararea imparatului si s-a ridicat impotriva Papei, in timpul disputei dintre ei invocandu-1 pe Aristotel pentru a sustine subordonarea instantelor religioase fata de autoritatea statului in caz de litigiu.

Sf. Augustin a contribuit la naruirea conceptiei antice despre politica. in pofida unor evolutii deja semnalate, va trebui sa vina timpurile mo­derne, un Machiavelli, un Jean Bodin, un Hobbes pentru a fi reinviata mentalitatea despre o politica a cetatii intemeiata pe idealuri exclusiv umane.

B. Sfantul Toma d'Aquino

La celalalt capat al Evului Mediu, Sfantul Toma d'Aquino dezvaluie o viziune foarte diferita. Opt secole de istorie, de transformari sociale si de aprofundare necontenita a teologiei, ca si a filosofiei au modificat consi­derabil gandirea, fara a provoca, totusi, rupturi. Toma d'Aquino, care va fi canonizat la inceputul secolului al XIV-lea, s-a nascut in jurul anului 1225 si a murit in 1274, fiind contemporan cu un moment important in evolutia lumii occidentale, pregatitor pentru Renastere. Este o epoca de inflorire a economiei, care va atrage dupa sine un prim fenomen de urbanizare, este epoca artei gotice, care se raspandeste pretutindeni in Europa, si a marilor universitati, cele din Italia, de unde el era originar, cele de la Paris, unde va fi profesor. Viata Sf. Toma este diferita de cea a Sf. Augustin. Pe cand vocatia acestuia din urma il conduce pe un traseu sinuos, dificil, intr-o lume in criza, marcata de conditiile nesigure ale inceputurilor crestinismului, pretutindeni reflectate in opera sa, viata Sf. Toma este centrata pe o alegere personala, facuta foarte devreme, conducandu-1 spre o cariera consacrata studiului si invatamantului, dar care nu sta sub semnul linistii depline. Din existenta Sf. Toma nu au lipsit controversele, dar acestea s-au desfasurat in cadrul unui crestinism sigur de sine. Cele doua sinteze masive ale lui Toma d'Aquino - Summa contra Gentiles (impotriva erorilor necredinciosilor) si Summa Theologiae vor fi redactate catre sfarsitul vietii sale.

1. innoirea

Opera Sf. Toma d'Aquino se incadreaza intr-o vasta intreprindere de redescoperire a scrierilor lui Aristotel. Acestea se reintorc in Occident prin intermediul filosofiei arabe si mai cu seama prin lucrarile lui Averroes, care aveau sa-i influenteze pe numerosi eruditi crestini. La Paris, la Padova, averroismul cunoaste un succes important. In aceasta

din urma universitate, unde predau profesori precum Pomponazzi, el va exercita o putere de atractie pana in epoca Renasterii. Tezele lui Averroes vor face obiectul unor vii controverse: Albertus Magnus (sau Albert cel Mare), profesorul lui Toma d'Aquino, ca si Toma d'Aquino insusi aveau sa le combata, ceea ce nu va impiedica, in 1277, ca unele propozitii care contineau vederi ale Sf. Toma d'Aquino sa fie condamnate de autoritatile ecleziastice, laolalta cu o multime de propozitii averroiste. Toate acestea dau seama de efervescenta intelectuala provocata de contactul cu opera lui Aristotel.

Traditia augustiniana facea sa prevaleze platonismul, interpretat adesea ca plecand de la descifrarea lui tarzie de catre neoplatonicieni. Pe drept sau pe nedrept, aceasta a dus la punerea accentului pe destinarea supraumana a individului, la minimalizarea ratiunii si la insistenta asupra neputintei si conditiei omului aflat sub semnul pacatuitii, la conceperea raportului dintre suflet si corp ca o opozitie radicala. Latura omului care tine de Revelatie si de iluminare era privilegiata, in detrimentul Ratiunii, dimensiune specific omeneasca.

Prin apelul la gandirea aristoteliana, se reinstaureaza puterea Ratiunii si era scoasa in evidenta aplecarea mai minutioasa asupra datelor expe­rientei senzoriale. Aceasta nu avea sa se faca fara dificultate: averroismul subliniaza cat de mult pot sa se opuna punctele de vedere ale Ratiunii si cele ale Credintei. Astfel, de exemplu, Pomponazzi, in tratatul sau despre nemurirea sufletului, va sustine ca, din punctul de vedere al Ratiunii, nici un argument nu poate intari aceasta teza, care trebuie, asadar, luata drept ■ un adevar al Credintei

Sf. Toma d'Aquino, avand convingerea ca averroismul nu inter­preteaza corect filosofia lui Aristotel, propune o alta lectura a acesteia.

2. Reabilitarea Ratiunii

Sf. Toma d'Aquino propune o abordare a adevarurilor Credintei prin prisma ratiunii. Nicidecum, el nu sustine ca totul in Credinta ar fi susceptibil de a fi inteles prin buna judecata naturala a Omului, dar admite forta proprie a domeniului cunoasterii omenesti, spre deosebire de traditie, care nu o considera demna de interes. El reia ideea aristo­telica a Fiintei care percepe prin experientele senzoriale, ce nu trebuie neglijate in beneficiul activitatii spirituale, ci trebuie considerate ca punctul de plecare al acesteia din urma.

Manifestarea Ratiunii este detectabila in opera sa prin aspecte care tin de metodologie. Modul de expunere, de combatere, de validare a unei ipoteze cunoaste o rigoare pe care a luat-o, in parte, din tratatele care compun Logica lui Aristotel. Ea se traduce, de asemenea, prin ideea conform careia Credinta nu exclude, ca fiind incompatibila, cunoasterea. Daca nu poate patrunde misterele ultime ale creatiei, omul poate, totusi, la nivelul propriei lui structuri, sa perceapa o parte a acesteia. in acest sens, teologia poate aparea ca o armura a cunoasterii, ea trebuie inteleasa ca o forma de stiinta, in sensul larg al termenului. Pentru credincios, Dumnezeu ramane un mister, natura lui nu poate fi cunoscuta, dar este posibil sa si-1 apropie, servindu-se de Ratiune ca de o facultate care i-a fost data omului pentru a-si cladi o conceptie inteligibila despre Credinta sa. Cei doi termeni nu sunt incompatibili, dimpotriva, trebuie admis ca Ratiunea se manifesta in cadrul credintei. Se observa usoara modificare in raport cu traditia augustiniana: pacatul originar nu mai copleseste actiunea omului intr-atat incat sa-1 lase neputincios, fara ajutorul Harului Divin. Exista grade intermediare care, cu toate limitele lor, au propria lor valoare.

Sf.  Toma d'Aquino, punand in lumina capacitatile Ratiunii, reabiliteaza studiul naturii, ca si pe cel al politicii.

Apare astfel o noua posibilitate de cunoastere, distincta, desi com­plementara Revelatiei. Fara a constitui o ruptura, aceasta mentalitate reprezinta, totusi, o considerabila deplasare a accentului. Si anume, la fel ca in opera lui Aristotel, ea reda prestigiu experientei senzoriale.

3. Locul omului

Traditia platoniciana care 1-a inspirat pe Sf. Augustin tindea sa separe net dimensiunea spirituala a omului de componenta corporala. Ideea conducea la o concepere dualista a fiintei omenesti, in care conditia corporala aparea ca tranzitorie si, in esenta ei, ca fiind straina omului. Desigur, crestinismul medieval socotise drept erezii doctrinele care dezvoltau o conceptie prea riguroasa a acestei distinctii, dar, cu toate acestea, a prezentat drept lipsit de valoare tot ceea ce in fiinta umana era legat de corp si de activitatile acestuia, asociindu-1 strans cu ideea de pacat.

Sf. Toma d'Aquino respinge ideea unui dualism al naturii omului.

Reluand perechea aristotelica materie-forma, el afirma solidaritatea in fiinta omeneasca, a corpului si i spiritului, aratand, in opozitie cu ideea platoniciana a spiritului exilat in corp, ca pentru spirit incarnarea are un caracter benefic. El plaseaza omul intr-o pozitie intermediara pe o scara ce merge de la materia bruta pana la Dumnezeu, interpretand din perspectiva crestina distinctiile pe care le face Aristotel in legatura cu diferitele stari ale spiritului. Reuseste, in felul acesta, sa-i confere omului o unitate care concorda cu tema centrala a Incarnarii. Omul nu este o fiinta eterogena, sfasiata intre doua aspiratii contradictorii, care s-ar manifesta, pe de o parte, prin corpul material, pe de alta si prin sufletul imaterial, el este, ca fiinta incarnata, uniunea dintre o materie si o forma, al carei locas este trupul; (care nu trebuie confundat cu materia). Departe de a fi adapostit in trup ca intr-un corp strain, intr-o "inchisoare', spiritul este dimpotriva, "forma' corpului si il invaluie.

Dar asta nu inseamna ca nu exista in suflet un principiu disjunct care ii asigura imortalitatea. Combatandu-i pe unii averroisti care subliniau contradictia dintre ceea ce ne arata ratiunea (sufletul dispare o data cu corpul) si adevarurile revelate, Sf. Toma d'Aquino sustine ca sufletul are un dublu statut - este forma substantiala a corpului si, totodata, natura imateriala - care ii asigura un destin separat. Astfel, transcendenta sufletului este salvata si intelegem de ce gandirea Sf. Toma d'Aquino a putut fi judecata si, in 1277, tezele sale au fost condamnate de catre autoritatile Universitatii din Paris.

Influenta Sf. Toma d'Aquino a depasit cu mult cadrul epocii sale. in toata perioada de sfarsit a Evului Mediu, in perioada Contra-reformei, multi teologi l-au recunoscut drept precursor si chiar in secolul al XX-!ea se observa o innoire a gandirii tomiste la unii filosofi crestini precum J. Maritain.