Freud sau rasturnarea coperniciana - Conceptele fundamentale ale freudismului

Freud sau rasturnarea coperniciana

A. Descoperirea inconstientului

1. De la Maxx la Freud

Aproape simultan cu Nietzsche, Freud subliniaza pretinsele limite ale constiintei de a da seama de ea insasi. Ego-ul nu mai este stapan in propriul lacas, scrie Freud. ,Je est un autre' (Eu este altul) - presimtise Rimbaud in Scrisoarea unui vizionar din 1872. Deja Marx subliniase determinismele ideologice care ipotecau constiinta, aratand ca aceasta, departe de a fi mediul autonom si inchis al interioritatii, nu era decat produsul reprezentarilor colective legate de inradacinarea ei in relatiile sociale. Dar acolo unde Nietzsche afirma automatismul corpului, Marx -pe cel al esentei istorice a clasei, Freud postuleaza un automatism psihic: inconstientul. "Noua rana narcisiaca' - conform expresiei freudiene -dupa heliocentrismul copernician si evolutionismul darwinist, care amandoua sapasera deja la temelia umanismului. Psihanaliza lui Freud apare ca o descentrare a subiectivitatii, dizlocata dintr-o data din certitudinile carteziene, o finitudine radicala a omului, cum va spune mai tarziu M. Foucault in Cuvintele si Lucrurile.

Descoperirea inconstientului nu s-a facut brusc. Ea va rezulta dintr-un lung parcurs intelectual al unui tanar medic sarac din Viena, care se duce la Paris, unde sta din toamna lui 1885 pana in primavara urmatoare, urmand cursurile lui Charcot la spitalul Salpetriere. Acolo avea sa intalneasca tulburatoarea problema a isteriei. Alaturi de notabilitatile Parisului de atunci, asista si el la sedintele spectaculoase tinute de Charcot. In fata amfiteatrului gemand de lume, acesta aduce pacienti isterici, carora le pune intrebari, declansandu-le, prin hipnoza, crize violente. Problemele ridicate de aceasta "maladie nervoasa' ramaneau insolubile in cadrul pozitivismului care domina mediile medicale: cum sa intelegi asemenea manifestari paroxistice cand nu se constata nici o leziune organica la pacienti? Cum sa interpretezi discursul incoerent al bolnavilor? De cele mai multe ori medicii nu il luau in seama din pricina caracterului de pura fabulatie. Un fapt il intriga in mod deosebit pe Freud: revenirea obsesiva la sexualitate in discursurile pacientilor lui Charcot.

2. Etapele unei descoperiri

intors la Viena, se specializeaza in studiul bolilor de nervi si se imprieteneste cu Breuer, un medic care practica hipnoza. II pasioneaza in mod deosebit cazul uneia dintre pacientele lui Breuer, Anna O., o . tanara cu multiple tulburari (tuse nervoasa, paralizia membrelor, alterarea limbajului, incapacitate de a bea, absenteism). Sub hipnoza, aceasta povesteste imprejurarile care au dus la aparitia lor. Dupa revenirea la starea constienta, tulburarile pacientei au disparut. Tripla revelatie pentru Freud: simptomele trimit la un trecut care este uitat in starea de veghe, dar regasit cand cenzura este inlaturata; trecutul actioneaza asupra prezentului bolnavului, fara stirea lui.

Realitatea celor povestite face caduca teza fabulatiilor. In paralel, Freud constata impactul limbajului asupra corpului. in sfarsit, observa ciudatele raporturi afective care se intretes intre pacient si medic. Pe Anna o cuprind violente dureri abdominale, asemanatoare contractiilor de la nastere, cand Breuer o anunta ca intrerupe tratamentul. Este fenomenul transferului care guverneaza relatia pacient/analist. Rodul cola­borarii lui Freud cu Breuer va fi Studiul asupra isteriei, aparut in 1895.

in anul urmator, cei doi se separa din pricina unei chestiuni esentiale in etiologia nevrozelor: sexualitatea, in care Freud va gasi cheia tulburarilor nervoase. Acestea din urma trimit intotdeauna la o amintire traumatizanta cu caracter sexual. In acelasi an, Freud intreprinde autoa­naliza sa, care confirma rolul determinant al constelatiei parentale in viata subiectului. In 1900, renunta te hipnoza si pune la punct propria lui metoda terapeutica: ascultarea pacientului, care sta intors cu spatele la analist, stimularea asociatiilor libere ale pacientului care povesteste liber, fara interventiajudecatilor critice. Marile concepte si metoda terapeutica a psihanalizei erau descoperite.

B. Conceptele fundamentale ale freudismului

1. De la inconstient la dorinta

Psihanaliza poate fi definita ca "stiinta sau teoria inconstientului'. Inconstientul este un concept afirmat drept o ipoteza capabila a da seama de psihism. O ipoteza, deoarece inconstientul este inaccesibil si imaterial. Nu este o realitate biologica, identificabila cu instinctul sau cu un substrat biologic, dupa moda pozitivista. Si nu este nici negativul constiintei. Este imaterial si actioneaza fara stirea subiectului. Nu sesizam de la el decat efectele, in toate manifestarile lor, la nivelul vietii psihice sau corporale, pe care psihologia se dovedeste incapabila sa le inteleaga: incoerenta viselor, lapsus, acte ratate, simptome somatice. Toate sunt rodul unei activitati care scapa constiintei si vointei, reveland o viata latenta ce actioneaza fara stirea noastra si ale carei efecte nu sunt decat urme, indicii, altceva, o scena unde se joaca, de fapt, soarta vietii psihice.

Astfel, continutul inconstientului este de ordin psihic, o reprezentare indepartata, uitata, refulata. Inconstientul este domeniul refularilor, ceea ce constiinta a ascuns, dar nu a suprimat si care continua sa actioneze in ea. Refularea este o "reprezentare inconciliabila cu eul bolnavului' (Cinci prelegeri de psihanaliza, prelegerea a doua, p. 385)*. Reprezentare acoperind "o dorinta imperioasa care a intrat intr-o acuta opozitie cu alte aspiratii ale individului si care este incompatibila cu exigentele etice si estetice ale persoanei' (Id.). Continutul inconstien­tului este, asadar, dorinta. O dorinta refulata, dar care tasneste necon­tenit - in mod deghizat, in vis, lapsus, simptom -, dincolo de barierele inaltate de cenzura. In ultima instanta, inconstientul poate fi definit ca

inconstient al dorintei.

Nu este o tendinta orientata spre un scop, ci o lipsa dureroasa, refu­lata, a subiectului. Lipsa care cauta sa se satisfaca, pe cai ocolite, prin obiecte care sunt tot atatea substitute imaginare, chiar halucinatorii in cazul bolilor mintale. Dorinta este deci punctul orb al psihismului, moto­ul acestuia, care ghideaza fara stirea constiintei alegerile subiectului -profesionale, afective, morale, sexuale

Dinamica, deci, si vitala pentru individ. Paralizanta in nevroza, cand se pietrifica in obiecte - o parte a corpului celuilalt in fetisism - si care interzice evolutia existentiala. Relatia subiectului cu dorinta sa este conflictuala, fiind mediata prin refulare. Refularea este, in plus, indispensabila pentru echilibrul eului. Prin jocul cenzurii inconstiente, eul isi apara integritatea, stabilind un compromis viabil cu presiunea care emana din inconstient. Refularea nu este, asadar, negativa, ea este o conditie a vietii psihice.

2. Iibido si pulsiuni

Freud imprumuta de la Moli termenul latinesc Iibido (etimologic: dorinta) pentru a denumi energia psihica tinzand sa se manifeste in dorinta. El acopera realitatea pulsiunii sexuale in experienta omeneasca si este, deci, orientat inspre cautarea unei satisfactii, fiind pus in miscare de principiul placerii. Mobil, practic, inventiv, se investeste in multiple obiecte - obiecte reale care sunt tot atatea ecrane (in dublul sens al cuvantului) care pot in mod substitutiv sa-1 aserveasca.

Evolutia lui se produce in interactiune cu mediul familial, regulile si valorile sociale si culturale ce pun in valoare anumite obiecte, trecand prin diferite stadii care constituie etape in formarea subiectului uman: stadiul oral initial, care trimite la copilarie si la obiectul privilegiat care este sanul mamei; stadiul anal, in cursul caruia copilul cunoaste

Pierre Auregan, Guy Palayret

constrangerile impuse de curatenie, exigenta stapanirii; stadiul genital, in jurul varstei de trei ani, care orienteaza in conflict (complexul lui Oedip) alegerile sexuale ale subiectului si ii confera identitate in diferentierea sexelor.

La capatul acestei evolutii, cu caracter universal dupa Freud, cum o dovedesc ilustrarile oferite de mituri si de literatura, copilul desexua-lizeaza raporturile cu parintii sai, prin intermediul sublimarii, si face posibila aparitia a noi obiecte - centre ale interesului si curiozitatii sale -stimulatoare ale actiunii, in care libidoul se va investi. Cel atins de o nevroza, dimpotriva, revine la un stadiu anterior de sexualitate, intor-candu-se la obiectele parentale - este regresiunea din orice nevroza, regresiune traita in refularea care da nastere la simptomele bolii.

Daca regresiunea nu este insorita de refulare, suntem in prezenta ^perversiunii - concept ce nu trebuie luat aici in acceptiune peiorativa. Freud distinge doua categorii de perversiune: cea care se rasfrange asupra obiectului, in ocurenta persoana {homosexualitate), sau asupra scopului, naturii actului sexual (fetisismul). In ambele cazuri exista o intoarcere la o sexualitate infantila, marcata de figura mamei (primul caz), de fixarea la un stadiu anterior genitalului (al doilea caz).

Aceasta energie libidinala care se manifesta in subiect sta la originea pulsiunilor ("Trieb'). Mai mult sau mai putin violente sau anarhice, ele reprezinta experienta traita si revelatoare a ponderii sexuale in viata omului. Pulsiunea este o realitate dubla, de ordin somatic si totodata psihic, este un concept-limita prin care Freud regandeste articularea corpului si jjsiEiculvlh. Ea se naste dintr-o excitatie corporala resimtita intr-un punct al corpului si vizeaza un scop (satisfactia prin care se produce descarcarea acestei cantitati de energie trezita), pe care il obtine printr-un mijloc - obiectul pulsional (extern: intregul corp al celuilalt sau doar o parte a acestui corp; intern: un loc al propriului corp). Obiectul nu este intamplator, el are legatura cu o reprezentare mentala care conserva urma mnezica a amintirii arhaice a unei placeri ce se asociaza cu acel obiect (sanul matern, de exemplu). Fie ca are sau nu caracter distructiv, de sine (masochism) sau vizandu-1 pe celalalt (sadism), scopul libidoului ramane placerea.

Dupa cum se observa, freudismul sporeste in mod simtitor locul si rolul sexualitatii in viata omului. Sexualitatea este o activitate subterana si motrice care depaseste cu mult acceptia restransa, redusa doar la raporturi sexuale. Este independenta de activitatea de reproducere, face dovada unei mari ingeniozitati in alegerea obiectului si a unei varietati de comportamente. Sexualitatea se manifesta in cele mai diverse domenii, individuale sau colective, cele mai indepartate, in aparenta, precum religia, politica, arta.

C. Evolutia conceptelor freudiene

1. De la nevrozele de razboi la instinctul mortii

Primul razboi mondial se dovedeste o cotitura capitala care aduce o remaniere a dispozitivului conceptual al lui Freud. Dincolo de negurile contextului istoric, de sciziunile in sanul miscarii psihanalitice (in special, cazul Jung), de tristul eveniment din viata personala (in 1920, Freud isi pierde fata); teoria sa este confruntata cu noi dificultati care decurg din tratamentul bolilor mintale legate de razboi. Freud observa la pacientii traumatizati de lupte o atitudine curioasa, constand in repetarea obsesiva a scenei care le-a provocat traumatismul: compulsiunea de repetitie ire-presibila, care sfarseste printr-un comportament maniaco-depresiv. Cum sa impaci acest fenomen cu teoria libidoului? Cum sa interpretezi faptul ca pulsiunea, departe de a cauta placerea, se implineste in reviviscenta suferintei? Principiul placerii, care guverneaza logica inconstienta, devine caduc. Cu atat mai mult, cu cat acelasi comportament se observa si la copii. "Exista in viata psihica o tendinta irepresibila de reproducere, de repetitie [] care se manifesta fara a tine seama de placere, plasan-du-se deasupra acesteia', noteaza Freud (Dincolo de principiul placerii, prima parte, cap. III). Reflectia psihanalitica se largeste atunci la o reflec­tie filosofica, depasind cadrul psihologiei pentru a intra pe taramul "metapsihologiei'.

Freud ajunge, cu incepere din 1920, cand a scris eseul Dincolo de principiul placerii, si datorita ecourilor filosofiei lui Nietzsche, sa postuleze coexistentele in subiect a doua pulsiuni: una catre viata (eros, instinctul sexual), care vizeaza placerea, cresterea fortelor vitale, si alta care tinde spre inertie, spre intoarcerea la organic, la viata inanimata, contrara tensiunilor provocate de tasnirile vitale - este instinctul mortii ("thanatos', termen pe care, insa, Freud nu 1-a folosit). Este un dualism de ordin cosmologic reflectand o viziune mai sumbra asupra vietii si, totodata, vointa de a uni fenomenele psihice cu substratul de viata.

Sfarsitul spre care tinde viata este moartea si, invers, non-traitorul a fost inainte un traitor (Id.).

Repetarea nu este, asadar, un accident in viata psihica, un simptom intamplator, este insusi fundamentul acesteia, finalitatea subterana. J  Fiinta vie aspira in mod inconstient sa regaseasca o stare originara de non-tensiune, tinde catre inertie - entropie secreta care o roade.

Instinctele ar fi o manifestare a tendintei de reproducere a ceea ce a fost (Id.).

Repetarea este cheia vietii psihice, pacientul repetandu-si in forma travestita un traumatism originar - o explicatie de ordin cosmologic a fenomenului vietii. Freud isi sustine teoria si cu achizitiile biologului Weismann, care distinge la nivelul vietii o parte muritoare (soma) si o parte nemuritoare (plasma germinativa), ce contribuie la conservarea speciei.

2. Topica secunda

Aceasta evolutie il face pe Freud sa regandeasca modelul spatial de interpretare a psihismului. intr-un eseu din 1923, Eul si Asta, el decupa trei niveluri: constientul, preconstientul (reunind fapte momentan inconstiente, uitate) si inconstientul. Trei instante organizeaza aparatul psihic: Asta ("das Es')*, Eul ("das Ich') si Supra-Eul ("Uber-ich'). Prima acopera inconstientul, a doua se constituie in cursul evolutiei subiectului prin diferentierea de "das Es' si in contact cu realitatea exterioara, a treia )se cladeste interiorizand idealuri, valori, reguli vehiculate de parinti, i* educatori, lumea sociala. Eul este o instanta mediana, cea care serveste drept suport identitatii subiectului. Dar nu se confunda cu constiinta, o De fapt, Es - pronume neutru in limba germana, putand sa-1 inlocuiasca si pe "el', si pe "ea' - n. trad.

buna parte a Eului fiind inconstienta: Eul este scindat Deci, nu exista separare neta intre Eu si "das Es'. Eul nu se reduce la sistemul perceptie-constiinta, care guverneaza perceptiile noastre asupra lumii exterioare si asupra lumii noastre interioare, el este "o parte din «das Es».'

Eul se divide in continuare; el rezulta dintr-o evolutie in cursul careia complexul lui Oedip joaca un rol central, conducand Eul sa se construiasca prin identificarea succesiva cu figurile parintesti, si mai ales cu tatal. Astfel se cladeste un Ideal al Eului ("Ideal-Ich'), cu care se conformeaza Eul si care da nastere Supra-Eului'. Dar nici aceasta ultima instanta nu este complet detasata de "das Es', pentru ca interiorizeaza tabuuri culturale, pastreaza urme ale alegerilor inconstiente ale lui "das Es', in timp ce, reactioneaza totodata, impotriva orientarilor sale. Energia Supra-Eului se alimenteaza, asadar, din plin din pulsiunile inconstiente, asa incat si el ramane inaccesibil Eului.

Avantajul acestei noi dispuneri este evident, pentru ca depaseste sche­matismul initial, care acoperea in fapt un dualism: inconstient/constient. Noua dispunere o integreaza pe precedenta in chiar miezul a ceea ce da unitatea si integritatea subiectului, Eul, despre care am vazut ca este si el, in buna parte, inconstient si arata ca idealurile morale, culturale care anima personalitatea sunt si ele traversate de alegeri inconstiente. Si, mai ales, permite sa se dea seama, datorita notiunii de Supra-Eu, de fenomene psihice precum sentimentul de culpabilitate. Culpabilitatea provine din tensiunea care exista intre Eu si imaginea ideala pe care si-a cladit-o si care, adesea, se traduce printr-un sentiment de inferioritate. Supra-Eul judeca, pedepseste Eul care oscileaza intre revolta si interiorizare. Eul nu trebuie sa se apere doar impotriva lui "das Es', ci si impotriva amenintarilor ce ii vin dinspre un Supra-Eu, care la unii indivizi se dovedeste distructiv la adresa propriei persoane (melancolie profunda, sinucidere) sau la adresa celuilalt (interiorizare a culpabilitatii care duce la verificarea ei prin trecerea la act). Eul apare, asadar:

[] ca. o biata creatura de trei ori aservita: lumii exterioare, libidoului lui "das Es' si asprimii Supra-Eului (Eul si Asta, "Starile de dependenta ale Eului').

Instanta regulatoare, Eul devine irbitru intre presiunile lui "das Es', colaborand cu Supra-Eul, in scopul de a le face compatibile cu exigentele sociale. Simultan, Eul trebuie sa reziste la presiunile Supra-Eului, cenzor sever, care il expune la angoasa. Paradoxal, instanta cea mai socializata in aparenta, Supra-Eul, prin agresivitatea lui extraordinara intoarsa catre Eu, "se cufunda cel mai profund in «das Es», fiind, prin aceasta, mult mai indepartat de constiinta decat Eul' (Id.).

D. Psihanaliza si aplicatiile ei

1. Psihanaliza si literatura

inca din 1907, cu Delire si vise in Gradiva luijensen, Freud extindea metoda sa interpretativa la literatura, scotand in evidenta analogia dintre mecanismele visului si creatia literara. Dupa Freud, literatura este un vis diurn, concertat, care scoate la lumina fantasmele scriitorului; acesta oranduieste lumea dupa placul sau, iduce in scena eurile multiple care coexista in el, imagineaza situatii romanesti care sunt tot atatea plasmuiri. Ca si visul, literatura vine dintr-o amintire uitata, intensa, care trimite la copilarie. Intr-un sens mai larg, ea se inrudeste cu activitatea ludica a copilului, pe care o perpetueaza. Exista un secret al operei, care este secretul scriitorului, partea de inconstient care atinge continutul operei. Freud va aplica demersul sau la cativa scriitori (Shakespeare, Hoffmann), dar si miturilor antice (Oedip, intre altele), primenind abordarea faptului literar prin raportarea lui la inconstient.

2. Psihanaliza si arta

S-a interesat si de sculptura (Moise al lui Michelangelo, 1914) si de pictura (O amintire din copilarie a lui Leonardo da Vinci, 1910). in acest ultim eseu, Freud face o apropiere intre un vis al pictorului si un tablou care o infatiseaza pe Sfanta Ana, impreuna cu Fecioara si pruncul Iisus. in forma draperiei, recunoaste silueta vulturului aparut in vis; in ciudata superpunere a celor doua sfinte, care par a forma un singur corp, identifica cele doua figuri feminine care au marcat copilaria pictorului: mama, disparuta foarte curand, si bunica; in apropierea dintre coada vulturului si gura copilului vede o fantasma homosexuala care transpune o situatie onirica.

Sub aparenta de scena religioasa, tabloul devine materializarea unei fantasme care a contribuit la inchegarea personalitatii lui da Vinci. Alaturi de notele ramase si de datele care se cunosc din biografia lui, pictura poate contribui la reconstituirea datelor unei personalitati si a mobilurilor creatiei. Si, mai ales, arata legatura dintre energia sexuala si activitatea estetica - aceasta din urma rezultand dintr-o sublimare a celei dintai, convertita, deplasata spre alte obiecte.

3. Psihanaliza si religia

Neobosita lui curiozitate, care 1-a indemnat pe Freud sa verifice trainicia teoriei sale in domeniul faptelor culturale, a dat nastere la patru lucrari esentiale: Totem si Tabu (1913), Psihologie colectiva si analiza Eului (1920), Tulburarile civilizatiei (1929), Moise si Monoteismul (1938). in prima si in ultima propune o explicare a faptelor religioase, in cea de-a doua - o abordare analitica a manifestarilor multimii si a puterii, iar in cea de-a treia intreprinde o lectura globala a simptomelor culturii europene, amenintata de criza si de ascensiunea fascismului. Sintetizand, vom detasa trei axe majore:

Mai intai o explicare a genezei culturii. Institutia totemica prin care un animal sacru devine figura tutelara a unui grup primitiv se afla la originea tuturor societatilor. Ea se combina cu doua interdictii: animalul este tabu, membrii grupului nu se pot casatori cu o femeie din grupul lor. in spatele totemului, Freud vede figura tatalui, stramos si sef al grupului caruia ii da numele; in spatele interdictiei matrimoniale - interdictia in­cestului. Mai delicata este reprezentarea zoomorfica. Pentru a o explica, Freud recurge la un mit explicativ: hoarda primitiva (termen imprumutat de la Darwin). Totemismul este o travestire a unei amintiri traumatizante a grupului, care se produce in acelasi fel ca mecanismele inconstiente ale visului. Totemul este un substitut al tatalui. indeplinind aceleasi functii sociale, el acopera uciderea tatalui real de catre ceilalti membri ai grupului. Ritualurile, teama cu care este inconjurat sunt expresia religioasa a unei culpabilitati colective. Freud presupune ca, la origine, oamenii traiau in grupuri subordonate autoritatii unui sef, care era tata si, totodata, stapan. Fiii si fratii trebuiau sa imparta femeile cu el. Relatiile lor sunt guvernate de violenta si de dorinta. Deposedati de femeile lor de catre un tata rival, copiii se unesc impotriva lui, il ucid si il devoreaza. Se impun acum reguli care sa reglementeze schimbul de femei. Dar amin­tirea omorului este apasatoare pentru grup, care isi va alina remuscarile prin institutia riturilor. De aici - scenariul de baza al religiei: uciderea ritualica a regelui, a eroului fondator, a tatalui de catre fiu. Violenta fondatoare este repetata, dar simbolic: culpabilitatea este manifestata, se obtine purificarea, tatal este imbunat.

Treptat, religiile recurg la sacrificarea animalelor in locul oamenilor, reducand brutalitatea initiala. Ospatul totemic care biruie tabuul animal traducea un canibalism originar. Tatal este absorbit/interiorizat in mod substitutiv. Crestinismul, la randul Iul, perpetueaza acest rit: moartea lui Iisus, care se sacrifica pentru a rascumpara lumea, nu este decat o variatiune pe tema culpabilitatii.

Desi discutabila, interpretarea lui Freud aduce noi limpeziri spre intelegerea faptelor colective. Societatile isi reprezinta inceputurile si propria istorie autoiluzionandu-se, transpunand evenimentele, refu-landu-le pe cele mai traumatizante, exteriorizand sentimentele grupului in chip de mituri si rituri, care sunt pentru realitatea experientei colective ceea ce sunt plasmuirile fantasmatice ale visului pentru experienta subiectului. Analogia este fecunda intre procesele psihismului individual si cele ale constiintei colective: refulare, declansarea mecanismelor de aparare, producerea de mituri ideologice, incalcarea de idealuri puternice, care sublimeaza si, prin aceasta, dezamorseaza violenta pulsiunilor din corpul social.

4. Psihanaliza si societatea

Interesul lui Freud pentru contemporaneitate este explicabil si prin abundenta miscarilor de mase, a razboaielor, prin aparitia unor ideologii ale maselor si ale unor lideri charismadci de toate culorile. in Psihologia colectiva si analiza Eului, el va sonda exact aceste manifestari ale grupu­rilor. Plecand de la Psihologia multimilor, a lui G. Le Bon, Freud se deta­seaza de punctul de vedere al acestuia pentru a descoperi rolul libidoului si al pulsiunilor sexuale la nivelul colectivitatilor. Astfel, Biserica si Armata, "multimi conventionale', sunt unite printr-o legatura amoroasa; crestinul se cufunda intr-o comunitate contopita in dragostea ei pentru un stapan invizibil, Iisus; Armata inscrie indivizii intr-o ierarhie care face din superior tatal subordonatilor lui. Fara puterea acestei legaturi libidinale inconstiente, unitatea si violenta emotionala a multimilor ar ramane de neinteles. Cultul sefului, dragostea pentru oamenii importanti tine de aceeasi legatura libidinala: forta de sugestie a acestuia se datoreste unei fascinatii alimentate de identificarea cu personalitatea lui. Fascinatia nu se poate produce decat pentru ca apare pe fondul identificarilor din copilarie cu tatal si, deci, coboara pana la originile Eului. Iar identificarea

este o experienta capitala, fiind "prima manifestare a atasamentului afectiv fata de alta persoana' - scrie Freud in eseul lui.

Dar nu numai Eul este in joc. Supra-Eul va fi determinant. Primul determina legatura libidinala care il uneste cu actualizarea figurii tatalui. "Conducatorul maselor este intotdeauna intruparea temutului tata pri­mitiv, multimea vrea intotdeauna sa fie dominata de o putere nelimitata', noteaza Freud. Supra-Eul tine locul "unui obiect libidinal exterior idealu­lui pe care-1 contureaza Eul' - conducatorul. Magnetismul sau hipnotic trezeste din cea mai frageda copilarie sentimentul de dependenta si supu­nere fata de tata. Relatie intemeiata pe teama si pe dragoste. Pe dragoste, deoarece substituirea operata cu imaginea conducatorului traduce relatia de iubire, care transfera dragostea de sine (narcisismul) asupra altuia (obiectul iubit) si conduce la o retragere a sinelui. Stare caracteris­tica societatilor gregare. Astfel, Freud are premonitia cultului perso­nalitatii, care avea sa se dezvolte in cele doua totalitarisme ale secolului. Cu Civilizatia la stramtoare, campul de cercetare se extinde la ansamblul culturii. Punctul de plecare al acestei lucrari - constatarea ca oamenii nu se simt fericiti in civilizatie, pe care o fac responsabila de suferintele lor. Paradox cu atat mai surprinzator cu cat progresul tehnicii sporeste stapanirea asupra naturii si bunastarea. Freud gaseste explicatie in principiul care guverneaza orice societate: renuntarea ia ceea ce constituie resortul oricarei activitati omenesti, si anume, iubirea. Inlo-cuindu-se libertatea individului prin constrangerile vietii colective, energia libidinala se deplaseaza spre substitute utile vietii colective. Cultura este, asadar, refulare si sublimare. Astfel deturnate, instinctele se satisfac in munca, educatie, stiinta, arta, tinzand sa restranga viata sexuala si sa o sporeasca pe cea culturala. Dar pentru ca pulsiunile sexuale, contrariate, renasc neincetat, amenintand ordinea, civilizatia se straduieste sa instaureze o legatura mai puternica, de ordin libidinal, intre toti membrii societatii, in scopul captarii spre propriul profit a "celei mai mari cantitati posibile de Libido inhibat' - "philia' din lumea Greciei antice, iubirea crestina, fraternitatea revolutionara. Prin intermediul conducatorului, societatea indeplineste rolul de protector patern, patria - pe cel de figura materna tutelara.

Dar, dupa Freud, acestei legaturi sociale i se opune o alta componenta a psihismului: instinctul de moarte, care genereaza pulsiuni agresive, distructive, ce ameninta echilibrul obtinut: "In aceste conditii, evolutia civilizatiei devine limpede - ea exprima lupta dintre instinctul de viata si instinctul de distrugere'. Pentru a-1 contracara pe cel din urma, se recurge la o deturnare a acestei agresivitati, care tinde catre exterior, inspre subiect. Aceasta interiorizare corespunde constituirii Supra-Eului, care coincide cu manifestarea constiintei morale si, mai ales, a constiintei rele - Freud apropiindu-se de unele intuitii ale lui Nietzsche. Asadar, constiinta nu este un dat imediat, o facultate innascuta de a intelege binele si raul, ci produsul unei geneze. Ea se naste dintr-un fond infantil arhaic: teama in fata autoritatii paterne, teama de a pierde dragostea acestuia determina renuntarea la pulsiunile sexuale.

Aceasta teama este interiorizata si da nastere Supra-Eului, care de­plaseaza autoritatea exterioara in interior - Supra-Eul devine o instanta interioara care se opune Eului, il judeca si il pedepseste. "Constiinta este consecinta renuntarii la pulsiuni. Si invers (relatia este dialectica), renun­tarea este alimentata de sporirea constiintei ceea ce incurajeaza cultura. Supra-Eul se identifica deci cu constiinta. Prin aceasta se implineste "tre­cerea de la familie la umanitate', "procesul inceput cu imaginea tatalui se implineste prin mase'. Dar realizarea culturii are un pret greu -renuntarea la placerea individuala, semn al insatisfactiei ce o roade.

Concluzie

Prin largul ecou pe care 1-a avut, gandirea lui Freud a marcat decisiv secolul. Iradiind din Viena si Europa Centrala, ea a rodit pe taram anglo-

saxon, datorita unor mari intelectuali freudieni (Ferenczi, Gr'oddeck, Melanie Klein), si a patruns in Franta o data cu prima traducere a unui text de Freud, pe care a facut-o Marie Bonaparte. in 1926, s-a creat Societatea Psihanalitica din Paris. Exilul lui Freud din 1938, la Londra, a contribuit la conturarea dimensiunii internationale a miscarii. Dupa al doilea razboi mondial, freudismul se dezvolta datorita unor stralucite personalitati, precum Winnicott, in Anglia, Bettelheim, in Statele Unite,

Lacan, in Franta.

Dar, inca de la inceput, a fost o miscare divizata. Au existat dispute intre diferitii ei sustinatori si adepti, legate de definirea unor concepte, mai ales a celui de sexualitate, sau de stabilirea unor metode terapeutice, in 1911, Adler paraseste "Asociatia psihanalitica internationala' si infiin­teaza "Societatea de psihanaliza libera'; in anul urmator, pleaca Steckel, in 1913, Jung. Cel mai mult avea sa-1 afecteze pe Freud "dezertarea' lui Adler si Jung, dar rupturile acestea marcheaza evolutia psihanalizei.

Steckel a dezvoltat ideea instinctului de agresiune si pe aceea a unui libido desexualizat. El si-a orientat cercetarile catre psihologia individului (individual psychologie), centrata pe intelegerea subiectului plecand nu de la un eveniment traumatizant si refulat din trecut, ci de la perceptia sau de la opinia pe care individul o are in legatura cu acest trecut, incercand sa afle scopul inconstient care orienteaza viata. Centrul de greutate al tratamentului se deplaseaza catre sfera conflictului dintre situatia reala traita de subiect si aspiratiile care genereaza tulburarea. Jung a imprimat lucrarilor sale o rezonanta filosofica, o deschidere spre universalitate, considerand ca libidoul este o energie primordiala, care se exprima in visuri si mituri si se afla la originea inconstientului colectiv, care hraneste imaginarul uman. El afla in psyhe arhetipuri universale determinante si semnificative pentru evolutia speciei.

Astazi, psihanaliza ofera un tablou contrastant: in tarile anglo-saxone este inca vie si se bucura de o mare trecere, in Europa, si mai ales in Franta, inregistreaza doua curente opuse: pe de o parte, adeptii lui Lacan; pe de alta, sustinatorii unei interpretari mai putin dogmatice a lui Freud. Dar psihanaliza pierde teren in fata. dezvoltarii neuropsihologiei, care da o mai mare pondere determinismului biologic in manifestarile psihicului omenesc, refuzand intelegerea maladiilor mintale pe baza inconstientului.