Italia Fascista

Italia Fascista

Istoria Italiei fasciste (perioada pentru care se foloseste uneori expresia cei douazeci de ani fascisti sau, mai simplu cei douazeci de ani) se refera la perioada din istoria Italiei cuprinsa intre momentul cuceririi puterii de catre Benito Mussolini pana la sfarsitul dictaturi sale (25 iulie ).

De aceasta data, victima a fost Etiopia, stat independent, membru al Societatii Natiunilor, inca de la 28 septembrie 1923. Interesant este faptul ca, la momentul admiterii statului african in Liga, Italia impreuna cu Franta i-au sustinut candidatura, in timp ce Marea Britanie s-a opus. Interesul guvernului de la Roma pornea insa nu dintr-un impuls democratic ori emotional, ci dintr-un calcul ce plasa Abisinia si Africa de Est in sfera sa de interes.

De altfel, in urma unui schimb de note diplomatice intre Roma si Londra, survenit la 4 si 20 octombrie 1925, Italia obtinea din partea Marii Britanii chiar o recunoastere a interesului sau specific in zona, generand protestul etiopienilor (19 decembrie 1926).

Ulterior, relatiile dintre Roma si Addis Abeba[1] au dat semne de imbunatatire, ajungandu-se chiar la semnarea, la 2 august 1928, a unui tratat de prietenie, pe 20 de ani, intre cele doua tari. O precizare importanta a documentului se referea la constituirea zonei libere Assaba. La scurt timp, in timpul domniei lui Haile Selassie (1930-1936), in

Etiopia au inceput sa fie aplicate reforme vizand modernizarea si democratizarea societatii si a scenei politice, fiind adoptata chiar o noua Constitutie, la 16 iulie 1931.

Pe acest fundal, la 5 decembrie 1934, au avut loc ciocniri intre trupele italiene si cele etiopiene la Ualual, la granita cu Somalia Italiana. Era doar preludiul agresiunii Romei in Africa de Est, unde, din februarie 1935, au fost trimise efective militare italiene sporite. De aceasta data, reactia comunitatii internationale a fost ceva mai prompta decat in cazul invaziei Japoniei in Manciuria. La 11 octombrie 1935, Liga Natiunilor a impus chiar sanctiuni Italiei in conformitate cu prevederile articolului 16 din Pactul Societatii. Acestea au intrat in vi­goare la 18 noiembrie si au contribuit la incordarea relatiilor cu Marea Britanie, englezii concentrand initial forte navale masive in Marea Mediterana.

Ulterior, din ratiuni de ordin strategic, in primul rand legate de protejarea Maltei, flotila britanica s-a retras la Alexandria. In ciuda faptului ca armata italiana s-a lovit de o rezistenta neasteptat de puternica din partea abisinienilor, la 5 mai 1936, Addis Abeba era ocupata, iar la 9 mai razboiul se incheia cu anexarea Etiopiei la Italia. Din nou, Liga Natiunilor nu a avut replica in apararea unui stat membru pe care, pur si simplu, l-a abandonat. De mentionat este faptul ca, pentru infrangerea trupelor africane, italienii au fost nevoiti sa apeleze la aviatie si chiar au utilizat gaze toxice, desi folosirea lor era interzisa potrivit prevederilor Conventiei de la Geneva din 1926. 

In urma conflictului se forma Africa de Est italiana, teritoriu care mai includea Eritreea si Somalia Italiana. Formal, regele Victor Emanuel era incoronat si ca imparat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat insa eforturi deosebite. Dupa tentativa de asasinare a generalului Graziani la 19 februarie 1937, cel care administra zona in calitate de vicerege si care a fost ranit cu prilejul atentatului organizat la Addis Abeba, au fost insa luate masuri punitive extreme si s-a recurs chiar la executii in masa.

Liderul principal al fortelor de opozitie, Desta Demtu, a fost cu acest prilej capturat la 21 februarie, fiind executat trei zile mai tarziu.

Ulterior, prin semnarea pactului italiano-englez din 16 aprilie 1938, Mussolini a obtinut si recunoasterea in plan international a dominatiei sale asupra Etiopiei, in schimb el ordonand voluntarilor italieni ce luptau in Spania sa se retraga si acceptand mentinerea statu-quo-ului din Marea Rosie. Totusi, etiopienii nu au abandonat ideea de a-si recastiga independenta si, cu ajutorul trupelor engleze, Haile Selassie a revenit pe tron in mai 1941.

Avand asigurata neutralitatea britanicilor, Mussolini putea sa-1 primeasca pe Hitler la Roma (3-9 mai 1938) si sa cada de acord in privinta consolidarii Axei. Dorind sa demonstreze partenerului sau ca armata italiana era, totusi, una puternica in ciuda celor demonstrate pe frontul din Africa, ducele a dat ordin de invadare a Albaniei, la 7 aprilie 1939. Intrucat Marea Britanie nu a avut nicio reactie, iar regele albanez Zogu a fugit in Grecia si de aici in Turcia, abandonandu-si tronul, la 12 aprilie era consemnata realizarea uniunii personale a Albaniei cu Italia, sub egida regelui Victor Emanuel sau, cu alte cuvinte, disparitia statului independent albanez.

Potrivit noii Constitutii, impusa Tiranei la 3 iunie, tara era condusa - potrivit modelului italian - de un Consiliu Suprem Fascist.

Succesele Italiei in Etiopia si Albania au fost insa doar efemere. Cu precadere, campania africana a dezvaluit marile slabiciuni ale armatei italiene, etaland marea discrepanta dintre visele clasei conducatoare si realitati. Mussolini si-a dorit mult sa-i demonstreze lui Hitler ca este un partener egal, dar realitatile de pe fronturile celui de-al doilea razboi mondial au scos in evidenta contrariul. Mai mult, unele gafe ale Romei, intre care la loc de cinste sta atacul asupra Greciei, au influenta negativ chiar strategia generala a Axei.