Negotul cu armele in secolele XIV-XVI

Negotul cu armele in secolele XIV-XVI

1 Relatiile comerciale cu orasul Brasov in secolele XIV-XVI

În secolele XIV-XVI, legaturile economice dintre Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, au fost intense. Acest fapt se datoreaza dezvoltarii lor economice si asezarii de-a lungul drumurilor comerciale de tranzit care legau aceasta perioada apusul si centrul Europei de gurile Dunarii si Marea Neagra; pe aceste cai se scurgeau de la apus spre rasarit produsele mestesugaresti - postavuri, unelte si mai ales arme. Schimbul de marfuri dintre Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania a determinat o interdependenta economica intre cele trei Tari Romane.

"Legaturile comerciale dintre cele trei tari, inclusiv comertul de tranzit, se realizau indeosebi prin cele trei mari centre mestesugaresti si comerciale si asezare geografica favorabila le-a dat posibilitatea sa joace un rol insemnat in relatiile economice. Precizare: in privinta relatiilor comerciale trasncarpatice, Sibiul era orientat aproape numai spre Tara Romaneasca. Bistrita numai spre Moldova, iar Brasovul, prin asezarea sa geografica, in sud-estul Transilvaniei, avea stranse legaturi de negot atat cu Tara Romaneasca cat si cu Moldova. Drept urmare, Brasovul a jucat rolul economic de piata comuna pentru cele trei Tari Romane si de loc de intalnire a participantilor la negot, munteni, moldoveni si transilvaneni."1

Brasovul era piata de desfacere pentru produsele naturale moldo-romane si centru de aprovizionare cu arme, unelte mestesugaresti si agricole a Tarii Romanesti si Moldovei. Iata cum intelegeau oamenii vremii, importanta economica a Tarii Romanesti pentru Brasov si Tara Barsei - avrem scrisoarea din anul 1558 a marelui vornic muntena Stanila, in care acesta scrie brasovenilor: "stiti bine ca fara noi, voi nu puteti fi si tara voastra. Tara Barsei, fara tara noastra, nu poate."2

Alte cateva date sunt graitoare: la inceputul sec. al XVI-lea, valoarea comertului Brasovului cu Tara Romaneasca si Moldova, se ridica, potrivit datelor registrului vigesimal din anul 1554, la 167.000 de florini aur, iar la mijlocul secolului al XVI-lea, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la Brasov s-au intalnit 1.070 de participanti la negot din 171 de localitati, din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania, care au efectuat 2.866 de transporturi.

Chiar lupta pentru piata, din secolele XV-XVI, intre negustorii brasoveni pe de o parte si cei moldo-munteni pe de alta parte, este una din formele de manifestare a inlantuirii intereselor lor economice. De exemplu, prin anii 1431-1432, Vlad Dracul, pe atunci pretendent la tronul Tarii Romanesti, cerea brasovenilor sa-i ingaduie sa popreasca la Brasov negustori moldoveni pentru marfurile sale confiscate in Moldova. Astfel, Brasovul a devenit pivotul de baza in relatiile economice existente intre cele trei tari; el a dobandit in sec. XV-XVI rolul de piata comuna, devenind primul element constitutiv al pietei interne in formare a celor trei tari romane.

2 Producatorii de armament

Organizarea muncii in corporatii este bine cunoscuta si putem distinge trei motive principale care se situeaza la baza crearii acestor corporatii sau bresle mestesugaresti: primul vine din necesitatea reglementarii productiei ca urmare a pietei limitate, a reglementarii tentativelor de garantare patronilor sau proprietarilor de ateliere a unor castiguri importante. Al doilea factor care determina formarea comunitatilor profesionale - se poate presupune - sunt cerintele sociale. Breslele si corporatiile mestesugaresti stabileau un sistem de legaturi in cadrul lor, definind prin acestea si locul fiecarui individ in structura societatii urbane. Si nu in ultimul rand, avem de a face cu interesul puterii - centrale, ecleziastice si orasenesti - care putea la randul ei sa exercite un control asupra activitatilor diferitelor grupari profesionale.3

Deci, organizarea si functionarea breslelor era reglementata prin acte si statute aprobate de puterea politica si acestea ni s-au pastrat mai ales din cursul secolul al XV-lea - lucru valabil pentru intreaga Europa, nu numai pentru spatiul transilvanean. Explicatia rezida in faptul ca majoritatea breslelor sau corporatiilor mestesugaresti au luat fiinta in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, iar in secolul al XV-lea au intrat intr-o faza de puternica dezvoltare, care a necesitat schimbari dese ale cadrului legislativ; cadru legislativ cerut de asociatiile mestesugaresti, dar supus promulgarii puterii politice. Aceste acte reprezentau constitutia dupa care se desfasura intreaga activitate si viata a asociatiilor.

Conducerea breslelor. Modul de organizare si functionare a breslelor era reglementat si legiferat prin intermediul statutelor. Statutele din 1376 au reglementat cele mai de seama probleme in legatura cu viata economica si juridica a breslei, cu alegerea starostilor si raporturile acestora fata de membrii breslei, fata de conducerea orasului, etc.

"Principalele puncte din statute se refereau la urmatoarele aspecte:

- sarbatorile nejustificate sunt pasibile de pedeapsa;

- fiecare mester era obligat sa marcheze produsele cu o stampila proprie;

- salariile platite calfelor trebuie sa fie aceleasi in toate atelierele;"4

Statutele de breasla erau elaborate, dezbatute si aprobate in adunarea generala a breslei. In cadrul acesteia se dezbateau toate problemele majore de 'politica externa', ca si problemele interne cum ar fi: primirea de noi mesteri, alegerea starostilor, pedepsirea celor ce s-au facut vinovati de incalcarea statutelor, reglementarea procesului de productie etc. Cea mai importanta adunare a breslei era cea anuala, ce se tinea de regula in prima saptamana de dupa Craciun, in ziua de Anul Nou. În cadrul acestei adunari, starostii si censorii citeau darea de seama asupra activitatii si averii breslei din anul anterior. La aceste adunari participau de obicei si reprezentanti ai autoritatilor orasenesti.5

Membri ai breslei erau numai mesterii cu un atelier propriu, cu una sau mai multe calfe, cu unul sau mai multi ucenici. Mesterul si toti membrii familiei sale se bucurau de drepturi cetatenesti depline in cadrul orasului. Însa, la Cluj in secolul al XVI-lea problema se punea invers: numai cei care se bucurau de drepturi cetatenesti, puteau revendica dreptul de a se inscrie in breasla. Rationamentul Magistratului clujean fiind: Este vrednic de a fi primit in breasla acel pe care il accepta orasul, caci breslele tin si ele de oras.

Membrii breslei erau chemati la adunare prin instiintare individuala pe tabla (albone) breslei. Tabla era prevazuta cu o cutie de bronz in care se afla convocatorul scris pe hartie, cuprinzand data adunarii, ordinea de zi si pedeapsa pentru cei ce vor lipsi. Cei ce refuzau sa participe la adunare erau amendati cu predare de ceara sau bani (circa 1-2 denari).

"Adunarile ordinare ale breslelor erau in numar de patru pe an si ori de cate ori era nevoie se putea convoca o adunare extraordinara. Starostii breslelor se alegeau in adunarile anuale, ei indeplinind functii de coordonare: economice, administrative, juridice si religioase. Numarul lor era initial de doi, purtand nume diferite, dupa limba in care era redactat articolul de breasla, ca: magistri fraternitates, magistri cehae, seniores magistri, primari, magistri, Zechmeister. Starostii trebuiau alesi de adunarea tuturor mesterilor cu unanimitate de voturi si din aceasta cauza alegerile erau de foarte multe ori prelungite cu 2-3 zile."6

Dupa cum am spus mai sus, starostii erau initial in numar de doi, dar odata cu sporirea numarului de mesteri breslasi, cum era in cazul Sibiului incepand din secolul al XV-lea, numarul lor a ajuns la 4-5. Cel mai in varsta se numea staroste batran sau parintele breslei (senior magistrarum, senior caehae, apa, Zechvater), iar ceilalti erau numiti 'al doilea', 'al treilea', 'al patrulea' staroste. In cazul in care numarul se limita la doi atunci cel batran era numit senior iar cel tanar junior. Un astfel de caz poate fi si cel intalnit in cazul breslei arcarilor sibieni, unde la sfarsitul secolului al XV-lea avem mentionati doi mesteri : Niclos Bogner si Jung (junior) Niclos Bogner desi, in acest caz avem mai degraba de a face cu doi mesteri ce provin din aceeasi familie, deoarece ei nu sunt individualizati ca mesteri, ci doar ca nume.

"Decizia in cele mai importante probleme revenea seniorului, ceilalti starosti sau conducatori ai breslei cu diferite functii, ca de altfel orice membru al breslei nu puteau refuza vreo sarcina incredintata de cel dintai. Starostii trebuiau sa fie barbati cinstiti, respectabili si cu experienta si care in trecut nu au avut pacate si nu au suferit condamnari."7

Dupa alegere orice staroste trebuia sa depuna juramant fata de breasla, juramant in care intrau toate indatoririle ce-i reveneau fata de oras, prin supravegherea calitatii produselor, spre a nu iesi pe piata produse necorespunzatoare si fata de breasla, obligandu-se sa supravegheze respectarea legilor acesteia, sa fie cinstiti si nepartinitori, sa militeze pentru cinstea si onoarea breslei.8

In mana starostelui se aflau si registrele de breasla, anume acela al sedintelor sau al starostilor, cel al primirii si confirmarii ucenicilor ca si registrul mesterilor si al pedepselor. În atributiile parintelui breslei mai intrau si primirea si repartitia ucenicilor, ca si examinarea lucrarii de maiestrie a candidatilor la titlul de mester. Ei purtau si sigiliul oficial al breslei; din cele trei orase care fac obiectul studiului nostru nu cunoastem decat pe cel al fierarilor sibieni din secolul al XVIII-le. Starostele mai avea si atributii judecatoresti atat in ceea ce priveste problemele economice ivite in randul breslei in procesul de productie, cat si in domeniul problemele personale ale mesterilor. In cazul in care aceste probleme depaseau atributiile si competenta starostilor, cazul era judecat de adunarea generala, care putea pronunta sentinta. Atata timp cat se dezbatea cazul cel impricinat parasea sala spre a nu influenta in nici un fel, nici prin simpla sa prezenta, decizia, pentru ca sentinta sa fie cat mai nepartinitoare.

"Starostii se mai ingrijeau si de alte probleme mai marcante ale breslei: ingrijirea altarului breslei, a iazurilor, a pamanturilor si a celorlalte bunuri imobile ale breslei, precum si de aprovizionarea, intretinerea si apararea turnului si a curtinei sau a portiunii de centura de fortificatie incredintata breslei. Pe langa aceste sarcini starostii se bucurau si de niste avantaje: ei isi alegeau primii ucenicii si calfele, ocupau intotdeauna locul cel mai bun in targ si primeau o compensatie in bani, de cativa florini pe an, pe langa o parte a taxelor percepute pe certificatele ucenicilor si calfelor."10

Pe langa toate acestea este clar ca starostii nu se puteau ocupa singuri de o asemenea multitudine de sarcini, fiind ca atare sprijiniti in activitatea lor de o serie de ajutoare alese din randul mesterilor. In ordinea importantei primul ar fi parintele calfelor ales de adunarea breslei. Acesta primea practic toate atributiile starostelui privitoare la calfe, indrumand pe acestea in toate problemele economice, sociale si morale, conducand adunarile lor, cautand loc de munca acelor calfe care isi efectuau calatoria de calfa, pronuntand si incasand onorurile aidoma starostelui si in ultima instanta fiind supraveghetorul calfelor. "Parintelui calfelor ii urmau in ordinea importantei mesterii controlori (Schaumeister) si consiliul mesterilor celor mai batrani (Alterschaft), acestia din urma constituind un fel de consiliu permanent al starostelui. Breasla mai avea un notar (notarius) care intocmea procesele verbale ale adunarilor, redactand in acelasi timp si certificatele de ucenicie si cele de moralitate ale calfelor calatoare, tinand contabilitatea si purtand corespondenta"11. Initial functia era indeplinita de cel mai tanar staroste, apoi ea i-a revenit unuia dintre mesterii tineri, de obicei celui mai cult, care pentru serviciile aduse era retribuit, iar pentru fiecare certificat, fie de ucenicie, fie de moralitate, primea o cota parte din taxele percepute de bresla. In sfarsit mai exista mesterul tanar (Jungster Zechmeister), care nu era ales, ci era ultimul venit in breasla, ramanand in aceasta functie pana cand o calfa trecea examenul de maiestrie devenind mester breslas. Mesterul tanar se ingrijea de buna desfasurare a adunarilor breslei, de altarul acesteia si servea masa la ospetele breslei. Deci, acestuia ii reveneau misiunile cele mai ingrate, fapt ilustrat mai tarziu si de plangerile acestor mesteri catre Magistratul orasului.

Mai exista o atributiune nementionata anterior, dar de mare importanta: cea a administrarii averii breslei. Aceasta era inventariata cu ocazia schimbarii starostilor, starostele vechi dand socoteala in fata adunarii de felul cum a administrat aceasta avere. Ca o dovada ca fondurile breslelor puteau fi uneori considerabile sta si faptul ca in anii 1528, 1532 si 1543, Laszlo Schmidt primeste pentru lucrarile sale in contul primariei Sibiului suma totala de 73 de florini de aur. Pe de alta parte cheltuielile pentru obtinerea cetateniei si pentru a fi primit in breasla, cumulate, se cifrau in secolul al XVI-lea la suma de 318 denari, bani care reprezentau contravaloarea ospatului de primire in breasla si taxele achitate Primariei si breslei. Deci, daca numai aceste taxe erau asa de mari putem sa presupunem ca averea breslei fierarilor sibieni in aceasta perioada era destul de mare.

Tot cu prilejul schimbarii starostilor se inmanau si documentele din lada breslei si cheile acesteia, citindu-se inca o data statutele pentru a nu putea nimeni invoca faptul ca nu le-a cunoscut. Breslele fiind recunoscute de oficialitatile orasului si de legile statului aveau, deci, statut de persoana juridica, implicit puteau dispune de bunuri mobile si imobile. Aceste bunuri ce constituiau averea breslei nu apar de la inceput, primele mentiuni ce se refera la ele sunt din secolul al XIV-lea. La inceput foarte modeste, aceste averi cresc pe masura cresterii si dezvoltarii breslelor. Bunurile provin din veniturile regulate, din taxele platite de tinerii ucenici la primirea lor in breasla, de calfe la declararea lor ca mesteri si de mesteri sub forma cotizatiilor anuale. Tot o sursa de venit era reprezentata si de sumele provenite din numeroasele amenzi aplicate ucenicilor, calfelor si chiar mesterilor pentru diferite abateri de la statut sau cele provenite din vanzarea produselor confiscate de mesterii controlori. Banii lichizi erau depusi in lada breslei alaturi de documentele importante. Aceasta avea de obicei doua lacate cu doua chei diferite, fiecare dintre ele fiind incredintata unuia dintre starosti. Lada era initial pastrata in casa starostelui, dar mai tarziu, cand breslele au dispus de case proprii, aceasta ocupa un loc de cinste in una din camere, avand aproape o valoare mistica; in fata ei depunand juramantul starost Pe langa bunurile mobile breslele armurierilor mai detineau si bunuri imobile, proprietati funciare: gradini, elestee, fanete, pamanturi arabile, case in oras.

Organizarea atat de severa si de complexa a breslelor de mestesugari a avut drept scop posibilitatea implinirii unor functii cerute de organizarea intregii societati din acea perioada. Datorita acestei organizari rigide breslele au fost in stare sa indeplineasca rolurile ce le reveneau: economice, sociale, politico-militare si nu in ultimul rand religioase.

A) Functia economica. Cea dintai grija a breslelor cat si a oficialitatilor, era sa asigure o productie suficienta, de calitate corespunzatoare si la preturi potrivite. Pentru un produs necorespunzator din punct de vedere calitativ nu era raspunzator numai mesterul respectiv, ci intreaga breasla. De aceea breasla avea grija ca produsele care se vindeau la mare distanta de locul de productie sa fie executate cu mare atentie. Aceasta nu era numai o chestiune de onoare a breslei, ci si una de natura materiala extrem de importanta: castigul mesterului si al breslei prin invingerea concurentei. Aceste interese conjugate explica dispozitia tuturor statutelor de breasla, incepand cu cele din 1376, privitoare la calitatea produselor.

Pentru asigurarea calitatii produselor se luau diferite masuri, unele generale, valabile pentru toate breslele (controlul periodic al produselor), altele speciale, numai pentru anumite mestesuguri (imprimarea semnului mesterului sau al sigiliului breslei). Pentru breslele producatorilor de armament din Sibiu nu a existat obligativitatea marcarii cu semn personal de mester si de aceea se cunosc doar trei astfel de semne, dar fara posibilitatea atribuirii lor.Se poate spune ca fiind vorba de produse supuse unor reglementari speciale si de multe ori interzise spre comercializare in exteriorul Transilvaniei, pentru a se desfasura intr-o cat mai mare clandestinitate comertul de contrabanda, atestat de documentele vremii, cei mai multi mesteri producatori de arme nu isi marcau toate produsele.13

Tot in vederea asigurarii calitatii produselor, controlorii breslei circulau prin targ cercetand marfurile. Pentru a asigura satisfacerea nevoilor de consum intern, breslele si oficialitatea luau masuri in privinta aprovizionarii cu materii prime in cantitati suficiente pentru toti mester Pentru mesterii ce faureau arme materia prima principala era minereul de fier, fierul si otelul. In Transilvania mine de fier functionau la Rimetea, Hunedoara, Ghelar, Vascau (Bihor) si la Madaras (Scaunul Ciuc)[20]. Este de presupus ca materia prima necesara mesterilor sasi sibieni si brasoveni provenea atat din minele de pe pamantul craiesc, cat si din afara acestuia, mai ales din Tara Romaneasca, deoarece pentru anul 1538 voievodul Ioan Zapolya interzice importarea minereului de fier si a unor produse din fier din afara Transilvaniei, probabil ca o masura de protectionism a productiei transilvane. Coroborand acest fapt cu unele toponime ce ne sugereaza existenta in Muntenia a unor mine de fier, toponime ca Bunestii de Fier (mosie aflata in Arges si inchinata episcopiei de Arges de sotii Preda si Stanca Milcoveanu), putem trage concluzia ca necesarul de minereu de fier si de fier al mesterilor sibieni era procurat de dincolo de Carpati, din imediata apropiere a acestora.

Pentru ca breslele sa-si indeplineasca adevaratele lor rosturi economice, era necesar, in primul rand, nu numai sa se produca in cantitati suficiente arme, ci si ca acestea sa poata fi cumparate. Pe aceasta linie dietele Transilvaniei au fixat in nenumarate randuri preturi la aceste articole.14

B) Functia sociala. Legaturile sociale dintre membrii breslei erau foarte puternice. Petrecerile organizate cu prilejul primirii noilor membri in breasla, a primirii ucenicilor, erau ocazii de veselie pentru toti membrii breslei. Cea mai frumoasa serbare avea loc cu prilejul alegerii starostilor, cand participau toti mesterii impreuna cu sotiile lor.

"Cand un mester breslas se gasea la stramtoare, breasla il ajuta cu bani din lada ei sau cu materii prime din rezervele pe care le avea. Breasla se ingrijea si de mesterul bolnav, acordand familiei acestuia pe perioada bolii imprumuturi platibile dupa insanatosire."15Breslele aveau grija cu strictete ca nici un membru al comunitatii sa nu le faca de rusine si pentru a avea o garantie in ceea ce priveste calitatile etice, se avea in vedere inca din momentul primirii caracterul pretendentului. Era pretinsa cucernicie, prin care in sens larg erau intelese ordine, onestitate, loialitate. Cel care tulbura armonia: acuza un mester de minciuna, ii arunca la manie vorbe grele era aspru pedepsit. În statutul fierarilor din Sibiu din anul 1514 aceste lucruri erau pedepsite cu o amenda de 4 livre de ceara. Grija breslei fata de membrii sai se manifesta si cu prilejul inmormantarii, mesterul decedat fiind inmormantat pe cheltuiala breslei si chiar membrii familiilor se bucurau de acelasi tratament.

C) Functia politico-militara. Odata cu intarirea economica a breslelor si cu sudarea randuielilor sale ele devin o forta politica si militara. De la sfarsitul secolului al XIV-lea, cand Sigismund de Luxemburg (1387-1437) dispune intarirea oraselor si inconjurarea lor cu ziduri de aparare, acestea au fost incredintate spre intretinere, inarmare si aparare breslelor. Cat de bine erau dotate turnurile, bastioanele si zidurile oraselor o dovedeste, in cazul Sibiului, si faptul ca din 1241 si pana in 1848 cetatea nu a cazut niciodata in lupta. Acest lucru se rasfrange pozitiv asupra activitatii breslelor producatoare de armament din Sibiu, in sarcina carora a cazut aceasta dotare, care insemna sageti, arbalete, arcuri, scuturi, sabii si mai tarziu arme de foc. "In secolul al XIV-lea fierarii detineau, impreuna cu breslele aurarilor si tesatorilor, apararea turnului Heidenberg. La sfarsitul secolului al XIV-lea, mai exact in 1493, fierarii aveau in grija un turn al carui inventar era format din: 6 archebuze, 8 pusti de mana, 75 kg de pulbere, 12 arbalete, 400 sageti pentru arbalete, 2 butoaie cu sageti pentru arc, 2 platose. Doua secole mai tarziu intalnim in aceeasi formatie breslele mai sus mentionate, dar acum avand fiecare un turn propriu, aparand si bastionul Soldisch. Capitanii desemnati pentru apararea bastionului au fost aurarul Gaspar, fierarul Lassel si tesatorul Andrei."16

În anul 1492 breasla arcarilor sibieni avea singura un turn, fiind depozitate in el urmatoarele arme: 10 pusti de mana (archebuze), 25 de funti de pulbere, 2 imblacie de fier, 1000 sageti de arbaleta. Pentru anul 1575 avem atestate in inventarul turnurilor Sibiului urmatoarele bresle ce detineau fiecare cate un turn: fierarii, sagetarii cu pieptanarii si sabier Turnul fierarilor era dotat cu urmatoarele arme: 1 tun falconete simplu (calibru mic), 15 archebuze, 12 pusti de mana, 7 butoaie cu pulbere, 9 halebarde, 1 platosa si 6 armuri. Sagetarii si pieptanarii aveau urmatorul inventar in turn: 2 archebuze, 2 archebuze mici (de jumatate), 2 archebuze scurte, 2 pusti de mana, 3 butoaie cu pulbere si 1 platosa. Turnul sabierilor era cel mai sarac, 2 archebuze si probabil ca el s-a desfiintat putin mai tarziu.

Breslele erau deosebit de indicate pentru apararea cetatii, fiind organizatii disciplinate si pe timp de pace; membrii breslei fiind obligati sa faca exercitii de tras cu arcul si cu arbaleta, iar interesul pentru aceste exercitii era trezit prin organizarea de concursuri pentru care orasul dona importante premii in postavuri si bani. În plus, o data pe an, avea loc trecerea in revista a breslasilor apti sa poarte arme, care erau obligati sa apara echipati cu arc, arbaleta, sabie si lance sau cu pusca si platosa. Tot acest echipament costa in anul 1594 opt florini din care pentru lance 45 de denari, pentru spada 1,90 florini, pentru coif 20 de denari, iar restul reprezentau armele de foc. Mesterul breslas era obligat prin statut sa fie mereu pregatit de lupta. Astfel in statutul fierarilor sibieni din anul 1514 se spunea clar ca pretendentul la titlul de mester trebuia sa faca dovada detinerii unei gutte pux zwm czyll. Totodata mesterii din breslele producatoare de armament din Sibiu, pe langa obligatia de a presta serviciul de garnizoana, mai trebuiau sa predea, contra plata evident, o anumita cota de arme municipalitatii orasului.17

Amenintarea tot mai evidenta a unei invazii turcesti de mari proportii a obligat oficialitatile orasului Brasov sa elaboreze inca din anul 1491 un regulament, care, pe langa prevederile interne ale fiecarei bresle cu privire la apararea fortificatiilor orasului, prevedea obligatiile cetatenilor in timpul unui asediu. Fiecare barbat era dator sa posede urmatoarele arme: o arghebuza, o sabie, un arc si o lance de tipul celor care se folosea la vanarea mistretilor. Fiecare poarta urma sa fie aparata de 50 de oameni cu armele lor, bastioanele din colturi de cate 10 oameni. La fiecare poarta si fiecare bastion era obligatoriu sa fie prezent un mester specialist in confectionarea armelor de foc, ceea ce indica pentru aceasta perioada un numar de cel putin 8 mesteri din aceasta specialitate.

"Implicarea breslelor armurierilor in dotarea, intretinerea si apararea fortificatiilor orasului Cluj respecta tipicul existent si in celelalte orase puternice din centrul si sudul Transilvaniei. Fortificatiile Clujului in secolul al XVI-lea erau constituite din ziduri crenelate, prevazute cu turnuri si bastioane puternice, ce erau incredintate spre aparare breslelor. Avem atestata in Cluj pentru secolul al XVI-lea existenta unui turn al fierarilor si unul al sabierilor (cunoscut si sub numele de Poarta Turzii - Tordaer Tor s.n)[40], primul aflandu-se in capatul strazii Heilligeistgasse (Str. Petrosani) in apropierea intersectiei acesteia cu strada Kinizsigasse (Str. Pavel Chinezu), iar al doilea, cel al sabierilor, se afla in capatul strazii Tordaergasse (Str. Universitatii), in apropierea bisericii iezuitilor. Faptul ca una din portile orasului se afla in apararea sabierilor arata, cat se poate de clar, ca breasla, la data respectiva, avea o situatie economica foarte buna, ce-i putea permite intretinerea unui turn asa de important in geografia fortificatiilor cetat"18

Pe langa prevederile din statutele breslelor cu privire la obligatiile militare ale membrilor, armurierii erau obligati sa asigure cu armament mai intai turnurile orasului, fiind de asemenea obligati sa asigure repararea acestui armament depozitat. În anul 1502 fiecare breasla avea impusa o contributie de 50 denari pentru intretinerea fortificatiilor, dar in 1517 Ludovic al II-lea ii scuteste pe clujeni de aceasta taxa pentru ca sa-si poata reface si completa sistemul de fortificat19

Pe langa functiile militare breslele au indeplinit de multe ori, prin intermediul starostilor lor si functii politice. In Transilvania, spre deosebire de Germania, influenta mestesugarului, asupra administratiei politice s-a mentinut in permanenta si s-a accentuat tot mai mult prin unirea tot mai stransa a breslelor. Aceste circumstante explica faptul ca in regulamentul breslelor din 1376 gasim o dispozitie referitoare la influenta politica pe care acestea o exercitau. Documentul sus mentionat atesta clar faptul ca influenta breslelor trecea de granitele domeniului economic, deoarece mesterii de breasla ce aveau indatorirea de a participa la adunarile de scaun, ce aveau loc de patru ori pe an, nu participau numai la rezolvarea problemelor de natura economica ci si a celor ce priveau bunastarea obsteasca.

"Aceasta influenta a crescut si mai mult, cand, la sfarsitul secolului al XV-lea, dupa reunirea scaunelor si districtelor sasesti, pana atunci separate, intr-o natiune politica unitara, si breslele au creat o unitate organica ca urmare a unei vieti economice similare."20

D) Functia religioasa. Breasla nu reprezenta numai o comunitate social-economica, ci si o comunitate religioasa. Pe planul religios si al moravurilor influentele ei au fost la fel de importante si de profunde ca si in plan economic. Chiar si numai numeroasele amenzi in ceara percepute pentru majoritatea delictelor de mai mica importanta ne arata ca relatiile breslelor cu biserica erau destul de stranse.

"Breslele aveau de obicei un altar propriu unde de sarbatori, cu ocazia slujbei, dar mai ales de ziua sfantului protector, se ardeau lumanarile pana la capat si de unde se oficia slujba. Pentru breslele sibiene ne este atestata existenta altarelor de breasla, dar fara mentiunea sfantului protector."21

Participarea la slujbele religioase era obligatorie, fiecare breasla detinea o strana proprie, denumita dupa ea si separata de celelalte bresle, unde mesterii trebuiau sa se aseze tinand cont de rangul lor.

Diversele statute ale breslelor contin dispozitii exacte in ceea ce priveste prilejurile in care trebuiau citite liturghiile. Fierarii sibieni, in statutul din 1514, au reglementate aceste lucruri, ei tinand anual trei slujbe religioase Gott zu lob und seiner gebenedeytter mutter Jungfraw Marie (ca lauda Domnului si Maicii Sale Fecioara Maria).

O alta activitate religioasa o constituiau procesiunile, la care breslele luau parte in corpore, la toate breslele fiind o traditie ca membrii sa poarte in alai solemn la groapa pe tovarasul decedat. Neglijarea acestei obligatii era pedepsita cu o amenda in ceara. Prima reglementare in acest sens a si fost facuta in regulamentele pentru fierari si tabacari: funerum sepulturam negligens libram cerae dabit pro emenda, respectiv sepulturam vero funeris negligens vndecin denarios ammittet.22

Problema religioasa isi pierde tot mai mult din importanta in decursul timpului in favoarea prevederilor economice, sociale si politice, dovedind ca, pe masura ce se dezvolta productia, interesele mesterilor nu mai merg alaturi de cele ale bisericii, incercandu-se o iesire de sub influenta acestei institut

"Ascensiunea in cadrul breslelor, precum si patrunderea in breasla, nu erau deloc simple, necesitand ani lungi si grei de pregatire, privatiuni si umilinte. Inca din frageda copilarie fiii de mester erau educati spre a prelua atelierul tatalui, fiind obisnuiti cu atelierul si cu munca in cadrul mestesugului. Statutele nu vorbesc clar despre varsta la care un tanar intra in ucenicie, ele specificand de obicei ca trebuie sa fie marisor, probabil varsta aceasta fiind de 10-12 ani. Înainte de a fi primit in ucenicie un astfel de tanar trebuia sa faca in atelierul mesterului un timp de proba (2-3 saptamani), pentru testarea aptitudinilor candidatului. Nici un mester nu avea dreptul sa tina un ucenic neangajat peste timpul stabilit de proba sub pedeapsa achitarii unei amenzi in valoare de 1 florin si a 2 litre de ceara platite pentru lada breslei."

O alta conditie pentru primirea la invatatura a unui tanar era aceea a originii, candidatii trebuind sa provina din familie de oameni cinstiti si din casatorii legitime (de thoro conjugali). In faza de inceput acest lucru putea fi dovedit cu 2 martori, insa mai tarziu se va cere certificat de nastere, care sa ateste ca provin dintr-un vero et legittimo thoro habeatur matrimonium, asa cum se specifica in statutul din 12 noiembrie 1484, al breslei reunite a arcarilor, sabierilor, scutarilor si selarilor din Cluj, statut care a avut ca model  statutul pintenarilor si sabierilor din Sibiu. O data trecuta proba de aptitudini ucenicul putea fi angajat de mester in schimbul unei taxe in bani sau in natura. Aceasta taxa variaza de la breasla la breasla si mai ales de la perioada la perioada. In Sibiu ucenicii plateau initial 4 florini, pentru ca in secolul al XVII-lea sa se ajunga la 12 florini.

"Acesti ani de ucenicie nu erau asa de usori, fapt ce il putem deduce din prevederile statutare, care spun ca pe perioada celor patru ani de ucenicie, ucenicul putea fi folosit si pentru munci extraprofesionale circa 2 ore pe zi. Deci, ucenicul era un fel de sluga in casa stapanului sau, pe care trebuia sa-l slujeasca cu cinste: sa taie lemne, sa aduca apa, sa-i spele mesterului picioarele in fiecare sambata. Daca era prins jucandu-se in timpul lucrului, care dura de obicei de la rasaritul si pana la apusul soarelui, ori jucand carti sau zaruri in vreo carciuma, era dus in fata adunarii breslei, unde i se aplicau de la noua lovituri de nuia in sus."24

Dupa terminarea ucenicie, i se elibera ucenicului un certificat de invatare a mestesugului, platind o taxa de 25 denari. Pe baza acestui certificat ucenicul eliberat putea fi angajat calfa. Noua calfa era primita in randurile calfelor cu un ceremonial ce se sfarsea cu o masa, numita 'paharul de tovarasie' si care era destul de costisitoare: 50 de covrigi, painea necesara, o friptura si o vadra de vin. Calfa cea noua tinea o cuvantare, apoi bea trei pahare de vin: unul pentru tara, al doilea pentru oras si al treilea pentru breasla. O data recunoscuta calfa avea doua posibilitati: sa ramana la mesterul de la care a invatat meseria sau sa ia drumul pribegiei, sa-si faca timpul de calatorie (Wanderjahre) in orasele unde mestesugul respectiv era mai dezvoltat, in scopul de a-si insusi mai bine meseria. Orasul in care era cel mai bine dezvoltat mestesugul fauririi armelor era Nürnberg si avem atestata prezenta in secolul al XVI-lea, mai exact in jurul anului 1530, a unui mester pe nume Valentin Transilvaneanul (Valentin Siebenbürgen)25, care este posibil ca in urma efectuarii calatoriei de breasla in acest oras sa fi decis sa se stabileasca aici, casatorindu-se cu fiica mesterului sau, Wilhelm de Worms. Locul de origine al acestui personaj nu poate fi stabilit cu certitudine, dar pornind de la ideea ca in Transilvania existau doua centre mari ale productiei de arme, se poate avansa ipoteza originii brasovene sau sibiene a calfei. Se pare ca acest Valentin era specializat in faurirea de armuri, iar mentionarea sa este legata de un astfel de articol care poarta marca sa de control pe toate componentele (un coif din profil cu podoaba de crini si initialele V.S.). Timpul obligatoriu de calatorie era de 2-4 ani, fiind scutite doar calfele bolnave sau cele care dupa moartea parintilor preluau atelierul.

Dupa intoarcerea din calatorie calfele se prezentau la examenul de mester, dar erau obligate sa prezinte: certificat de nastere, pentru a se certifica ca este nascut din casatorie legitima, certificat de ucenicie, certificat de moralitate, certificat de calatorie. Conform acestor dovezi calfa era declarata cetatean al orasului si se pute a prezenta la examenul propriu-zis, care consta dintr-o proba practica, o lucrare de maiestrie sau capodopera. Lucrarea trebuia executata prin propriile puteri ale calfei, fara nici un ajutor strain. La fierari era ceva mai lejer, mesterul care supraveghea lucrarea putea sa ajute calfei la baterea fierului cu ciocanul, dar era interzis sa-i dea vreo indicatie sub pedeapsa amenzii de 2 florini. Lucrarea ispravita era prezentata breslei, care alegea o comisie de examinare, ce aproba sau respingea lucrarea; in ultimul caz calfa primea o prelungire a termenului, dar platea intre 50 de denari si 1 florin pentru fiecare saptamana de intarziere.26

Pentru a fi primit in breasla si pentru a se bucura de toate drepturile unui mester breslas, candidatul trebuia sa mai indeplineasca unele 'formalitati' destul de costisitoare. În primul rand, trebuia sa dea o masa mesterilor din breasla respectiva. S-a pastrat descrierea unei asemenea mese, care merita sa fie redata pentru 'coloritul' ei:

- patru feluri de mancare, dupa cum urmeaza: primul fel, prajitura cu chimen si doi claponi cu orez; felul doi, diferite fripturi si anume: un purcel umplut, o gasca, un clapon, patru gaini umplute, cinci funti de muschi de porc, 8 funti de muschi de vaca, muschiul si jumatatea dinapoi a unui iepure; felul trei, varza cu carne; felul patru, orez cu lapte si jumari; dupa aceea se serveau fructe. Pe langa cele patru feluri de mancare se bea vin in valoare de 2 florini. Daca un nou membru nu poate da o asemenea masa, trebuia sa plateasca 12 florini din care mesterii urmau sa-si pregateasca singuri masa.

"Pentru a deveni membru al breslei, candidatul mai trebuia sa indeplineasca o conditie: sa se casatoreasca. Acest lucru era obligatoriu din doua motive: pe de o parte, pentru a asigura tihna familiei mesterilor si moralitatea breslei, iar pe de alta parte, pentru ca mesterii sa-si poata casatorii fiicele. Dupa ce se constata ca tanarul mester indeplinea toate conditiile, el era primit in breasla si putea sa-si deschida atelier.27