Heraclit

HERACLIT

Asemenea conceptiilor elaborate de filosofi materialisti ai Miletului, si doctrina heracliteiana apare ca rezultat al unor cercetari indreptate cu precadere asupra naturii, asupra materiei, asupra legilor dupa care se petrec transformarile si miscarile variate ce au loc in natura. Si, intocmai ca si investigatiile lui Heraclit pleaca de la cunoasterea existentei obiective a materiei si a miscarilor ei - existenta vesnica si miscare vesnica - si urmareste sa gaseasca si sa formuleze legile acestei miscari, legile acestor necontenite transformari.

Filosofia heracliteiana , filosofie a eternei deveniri, devenire determinata de coexistenta contrariilor, de tensiunea si lupta dintre aceste contrarii oglindeste din plin epoca furtunoasa in care a trait acesta.

Anticii au inteles in general prin "dialectica" arta de a dobandi adevarul descoperind contrazicerile in rationamentele adversarului si inlaturand aceste contraziceri. Heraclit a aratat ca realitatea insasi, in substanta ei, este de natura contradictorie, ca deci natura insasi e de structura dialectica, ca procesele de transformare ce au loc in natura se fac si se dezvolta pe baza contradictiilor interne. Deci, gandirea care vrea sa fie cunoastere reala a naturii trebuie sa procedeze conform unei metode dialectice. Numai astfel, dialectica subiectiva a gandirii poate oglindi just dialectica obiectiva a naturii. Tinand cont de aceste aspecte, importanta doctrinei lui Heraclit in istoria generala a gandirii omenesti este evidenta.

Observatia ascutita a naturii si studiul societatii, a timpului sau a oferit inteligentei lui Heraclit, exceptional de destoinica ce prinde aspectul concret- calitativ al lucrulilor, puncte de sprijin sigure pentru a formula, intr-o judecata de valoare universala, marea constatare stiintifica ca realitatea este in necontenita prefacere in niciodata intrerupta miscare, in vesnica devenire. Greseala cea mai mare in care cade la fiecare pas mintea noastra - priceperea muritorilor de rand, obisnuia sa spuna orgoliosul Heraclit - este credinta desarta ca exista lucruri, forme de existenta permanenta, nesupuse schimbarii. Ochiul nostru, spunea cu dreptate filosoful din Efes este victima unei iluzii cand crede ca descopera forme de existenta care n-ar asculta de legea mare a vesnicei deveniri. Din potriva, experienta eliberata de prejudecati de tot felul ne arata ca totul este supus transformarilor nesfarsite, totul este in perpetua curgere, cum se exprima plastic, in cunoscuta-i formula Heraclit. Exista miscare , procese de naintrerupta transformare, exista devenire si acolo unde organele noastre senzoriale nu pot patrunde; exista, altfel spus miscari care scapa perceptiei noastre, sustine Heraclit. Si, daca Aristotel merita crezare, Heraclit, sustinand ca exista miscari invizibile , a formulat o conceptie confirmata din plin de toate stiintele moderne. Faptul ca materia are o structura corpusculara si ca aceste corpuscule sunt in eterna miscare a fost determinat prin cercetari minutioase si anevoioase. Ori, Heraclit, cu 500 ani I.Hr. , fara sa fi avut la dispozitie microscopul sau spectroscopul, fara sa fi cunoscut natura fenomenelor chimice sau sa fi avut o cat de vaga idee de termodinamica, a proclamat ca totul este in vesnica miscare, ca miscarea este realasi vesnica si acolo unde perceptia umana e incapabila sa o cuprinda.

Pentru a face plauzibila aceasta conceptie, dialecticianul ioninian a recurs la imagini plastice, imagini care ne arata si unele dintre datele de experienta concreta, sensibila, de la care a pornit si pe care s-a sprijinit gandirea materialista a filosofului din Efes. Iata cateva formulari in imagini sugestive a conceptiei ca realitatea, in substanta ei ultima, nu are niciodata "sete de repaus "Nu ne putem scufunda de doua ori in acelasi rau" ; sau formula care imbraca aparenta paradoxului: "Coboram si nu coboram in aceleasi ape curgatoare; suntem si nu suntem". In acest din urma fragment, Heraclit scoate in evidenta ideea ca despre nici un lucru nu putem spune ca este in intelesul plin al cuvantului "este", sens care exprima permanenta, ci trebuie sa spunem ca lucrurile devin, ca fiecare forma de existenta, in fiecare clipa a ei devine cutare sau cutare forma de existenta: "Soarele nu numai ca este in fiecare zi nou, dar este mereu nou", afirma Heraclit.

Aceasta conceptie a fondului insusi al realitatii in vesnica devenire explica de ce dintre toate formele de existenta date in perceptia sensibila, Heraclit a considerat focul drept materie primordiala, materie care transformandu-se perpetuu , da nastere celorlalte forme de existenta a materiei. Intr-adevar, tinand seama de starea rudimentara inca a cercetarilor naturii pe vremea lui Heraclit, focul apare la forma material cea mai dotata cu mobilitate. Pentru Heraclit, ca si pentru conemporanii sai, focul nu era un proces chimic ci o forma fundamentala de existenta a materiei care, prin insasi natura sa , nu "sta niciodata pe loc". El este, mai departe, materia in care pare a sta elementul, insasi principiul material al vietii. De aceea Heraclit il numeste "foc vesnic viu".

Este focul, in conceptia lui Heraclit , materia primordiala care nu se schimba calitativ niciodata, desi din ea deriva toate celelalte forme ale materiei? Este focul lui Heraclit substanta imuabila asemanatoare elementelor lui Empedocle sau atomilor lui Democrit ? Nu! Heraclit concepe materia primordiala, focul ca pe o substanta care se transforma calitativ si perpetuu in toate celelalte substante. Transformarea focului in celelalte ale materiei este ceea ce Heraclit a numit "drumul in jos" al transmutatiilor , celelalte forme de existenta ale materiei, redevenind foc parcurg "drumul in sus" . Aceste doua drumuri sunt unul si acelasi, dar parcurs in directii opuse. Aceasta este semnificatia lapidarului fragment: "Drumul in sus si in jos este unul si acelasi".

Prin foc Heraclit nu intelege numaifocul propriuzis adica flacara sau trasnetul , ci in general caldul, adica, conform conceptiilor timpului, materia calorica. Dand acest sens larg conceptului "foc filosoful din Efes spune ca focul este "vesnic viu", caci el nu este legat, ca lumina soarelui, de o anumita forma de existenta materiala, ci este prezent in toate formele de existenta ale naturii, fiin substanta lor primordiala. De aceea , Heraclit putea spune : "Toate se preschimba in egala masura cu focul si focul cu toate, asa cum marfurile se schimba pe aur si aurul pe marfuri".

Al doilea principiu fundamental al doctrinei lui Heraclit consta in idee ca realitatea este, in fondul ei de natura contradictorie , ca tuturor formelor de existenta le sunt proprii contradictiile interne , ca contrariile , opusele coexista in absolut toate lucrurile.

Existenta simultana si oarecum ascunsa a calitatilor contrare, a antagonismelor interioare este una din conditiile esentiale ale devenirii. Vesnica transformare a lucrurilor, nasterea, viata si pieirea lor sunt conditionate de faptul ca orice forma de existenta contine determinatii contrare. Orice schimbare, orice miscare, este in fond o trecere de la o stare la alta, opusa.

Orice punct al devenirii este un punct de trecere si de limita in care se ating calitati contrare si stari opuse. Si cum totul este in perpetua metamorfoza toate lucrurile contin in ele determinatii contradictorii, despre toate se poate spune asa cum afirma Heraclit , ca "sunt si nu sunt".

Aceasta conceptie apare formulata in urmatoarele fragmente : "Natura, la randul ei, nazuieste spre contrarii; prin ele si nu prin cele asemanatoare infaptuieste ea concordanta; asa, de pilda , a imperecheat partea barbateasca cu cea femeiasca , si nu pe fiecare din ele cu partea de acelasi sex: cea dintai concordie a savarsit-o prin unirea contrariilor, nu prin cele de acelasi fel; pe cat se pare, si arta, imitand natura , savarseste acest lucru; pictura, prin amestecul culorilor alb-negru, galben-rosu, da la iveala tot felul de chipuri concordante cu modelele; muzica, contopind laolalta pe diferite voci sunetele inalte cu cele joase, sunetele lungi cu cele scurte, realizeaza o unica armonie; arta scrisului, din imbinarea vocalelor si a consoanelor si-a constituit intreg mestesugul pe acest procedeu".

".exista intregul divizat-nedivizat, nascut-nenascut, muritor-nemuritor, logos-vesnicie, tata-fiu, divinitate-dreptate."

"Ca unul si acelasi lucru coexista in noi viata si moartea, veghea si somnul , tineretea si batranetea".

"Divinitatea este zi si noapte, iarna-vara, razboi-pace, saturare-foame".

Dar determinatiile contrare, calitatile opuse nu numai coexista in insusi miezul formelor de existenta, ci ele sunt in lupta, in tensiune unele cu celelalte. Lupta ce se da fara incetare intre contrarii, intre ceea ce e vechi si ceea ce e nou, intre ceea ce a intrat in decrepitudine si ceea ce se dezvolta si este in plina ascensiune , este cauza determinanta a devenirii, a evolutiei, a miscarii, a tuturor transformarilor ce au loc in univers. Descoperind acest aspect al realitatii, adica lupta contrariilor ca o conditie a propasirii - si a transformarilor care au loc in natura - filosoful din Efes a dovedit ca a inteles just substanta insasi a dialecticii, a patruns cu 500 ani I.Hr. problema dedublarii unicului si a luptei elementelor sale contradictorii.

".cele opuse se acorda, si cele discordante rezulta cea mai frumoasa armonie; toate se nasc din lupta ". "Trebuie sa se stie ca razboiul este comun, ca dreptatea este lupta si ca toate se nasc din lupta si necesitate".

Prin aceasta descoperire, gandirea hercliteana a atins cea mai inalta pozitie pe care a reusit sa urce gandirea antica.

Legea coexistentei si a luptei contrariilor este o lege de care asculta absolut toate fenomenele. Aceasta lege universala, valabila pentru realitate in totalitatea ei, este numita de Heraclit cand "logos", cand "necesitate", cand "dreptate". Prin urmare, ceea ce misticii confunda cu "arbitrarul divin, este, in viziunea lui Heraclit rezultatul oranduirii interioare a universului.

De aceea, scopul pe care trebuie sa-l urmareasca cercetarea si cugetarea este, dupa Heraclit, descoperirea oranduirii interne si universale a existentei. Descoperirea ei, acceptarea luminata a ei, si supunerea fata de ea, caci: "datoria noastra este sa ne orientam dupa ceea ce este comun", si tocmai de aceea ea nu sufera nesupunere si exceptie. Idei pe care Heraclit le exprima in felul urmator:

"Oamenii se arata neputinciosi sa patrunda in sensul; acestui logos care exista din totdeauna fie inainte, fie de indata ce au auzit despre el, desi toate se petrec pe potriva acestui logos."

".exista intregul divizat-nedivizat, nascut-nenascut", "muritor-nemuritor,   logos-vesnicie, tata-fiu, divinitate-dreptate. Dandu-mi nu mie ascultare, ci logos-ului, intelept este sa cadeti de acord ca toate sunt una".

"Cei care doresc sa vorbeasca in mod rational este sa se sprijine pe ceea ce este comun tuturor, asa cum se sprijina cetatea pe lege, ba chiar in chip si mai temeinic, intr-adevar toate legile omenesti se nutresc di unica lege divina, caci aceasta are putere cat vrea sa aiba, ajunge pentru toti fara sa se epuizeze vreodata".

"Toate se nasc din lupta si necesitate". Prin "necesitate", Heraclit a inteles determinarea cauzala a fenomenelor, excluzand orice concept de finalitate. In stilul sa laconic, ideea este exprimata astfel: "Timpuleste un copil care se joaca, mutand mereu pietrele de joc; este domnia unui copil".

D.D. ROSCA - "Prelegeri de istorie a filosofiei antice si medievale"