Institutiile juridice ale Legii Tarii

Institutiile juridice ale Legii Tarii

Institutia proprietatii

Caracteristica evului mediu e faptul ca proprietatea in general si proprietatea asupra pamantului in special are o structura divizata, ierarhizata si complexa, caracterizata prin imbinarea formei de stapanire devalmasa cu stapanirea individuala sau personala, precum si prin existenta mai multor forme de proprietate, fiecare dintre acestea avand un regim juridic distinct, in functie de pozitia sociala a titularului.

Prin urmare proprietatea in feudalism nu e absoluta ca la romani, ci e divizata si in acest sens Legea Tarii consacra un dominium eminens care apartine Domnului, un dominium utile care apartine boierilor si celorlalti proprietari si un drept de folosinta al taranilor aserviti asupra loturilor pe care acestia le lucrau.

Dominium eminens - proprietatea suprema a Domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept pe care Domnul il exercita in calitatea sa de reprezentant al statului feudal si varf al ierarhiei feudale. Dominium eminens este ceea ce numim noi astazi domeniul public al statului, el nu se confunda cu domeniul privat al Domnului, proprietatea domneasca, pe care Domnul o exercita ca orice mare proprietar feudal alaturi de ceilalti boieri.

In virtutea calitatii sale de titular al lui dominium eminens, Domnul exercita o serie de prerogative:

exercitarea unui drept superior de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii

culege mosternirile vacante; robii si pamanturile ramasi fara stapan prin decesul proprietarului care nu are mostenitori revin Domnului

Domnul ia in stapanire asa numitele res nullius (bunurile fara stapan) care sunt de 2 categorii: - pustii - cele care nu au apartinut vreodata cuiva si - pustiite - cele care au apartinut cuiva, dar care au fost abandonate de catre proprietar (res derelictae)

Domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de teren din terenurile pustii si pustiite si trecerea lor in stapanirea personala prin intemeierea de sate care se numeau slobozii (datorita scutirilor de dari acordate de catre Domn cu ocazia infiintarii localitatii respective)

Domnul lua in stapanire teritoriile confiscate de la boierii hicleni (cei vinovati de hiclenie = tradare)

Domnul acorda danii domnesti boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba si manastirilor in scopuri pioase

Domnul acorda anumitor feudali imunitati feudale asupra mosiilor lor

Domnul infiinteaza toate actele juridice translative de proprietate avand ca obiect pamantul si robii, ocazie cu care partile actului respectv trebuiau sa faca ceea ce Legea Tarii numeste darea calului sau darea cupei (sa dea Domnului un cal bun sau o cupa dintr-un metal pretios)

Domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica), de retract, de revocare a daniei domnesti, insa el putea sa renunte la exercitarea acestui drept, insa donatarul trebuia sa faca darea calului sau darea cupei. In hrisovul de danie se introduc formula sacramentala "Pradalica sa nu fie!"

Domnul avea dreptul de a percepe dijme, bir si munci, cele 3 forme ale rentei feudale in folosul domniei.

Dominium utile

Cea mai importanta forma juridica de exprimare a lui dominium utile este marea proprietate feudala, o proprietate completa asupra pamantului sa una incompleta asupra taranilor dependenti care s-a format anterior intemeierii statului feudal roman prin acapararea pamantului obstei si exploatarea muncii taranilor membri ai obstei.

Marea proprietate feudala e continuatoarea, din punct de vedere istoric, a stapanirii exercitate de cnezii, voievozii si jupanii din perioada feudalismului timpuriu. In sens juridic, modul original de dobandire a marii proprietati feudale a fost mostenirea.

Dupa intemeiere, acesteia i s-au adaugat moduri juridice derivate, dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania particulara, schimbul, vanzarea si infratirea pe mosie. In paralel, nobilii feudali si-au extins proprietatea si pe cai nejuridice, violente, adica prin ceea ce Legea Tarii denumeste "contropire" sau "sila", acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea stravechiului drept de proprietate al acestora. In functie de titularul sau, marea proprietatea feudala imbraca 3 forme:

Proprietatea domneasca

Proprietatea boiereasca

Proprietatea manastireasca

Proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale Domnului care ii apartineau acestuia ca oricare alt membru al clasei feudale inca inainte de a accede la domnie. Tot in cadrul proprietatii domnesti se cuprind cu titlul de camara domneasca, anumite venituri care i se cuvin Domnului pe timpul exercitarii domniei, venituri care erau separate de vistieria statului.

Proprietatea boiereasca isi are temeiul juridic in mosteniri si in danie. Mostenirile se numeau ocini si erau intarite de catre Domn, ele putind fi instrainate numai cu exercitarea dreptului de protinis al rudelor.

Dania domneasca sau miluirea domneasca se acorda pentru serviciile militare aduse Domnului sau pentru indeplinirea unei dregatorii, slujbe in aparatul de stat. In virtutea obligatiei de mila, pe care seniorul o avea fata de vasalul sau, obligatie care intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Pana in prima jumatate a secolului 15 dania domneasca avea un caracter temporar, beneficiarul (donatarul) avand asupra bunului donat un drept limitat la durata vietii Domnului si in unele cazuri si a fiilor acestuia daca i-ar fi urmat la tron. Insa din a 2-a jumatate a secolului 15, beneficiarul daniei domnesti devine ereditar, iar dreptul de pradalica se mentine numai in caz de hiclenie.

Proprietatea manastireasca s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi ( Domnul, boieri, prelati, tarani) pentru scopuri pioase printre care si acela de a fi trecuti in pomelnicul bisericii. Insa aceste danii aveau caracterul unor donatii cu sarcina, sarcina constand in obligatia manastirii donatare de a nu instraina mosiile primite si de a utiliza veniturile acestor mosii in scopuri caritabile sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii.

Indiferent de titluarul sau marea proprietate feudala avea o structura bipartita, adica ea se compunea din rezerva feudala si loturile date in folosinta taranilor aserviti care se numeau delnite in Tara Romaneasca, jiredii in Moldova si sesii in Transilvania.

Si rezerva feudala era cultivata tot prin munca taranilor dependenti.

O institutie juridica ce insotea adesea marea proprietate feudala era cea a imunitatilor feudale, denumita in Tara Romaneasca ohaba, iar in Moldova uric.

Imunitatea feudala se acorda prin hrisov domnesc si conferea titularului sau dreptul de administrare politica, dreptul de judecata si dreptul de comanda militara asupra populatiei de pe domeniile investite cu imunitate, precum si dreptul de a face comert, scutire de plata oricarei dari fata de domnie si dreptul titularului imunitatii de a percepe anumite venituri in folosul sau. Din continutul imunitatilor feudale rezulta ca feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica, in sensul ca dregatorii domnesti nu aveau compententa pe mosiile lor astfel incat functionarea statului feudal era exercitata pe aceste mosii prin intermediul aparatului propriu de slujitori al feudalilor respectivi.

Imunitatile feudale au aparut in primele timpuri dupa intemeiere, in contextul in care puterea economica si politica a marilor feudali era superioara puterii Domnului, iar acestia doreau si consacrarea de iure a privilegiilor lor de a conduce si sub aspect politic populatia de pe domeniile care le apartineau. Pe de alta parte sistemul imunitasilor feudale s-a putut consacra si extinde in acea perioada si datorita faptului ca aparatul de stat feudal era slab dezvoltat si ca atare pentru realizarea functionarii statului feudal era necesara utilizarea aparatului propriu de slujitori de care dispuneau boierii.

Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatiilor feudale contin 2 tipuri de formule sacramentale: concentrate si dezvoltate.

Cea concentrata e in Tara Romaneasca : " Sa-i fie de obcina si de ohaba!", iar in Moldova " Sa-i fie uric cu tot venitul!".

Formula dezvoltata a fost utilizata mai tarziu, in special pentru imunitatiile acordate manastirilor in epoca in care incepuse procesul de centralizare a statului feudal si de intarire a puterii Domnului, astfel incat imunitatiile nu mai aveau un caracter general, ci unul exceptional, motiv pentru care era necesara o precizare amanuntita pentru ca activitatile si privilegiile respective sa fie scoase din sfera de compententa a dregatorilor statului.

Din examiniarea formulei dezvoltate de acordarea a imunitatii, rezulta ca ele nu aveau un caracter uniform, erau mai largi sau mai restranse de la un boier la altul, de la o manastire la alta, in functie de gradul in care Domnul intelegea sa-l investeasca pe beneficiarul imunitatii cu exercitiul unor atributii politice si sa-l gratifice cu anumite foloase de natura economica.

Formula dezvoltata a dominat acordarea imunitatilor feudale in a doua parte a feudalismului dezvoltat si catre sfarsitul feudalismului cand asistam la fenomenul invers de restrangere treptata pana la despartire a institutiei imunitatilor feudale, aceasta intrucat centralizarea puterii de stat in mana domnului si a aparatului de dregatori aflat in subordinea acestuia a insemnat si preluarea de catre dregatorii domnesti de la marii proprietari feudali a exercitarii drepturilor politice pe domeniile acestora din urma, la limitarea dreptului de judecata a boierilor la princini marunte, la ingradirea drepturilor militare precum si la restrangerea pana la desfiintare a drepturilor boierilor de a percepe taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor, taxe care reprezentau o frana in calea dezvoltarii schimbului de marfuri.

O alta caracteristica a proprietatii feudale e consacrarea pe scara larga a stapanirii in comun a mosiilor de catre cetele de boieri care fac parte din aceeasi familie, cu scopul pastrarii unitatii economice a domeniului feudal si a unitatii politice a imunitatilor acordate prin evitarea iesirii din indiviziune.

O alta forma de exprimare a lui dominium utile e proprietatea taraneasca. Ea prezinta caracteristici diferite dupa cum e vorba de proprietatea taranilor grupati in obsti sau a celor care nu fac parte din obsti pe de-o parte, ori dupa cum e vorba de proprietatea taranilor liberi sau a celor aserviti pe de alta parte.

In ceea ce priveste obstea libera ea are un teritoriu impartit in vatra satului (gospodaria satenilor - proprietate personala a acestora) campul de cultura (se aflau loturile membrilor obstei, proprietate personala a acestora), celelalte terenuri aflate in hotarul obstei care erau stapanite in devalmasie de catre membrii obstei (pasuni, paduri, ape, fanete). Fiecare membru al obstei putea, cu aprobarea obstei, sa desprinda anumite portiuni de teren din cele stapanite in devalmasie si sa le amenajeze prin munca personala dandu-le o noua destinatie economica. Tocmai munca incorporata in aceste terenuri reprezinta temeiul juridic al trecerii terenului respectiv din stapanire devalmasa in stapanire personala, intrucat aceasta munca conferea terenului respectiv o valoare economica noua.

Cea mai veche desprindere din fondul devalmas a reprezentat-o locul de casa si gradina (vatra casei si a curtii) apoi a urmat loturile de cultura din tarina (teren arabil) precum si alte suprafete supuse deselenirii si despaduririi.De-a lungul feudalismului tendinta de desprindere a terenurilor din fondul devalmas si de trecerea lor in proprietate personala s-a accentuat, insa pana la sfarsitul feudalismului obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor teritoriilor aflate in hotarul obstei, inclusiv asupra acelora care se aflau in proprietate personala. Expresia juridica a acestui drept superior de supraveghere si control e asa numitul drept de protinis (drept de precumparare/preemptiune si de rascumparare) al carui mecanism juridic e urmatorul: daca vreunul dintre membrii obstei dorea sa vanda un teren aflat in proprietate personala trebuia sa-si faca cunoscuta intentia la 3 targuri succesive, membrii obstei, rude sau vecini (in aceasta ordine legala de prioritate) putand sa-si exercite dreptul de preemptiune la pret egal. Daca niciun membru al obstei nu dorea sa cumpere terenul, acesta putea fi instrainat unei persoane din afara obstei numai ca aceasta vanzare nu e una pura si simpla ci e afectata de o conditie rezolutorie constand in aceea ca daca in termen de un an vreun membru al obstei se razgandea poate sa rascumpere terenul intorcand cumparatorului pretul platit de acesta din urma. Termenul de un an curge de la data la care acel membru al obstei a aflat despre existenta contractului de vanzare.

Obstea aservita

Teritoriul obstei aservite apartinea stapanului feudal insa in virtutea puternicei traditii de pretuire a muncii personale taranii aserviti isi pastreaza dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca si in plus aveau dreptul de folosinta asupra loturilor din terenul de cultura precum si dreptul de a face anumite imbunatatiri funciare asupra altor categorii de terenuri cu obligatia de a plati zeciuiala cuvenita stapanului feudal, intrucat aceste operatiuni se realizau pe terenul altuia.

In ceea ce priveste taranii liberi care nu erau grupati in obsti isi exercitau dreptul de proprietate asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de munca precum si asupra unei mici suprafete de teren de cultura. In afara formelor principale de exprimare a lui dominium utile, Legea Tarii a mai consacrat un drept de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor si un drept de proprietate al robilor asupra salaselor si uneltelor de munca provenite din munca lor personala.

Statulul juridic al claselor sociale feudale (starilor feudale)

Legea Tarii are un profund caracter statutar prin dispozitiile discriminatorii pe care le consine in raport cu pozitia sociala a diferitelor clase si categorii sociale. Cei care se bucurau de capacitate juridica deplina, aveau toate drepturile si privilegiile si exercitau conducerea politica a tarii erau boierii. Acestia erau si titularii dreptului de proprietate feudala, investita cu imunitati. Calitatea de boier era la origine indisolubil legata de stapinirea unei mosii care se transmitea din generatie in generatie insotind calitatea de boier.

Are loc si o stratificare a boierilor in boieri de tara si boieri de slujbe pe de-o parte si in boieri mari si boieri mici pe de alta parte. Institutia boieriei e anterioara statului feudal romanesc de sine statator. O dovada in aceste sens fiind tocmai existenta sintagmei "boier de tara" acordata marilor conducatori ai formatiunilor prestatale feudale si aceia care prin unirea feudelor lor intemeiaza statul feudal de sine statator.

Dupa intemeierea si centralizarea puterii Domnului apar boierii de slujbe, dregatorii, care erau recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand categoriilor sociale inferioare, principalul criteriu fiind acela al loialitatii fata de Domn. Calitatea de boier a dregatorilor decurgea tocmai din functia incredintata, nefiind efectul stapanirii unei mosii, desi aproape intotdeauna Domnul ii miluia pe dregstori pentru dreapta si credincioasa slujba daruindu-le mosii sau concedindu-le veniturile unor tinuturi.

In cele din urma, catre sfarsitul feudalismului calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea unei functii in cadrul aparatului de stat si nu mai e conditionata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza totodata si un statut scris al boierilor prin care se reglementeaza acordarea titlului de noblete ca un efect al dregatoriei incredintate.

Clerul, ca si boierii, avea un statut juridic privilegiat, avea dreptul de a participa la treburile tarii in Sfatul Domnesc, precum si in cadrul Adunarilor Starilor Feudale. Totodata clerul avea si competenta de a judeca anumite procese si atributiuni de drept canonic in cadrul ierarhiei bisericesti si monahale.

Orasenii - in aceasta categorie intrau mestesugarii, negustorii si targovetii. Orasenii alcatuiau o comunitate libera avand obligatii fiscale individuale fata de Domn si totodata aflandu-se sub autoritatea dregatorilor domnesti cu exceptia orasenilor din Transilvania care se bucurau de o larga autonomie. Deasemenea orasenii se aflau si sub jurisdictia organelor orasenesti proprii recrutati din randul aristrocratiei orasului. Potrivit statutului lor juridic orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului si dreptul de a-si rezolva disputele pe cale judiciara. Conditia lor juridica era precizata in uricul targului precum si in actele de privilegii acordate succesiv de catre Domn.

Taranii liberi

Erau impartiti in doua categorii: - cu pamant, gupati in obsti, denumiti razesi (in Moldova) si mosneni (Tara Romaneasca)

Cu pamant, aflati in afara obstei , denumiti cneji sau judeci

Fara pamant, denumiti siromachi. Ei aveau un statut juridic asemanator orasenilor, in ceea ce priveste administrarea satelor, pentru a-i grupa in obsti, precum si dreptul de dispozitie asupra bunurior ce le apartineau.

Taranii dependenti

Din punct de vedere al statutului lor, taranii dependenti se gaseau in stare de rumanie in Tara Romaneasca, vecinie in Moldova si iobagie in Transilvania. Capacitatea lor juridica era stabilita in functie de dreptul de proprietate incompleta pe care stapanul feudal, Domnul, boierii sau manastirea, il aveau asupra lor, in sensul ca puteau fi vanduti odata cu motia pe care erau alipiti. In continutul juridic al statutului taranilor dependenti:

dreptul de a dispune de partea de produse si venit care raman dupa satisfacerea obligatiei de plata a rentei feudale

dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca

dreptul de folosinta asupra delnitei (suprafata de teren de cultura) pe care o amenajau prin munca proprie din mosia feudala.

Cu timpul acest statut juridic a fost completat cu dreptul de a dobandi in proprietate loturi de pamant si chiar alti tarani aserviti avand consimtamantul stapanului feudal.

Totodata, taranii dependenti au avut la origine si dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, drept care a fost suprimat in secolul al XVI-lea, moment in care taranii dependenti au fost legati de glie. Din acel moment, in cazul in care taranii dependenti paraseau mosia, fara plata rentei, stapanul feudal, avea dreptul de a-i aduce cu forta inapoi pe mosie, iar ceilalti stapani de mosie aveau obligatia corelativa de a-i preda pe taranii dependenti fugiti sau refugiati pe mosiile lor, stapanului acestora.

Taranii dependenti, chiar daca aveau o oarecare capacitate juridica erau exclusi de la viata publica, neavand niciun fel de drept politic.

Legea Tarii reglementeaza o serie de forme atat pentru caderea in rumanie, cat si pentru iesirea din rumanie. Formele de cadere in rumanie sunt de doua categorii: juridice si nejuridice. Cele juridice sunt:

- donatia, actiunea prin care taranul se inchina cu sufletul si uneori si cu averea sa stapanului feudal. Altfel spus isi doneaza libertatea impreauna cu averea sa

- contractul de imprumut, garantat cu libertatea personala a datornicului

- contractul de vanzare utilizat pe scara larga intrucat taranii striviti de apasarea impozitelor, isi vindeau libertatea pentru a putea plati datoria

- hotararea judecatoreasca, data in favoarea boierilor, in procesele care aveau ca obiect constatarea starii de dependenta a taranilor, solicitata de catre boieri.

Toate aceste forme juridice de cadere in rumanie imbracau forma unor titluri emise de cancelaria domneasca, uneori impreuna cu Sfatul Domnesc.

Existau si forme nejuridice care erau expresia unei atitudini abuzive din partea boierilor, si anume falsificarea de acte si contropirea sau sila (aducerea cu forta a taranilor liberi in starea de tarani dependenti).

Starea de rumanie era imprescriptibila si se transmitea pe linie ereditara. Cu toate acestea exista si forme de iesire din rumanie reglementate de Legea Tarii:

iertarea de rumanie, act cu titlu gratuit, facut de stapanul feudal, fie inter vivos, fie mortis causa (prin testament)

rascumpararea din rumanie, una dintre cele mai utilizate forme, intrucat ea aduce beneficii materiale stapanului feudal

hotarare judecatoreasca data in favoarea taranilor in procesele avand ca obiect constatarea faptuilui ca taranii fusesera aserviti cu sila.

Existau si cai nejuridice de iesire din rumanie, expresia revoltei taranilor fata de exploatarea de tip feudal, si anume arderea titlurilor boierilor de catre tarani, cnezirea sau judecirea cu sila, situatie in care taranii aserviti se comportau ca tarani liberi, apoi fuga de pe motie, si, in sfarsit, forma superioara de lupta sociala a taranilor, rascoala.

In legatura cu taranii aserviti, profesorul Constantin Giurescu a dezvoltat opinia existentei unui asa numit drept rumanesc (zacon vlaski), plecand de la imprejurarea ca vlahii, termenul de vlahi era utilizat pentru desemnarea taranilor aserviti care reprezentau in ierarhia sociala medievala o categorie sociala inferioara. Profesorul Constantin Giurescu face astfel dinstinctia dintre legea tarii care se aplica romanilor priviti ca entitate etnica si yacon vlaski care are o conotatie sociala si se aplica numai taranilor aserviti, constituind un drept rumanesc, al taranilor dependenti. Aceasta opinie nu poate fi impartasita, intrucat, din examinarea hrisoavelor domnesti rezulta ca termenul de ruman are doua acceptiuni: un inteles etnic si un semn social, adica termenul de ruman inseamna si roman, dar si taranii aserviti, iar sensul in care e utilizat acest termen reiese din contextul frazei.

ROBII

O alta categorie sociala al carei statut juridic era reglementat de legea tarii o reprezinta robii. Normele care stabileau conditia lor juridica formau asa numitul holopskoe pravo. Din punct de vedere juridic, robii erau lipsiti de libertate, erau considerati obiecte ale dreptului si nu subiecte de drept, insa, spre deosebire de sclavii din antichitate , aveau anumite elemente de capacitate juridica, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapanii in proprietate salasele si uneltele de munca confectionate de ei si era recunoscuta rudenia, atat pe linie directa cat si pe linie colaterala. In functie de titularul dreptului de proprietate asupra lor, robii puteau fi domnesti, boieresti sau manastiresti. Starea de robie, ca si sclavia din antichitate era imprescriptibila, insa ei puteau fi eliberati din starea de robie de catre stapanii lor, devenind oameni liberi.

Aceeasi situatie exista si in cazul in care o persoana era luata in robie intr-o tara straina si apoi eliberata daca se intorcea in tara de origine. Asupra robilor stapanii aveau un asa-numit drept de corectie. Spre deosebire de antichitate, unde stapanii de sclavi aveau asupra scalvilor ius vite necisque - dreptul de viata si de moarte.

STRAINII

Statutul lor juridic era reglementat in amanuntime, ei beneficiind de o conditie juridica foarte apropiata de cea a pamantenilor in special daca erau crestini. Dimpotriva, strainii necrestini aveau un statut juridic restrictiv. Astfel , strainii se puteau stabili in orase si targuri, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea propriile lacase de cult si puteau beneficia de o serie de alte drepturi in masura in care domnul intelegea sa le acorde prin asa-numitele acte de privilegii.

Strainii se puteau naturaliza, adica se puteau impamanteni, fie prin acordarea unei dregatorii de catre domn, fie prin casatoria cu o pamanteanca; dupa naturalizare, ei dobandeau statutul juridic al pamantenilor beneficiind de toate drepturile civile si politice pe care le aveau romanii. Strainii nu puteau insa stapani terenuri in proprietate si beneficiau de un regim fiscal distinct. Strainii care nu erau crestini si in special mahomedanii aveau un statut juridic restrictiv in senul ca ei nu se puteau stabili pe pamant romanesc, nu puteau ridica lacase de cult si nu puteau dobandi nici un fel de proprietate, toate acestea fiind prevazute in mod expres in tratatele incheiate de tarile romane cu Inalta Poarta dupa instaurarea dominatiei otomane.

RUDENIA - prin definitie, rudenia este o relatie speciala dintre persoane izvorata fie dintr-o origine biologica comuna, si avem in vedere rudenia de sange, fie din anumite principii religioase, fie avem in vedere rudenia prin alianta sau afinitatea, fie din tainele botezului si cununiei si avem in vedere rudenia spirituala, adica legatura dintre nasi si fini.
In ceea ce priveste rudenia de sange, ea poate fi pe linie directa, suitoare adica in ascendent, coboratoare adica in descendent si colaterala. Fiecare dintre aceste forme ale rudeniei de sange are grade sau trepte de rudenie calculate dupa numarul generatiilor care se interpun intre respectivele persoane. In Legea Tarii rudenia de sange genera drepturi si obligatii de ajutor reciproc si de intretinere , ceea ce reprezenta temeiul juridic al mostenirii. De asemenea, rudenia de sange este in Legea Tarii ca si la romani un impediment sau o piedica la casatorie.

Rudenia prin alianta sau afinitate - legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Rudenia spirituala - puternic influentata de dreptul canonic genera efecte la fel de puternice ca si rudenia de sange. Legea Tarii mai consacra inca doua forme de rudenie: rudenia izvorata din adoptie sau infiere si rudenia izvorata din infratire.

CASATORIA- nu este un contract civil cum este in dreptul modern ci ea se incheie printr-o serie de formalitati religioase stabilite de biserica ortodoxa, altfel spus ea imbraca forma benedictiunii religioase. Legea Tarii prevede totodata o serie de etape premergatoare incheierii casatoriei :

1. Vederea in fiinta (cunoasterea viitorilor soti);

2. Urmarea de vorba (tratativele dintre parintii viitorilor soti);

3. Intocmirea foii de zestre;

4. Binecuvantarea parintilor

In ceea ce priveste zestrea, este o institutie de sorginte geto-daca intrucat la origine ea era un drept al ambilor viitori soti si reprezenta echivalentul muncii depusa de acestia in gospodaria familiei.

Se constituia prin strigari publice facute in timpul serbarii nuntii si reprezenta baza materiala a viitoarei familii; la zestre se adaugau darurile de nunta pe care tinerii casatoriti le primeau de la alte rude, precum si de la prieteni si care intregeau baza materiala a acestei noi familii.

Incepand cu sec al XVII-lea, zestrea isi pierde semnificatia initiala, apar foile de zestre, iar zestrea se constituia doar pentru viitoarea sotiei transformandu-se treptat intr-un fel de afacere pentru viitorii soti denumiti vanatori de zestre. Legea Tarii reglementeaza si o forma atipica de casatorie : casatoria cu fuga, care se realiza printr-un simulacru de rapire a viitoarei sotii de catre viitorul sot cu scopul de a forta binecuvantarea parintilor.

In afara rudeniei, mai exista un impediment tipic feudal la casatorie: starea de robie a unuia dintre viitorii soti care atragea automat caderea in robie si a celuilalt sot astfel incat copiii rezultati dintr-o asemenea casatorie erau si ei robi.

Legea Tarii prevedea totodata desfacerea casatoriei prin divort consacrand egalitatea dintre soti in privinta motivelor de divort pe care acestia le puteau invoca. O procedura judiciara subsecventa divortului era asa-numita imparteala sau alegere , altfel spus partajul bunurilor.

FAMILIA

Este grupul format din rudele cele mai apropiate avand ca nucleu pe parinti si copii. Familia romaneasca a preluat traditiile familiei geto-dace astfel incat ea avea un caracter democratic spre deosebire de familia romana care avea un caracter aristocratic. Astfel, legea tarii consacra deplina egalitate a sotilor, astfel incat ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor avand obligatia de a-i intretine si de a-i proteja. Ca atare, la moartea sotului, sotia putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori.

Si intre soti exista deplina egalitate, precum si drepturi si obligatii reciproce de intretinere iar daca sotul nu-si indeplinea obligatia de intretinere fata de sotie si copil era sanctionat cu o pedeapsa infamanta: darea prin targ sau darea pe ulita. Legea tarii reglementa si institutia adoptiei iar copiii adoptati aveau statutul juridic al copiilor biologici si se numeau copii de suflet.

INSTITUTIA MOSTENIRII/SUCCESIUNILOR

Transmiterea bunurilor pentru o cauza de moarte de la defunct la succesorii acestuia poarta numele in legea tarii de mostenire, iar succesorii se numeau mostenitori. Acesti termeni fac parte din familia de cuvinte a cuvantului "mos" de origine traca din care deriva si termenul de mosie, acesta avand sensul de proprietate ereditare. Mostenirea putea fi deferita fie pe cale legala, potrivit legii, si atunci se numeste mostenire ab intestat (fara testament) sau putea fi deferita prin testament si atunci se numeste mostenire testamentara.

Mostenirea legala se deschide in 3 situatii:

Daca defunctul nu a lasat testament

Daca defunctul a lasat testament dar el nu este regulat intocmit -adica nu este valid, e nul

Defunctul a lasat testament, el este valid, dar nu produce efecte juridice (este caduc)

In materia mostenirii legale, legea tarii consacra egala vocatie succesorala a copiilor legitimi cu cei adoptati atat baieti cat si fete, atat la bunurile de bastina, cat si la bunurile de cumparatura. De la aceasta regula exista o importanta exceptie in Tara Romaneasca: faptul ca proprietatile ereditare denumite ocine, bastina sau dedina nu puteau fi culese prin mostenire decat de catre baieti functionand in acest sens asa-numitul privilegiu al masculinitatii, iar fetele culegeau echivalentul valoric al partii care li s-ar fi cuvenit din bunurile ereditare in bani sau in bunuri de cumparatura (sunt bunurile dobandite de autor prin acte inter vivos). Fetele isi primeau partea din mostenire sub forma de zestre, obligatia de inzestrare revenind parintilor in Moldova si fratilor in Tara Romaneasca.

In ceea ce priveste copilul natural, adica copilul nascut in afara casatoriei, el avea vocatie succesorala doar la succesiunea mamei potrivit principiului roman 'mater semper certa est'= mama este intotdeauna sigura.

Legea tarii prevedea totodata ca in situatia copiilor vitregi succesiunea se defera pe linii, adica copiii vitregi vin doar la succesiunea parintelui comun impartind dupa caz linia paterna sau linia materna, dupa cum sunt consangvini = adica sunt frati numai dupa tata sau uterin = sunt frati numai dupa mama.

De asemenea, legea tarii prevede si mostenirea prin reprezentare si consacra dreptul de succesiune al sotului supravietuitor in concurs cu copiii.

Mostenirea este o dezolutiune universala in sensul ca se transmit de la defunct la mostenitori toate elementele patrimoniului adica atat activul cat si pasivul, atat bunurile si creantele, cat si datoriile.

Mostenirea testamentara, se deschide atunci cand defunctul a lasat testament, el este regulat intocmit, adica valid si isi produce efectele adica nu este caduc.

Testamentul putea fi redactat in forma orala(testament cu limba de moarte) sau in forma scrisa(diata). Ambele forme de testament se realizau in prezenta martorilor. Diata era utilizata de un numar restrans de persoane adica doar de catre stiutorii de carte - preoti, unii boieri. Cea mai uzitata forma de testament era testamentul redactat in forma orala. O particularitate a testamentului medieval este posibilitatea inserarii in cuprinsul acestuia a unui blestem pentru a asigura respectarea vointei testatorului. Prin testament se putea realiza si o exheredare adica o dezmostenire.

O alta particularitate a mostenirii testamentare in evul mediu preluata din dreptul roman este valabilitatea substitutiunii fideicomisare care este interzisa in dreptul modern si prin care disponentul (testatorul) impune fiduciarului, adica legatarului sa pastreze bunurile primite si sa le transmita la moartea sa unei alte persoane denumita fideicomisar sau substituit, indicata tot de catre disponent.

MATERIA OBLIGATIILOR

Legea tarii consacra ca izvoare de obligatii contractele si delictele, punand accentul pe raspunderea personala. Insa traditionala solidaritate a obstii satesti sau teritoriale, precum si anumite interese ale statului feudal au facut posibile si forme de raspundere colectiva cum ar fi raspunderea colectiva in materie penala, in materie fiscala si despagubirea de la altul.

Raspunderea colectiva in materie penala este o reminiscenta a vechiului sistem a razbunarii sangelui potrivit caruia ginta sau familia victimei isi putea exercita dreptul de razbunare asupra gintii sau familiei faptuitorului. Ulterior, sistemul a fost inlocuit cu cel al compozitiunii voluntare, adica al intelegerii de dezdaunare, suma de bani platita avand atat caracterul de despagubire, cat si cel de ispasire a faptei comise. Dupa aparitia statului, sistemul compozitiunii voluntare a fost inlocuit cu sistemul compozitiunii legale, statul fiind acela care fixeaza cuantumul despagubirii. Inainte de constituirea statelor feudale, obstea prin organele sale de conducere cerceta si sanctiona infractiunile savarsite pe teritoriul sau de catre membrii obstei. Dupa intemeiere, obstea pastreaza dintre vechile atributii numai aceea de a-l cauta si identifica pe faptuitor predandu-l slujbasilor statului denumiti gonitorii din urma.

In cazul in care obstea nu-l putea preda pe faptuitor. trebuia sa dea urma, adica sa indice gonitorilor din urma locul prin care faptuitorul a parasit hotarul obstei. Daca nici acest lucru nu era posibil, intreaga obste raspundea pentru fapta comisa pe teritoriul sau fiind obligata sa plateasca o amenda fixata de stat, imposibilitatea taranilor de a plati amenda ducea la aservirea obstei. In cazul in care fapta fusese savarsita pe un domeniu feudal investit cu imunitati, identificarea si sanctionarea faptuitorului era de competenta exclusiva a stapanului feudal si aparatului sau propriu de slujitori.

Raspunderea colectiva in materie fiscala a fost o forma de aservire a obstilor satesti intrucat sistemul colectarii impozitelor era sistemul cislei. Taranii din obste trebuiau sa plateasca si pentru cei fugiti si pentru cei insolvabili, astfel incat ei trebuiau sa indeplineasca intreaga cisla, in caz contrar obstea urma sa fie aservita de catre domn sau de catre un boier in contul datoriei.

Despagubirea de la altul era utilizata in majoritatea statelor feudale inclusiv in tarile romane.

In dreptul modern, daca una dintre partile unui contract este strain, constrangerea acestuia de a-si executa obligatia asumata prin contract se realizeaza pe baza conventiilor incheiate intre state, precum si in cadrul asa-numitei proceduri a "exequatului", sistem potrivit caruia o hotarare pronuntata asupra unui cetatean strain devine executorie in statul caruia acest cetatean ii apartine. Astfel, creditorii romani primesc din partea domnului dreptul de a-si realiza creantele pe care le au fata de debitorii straini pe seama conationalilor acestora aflati in trecere prin tarile romane. Dupa executarea silita a conationalului, acesta primea din partea autoritatilor din tarile romane toate dovezile privind existenta creantei si modul in care se realizase executarea silita, astfel incat la intoarcerea in tara de origine acest conational al debitorului se putea intoarce impotriva acestuia, evident cu concursul autoritatilor din tara de origine pentru a recupera ceea ce a platit pentru el (ceea ce a fost silit sa plateasca pentru el).

La fel se proceda si in situatia inversa in care debitorul era roman.

Formele de raspundere personala in legea tarii sunt contracte, cel mai important este contractul de vanzare. Spre deosebire de vanzarea romana care este consensuala generatoare de obligatii, vanzarea in legea tarii este consensuala translativa de proprietate iar elementele contractului de vanzare sunt consimtamantul, obiectul si pretul.

Consimtamantul - trebuie sa fie liber exprimat, sa izvorasca din vointa liber exprimata a partilor, sa fie dat de bunavoie si irevocabil. In cazul in care consimtamantul era viciat ("vitiat"), contractul era nul. Cel mai frecvent viciu de consimtamant este violenta = "sila" (Legea Tarii).

Motivele economice pentru care vanzatorul incheie contractul nu erau considerate vicii de consimtamant. Prezenta martorilor la incheierea contractului excludea celelalte vicii de consimtamant (eroarea si dolul). In cazul in care obiectul vanzarii era un teren situat in hotarul obstei, alaturi de consimtamantul partilor era nevoie si de cel al vecinilor si rudelor - "dreptul de protinis".

In cazul in care obiectul vanzarii era o proprietate feudala sau un rob, actul de transfer al proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc, fiind deci necesar si acordul domnului (pe langa parti). Pentru a obtine acordul domnului si pentru a evita pradalica, partile dadeau domnului un cal bun sau o cupa din metal pretios.

Obiectul vanzarii trebuie sa fie susceptibil de a fi instrainat (bun in comert, in circuitul juridic civil). Cel mai important bun era pamantul, iar apoi in ierarhia importantei lor, urmau robii si taranii aserviti, doar impreuna cu mosia. O caracteristica a vanzarii feudale este faptul ca obiect al vanzarii putea fi si persoana umana. Totodata, este si cazul taranilor liberi care isi vindeau libertatea pe considerente economice.

Pretul vanzarii - se exprima de cele mai multe ori in bani sau in natura si in alte bunuri (economie naturala). In Legea Tarii se facea confuzie intre contractul de vanzare si cel de schimb "permutatio rerum". Pretul se platea fie in momentul contractului, fie vanzare cu rest de pret platit la un anumit termen sub sanctiunea rezolutiunii contractului pentru neexecutare (rezolutiune = desfiintare). Pentru garantarea platii restului de pret se putea proceda la restituirea de garantii personale sau reale.

Posibilitatea rezolutiunii contractului pentru neexecutare este introdusa in contract sub forma "pactului comisoriu". Desfiintarea presupunea intoarcerea pretului de catre vanzator cumparatorului. Acelasi efect se produce si in cazul in care opereaza raspunderea pentru evictiune pe care Legea Tarii o numeste "val", atunci cand bunul a fost cumparat de la un neproprietar ("a fost cumparat rau").

Sub aspectul formei, se putea incheia in forma scrisa sau verbala, intotdeauna in prezenta martorilor, iar uneori in prezenta chezasilor (garanti personali) si a aldamasarilor (martori preconstituiti).

Un alt contract reglementat de Legea Tarii este contractul de donatie = real.

Se formeaza prin acordul de vointa al partilor insotit de remiterea materiala a lucrului. Un element al donatiei este intentia de a gratifica, care apartine donatorului.

In cazul donatiei sau daniei domnesti, intentia de a gratifica avea in vedere fie rasplatirea unui boier pentru "dreapta si credincioasa slujba", fie ajutorarea unei manastiri in scopuri pioase.

In cazul daniei particulare, intentia de a gratifica avea in vedere de cele mai multe ori angajamentul donatarului de a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit datinilor, cele mai multe dintre acestea avand caracterul unor donatii cu sarcina.

Daniile particulare facute bisericii vizau scopuri filantropice sau inscrierea donatorului in pomelnicul bisericii si pomenirea lui in slujbe alaturi de pomenirea parintilor sai si a membrilor familiilor sale. Manastirea donatara nu putea instraina bunul, sub sanctiunea revocarii donatiei.

Obiectul donatiei - un specific al donatiei feudale fiind acela ca obiect al donatiei putea fi si fiinta umana: robi, taranii aserviti cu tot cu mosie, taranii liberi care se inchinau cu sufletul si averea stapanului feudei - isi doneaza libertatea si bunul. Donatia avand ca obiect proprietati feudale si robi trebuia intarita prin hrisov domnesc.

Contractul de imprumut - imbraca 2 forme: imprumut de folosinta (comodatul) si cel de consumatiune (mutuum).

Cel mai raspandit era cel de consumatiune care avea de obicei o suma de bani, contract unilateral care genera obligatia debitorului de a restitui la scadenta creditorului suma imprumutata impreuna cu o dobanda "bas" ("peste") - termen de sorginte turca. Scadenta se numea zi, soroc sau vadea, fiind fixata de regula intr-o zi de sarbatoare.

Era permisa si dobanda la dobanda = bas peste bas, pe care azi o numim anatocismul.

Pentru garantarea obligatiilor asumate erau utilizate garantii reale si garantii personale.

Garantia reala = zalog, bunuri mobile si imobile, in special mosii cultivate, cu tarani dependenti si robi pe care debitorul le afecta cu titlu de garantie in folosul creditorului sau. Utilizarea muncii taranilor dependenti de pe mosiile zalogite de catre creditori se puteau realiza in contul dobanzilor la suma imprumutata.

Zalog poate fi: cu termen si fara termen. Daca era fara termen, creditorul era indreptatit sa stapaneasca si sa foloseasca bunurile zalogite pana la plata datoriei. Daca zalogul era cu termen si la implinirea termenului debitorul nu platea, atunci in actul de zalogire se putea prevede ca zalogul devenea statator adica bunul zalogit era pierdut (el intra in proprietatea creditorului in contul creantei sale). Daca nu exista o asemenea prevedere si avand in vedere ca intotdeauna valoarea zalogului e mai mare decat cuantumul sumei datorate se proceda la pretuirea bunurilor zalogite si la vanzarea lor catre o persoana straina sau catre creditor, acesta din urma retine din pretul obtinut suma garantata, iar diferenta era data debitorului.

Daca debitorul platea la scadenta, el rascumpara bunurile zalogite prin plata facuta.

Garantii personali = chezasi (persoane ce se obliga fata de creditori sa plateasca ei datoria debitorului, daca acesta nu platea la termenul stabilit in contract). Chezasii erau tinuti solidar (creditorul ii putea urmari pe oricare dintre chezasi, silindu-l sa plateasca tot).

Chezasul platitor avea dreptul de regres in contra co-garantilor sai pentru partea contributiva a fiecaruia din datorie. Chezasul platitor avea dreptul de regres si in contra debitorului principal.

In situatia in care nu se constituisera nici garantii personale, nici garantii reale,iar debitorul se dovedea la scadenta a fi insolvabil, se declanseaza o procedura speciala de executare silita asupra debitorului falit numita "curama". In cadrul acestei proceduri, bunurile debitorului erau evaluate si impartite intre creditori proportional cu valoarea nominala a creantelor lor.

Alte contracte reglementate: contracte de depozit de munca si locatiune de servicii (de lucrari).

INFRATIREA PE MOSIE

Infratirea pe mosie:

este reglementata de Legea Tarii ca o institutie complexa, reunind trasaturi de rudenie, testamentului si contractelor;

este o institutie care a fost larg raspandita la multe popoare, incepand inca din epoca descompunerii societatii gentilice si care a aparut in stransa legatura cu slabirea legaturilor gentilice intemeiate pe rudenia de sange;

Datorita sentimentului de izolare pe care indivizii incepusera sa-l resimta, s-a incercat inlocuirea legaturii de sange printr-o legatura creata artificial, conceputa ca o invoiala formala de ajutor reciproc si care se constituia in cadrul unei proceduri constand in amestecarea catorva picaturi de sange din sangele celor care se infrateau, forma tipica de simbolism judiciar, in sensul ca amestecul sangelui semnifica imprejurarea ca infratirea dorea sa imite rudenia de sange. De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au modificat ca urmare a aparitiei statului, iar mai tarziu, pe fondul aparitiei si raspandirii crestinismului.

In statul sclavagist roman si in Dacia romana, se practica pe scara larga infratirea intre peregrini, interzise de imparatul Diocletian printr-o constitutiune imperiala in anul 285.

In societatea feudala, apare fratia de arme intre cavaleri, creata in scopul acordarii de ajutor reciproc in vederea savarsirii unor fapte de arme.

Sub impactul religiei crestine, ritualul infratirii se spiritualizeaza, in sensul ca formele pagane sunt inlocuite cu formele crestine, iar infratirea devine o fratie de cruce care se practica atat intre boieri, cat si intre tarani.

In cazul boierilor, amestecul sangelui a fost inlocuit de o slujba religioasa insotit de impartasirea din aceeasi paine, iar in cazul taranilor amestecul sangelui s-a pastrat, insa crestatura in piele se facea in forma de cruce. Totodata, in cazul taranilor, infratirea putea imbraca si forma infratirii haiducesti.

Dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare, apare o forma noua de infratire, infratirea pe mosie ce imbrica forma unui act scris dat de cancelaria domneasca, in care se consemneaza declaratiile celor care se infrateau, date in fata domnului si a Sfatului Domnesc. Spre deosebire de formele anterioare de infratire, infratirea pe mosie duce nu numai la stabilirea unor relatii personale intre infratiti (nu numai efecte personale nepatrimoniale), dar duce si la crearea unor relatii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi patrimoniale, acestea fiind de altminteri si principalul scop al infratirii pe mosie.

Orice fel de bunuri puteau forma obiectul acestei forme, insa in cele mai multe cazuri se facea asupra pamantului, aceasta numindu-se "infratirea pe mosie". Avem in vedere ca in cele mai multe cazuri era vorba despre pamantul stapanit cu titlu ereditar, despre mosie sau ocina.

Existau 2 tipuri de infratire pe mosie:

1. toti cei infratiti isi uneau ocinele;
2. infratirea se realizeaza numai asupra ocinei uneia dintre parti.

Conditia de a fi proprietar era absolut necesara pentru a se putea realiza o infratire pe mosie, iar in actul de infratire se stabilea cui ii apartineau ocinele asupra carora se facea infratirea.

Primul tip de infratire presupune 2 momente:

momentul unirii ocinelor celor infratiti;

momentul asezarii celor infratiti pe ocinele unite.

Al doilea tip - un singur moment: asezarea celor infratiti pe ocina.

Din punctul de vedere al modului in care se constituie raporturile de infratire, infratirea este directa si indirecta.

Infratirea directa - raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii la infratire.

Infratirea indirecta - cel care constituie infratirea nu intra in raportul de infratire, ci aseaza ca frati alte persoane pe ocina sa.

Infratirea care se realizeaza prin unirea ocinelor este intotdeauna directa, iar efectele juridice constau in crearea unei stari de coproprietate intre cei infratiti care initial au fost proprietari exclusivi ai ocinelor, iar acum devin coproprietari in cote indivize egale asupra ocinelor unite.

Aceasta egalitate este independenta de suprafata ocinei adusa la infratire.

Infratirea prin asezarea ocinelor poate fi directa sau indirecta. Daca este indirecta, numai cei asezati dobandesc cote indivize din dreptul de proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.

Infratirea pe mosie se infaptuia din considerente economice, mosii mai mari, mai puternice si genereaza consecinte juridice importante atat in materia succesiunilor, cat si a proprietatii.

Astfel, in materie succesorala, infratirea era utilizata in urmatoarele situatii:

in Tara Romaneasca erau infratite fetele cu baietii pentru a li se conferi si fetelor vocatie succesorala la ocine;

proprietarul unei mosii fara mostenitori sau numai cu fete, recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite sau numai pe mosia sa, sau la o infratire indirecta a fetelor pe mosia sa cu fiii unei alte persoane, pentru ca altminteri acestea ar fi trecut in proprietatea domnului;

puteau fi chemati la mostenire in concurs cu fiii si alte categorii de persoane pe care fiii le excludeau de la mostenire in virtutea principiului proximitatii gradului de rudenie.

Rezultatul este reprezentat de modificarea actiunii succesorale in favoarea unor persoane pe care cel care realiza infratirea dorea sa le gratifice (favorizeze).

In materia proprietatii, infratirea este unul din modurile de transmitere a proprietatii alaturi de contractele translative de proprietate. Aceasta, intrucat in actul de infratire se putea prevede ca transmiterea dreptului de proprietate intre cei infratiti se realizeaza nu "mortis cauza", ci de la data constituirii infratirii. O dovada o reprezinta clauza ("reservati domini" = "de rezerva a proprietatii") asupra bunurilor ce au format obiectul infratirii, clauza conform careia transferul proprietatii catre cel infratit se realizeaza la data mortii proprietarului ocinei.

Exista si posibilitatea transferului imediat al proprietatii, dar cu sarcina, stabilindu-se anumite obligatii ale celor infratiti fata de cel care le-a transmis averea.

Infratirea pe mosie a fost utilizata de catre boieri si ca un instrument de aservire a obstei satesti. Boierii se infrateau cu taranii pe ocinele acestora din urma si deveneau rude in sens juridic si proprietari ai dreptului de "protinis" pe care il puteau exercita cu succes, acaparand astfel terenurile aflate in hotarul obstilor satesti.

Dispozitiile de drept penal din Legea Tarii

In materia dreptului penal, Legea Tarii contine dispozitii cu caracter discriminatoriu consacrand un tratament diferit in fata legii penale in raport de pozitia sociala pe care o avea faptuitorul sau dupa caz victima faptei penale, asfel incat aceleasi fapte si aceleasi pedepse sunt apreciate sunt apreciate si aplicate in mod diferit in functie de categoria sociala careia ii apartineau autorii faptei penale si victima acestuia.

O alta trasatura a regelmentarii materiei penale din Legea Tarii e aceea ca se pastreaza unele reminiscente ale vechiului sistem al razbunarii private si legii talionului desi sistemul feudal a luat masuri sistematice de reprimare prin introducerea unei amenzi aplicate acelora care recurgeau la sistemul razbunarii private.

Cea de-a treia trasatura a reglementarii penale din Legea Tarii este existenta rascumpararii pedepselor care evident ii favoriza pe cei bogati.

Infractiuniile erau denumite vini (vina) si se clasificau in vini mari si vini mici. In categoria viniilor mari intrau infractiunile indreptate impotriva statului feudal intre care pe prim plan era infractiunea de hiclenie care avea un subiect activ calificat in sensul ca numai boierii puteau savarsi aceasta infractiune (incalcarea de catre boieri a obligatiilor de dreapta si credincioasa slujba pe care o aveau fata de Domn).

Pedeapsa era invariabil moartea, singura care nu putea fi rascumparata, insotita de pedeapsa suplimentara confiscarea averii boierului hiclean, aceasta fiind data boierilor credinciosi si manastirilor.

O alta infractiune era aceea denumita osluh(neascultare), neindeplinirea in sens larg a indatoririlor pe care taranii aserviti le aveau fata de stapanii feudali. Era pedepsita cu amenda sau cu moartea si confiscarea ocinelor.

O alta categorie de infractiuni grave erau cele indreptate impotriva persoanei: omuciderea (pedepsita cu moartea, insa aceasta pedeapsa putea fi rascumparata); lovire (vini mici - pedepsita cu amenda in vite - gloaba)

O alta categorie de infractiuni erau cele indreptate impotriva religiei si moralei: erezia, violul, adulterul, bigamia(toate acestea erau pedepsite cu moartea). In cazul adulterului zestrea sotiei vinovata de adulter intra in proprietatea sotului.

O alta categorie erau infractiuniile indreptate impotriva justitiei : marturia mincinoasa(limba stramba), denuntul calomnios(sudalma cea mare - pedepsit cu aceeasi sanctiune care ar fi fost aplicata celui denuntat daca denuntul s-ar fi dovedit adevarat), insulta (pedepsita cu amenda).

Infractiuniile indreptate impotriva proprietatii erau: furtul flagrant (pedepsit cu spanzuratoarea la locul faptei) ; varianta simpla a furtului era pedepsita cu amenda(dusa divina); talharie(pedepsita cu moartea).

Sistemul sanctiunilor

Pedepsele fizice intre care se aflau si diversele variante ale pedepsei cu moartea

Pedepsele privative de libertate

Pedepsele infamante, de natura a atrage oprobiul public

Pedepsele pecuniare(amenzi)

Dispozitiile Legii Tarii cu privire la procedura de judecata

Si pe plan procesual Legea Tarii se remarca prin caracterul unitar al dispozitiilor sale an toate cele 3 tari romane fiind reglementate urmatoarele institutii de judecata:

La nivelul obstiilor - juzii si sfatul oamenilor buni si batrani

La nivelul oraselor -

judetul sau soltuzul si cei 12 pargari

Conducatorii tinuturilor su judetelor

Marii vornici in Moldova pentru Tara de Sus si Tara de Jos

Vornicul in Tara Romaneasca pentru partea din stanga Oltului

Banul in Tara Romaneasca pentru partea din dreapta Oltului

O competenta speciala in materie judiciara aveau si alti dregatori, cu exceptia dregatorilor toate celelalte categorii de institutii aveau o competenta generala atat in materia civila, cat si in materie penala. In materie judiciara aveau o anumita competenta si boierii si manastirile cu privire la domeniile pe care le stapaneau, daca acesteau erau investite cu imunitati feudale. In acest caz competenta de judecata era precizata in hrisovul domnesc de acordare a imunitatii. Institutia superioara tuturor acestora era Sfatul Domnesc care judeca procesele mai dificile precum si plangerile celor nemultumiti de judecata dregatorilor, acestea neavand caracterul unor cai de atac propriu-zise, ci fiind plangeri indreptate impotriva persoanei dregatorului in cauza, cel care realizase judecata.

Judecatorul suprem era Domnul care putea judeca orice pricina in prima si ultima instanta dupa cum putea solutiona orice proces judecat de alte instante. Domnul putea judeca singur sau insotit de Sfatul Domnesc, fie in capitala, fie in orice alta localitate, intrucat justitia feudala avea un caracter itinerant. Nu exista trepte de justitie, dupa cum nu exista nici principiul autoritatii de lucru judecat ceea ce crea o stare de nesiguranta. Insa Legea Tarii a consacrat o serie de mecanisme prin care se punea capat prelungirii le nesfarsit a proceselor si se ingradea totodata posibilitatea nedeschiderii lor. Acete mecanisme sunt :

-Zaveasca(legatura) care nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea care doreste sa redeschida procesul sa depuna mai intai o suma de bani in vistieria statului. In cuprinsul unor hotarari se si preciza ca cel care doreste sa redeschida procesul trebuie sa plateasca acea suma de bani.

-Fieria: procedeul prin care partea care castiga procesul depunea apriori o suma de bani in vistieria statului si in schimb Domnul ii garanta ca nu va aproba redeschiderea acelui proces.

-Din secolul al 18-lea se introduce sistemul modern al amenzilor judiciare prin care e sanctionata culpa procesuala a partii care redeschizand procesul sau nu cade in pretentie. Acele amenzi judiciare se numeau gloabe pentru ca se plateau in vite.

Sistemul procesual reglementat de Legea Tarii se caracterizeaza si prin faptul ca organele cu atributii judiciare exercita si atributii administrative, ceea ce contravine principiului separatiei puterilor in stat. Din examinarea sistemului institutiilor de judecata vedem ca exceptand institutiile de la nivelul obstei satesti, monopolul justitiei e exercitat de clasa feudala. Se desprinde ideea cu privire la conceptia care statea la baza procedurii judiciare, aceea ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate; dupa dreptate si obiceiul tarii. Sintagmele "legii" si "obiceiul tarii" desemnau Legea Tarii, iar cuvantul dreptate desemna morala epocii respective, constiinta juridica a societatii epocii feudale.

Legea Tarii contine dspozitii foarte importante in materia probelor. In aceasta materie, vechiul nostru drept feudal consacra atat reguli si mijloace de proba formate in timpul feudalismului, cat si o serie de reminiscente din societatea gentilica dar care in conditiile epocii feudale dobandesc un continut nou si o forma noua in sensul ca aplicarea lor e asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme anterioare feudalismului se explica pe de-o parte prin caracterul natural al economiei feudale, iar pe de alta parte prin dainuierea unor vechi forme economice, cum ar fi proprietatea devalmasa. Din punct de vedere al formei lor, probele se impart in 2 categorii: orale si scrise. Cele mai uzitate erau cele orale, in special la inceputul epocii feudalismului, ele reprezentau mijlocul comun de probatiune pentru ca proprietatiile existente anterior epocii feudalismului nu puteau fi dovedite decat prin probe orale. Slaba cunostiinta de carte la epoca respectiva facea din probele orale o necesitate. Probele orale sunt : proba fierului rosu, juramantul cu brazda in cap, proba cu juratori si proba testimoniala(cu martori).

Proba fierului rosu

Modul in care a fost utilizata aceasta proba a putut fi constatat dintr-un document denumit "Registrul de la Oradea" tinut de preotii catolici de la resedinta episcopiei din Oradea in perioada cuprinsa intre anii 1208 si 1235.

In acest registru au fost consemnate note cu privire la 359 de litigii solutionate prin proba fierului rosu. In situatia in care judecatorul nu putea pronunta o solutie datorita sustinerii contradictorii a partilor, precum si datorita absentei altor probe, trimit probele insotite de un pristav la episcopia catolica de la Oradea pentru a fi supuse probei fierului rosu. Se proceda la oficierea unei slujbe in biserica in cadrul careia era invocata divinitatea pentru ca aceasta sa arate de partea cui e dreptatea, dupa care se dadea unei dintre parti, martorilor, chezasilor(garantilor personali) sa poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 7-8 pasi, apoi mana era bandajata si bandajul sigilat. Dupa 8 zile se proceda la desigilarea si desfacerea bandajului si examinarea lui. Daca rana era vindecata se socotea ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate. Daca rana nu era vindecata, atunci se socotea ca cel in cauza a facut afirmatii mincinoase. Partea pentru care depunea marturie, daca era martor sau pentru care garantase, daca era chezas era socotita vinovata si pierdea procesul. In afara de imprejurarea ca rana nu era vindecata mai erau socotite semne de vinovatie si alte circumstante, cum ar fi neprezentarea la termenul fixat pentru administrarea probei sau neprezentarea la termenul fizat pentru examinarea mainii sau violarea sigiliului bandajului respectiv.

Examinand natura proceselor consemnate in "Registrul de la Oradea" ca fiind solutionate prin proba fierului rosu, observam ca majoritatea lor, peste 200 au ca obiect fapte de natura a aduce atingere proprietatii feudale, cei mai multi dintre acuzati fiind tarani iobagi sau alte elemente ale unor categorii sociale inferioare. Aceste parti din procese erau supuse probelor si nu inaltul cler sau nobilimea; chiar si in situatia in care se stabilea ca un nobil sau cleric ar fi trebuit sa se supuna probei el avea dreptul sa desemneze un reprezentant, de regula un taran care sa fie supus probei in locul sau. De aici rezulta ca aceasta proba avea un vadit caracter discriminator fiind rezervat categoriilor sociale inferioare. Existau si alte elemente care confereau acestei probe un caracter neconcludent si partinitor, spre exemplu nu se preciza pana la ce temperatura trebuia incalzit metalul, rezistenta fizica a persoanei era hotaratoare, dupa cum existau anumite retete preventive fata de efectul arsurii.

Juramantul cu brazda in cap

E denumit astfel datorita rolului pe care pamantul conceput ca o divinitate il juca in desfasurarea acestei probe. Cel supus probei pronunta un juramant in care invoca pedeaspsa divina(a pamantului) daca juramantul sau se va fi dovedit fals.

In Moldova cei care jurau puneau o brazda de pamant pe cap, ei se numeau brazdasi. In Tara Romaneasca cei care jurau puneau brazda de pamant intr-o traista, ei se numeau traistasi.

Aceasta proba era utilizata cu precadere in procesele cu privire la stabilirea hotarelor, cei care jurau se angajau sa arate acele hotare si inconjurau terenul pe limitele acestuia purtand asupra lor tot timpul brazda de pamant.

Proba este de sorginte geto-daca. Acestia considerau ca pamantul are puteri purificatoare atat in sens material, cat si in sens spiritual adica ii ajuta pe cei care spuneau adevarul si ii sanctiona pe sperjuri. De aici si expresiile care s-au stabilit in vocabularul limbii romane : "sa-i fie tarana usoara" sau pentru cel care nu spunea adevarul: "nu-l mai rabda pamantul". In cazul acestei probe suntem in prezenta unui dublu simbolism judiciar: pamant-divinitate si capul e cea mai importanta parte a corpului. Sub influenta religiei crestine proba s-a spiritualizat in sensul ca locul brazdei a fost luat de o evanghelie. Dupa formarea statelor feudale, proba a dobandit un caracter de clasa in sensul ca era rezervata doar taranilor. Pe masura formarii si dezvoltarii proprietatii feudale, boierii si manastirile erau tot mai interesati in utilizarea acestei probe pentru delimitarea proprietatilor lor, astfel incat nu se mai multumesc doar cu martori imtamplatori cu privire la cunoasterea hotarelor si recurg la martori preconstituiti care erau purtati de-a lungul hotarelor si-n tot acest timp erau batuti (dati de chica) sau ulterior calugariti pentru a tine minte aceste hotare si pentru a putea depune marturie intr-un eventual proces referitor la hotarele respective.

Proba cu juratori

Institutia juratorilor a fost un mijloc de proba care prin particularitatile sale contrazice ideile moderne referitoare la probatiuni.

Trebuie sa facem o distinctie intre pricinile penale si cele civile. In materie penala, juratorii prin juramintele lor sustin juramantul uneia dintre parti aratand ca ea e demna de crezare. In materia penala juramantul juratorilor are un caracter subiectiv, nu tine la stabilirea adevarului ci la stabilirea bunei reputatii a persoanei pentru care se depune respectivul juramant; juramantul e unul de credibilitate.

In procese civile juramantul e unul de veridicitate, are un caracter obiectiv deoarece juratorii depun juramantul dupa ce in prealabil cercetasera personal situatia de fapt si drepturile partilor litigante. Pana la aparitia pravilelor, proba cu juratori a fost cel mai raspandit mijloc de proba, fiind utilizat ca mijloc de proba pentru solutionarea proceselor de orice fel. Totodata, proba cu juratori avea forta probanta suprema, superioara tuturor celorlalte mijloace de proba motiv pentru care ea era denumita de catre dreptul feudal nescris, lege. Prin proba cu juratori puteau fi combatute chiar si inscrisurile. Nici aceasta proba nu e de sorginte crestina, ci de sroginte geto-daca, originea ei aflandu-e in juramintele facute pe vertrele regale.

Juramantul prestat de un numar de juratori putea fi combatut doar de juramantul prestat de un numar dublu de juratori.

In epoca gentilica, numarul de juratori era compus din rudele celui pentru care jurau. Mai tarziu au intrat si vecinii, iar apoi toti ceilalti membrii ai obstei.

Proba in statul feudal era acordata de catre Domn prin hrisov domnesc in care se folosea sintagma "i-am dat lege". Partea putea sa ia legea(sa accepte prestarea acestei probe) dupa cum putea s-o defere partii adverse. Atunci cand Domnul incuviinta administrarea probei, preciza si numarul de juratori iar in anumite situasii, acestia erau indicati nominal(juratori pe ravase).

Juratorii trebuiau sa fie de-o seama cu acela pentru care jurau si sa faca parte din aceeasi categorie sociala . depunerea juramantului avea un caracter solemn atat din punct de vedere religios cat si din punct de vedere juridic. Juramantul era depus pe evanghelie in fata imputernicitului domnului cu supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale partii din proces pentru care se depunea juramantul respectiv. Gresirea cuvintelor atragea anularea probei. Daca juramantul era depus cu respectarea tuturor formelor cerute de dreptul obisnuielnic, imputernicitul domnului consemna desfasurarea probei intr-o carte de juraminte purtand semnaturile si pecetile juratorilor si inainta aceasta carte Domnului, pentru ca acesta sa hotarasca solutia in proces. Domnul pronunta hotararea in sensul celor aratate in juramant, deci partea sprijinita de juratori castiga procesul. Se spunea in Legea Tarii desprea acea parte litiganta care a castigat procesul pe baza probei ca "s-a apucat de lege". Daca partea careia i se incuviintase proba cu juratori nu o putea administra pierdea procesul, spunandu-se ca "a ramas de lege". Partea adversa putea cere contraproba cu un numar dublu de juratori denumita "lege peste lege". Daca contraproba era administrata potrivit formelor prescrise de dreptul obisnuielnic prima hotarare era anulata si se dadea o noua hotarare conform noului juramant. Juramantul anterior era socotit fals, primii juratori erau socotiti sperjuri si erau globiti(pedepsiti cu plata unei amenzi in vite). Numarul maxim de juratori prevazut de Legea Tarii era de 48. Prin urmare daca Domnul dorea sa fie partinitor cu o parte ii oferea numarul maxim de juratori.

De-a lungul timpului si aceasta proba a dobandit un caracter de clasa, in sensul ca juratorii puteau fi recrutati numai din randul boierilor situatie care ii dezavantaja pe tarani atunci cand se punea problema administrarii acestei probe in procesele cu boierii.

Proba testimoniala

Martorii sunt persoane care au luat cunostinta ex proprii sensibus, cu propriile lor simturi despre anumite fapte sau imprejurari cu privire la care se relateaza in fata instantelor de judecata in vederea solutionarii proceselor. Depozitiile martorilor se dadeau sub prestare de juramant, pe care acestia il depuneau in biserica, iar preotii dadeau anateme asupra celor care depuneau marturie mincinoasa.

Forta juridica a probei testimoniale, chiar daca era data sub prestare de juramant, era inferioara probei cu juratori existand si situatii cand opera conversiunea probelor, spre exemplu unei dintre parti i se incuviintase proba cu juratori, iar la termen aceasta nu putea aduce numarul total de juratori, situatie in care juratorii prezenti erau audiati ca simplu martori. O categorie speciala de martori o reprezinta aldamasarii care sunt martori preconstituiti, persoane care au participat la incheierea unui contract asistand nemijlocit la procedeul realizarii acordului de vointa al partilor, astfel incat in cazul ivirii unui litigiu cu privire la interpretarea sau executarea contractului ei pot depune marturie in cunostiinta de cauza, deoarece ei au asistat partile la negocierea si stabilirea tuturor clauzelor contractuale.

Aldamasul este o institutie de sorginte geto-daca, care are un dublu caracter: religios si juridic. Sub aspect religios, dupa realizarea acordului de vointa dintre parti, adica dupa incheierea conventiei, persoanele care asistasera invocau divinitatea pentru ca aceasta sa binecuvanteze intelegerea partilor. Invocarea divinitatii se facea prin livatiuni, ritual din care s-a pastrat pana in epoca moderna, obiceiul ca aldamasarii sa bea vinul impreuna cu partile. Consumul aldamasului avea si o semnificatie juridica, adica marca momentul incheierii conventiei. Daca intelegerea partilor era consemnata intr-un inscris, in cuprinsul acestuia, alaturi de numele partilor, se trecea si numele aldamasului si totodata se mentionau valoarea aldamasului consumat si partea care a suportat cheltuielile.

Probele scrise

Inscrisurile folosite ca mijloace de proba in procesele feudale erau de 2 categorii:

-inscrisuri oficiale, cele care proveneau de la Cancelaria Domneasca si care purtau diverse denumiri, mai uzuali fiind termenii de hrisov(provenit din lb greaca) si uric(provenit din lb slava).

-inscrisuri emanand de la persoane particulare care se numeau zapise.

Dreptul feudal scris - Pravilele bisericesti

Datorita organizarii ierarhice si rolului sau de principal factor ideologic al societatii feudale, biserica ortodoxa romana a fost in masura sa elaboreze un sistem de norme de conduita, care sa fie aplicat pe intregul teritoriu locuit de romani, ca urmare a autoritatii sale spirituale si cu ajutorul nemijlocit acordat de statul feudal.

In scopul consolidarii statului feudal si intaririi autoritatii domnesti, domnii erau direct interesati sa introduca noi reglementari juridice cu un caracter uniform care sa inlature inconvenientele decurgand din particularitatile regionale ale Legii Tarii.

Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, deoarece ele au fost intocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului si pe cheltuiala acestora. Dispozitiile din pravile erau obligatorii atat pentru clerici, cat si pentru laici, atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in domeniul juridic, aceasta deoarece potrivit conceptiei autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, penal si procesual tineau tot de domeniul religios, intrucat biserica ortodoxa romana sub egida careia au fost elaborate aceste pravile se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole. Domnii si mitropolitii romani au respectat intru-totul regula de mult consacrata potrivit cu care pravilele bisericii ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoare canonice bizantine.

Intrucat procesul crestinizarii pe teritoriul tarii noastre a inceput odata cu cucerirea romana si a continuat si dupa retragerea aureliana, un mare numar de cuvinte latine au patruns in limbajul religios, limba romana fiind singura limba romanica in care fondul lingvistic de baza in domeniul religios este de sorginte latina. Cuvintele "cruce" si "biserica" sunt de sorginte latina. Patrunderea masiva a slavilor la Sud de Dunare in cadrul celei de-a doua etape a procesului etnogenezei romanesti a marcat ruperea romanitatii Nord Dunarene de cea Sud Dunareana, adica incetarea contactului direct cu Imperiul Bizantin si receptarea influentelor bizantine, inca din epoca feudalismului timpuriu, pe filiera slava. In acest context slavona a devenit limba oficiala a Cancelariei Domnesti si a cultului religios, iar primele pravile au fost elaborate in limba slavona, numai ca limba slavona era apanajul unui numar mic de initiati. Marea majoritatea a populatiei si chiar a boierimii nu cunostea limba slavona, de aceea de la jumatatea secolului 16lea, pravilele au inceput sa fie redactate in limba romana. Pravilele bisericesti redactate fie in limba romana, fie in limba slavona au fost initial multiplicate sub forma manuscrisa, iar din secolul 17lea, dupa aparitia si raspandirea tiparului, au inceput sa fie multiplicate in forma tiparita. Cele mai importante pravile in limba slavona au fost:

Pravila de la Targoviste elaborata la 1452 de gramaticul Dragomir din porunca domnului Tarii Romanesti, Vladislav.

Pravila de la Manastirea Putna(1581) care are text interliniar in slavona si romana

Pravila de la Manastirea Bistrita din Moldova(1618)

Pravila de la Manastirea Bistrita din Oltenia(1636)

Izvoarele care au stat la baza elaborarii acestor pravile au fost nomocanoanele parintilor bisericii(literatura patristica), texte din legislatia Imperiului Bizantin(Basilicalele, Prohironul, Epanagoga), sintagma alfabetica a lui Matei Vlastares aparuta in 1335 la Salonic.

Pravilele scrise in limba romana sunt urmatoarele:

Pravila Sfintilor Apostoli, tiparita la Brasov intre 1560-1562 de Diaconul Coresi. Aceasta mai este denumita Pravila de la Ieud dupa denumirea localitatii din Maramures unde in anul 1921 a fost descoperit singurul exemplar al acestei pravile care ni s-a pastrat.

Pravila Aleasa, scrisa de Logofatul Eustachie in 1632 in Moldova. Avea ca principala sursa de inspiratie un nomocanon bizantin, Nomocanonul lui Mihail Malaxos pe care Logofatul l-a si tradus din limba greaca in limba romana.

Pravila de la Govora, denumita si Pravila Cea Mica, elaborata in 1640 din porunca domnitorului Tarii Romanesti Matei Basarab in 2 editii identice, o editie pentru Tara Romaneasca prefatata de Mitropolitul Teofil al Tarii Romanesti si o editie pentru Transilvania prefatata de Mitropolitul Grenadie al Transilvaniei.

Continutul pravilelor e eterogen, in sensul ca alaturi de texte cu caracter juridic gasim si texte nejuridice din cele mai diverse domenii, spre exemplu extrase din lucrari religioase, date istorice despre sinoadele bisericesti si despre parintii bisericii autori de pravile, tabele de calculare a timpului, cronici, diferite formulare pentru intocmirea unor acte s.a.m.d.

La randul lor, textele juridice nu sunt redate intr-o maniera sistematica pe ramuri si institutii de drept astfel incat dispozitiile de drept civil alterneaza cu dispozitiile de drept penal si cele de drept procesual.

Prin continutul lor mistic si prin discriminarile sociale pe care le consacra pravilele bisericesti au contribuit la consolidarea relatiilor de tip feudal. Totodata avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, cele bizantine , pravilele au marcat inceputul procesului de acceptare a ideilor si institutiilor juridice romane, astfel cum fusesera ele adaptate la realitatile feudale de legislatie bizantina. Este momentul din care influenta dreptului roman asupra dreptului romanesc s-a realizat pe cale indirecta pe filiera bizantina. Un alt aspect care rezulta din continutul pravilelor bisericesti este acela ca ele au un continut similar, mergand pana la identitate in toate cele 3 tari romane ceea ce inseamna o unitate de conceptie a dreptului nostru feudal scris si totodata o unitate de reglementare.

Pravilele bisericesti erau destinate sa se aplice in practica instantelor de judecata, altfel spus ele au avut o finalitate practica nemijlocita, contestata de unii autori ca exista prea putine documente care sa ateste faptul ca hotararile judecatoresti erau date in baza pravilelor bisericesti. Acest argument nu poate fi avut in vedere, intrucat hotararile date in materie penala si dreptul familiei se dadeau in general in forma orala, iar cele care erau pronuntate in scris nu indicau capul de pravila, textul din pravila pe baza caruia se pronuntase solutia respectiva mai mult decat atat partile litigante nu pastrau de regula acea hotarare chiar daca imbraca forma scrisa neavand un interes practic in acest sens. Dimpotriva litigiile referitoare la proprietate erau solutionate intotdeauna prin hotarari care imbracau forma scrisa, iar partile pastrau intotdeauna acele hotarari deoarece ele reprezentau dovada dreptului lor de proprietate, putand fi asimilate pana la un punct cu titlurile de proprietate. O dovada ca asemenea hotarari s-au pastrat este un hrisov domnesc din vremea lui Alexandru Ilias care continea o hotarare pronuntata in procesul dintre Florice si Maria. Florica era fiica legitima a lui Mihai Viteazu, iar Maria cea naturala. Obiectul procesului reprezenta una dintre mosiile care apartineau marelui domnitor. Procesul a fost solutionat pe baza unei pravile, cu implicarea capului de pravila, a textului pe care se sprijina solutia castig de cauza avand Florica.

Hrisoavele legislative

La inceput, hrisoavele domnesti erau acte cu caracter individual, de aplicare a dispozitiilor Legii Tarii la cazuri concrete. De la sfarsitul secolului al 16-lea si inceputul secolului al 17-lea apar hrisoavele legislative care contin dispozitii cu caracter normativ, norme de drept avand un caracter general, destinate a se aplica tuturor subiectelor de drept aflate in situatia premisa a normei. Unul din hrisoave e Asezamantul lui Mihai Viteazu din 1595 care prevede, referindu-se la taranii dependenti refugiati pe mosiile din dreapta Oltului "care pe unde va fi sa fie ruman pe veci". Acest asezamant a fost interpretat de catre istorici in mod gresit ca fiind actul prin care Mihai Viteazu ar fi dispus legarea de glie a taranilor dependenti. Aceasta interpretare nu poate fi luata in considerare deoarece ea ignora in mod paradoxal tocmai contextul istoric in care a fost adoptat acest asezamant. In 1595 cand Mihai Viteazu se afla in plina campanie antiotomana, iar armata otomana invadase Tara Romaneasca, iar populatia din zona aflata in stanga Oltului se refugiase pe mosiile aflate in dreapta Oltului, care apartineau lui Mihai Viteazu si partidei(fractiunii) boieresti care reprezenta principalul sau sprijin juridic, politic si financiar, astfel ca prin acest asezamant Mihai Viteazu modifica dispozitiile Legii Tarii care anterior lui ii legasera de glie pe taranii dependenti stabilind obligativitatea pentru boierii pe ale caror mosii se refugiasera taranii dependenti fugiti, de a-i remite stapanilor lor, iar modificarea adusa prin asezamantul din 1595 e tocmai in sensul ca taranii dependenti fugiti din calea invaziei otomane pe mosiile din dreapta Oltului ramaneau legati de glie pe acele mosii, iar boierii olteni nu mai aveau obligatia de a-i remite stapanilor lor.

Tot prin acest asezamant Mihai Viteazu creeaza o noua categorie de tarani dependenti si anume rumanii de legatura, e vorba despre taranii dependenti liberi refugiati pe mosiile din dreapt Oltului. Dispozitii asemanatoare au fost adoptate si in Moldova de catre domnitorul Stefan Tomsa si Miron Barnovschi. Asemenea interventii in materie legislativa ale domniei s-au inmultit in secolele urmatoare pe masura intaririi puterii domnesti si centralizarea statului feudal.

Pravilele laice

Pravilele laice au fost adoptate la mijlocul secolului 17 aproape simultan si cu un continut similar in Tara Romaneasca si Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata de a interveni rapid cu reglementari in cele mai diverse domenii, ca urmare a transformarilor economico-sociale pe care le-a cunoscut societatea feudala. Aparitia pravilelor laice a fost sprijinita si de catre boierii care au vazut in pravile un mijloc de limitare a puterii domnesti sub aspectul unei prea largi si uneori tendentioase interpretari a dispozitiilor Legii Tarii, asa cum spune si cronicarul Grigore Ureche referitor la acest aspect "acolo unde nu-s pravile din voia domnilor multe strambatati se fac". Astfel in 1646 din porunca domnitorului Moldovei Vasile Lupu, logofatul Eustachie a elaborat "Cartea romaneasca de invatatura", prima codificare legislativa cu caracter laic din istoria dreptului romanesc.

Ea a fost tiparita la tipografia Manastirii Trei Ierarhi din Iasi. Titlul lucrarii e extrem de semnificativ. In primul rand el vine sa ilustreze faptul ca lucrarea este una originala romaneasca, izvoarele straine avute in vedere la elaborarea ei fiind sintetizate de autor antr-o viziune proprie, altfel spus lucrarea nu are un caracter compilator. Al doilea aspect e acela ca in cuprinsul titlului termenul de invatatura nu are sensul didactic, ci are sensul juridic de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca, care atrage sanctiunea domneasca asupra celor care nu asculta de astfel de invataturi. Principalele izvoare care au stat la baza elaborarii acestei pravile au fost:

Nomos gheorghikos(legea agrara bizantina)

Lucrarea unui vestit penalist italian, Prospero Farinaci latinizat Farinachus intitulata "Praxis et teorice criminalis"

In Tara Romaneasca la 1542 din porunca Domnului Matei Basarab al Tarii Romanesti, contemporan si rival cu Vasile Lupu al Moldovei, a fost elaborat de catre un calugar, Daniil Panonianul, un erudit, o pravila asemanatoare denumita "Indreptarea legii" sau Pravila cea Mare. Ea a fost tiparita la Targoviste si are prefata scrisa de Mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti. Si titlul acestei lucrari este semnificativ, el venind sa sublinieze scopul acestei pravile, si anume acela de a influenta comportamentul uman prin dispozitii legale noi. Cuprinsul acestei pravile este mai amplu decat cel al pravilelor Moldovenesti, fiind alcatuita dintr-o versiune muntenizata a cartii romanesti de invatatura, la care se adauga nomocanonul lui Mihail Malaxos, iar in partea finala prvila contine o serie de probleme de inteles generic, din o serie de domenii nejuridice. In ceea ce priveste cuprinsul juridic al celor doua pravile, este asemanator si se refera in principal la reglementarea relatiilor din agricultura precum si la materia dreptului penal, dispozitiile de drept civil si de drept procesual fiind redule din punct de vedere numeric.

Din punct de vedere al tehnicii de redactare, cele doua pravile sunt structurate in pricini, glave si zaciale, adica sectiuni, capitole si, respectiv, articole.

Pravilele au o structura bipartita. O parte reglementeaza relatiile feudale din agricultura, consacrand legarea de glie a taranilor dependenti, dreptul stapanlor feudali de a-i urmari pe taranii fugiti si de a-i readuce pe motii, interdictia pentru ceilalti boieri de a-i primi pe taranii fugiti si obligatia de a-i preda stapanilor lor, apoi obligatia de plataa rentei feudale sub cele trei forme ale sale, obligatie care revenea taranilor dependenti si corelativ, dreptul stapanilor feudali de a-i pedepsi pe taranii care nu-si executa obligatia de plata a rentei.

Totodata, prima parte a reglementeaza relatiile referitoare la paza hotarelor, a recoltelor, a bunurilor agricole, precum si dispozitiile referitoare la cresterea vitelor, schimbul de terenuri construirea pe terenul altuia samd.

Partea a doua cuprinde institutiile de drept penal, civil si procesual. In materia dreptului civil, persoanele fizice denumite obraze se impart in solobozi si robi. Majoratul e fixat la 25 de ani, insa raspunderea pentru faptele proprii intervine de la varsta de 18 ani. Rudenia, casatoria si familia sunt reglementate pe baza aceluiasi principiu ca in pravilele bisericesti, se introduce institutia logodnei, dupa modalitate bizantina, ca o etapa premergatoare casatoriei. Se recunoaste sotului un intins drept de corectie asupra sotiei mergand pana la pedepse fizice si inchiderea ei in manastiri.sunt recunoscute pentru prima data efectele juridice ale concubinajului (exemplu: pierderea averiide catre concubina infidela, asemanatoare cu pierderea zestrei de catre sotia infidela).

In materia bunurilor se recunoaste si se asigura o protectie sporita proprietatii imobiliare. Intre modurile de dobandire a proprietatii se recunoaste ca mod original o varianta a ocupatiunii numita defrisare. In schimb, uzucapiunea nu era cunoscuta ca un mod de dobandire a proprietatii, astfel incat actiunea in revendicare putea fi introdusa oricand.

In materia succesiulor se prevedea ca mostenirea putea fi deferita prin testament intocmit in forma scrisa (zapis) sau in forma orala (cu limba de moarte), sau putea fi deferita potrivit legii (ab intestat). Erau instituite anumite incapacitati de a testa (de pilda incapacitatea de a testa a pus conditia pentru infractiunea care aduce atingere moralei), dupa cum erau si instituite si anumite indemnitati succesorale (imposibilitatea de a mosteni pe care asasinul si fiii sai o au asupra celui asasinat). Categoriile de mostenitori legali erau ascendentii, descendentii si colateralii pana la gradul 9. Copii naturali veneau ca si in Legea Tarii doar la succesiunea mamei lor. Copiii erau mostenitori rezervatari, cuantumul rezervei si al cantitatii disponibile fiind stabilite in functie de numarul copiilor.

In materia obligatiilor - reglementarea acestei materii are la baza principiul raspuderii individuale. Erau considerate izvoare de obligatii tocmelile (contractele) si delictele. Pentru validarea contractelor se cerea ca vointa partilor contractante sa nu fie vitiate prin sila (viol) sau amagire (dol). Actele juridice puteau fi incheiate personal sau prin reprezentanti numiti ispravnici sau pristavi. Principalele contracte reglementate erau vanzarea, inchirierea si imprumutul. Sunt consacrate acele garantii reale (zalogul) sau personale (chezasii).

O reglementare ampla si extrem de moderna cunoaste materia dreptului penal. In aceasta materie pravilele laice utilizeaza cele mai avansate principii, categorii si concepte juridice. Infractiunile erau denumite vini sau greseli fiind clasificate dupa gradul lor de periculozitate sociala in mari si mici. Este reglementata pentru prima data infractiunea flagrantului, numita "vina de fata si aratata". Pentru calificarea infractiunilor erau avute in vedere mai multe criterii: poitia subiectiva a faptuitorului (gandul faptasului), locul si momentul savarsirii faptei (se introduc categorii juridice noi: tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea si recidiva). Pentru prima data sunt reglementate cauze care inlatura raspunderea penala (exemplu: starea de nebunie, legitima aparare, ordinele superiorului, varsta sub 7 ani).

De asemenea, sunt reglementate cauze care atenueaza raspunderea penala (circumstante atenuante): varsta sub 10 ani, batranetea, starea de manie, starea de betie sau anumite infirmitati fizice. De asemenea sunt reglementate cauze care agraveaza raspunderea penala (circumstante agravante): calitatea de boier in cazul infractiunii de hiclenie, calitatea de ruda in cazul unor infractiuni indreptate impotriva moralei.

In ceea ce priveste sisteml sanctinuilor, se mentioneaza pedeapsa cu moartea sub diferite forme ale sale, existau apoi pedepse privative de libertate, pedepse infamante, ca si noutate pedepse cu caracter religios (neingroparea, interdictia de a mai intra in Biserica) si, in sfarsit, pedepse pecuniare (amenzi, denumite gloabe).

In cazul anumitor infractiuni se aplica si pedeapsa complimentara a confiscarii averii (hiclenie, viol, incest). La stabilirea pedepsei, judecatorul avea o foarte larga posibilitate de apreciere, el putand pronunta si schimbarea pedepsei aplicata initial sau chiar aplicarea de pedeapsa ("voia giudetului era foarte larga"). Mai mult, pravila contine dispozitii cu unvadit caracter discriminator, in sensul ca ele recomanda expres ca pedepsele fizice sa nu se aplice boierilor si clericilor, iar daca s-au pronuntat asemenea pedepse, ele sa fie inlocuite cu amenda sau surghiunul la manastire. Calitatea de boier era suficienta in conceptia autorului pravilei pentru ca judetul sa pronunte o pedeapsa mai usoara.

Pe planul dreptului procesual, pravila prevede existenta a doua categorii de instante: laice si bisericesti. Nu functiona inca principiul specializarii instantelor astfel incat acestea judecau deopotriva atat rpicini civile, cat si pricini penale. In materie penala, actiunea putea fi introdusa nu numai de catre victima, ci si de alte persoane carora legea le recunostea in acest legitimare personala: parinte pentru copil, sot pentru sotie, stapan pentru sluga.

In cazul savarsirii anumitor infractiuni (hiclenie, falsificare de moneda) denuntarea faptei era obligatorie. In ceea ce priveste mijloacele de proba din procesul penal: martorii, juramantul, inscrisurile, la care se adauga mijloace de proba noi (expertizele si prezumtiile, acestea din urma fiind denumite de pravile presupusuri, semne, intelesuri). Totodata se utilizeaza si tortura pentru a obtine marturisirea invinuitului, daca acesta initial nega savarsirea faptei, insa exista probe in sens contrar.

Valoarea marturiilor data in cadrul probei testimoniale era apreciat in sens diferit de judecator, in functie de pozitia sociala a martorilor, pravila spune in acest sens ca boierii trebuie crezuti mai mult.nici pravilele laice nu recunosc principiul autoritatii de lucru judecatoresc, dar se introduc anumite termene de prescriere pentru dreptul la actiune in sens material.