Marile migratii si disparitia Imperiului Roman de Apus

Marile migratii si disparitia Imperiului Roman de Apus

La sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea, Imperiul Roman este o monarhie centralizata si birocratizata, in fruntea careia se afla imparatul, ce dispune de o autoritate teoretic necontestata. In practica exista insa o serie de probleme grave, legate de dificultatile de strangere a impozitelor, din ce in ce mai apasatoare, de rigiditatea structurilor sociale, in cadrul carora fiecare locuitor al Imperiului este legat pe viata de statutul sau, de problemele economice cauzate de reculul demografic si de nivelul scazut al inzestrarii teh­nice. Armata sufera din pricina dificultatilor de recrutare, datorate aceluiasi recul demografic, ceea ce face necesar apelul la mercenari barbari. Pe plan spiritual, crestinismul (religie de stat din 381, din vremea imparatului Teodosie) tinde sa inlocuiasca definitiv vechea religie politeista, clerul crestin dobandind pozitii din ce in ce mai importante in stat.

Dincolo de limes (granita fortificata a imperiului) se afla diferite neamuri barbare, in principal de origine germanica, cu un stadiu infe­rior de dezvoltare (crescatori de animale si agricultori aflati in epoca fierului) si interesate de bogatiile imperiului. In afara organizarii tribale traditionale, un rol important la barbarii germanici il joaca sefii militari, care isi constituie cete razboinice din toti cei ce doresc sa-i urmeze in lupta, indiferent de originea lor etnica. Acestia organizeaza expeditii de prada ce patrund tot mai frecvent pe teritoriul imperiului, deschizand drumul marilor migratii.

Originari din Asia Centrala, hunii ajung in Europa prin anii '70 ai secolului al IV-lea, si in 375 distrug regatul ostrogot situat la est de Nistru, zdrobind apoi rezistenta vizigotilor, al caror centru se afla in Transilvania, si se asaza in Pannonia, de unde organizeaza raiduri pustiitoare in Imperiul Roman. In 451, sub conducerea lui Attila, incearca sa supuna Occidentul, dar sunt invinsi la Campiile Cata-launice. Puterea lor se destrama dupa moartea lui Attila, in 453.

Din Pannonia, unde se gaseau la inceputul secolului al V-lea, vandalii trec Rinul in 406 impreuna cu alte neamuri barbare, apoi, dupa 409, se asaza in Spania. Sub presiunea vizigotilor, trec in 428 Gibraltarul, cucerind Africa romana, pe care o stapanesc pana in 533, cand sunt invinsi de Iustinian.

In urma invaziei hunilor, vizigotii, care se gaseau in teritoriul de astazi al Romaniei, trec Dunarea in Imperiul Roman de Rasarit. Dupa ce jefuiesc timp de mai multe decenii provinciile balcanice, merg sub conducerea lui Alaric in nordul Italiei, unde jefuiesc in 410 Roma. Incheie apoi pace cu romanii si se asaza in sud-vestul Galiei, de unde incep si cucerirea Spaniei, de la vandali. Repliati din secolul al VI-lea in Spania, ei organizeaza un regat cu capitala la Toledo, care dispare in urma invaziei arabe din 711.

Invinsi de huni si obligati sa-i urmeze in expeditiile lor, ostro-gotii se gaseau, dupa moartea lui Attila, in Panonia. Sub conducerea lui Teodoric, in 489, ostrogotii sunt trimisi de imparatul Zenon in Occident, acolo unde in 476 Odoacru il depusese pe ultimul imparat, Romulus Augustulus. Teodoric si armata sa reusesc sa-l invinga pe Odoacru si in 493 ostrogotii devin stapanii Italiei. Din Ravenna, Teodoric guverneaza peste goti si romani. Dupa moartea sa, in 526, succesorii nu mai reusesc sa asigure echilibrul statului, iar tulburarile interne furnizeaza pretextul interventiei lui Iustinian. Armata bizantina lupta impotriva gotilor din Italia din 534 pana in 555, reusind sa desfiinteze statul ostrogot, dar epuizand si toate resursele peninsulei, care in curand va fi cucerita de longobarzi.

Originari din Scandinavia, longobarzii se gaseau in secolul al VI-lea in Panonia, pe care o parasesc in urma conflictelor cu avarii si datorita perspectivei de a se aseza in Italia. Solicitati de bizantini ca mercenari impotriva ostrogotilor, longobarzii condusi de Alboin intre­prind din 568 cucerirea pe cont propriu a peninsului italiene. Foarte rapid cuceresc orasele din nord, stabilindu-si centrul la Pavia, si conti­nua expansiunea spre sud. Nu reusesc insa sa puna stapanire nici pe Roma, sediul papalitatii, nici pe Ravenna, resedinta exarhului bizantin, reprezentant al imparatului de la Constantinopol, nici pe sudul Italiei sau pe Sicilia, ramase sub control bizantin. De aceea, stapanirea

longobarda nu poate niciodata sa asigure unificarea intregii Italii, iar conflictele cu papii de la Roma, in incercarea de a cuceri vechea capi­tala a Imperiului, ii determina pe acestia din urma sa ceara ajutorul regilor franci. In 774, Carol cel Mare, viitorul imparat, il invinge pe ultimul lor rege, punind capat istoriei longobarde.

Saxonii se gaseau, incepand din secolul al III-lea, pe cursurile inferioare ale Wesserului si Elbei. Anglii locuiau in sudul peninsulei Iutlanda, in vreme ce iutii, un alt neam inrudit cu celelalte doua, si care le-a intovarasit in migratie, se gaseau in nordul Iutlandei.

Migratia acestor neamuri spre Britania a fost favorizata de parasirea insulei de catre trupele romane, la inceputul secolului al V-lea. Chemati pe la mijlocul aceluiasi secol ca mercenari de britonii roma-nizati, pentru a lupta cu scotii si pictii, inaintasii irlandezilor si ai scotienilor de astazi, anglii si saxonii constata ca fosta provincie romana ofera conditii prielnice stabilirii lor. Grupuri din ce in ce mai numeroase incep sa soseasca de pe continent, ii masacreaza pe britoni sau ii obliga sa se refugieze spre Tara Galilor, Cornwail sau Bretania franceza de astazi (fosta Armorica). Pe la 500 apar primii regi, iar in secolul al VI-lea se contureaza mai multe regate, care isi disputa intaietatea si se afirma, in diferite etape: Northumbria, Wessexul, Kentul. Invazia vikinga creeaza mari dificultati anglo-saxonilor, care reusisera sa se unifice sub stapanirea regelui Alfred cel Mare (871-899). De-abia in secolul al XI-lea, regatul anglo-saxon isi recapata pentru o scurta perioada independenta, in 1066 avand loc cucerirea normanda sub conducerea ducelui Wilhelm.

La gurile Rinului, pe malul sau drept, se gaseau francii, o confederatie de neamuri inrudite unele cu altele, individualizate in masa germanica relativ recent sub acest nume comun. Din a doua jumatate a secolului al III-lea au incercat mereu sa invadeze Galia, fiind respinsi cu mare greutate de imparati. Un mare numar dintre ei intra in randurile armatei romane din Galia, iar unii sunt asezati de Imperiu in regiunile nordice ale acestei provincii, pentru a pune in valoare terenurile agricole abandonate. Spre deosebire de alti migratori, ei nu au intrerupt niciodata contactul cu locurile de origine, ceea ce a contribuit la intarirea perma-nenta a elementului barbar asezat in Galia. In 481, la conducerea unuia din regatele din zona Belgiei actuale vine Clovis, din dinastia mero-vingiana, care reuseste sa-i elimine pe ceilalti sefi barbari din fosta Galie romana. Convertirea sa de la paganism la confesiunea populatiei galo-romane a facilitat sinteza intre cele doua civilizatii. La moartea sa, urmasii isi impart regatul, dar unitatea, teoretic, se mentine si ea va fi

restaurata in secolul al VIII-lea de catre dinastia Pippinizilor, din care se trage Carol cel Mare.

Marile migratii au adus cu ele distrugeri materiale si pierderi de vieti omenesti, dar evaluarea acestora trebuie facuta cu grija si fara exagerari Societatea europeana s-a ruralizat, centrul de greutate al vietii oamenilor incetand sa mai fie orasul, dar procesul incepuse inca din timpul crizei Imperiului roman. S-a schimbat si infatisarea etnolingvistica a Europei, dand nastere in Occident popoarelor mo­derne, de origine romanica, pe o parte, sau germanica, pe de alta. Transformarea Imperiului roman de apus s-a accentuat si, in cele din urma, acesta a disparut, lasand locul unor state succesoare, in care elementul germanic se suprapune vechilor structuri romane, dand nas-tere unei sinteze originale ce a stat la baza civilizatiei medievale. Spiritualitatea s-a modificat si ea, atat pe baza aportului germanic, cat si datorita crestinismului, acceptat in toate statele succesoare si care vine cu propriile sale valori si conceptii. Intre oameni s-au instituit relatii personale, fie ca era vorba de proprietarul de pamant si taranii care il lucrau, fie de seniorul si cei care ii datorau serviciu militar. Germenii relatiilor feudale care aveau sa caracterizeze Europa medie­vala apareau deja in statele succesoare.