Metode si tehnici arheologice de datare

Metode si tehnici arheologice de datare

Pentru datarea vestigiilor arheologice exista diferite metode, care se impart in doua categorii: metode pentru determinarea crono­logiei relative si metode pentru determinarea cronologiei absolute.

A) Metode pentru determinarea cronologiei relative

Cronologia relativa cuprinde metodele: stratigrafica, tipologica, comparativa si cronologica sau cartografica.

Metoda stratigrafica. Este pusa la punct in geologie de catre Charles Lyell si conceputa teoretic de catre Boucher de Perthes. A fost pentru prima data aplicata la Troia de catre H. Schlieman si W. Dörpfeld. Deci, este o metoda folosita in geologie si arheologie.

In arheologie, stratigrafia arata succesiunea straturilor de cultura, indica vechimea lor, stratul de jos fiind mai vechi comparativ cu cel superior, care-l suprapune.

In cadrul cercetarilor arheologice de teren se folosesc atat stratigrafia verticala (indica suprapunerea straturilor de cultura), cat si stratigrafia orizontala (planimetria) in scopul analizei complexelor arheologice pe orizontala.

Metoda tipologica. Contribuie in masura mai redusa, comparativ cu aceea stratigrafica, la cunoasterea si evolutia culturii materiale. A fost fundamentata de Hans Hildebrand. Acesta a reusit pentru prima data sa imparta epoca fierului in: epoca Hallstatt si epoca Latène. Oskar Montelius a aplicat pentru prima oara metoda tipologica prin studiul tipului de topor incepand in mod evolutiv cu cele din piatra pana la cele din bronz.

In prezent, metoda tipologica este foarte utila arheologiei daca este aplicata cu discernamant, tinandu-se seama de caracteristicile principale ale fiecarei piese in parte.

Metoda comparativa. Este datorata lui sir John Lubbock, natu­ralist si arheolog englez. In cele doua lucrari ale sale (traduse in limba franceza): L'homme préhistorique (1866); Les origines de la civili­sation dezvolta multe comparatii intre inventarul primitivilor din vremea actuala si cel aflat prin cercetari arheologice. De asemenea, a propus intrebuintarea termenilor paleolitic si neolitic, deci a subim-partit in doua parti epoca pietrei.

Metoda cronologica sau cartografica (de la grecescul: chora = spatiu, regiune si logos = studiu). A fost folosita in arheologie abia in jurul anului 1900 de catre Scoala din Berlin, prin Gustav Kossima. Aceasta metoda presupune intocmirea unor harti cuprinzand aria de raspandire a diferitelor culturi si obiecte, dintr-o anumita regiune si o anumita perioada.

Concluziile acestor studii duc la sinteze privind legaturile dintre diferitele culturi, schimburi comerciale, centre de producerea materiei prime (silex, obsidiana, chihlimbar, cupru, fier). Totodata, hartile per­mit cunoasterea, intensitatea de locuire a unei regiuni si caracterul economiei. Hartile mai servesc si pentru a indica directia miscarii diferitelor triburi sau popoare, aparitia primilor indoeuropeni in Eu­ropa, raspandirea neamurilor celtice, geto-dacice, germanice.

Cele patru metode dau rezultate foarte bune daca materialele (monumentele) arheologice analizate provin din cercetari arheologice corect facute si corect interpretate stiintific.

B) Metode pentru determinarea cronologiei absolute

Dendrologia (de la grecescul dendros = copac, logos = studiu). Metoda fundamentata in anul 1937. Este stiut ca circumferinta trun-chiurilor copacilor se mareste in fiecare an cu un inel de crestere, iar numarul total al inelelor indica varsta copacului. Grosimea inelelor si forma celulelor variaza dupa umiditate si temperatura, dupa clima anului respectiv. Aplicarea acestei metode este ingreunata in arheo­logie pentru ca materialul lemnos se conserva foarte rar in pamant fara a putrezi.

Metoda analizei polenului. Folosita abia la mijlocul secolului XX, intereseaza diferite stiinte: paleoclimatologia, paleobotanica, paleozoologia. Pornindu-se de la analiza grauntelor de polen pastrate in pamant, dar mai ales in depunerile de turba s-a putut stabili o scara a vegetatiei in functie de variatiile climei.

Cea mai veche asezare arheologica care a fost datata pe baza analizei polenului este aceea notata nr. 1 de la Su-Ku-Tian (China) in care s-au aflat 132 graunte de polen si 9 spori de plante, identificate aici, care au confirmat existenta unui climat rece atribuit glaciatiunii Mindel.

Metoda carbonului radioactiv (C14). Elaborata dupa cel de-al doilea razboi mondial (1949) la Universitatea din Chicago, de catre profesorul W.F. Libby. Se stie ca atat timp cat sunt in viata, corpurile organice (plante, animale) asimileaza o cantitate de carbon radioactiv (C14) care dupa moarte se dezagrega. Profesorul Libby arata ca, dupa 5568 de ani, dintr-un gram de carbon (C14) mai exista numai jumatatea unui gram, iar dupa inca 5568 de ani numai a patra parte. Alti fizicieni au propus cifra de 5760 sau 5730 ani, ultima fiind acceptata de cei mai multi specialisti. Daca se poate preciza cantitatea carbonului 14 intr-o substanta organica, este clar ca se poate preciza si timpul trecut de la data mortii. Aceasta metoda este aplicabila pe: lemn, carbunele de lemn, scoici, coarne, oase incinerate, turba.

Metoda magnetica. Se bazeaza pe determinarea unor date absolute, oferite de magnetismul obiectelor de lut, aflate in asezari preistorice si chiar in cele ulterioare.

Metoda matematica. Prin folosirea calculatorului se poate stabili aria de raspandire in timp si spatiu a fluctuatiei tipologice a unor piese.

Metoda fluorului. Metoda folosita din secolul XIX, prin care se face analiza fluorului depus pe oase si pe dinti, luat din apa.

Metoda de termoluminozitate. Serveste la datarea ceramicii, adusa la stadiul de pudra. Se ridica rapid temperatura pana la 700-800°. Lumina emisa este culeasa printr-un fotomultiplicator si inregistrata in functie de temperatura pe un ecran special creat. Operatia se repeta, iar prin comparatia acestor rezultate se ajunge la datele cronologice ne­cesare.