ORGANIZAREA ADMINISTRATIV -TERITORIALA IN PERIOADA MEDIEVALA IN TARILE ROMANE

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV -TERITORIALA IN

PERIOADA MEDIEVALA IN TARILE ROMANE

Constituirea statelor medievale romanesti a fost un process de lunga durata si s-a realizat in doua etape: unificarea formatiunilor politice prestatale si crearea institutiilor politice, administrative si religioase necesare afirmarii si apararii statului.

Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obsti satesti, vicinale, organizate in cnezate si voievodate (tari) au stat atat la baza constituirii noilor state feudale romanesti, cat si la baza organizarii administrativ-teritoriale.

Odata cu organizarea politica, organizarea administrativ-teritoriala dobandeste la randul ei forme bine conturate spre sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul secolului al XV-lea, inregistrandu-se mai apoi tendinte de perfectionare.

Teritoriul Tarilor Romane era divizat in unitati teritoriale, care isi au originea in uniunile de obsti din perioada prestatala ce au stat atat la baza constituirii noilor state feudale romanesti, cat si la baza organizarii administrativ-teritoriale.

Ca si uniunile de obsti, aceste unitati teritoriale (numite in Moldova - tinuturi, in Tara Romaneasca - judete, iar in Transilvania - comitate, districte, scaune) cuprindeau, de regula, vaile raurilor, regiuni naturale, zone din preajma cetatilor.

Atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova au existat unele mari subdiviziuni administrative.

Daca in Tara Romaneasca tinutul din dreapta Oltului se bucura de o anumita autonomie si se afla sub conducerea unui dregator numit ban in Moldova teritoriul era impartit in Tara de Sus si Tara de Jos. Tara de Jos era administrata de un mare vornic, care ocupa primul loc in ierarhia dregatorilor Moldovei.

Totusi aceste mari subdiviziuni in opinia unor specialisti nu au fost considerate veritabile unitati administrative, ci mai degraba expresia unor reminiscente ale organizarii politice din perioada anterioara formarii statelor feudale romanesti.

Cea mai veche subdiviziune administrativa in Tara Romaneasca a fost judetul iar in Moldova tinutul.

Denumirea de 'judet' vine de la judicium (instanta de judecata) si marcheaza atributia judecatoreasca straveche a acestei unitati administrative, continuitatea institutionala a judex-ului roman si importanta ei in conceptia vremii.

Judetele erau conduse de dregatori locali desemnati prin termeni ca : judeti bani, vornici (de judet sudeti. Atributiile capeteniei unui judet erau foarte largi: el judeca pe toti locuitorii satelor libere, strangea darile, organiza slujbele cuvenite domniei si executa masurile de represiune impotriva rezistentelor fata de ordinea de drept. Avea la dispozitie globnici, birari, podvodnicari, in afara de cetele de curteni si slujitori organizati in unitati militare, sub comanda marilor vatafi. Judetele, de regula, au preluat numele apelor de-a lungul carora s-au format.

Incepand din secolul XVI conducerea unitatilor administrative se dubleaza, prin suprapunerea unui aparat format din slujitori domnesti. Cu timpul se va realiza o contopire a celor doua categorii de dregatori, interesele locale fiind subordonate tot mai mult celor centrale, in conditiile sporirii necontenite a obligatiilor fata de Poarta.

In Moldova, tinuturile s-au format tot pe baza unitatilor geografice naturale sau in legatura cu domeniile oraselor si cetatilor. In fruntea tinuturilor, ce cuprindeau in interiorul lor cetati, se aflau parcalabii iar in celelate sudetii. Tinuturile cu cetati, in secolele XVI - XVII aveau unul sau doi parcalabi. In afara de parcalabii de cetati, mai functiona si un parcalab de tinut; conducatorii tinuturilor de granita se numeau 'starosti '.

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1741, parcalabii de tinut au fost inlocuiti cu ispravnicii. Tinuturile au intrat, treptat, sub controlul administrativ a doi ispravnici. Acestia au primit atributii largi, administrative si judecatoresti, dar limitate exclusiv la satele din tinut, fiindu-le interzise orice act de imixtiune in justitia oraseneasca.

Organizarea teritorial-administrativa a voievodatului Transilvaniei s-a cristalizat treptat, ajungand sa se inchege definitiv la inceputul secolului al XIV-lea.Datorita faptului ca romanii din Transilvania erau organizati inca inainte de expansiunea maghiara in structuri politice si administrative proprii, acestea au supravietuit in cadrul voievodatului. Alaturi de districtele romanesti, aflate pe teritoriile unor vechi cnezate si voievodate, au fost introduse si scaunele secuiesti si sasesti.

Districtele romanesti erau subdiviziuni administrative teritoriale conduse de cnezi, voievozi si juzi, precum si de adunari ale nobililor si cnezilor. Ele aveau o populatie exclusiv romaneasca.

Incepand din secolul XIV, atributiile conducatorilor districtelor romanesti au fost tot mai mult uzurpate de reprezentanti ai regelui sau ai voievodului. Documentele atesta existenta in cadrul voievodatului Maramuresului a 8 districte aflate, pana in secolul XIV, sub conducerea unui voievod roman si care se bucurau de dreptul de a aplica obiceiul juridic romanesc. Procesele erau judecate, potrivit obiceiului romanesc, de catre un tribunal format din 12 jurati.

Tara Fagarasului este mentionata inca din 1222 ca Terra Blachorum in secolul XIV ca Terra Fagaras, iar din 1428 ca district de sine statator. Ea era condusa de catre boierii romani iar procesele erau solutionate in fata scaunului de judecata de la Fagaras, potrivit dreptului romanesc. Autonomia Tarii Fagarasului, ca de altfel si cea a Tarii Almasului, s-a consolidat si prin faptul ca s-a aflat in dependenta fata de Tara Romaneasca pana in 1462. Numeroase districte romanesti, conduse de cnezi si juzi,au existat de asemenea in regiunea Hunedoara si Tinutul Rodnei. Banatul, ca si Maramuresul s-a bucurat de o pronuntata autonomie fata de Ungaria, aflandu-se sub conducerea unui ban, cu o pozitie similara celei a voievodului Transilvaniei. Incepand din secolul XIV Banatul a fost organizat in 8 districte, la conducerea carora au fost impusi reprezentati ai regelui.

Regiunile din Transilvania in care, printre populatia romaneasca au patruns si ungurii,au fost organizate in comitate.

Comitatul provenit din vechi stapaniri gentilico-tribale, era condus de un comite (comes curialis) si de un loctiitor al acestuia, vice-comitele (vice-comes). Comitele era ales de catre rege sau de catre voievodul Transilvaniei, iar Sigismund hotaraste in anul 1435 ca vice-comitele sa fie ales de catre nobilimea din comitat. Comitele si vice-comitele erau ajutati in indeplinirea sarcinilor de catre juzii nobililor, alesi de obstea nobilimii comitatului ce se intrunea in adunarile ei proprii (congregatio comitatensis). Comitatele erau impartite in plasi, aflate sub conducerea unor pretori alesi de catre adunarea locala a nobililor (congregatio comitatensis). Comitatele erau asezate la inceput pe cursul inferior sau mijlociu al apelor. Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rand in masura cuceririi Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte, configuratia acestora a fost mereu schimbata in functie de modul in care a reusit administratia maghiara sa se organizeze.
Cea de-a treia diviziune administrativa a Transilvaniei este reprezentata de scaunele sasilor si secuilor.
Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea in Transilvania trebuie privita diferentiat, desi colonizarea lor s-a realizat in acelasi timp si in acelasi scop. Pe cand secuii, la asezarea lor in Transilvania mai traiau in forme de organizare gentilica (intre cea tribala si pe neamuri), sasii erau organizati in obsti cu o structura complexa (obsti simple si uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol. Nici sasii si nici secuii nu cunosteau insa la venirea lor in Transilvania, institutia politico-administrativa a scaunelor.

Scaunele secuiesti constituiau unitati administrative distincte avand o organizare cu caracter militar. Acest specific a fost dat de faptul ca, in schimbul unor privilegii secuii aveau indatorirea de a apara granita de rasarit a Transilvaniei fata de pericolul navaliri lor tatare.

Denumirea de scaune vine de la vechile scaune de judecata ale romanilor, pe care le-au preluat si secuii, ca dealtfel si sasii.Cu timpul termenul a capatat sensul de unitate administrativ-teritoriala. Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-turcice. Erau sase neamuri si cate patru ramuri in fiecare neam. Si scaunele secuiesti s-au format succesiv, numarul lor ajungand la 7 in secolul XV, iar mai tarziu la 12. In fruntea scaunului se gaseau doi dregatori: mai marele ostirii (maior exercitus) sau capitanul (capitaneus) si era mai mare in grad celui de-al doilea dregator numit jude pamantean (iudex terrestris). Obstea secuilor (universitas Siculorum), cu capitala la Odorhei, se afla sub conducerea unui comite numit rege. Apoi voievodul Transilvaniei a devenit si comite al secuilor, stirbindu-le autonomia. Scaunele se aflau sub conducerea unor capitani scaunali sau locotenenti, cu atributiuni militare, adminis­trative si judecatoresti, ajutati in probleme juridice de juzii scaunali.Incepand din anul 1426, comitele secuilor era reprezentat in scaune de un jude regal, cu atributiuni de control judiciar fiind ales de locuitorii din scaun.

Scaunele sasesti s-au constituit in prima jumatate a secolului XlV, in cadrul unei unitati administrativ-teritoriale autonome (universitatea Saxonum). In fruntea fiecarui scaun se afla un jude regal, cu prerogativele similare celor ale comitilor. Judele regal era ajutat de un vicejude. In acelasi timp, localnicii aveau dreptul de a alege un jude scaunal (iudex sedis). Universitatea Saxonum se afla sub conducerea unui comite care il reprezenta pe rege, dar in fapt se afla sub autoritatea voievodului. Cu ocazia reorganizarii din secolul XV toate scaunele sasesti au fost puse sub conducerea unui comite ales de obstea sasilor care se intrunea la Sibiu.

Potrivit traditiei consemnate in scris in vremea asezarii secuilor in Transilvania, au fost colonizati si sasii din Flandra si din Saxonia.

Teritoriile locuite de sasi ca si cele ale secuilor erau organizate in conformitate cu Diploma Andreanum (Bula de aur) din 1224, in scaune ce apar atestate documentar intre 1302-1349: Sibiu, Sebes, Cincu, Rupea, Sighisoara, Orastie, Nochrich, Miercurea si care de altfel reglementeaza raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice si administrative dintre regalitate si sasi. Se forma astfel o comunitate a colonistilor cu o larga autonomie politico-administrativa.

Desi pozitia geografica a tarilor romanesti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora inca inainte de formarea statelor independente nu poate fi contestata.

In pofida greutatilor, necesitatile economice, schimbul intern si extern de marfa, tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus dezvoltarea targurilor in Moldova si a oraselor in Tara Romaneasca si Transilvania.

Orasele erau unitati administrative formate din meseriasi, negustori si tarani, cu o organizare proprie, care le conferea o anumita autonomie. Ele au aparut si s-au consolidat odata cu dezvoltarea meseriilor si a intensificarii schimbului de marfuri. Desi primele orase sunt anterioare statelor feudale, viata urbana a cunoscut.o dezvoltare mai accentuata dupa intemeiere, ca urmare a fondarii unor noi orase de catre domni pe mosiile lor, a stabilirii resedintelor, judetelor si tinuturilor sau a exploatarii bogatiei subsolului. Teritoriul oraselor cuprindea trei zone: vatra orasului formata din cladiri, hotarul orasului, format din terenurile cultivate de catre oraseni si ocolul orasului, format dintr-un anumit numar de sate.

Orasele erau conduse de catre un aparat administrativ format din doua categorii de dregatori. Din prima categorie faceau parte organele admnistrative alese de catre oraseni; in Moldova un soltuz si 12 pargari iar in Tara Romaneasca un judet si acelasi numar de pargari. Uneori era convocat un sfat al batranilor, cu o compozitie mai larga. Adunarea populara a membrilor comunitatii era convocata, cel putin o data pe an, pentru alegerea conducerii orasului sau pentru solutionarea unor probleme de importanta deosebita.

A doua categorie de organe administrative ale oraselor era formata din dregatori domnesti: vornic, pristav, staroste, vames. Aceasta administratie s-a format treptat, deoarece la inceput domnul avea puteri limitatesi nu dispunea de un aparat pentru a-si exercita autoritatea asupra oraselor. Modul de conducere a oraselor, drepturile si obligatiile acestora erau precizate fie in acte specialedate de domn, fie in vechile obiceiuri.

Organele administrative alese de catre oraseni aveau dreptul sa judece anumite procese, sa. administreze patrimoniul orasului, sa supravegheze si sa confirme diferitele tranzactii, sa perceapa veniturile pentru domnie si pentru oras, sa intretina o armata proprie si sa aiba o pecete. Unele orase, mai dezvoltate aveau dreptul chiar de a bate moneda. La randul lor, dregatorii domnesti exercitau mai ales pe seama comertului.

Mestesugurile sunt legate de productii agricole. Incepand din secolul XVI, cu incuviintarea domnului, orasenii se puteau organiza in bresle.

In Transilvania, ca urmare a dezvoltarii lor economice, orasele se bucurau de o autonomie mai pronuntata. Conducerea orasului revenea judelui(Iudex) care o exercita impreuna cu un consiliu municipal format din 12 jurati recrutati din randul locuitorilor instariti. Atributiile autoritatilor oraselor erau fixate prin acte speciale de privilegii. Populatia urbana era stratificata in trei mari categorii sociale: patriciantul, format din patronii si negustorii bogati, paturile mijlocii in care intrau mestesugarii micii negustori si in fine saracimea, care forma plebea oraselor. In ordinea vechimii lor medievale iata cateva orase (dupa N. IORGA): Baia, Roman, Trotus, Bacau, Suceava, Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Campulung ,Barlad, Hotin, Giurgiu.

Nu exista in vocabularul arhaic nici un cuvant pentru formatiuni mai mari de convietuire sociala. El nu cunoaste din vremuri strabune decat satul si cetatea (N. IORGA).

Obstea era institutia administrativa ce reprezenta cu puteri depline satul fata de domnie sau de stapani (boieri sau manastiri); pana in a doua jumatate a secolului al XIX -lea, cand s-a creat prin lege (1864) comuna administrativa, satul nu a avut alta reprezentare.

Potrivit stravechilor traditii formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la cea feudala, obstea sateasca se bucura de dreptul de autoconducere pe plan economic, politic, juridic si administrativ.

Odata cu aparitia primelor formatiuni politice si in special dupa intemeiere, satele sunt integrate tot mai mult in sistemul conducerii centralizate, o parte din vechile atributiuni ale obstei fiind preluate de catre stat.

In epoca feudalismului, dezvoltat, satele erau impartite in doua mari categorii: libere si aservite.

Satele libere, desi si-au pastrat organele proprii ale obstii, erau subordonate judetului sau tinutului, fiind puse sub controlul sefului acestei unitati administrative: sudetul in Tara Romaneasca, parcalabul in Moldova sau ispravnicii incepand cu reforma lui C. Mavrocordat. Asupra acestor sate domnul isi exercita doar o autoritate publica deoarece conducerea administrativa apartinea obstii satului, adica « oamenilor buni si batrani ». Acest sfat al obstii avea loc in zilele de sarbatoare si cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate. Aceste organe proprii ale obstii se aflau sub actiunea directa a slugilor domnesti, care strangeau veniturile domniei (birari, galetari, dijmari, ilisari, gostinari, pripasari, desugubinari, globnici etc.) sau supravegheau muncile cuvenite domniei (podvodnicari, clacari etc.). Pentru a mentine legatura dintre sat si domnie, exista chiar in satele libere un reprezentant al obstii, ales de sateni: acesta se numea 'parcalabde-sat' in Tara Romaneasca si 'vataman' in Moldova.

Satele aservite dupa cum le spune si denumirea erau sate dependente, cu un alt statut juridic fata de cele libere. Satele erau domnesti, boieresti si manastiresti, in care administratia si justitia se aflau sub autoritatea unor dregatori publici, a boierilor proprietari de sate si egumenilor asezamintelor ortodoxe.

In satele boieresti, stapanul administra si judeca, daca avea privilegiul imunitatii, pe sateni in limitele prevazute in respectivul hrisov de imunitate ce interzicea anumitor dregatori si slujitori domnesti sa-si exercite autoritatea lor pe teritoriul acestor sate; se exceptau, bineinteles, infractiunile grave ce constituiau 'cazuri domnesti'. Inainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. Dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.

Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau domnului ca persoana fizica, dobandite prin mostenire sau prin cumparare si fata de care domnul se comporta ca un stapan feudal; altele apartinand institutiei domniei.

Satele manastiresti erau proprietatea manastirilor si erau administrate de egumenul manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau mai largi decat in cazul satelor boieresti.
Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite in secolele XIV-XVIII fie pe pamant domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri la dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului si a indatoririlor militare.

Organizarea administrativa a satului transilvanean poarta pecetea vechii organizari a obstei satesti in care traia de secole populatia autohtona. In fruntea comunitatii satesti se gasea un jude,(iudex) sau un cnez, cu atributii legate de repartizarea pamanturilor si darilor intre membrii obstei, de solutionarea diferendelor dintre acestia etc. Multi dintre cnezi, cunoscuti sub numele de 'cnezi comuni' (kenezii communes) capatara din partea regelui, voievodului sau a pricipelui diverse atributii administrative asupra mai multor sate, pe care le exercitau potrivit vechiului 'Drept romanesc' (iure Valachico); ei judecau pricinile marunte dintre tarani, ridicau birurile de la acestia si in special de la iobagii romani, erau sefii ostirilor din satele de sub jurisdictia lor, administrau pamanturile fiscului in numele regelui sau principelui etc.

Bibliografie :

1.Prof. univ. dr. Ioan Bitoleanu - Introducere in istoria dreptului,editura Europolis 2005

2.Liviu P.Marcu - Istoria dreptului romanesc,editura Lumina Lex Bucuresti 1997

3.Emil Cernea,Emil Molcut - Istoria statului si dreptului romanesc,editura Universul Juridic