Razboiul pentru reintregirea nationala a romaniei

RAZBOIUL PENTRU REINTREGIREA NATIONALA A ROMANIEI

DIPLOMATIA ROMANEASCA LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Sl

INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

- ROMANIA SI DEBUTUL PRIMEI CONFLAGRATII MONDIALE

PERIOADA NEUTRALITATII SI SEMNIFICATIA SA

INTRAREA ROMANIEI IN RAZBOI. OPERATIILE MILITARE DIN ANUL 1916. OCUPATIA

MILITARA A PUTERILOR CENTRALE

CAMPANIA DIN VARA ANULUI 1917 SI URMARILE SALE

PACEA DE LA BUCURESTI (24 APRILIE/7 MAI 1918). REINTRAREA ROMANIEI IN RAZBOI SI PARTICIPAREA SA LA VICTORIE.

Diplomatia romaneasca la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul ocolului al XX-lea.

Dupa recunoasterea internationala a independentei de stat, Romania a trebuit sa tina seama de noul echilibru de forte creat in Europa si, in special, in sud-estul sau. Aceasta, pe de o parte, deoarece ocupa o pozitie strategica in Peninsula Balcanica, acolo unde se ciocneau interesele economice si politice ale Rusiei, Imperiului Otoman si Austro-Ungariei, iar, pe de alta parte, ea trebuia sa se integreze structurilor europene de pe o noua pozitie - cea de stat de sine statator - si sa-si faureasca modalitati proprii de afirmare care sa-i asigure dezvoltarea. In atare conditii, tara noastra a desfasurat o politica externa activa, cu un camp de actiune largit si in care s-a manifestat o colaborare intre toate partidele politice, dincolo de micile interese partizane, pe drumul afirmarii intereselor nationale. Au contribuit la aceasta diplomati straluciti, precum MihailKogalniceanu, P.P. Carp, I.C. Bratianu, V. Boerescu, DA. Sturdza si altii. Conform parerii unor diplomati straini, Bucurestiul a devenit, in perioada de care ne ocupam, un centru cu o bogata activitate diplomatica, "o veritabila trambulina pentru ambasadori'.

Imediat dupa 1878, un obiectiv central al guvernului roman a fost recunoasterea in plan extern a independentei si a transformarilor ce i-au urmat in statutul politic al tarii. Dupa numeroase demersuri diplomatice, legate mai ales de acordarea cetateniei evreilor si de rezolvarea urmarilor afacerii Stroussberg, intre anii 1878-1880 Anglia, Franta, Grecia, Olanda, Rusia, Imperiul Otoman, Austro-Ungaria, Italia, Germania au recunoscut independenta de stat a Romaniei.

In acelasi timp, au avut loc numeroase contacte diplomatice legate de ridicarea tarii la rangul de Regat. Inca in toamna lui 1878, Carol I a luat titlul de Alteta Regala, acesta fiind recunoscut in anul urmator. El a semnificat un prim pas catre modificarea statutului politic international al tarii. In 1880 I.C. Bratianu si Carol I au facut vizite in Germania. Cu acest prilej a fost abordata si problema regatului si s-a reglementat, apoi, succesiunea la tronul tarii. S-a stabilit ca, in lipsa ascendentilor directi, tronul sa revina printului Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol. Acesta s-a casatorit in 1892 cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Angliei. La 14/26 martie 1881, Parlamentul a votat transformarea Romaniei in Regat, punand inca o data Europa in fata faptului implinit. Romania isi decidea, astfel, singura, soarta in istorie. In 1881, tara noastra intretinea relatii diplomatice cu 18 state ale lumii.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea scena politica a continentului nostru a fost marcata, cel putin in sud-estul sau, de mutatii semnificative. Austro-Ungaria si-a intensificat penetratia in Peninsula Balcanica si a ocupat un loc important in Comisia Dunarii; preocuparea sa de a domina Comisia, permanentele frictiuni legate de situatia romanilor din Transilvania, supusi unei intense deznationalizari dupa infaptuirea dualismului din 1867, ca si consecintele conventiei comerciale din 1875 au dus la inrautatirea relatiilor romano-austro-ungare. Rusia si-a intarit pozitiile in Bulgaria si a incercat, in 1878, sa ameninte Romania cu ocuparea; in anul urmator, pe fondul inrautatirii grave a relatiilor romano-ruse, dupa incalcarea de catre Rusia a Conventiei din 4 aprilie 1877 si ocuparea judetelor din sudul Basarabiei, s-a ajuns la incidentul intre trupele romane si ruse de la Arab Tabia, in legatura cu delimitarea frontierei de sud a Dobrogei. Franta, infranta catastrofal in urma razboiului din 1870-1871 cu Prusia, nu mai reprezenta, pentru moment, o forta politico-diplomatica in Europa. Acestea au impus Romaniei, tot mai mult izolata diplomatic dupa 1878, sa se indrepte spre o alianta diplomatica cu Puterile Centrale (Tripla Alianta), formata din Germania, Austro-Ungaria si Italia. S-au adaugat originea germana a dinastiei din Romania si unele interese economice ale cercurilor conducatoare din tara noastra in relatiile cu Germania. Initiativa a venit din partea cancelarului german Otto von Bismarck care, in 1880, s-a si exprimat in acest sens. In 1883, regele Carol I a facut vizite in Germania si Austro-Ungaria, ceea ce a grabit apropierea Romaniei de Puterile Centrale, i-a urmat vizita primului ministru I.C. Bratianu in aceleasi tari. In cadrul convorbirilor, premierul roman a respins insa in mod hotarat - expresie a politicii independente a Romaniei si a faptului ca alianta nu insemna renuntarea la o politica proprie a guvernului de la Bucuresti - cererea de a nu permite pe teritoriul sau actiuni indreptate contra dublei monarhii. Chiar cu un an inainte, in 1882, avusese loc la Iasi, cu prilejul dezvelirii unei statui a lui Stefan cel Mare, un incident ce agravase relatiile intre Viena si Bucuresti: senatorul Petre Gradisteanu declarase atunci ca spera ca regele Carol sa recapete "pietrele pretioase' ce lipseau inca de la coroana voievodului moldovean, adica provinciile aflate sub dominatie straina.

In ultimii ani ai secolului trecut, raportul de forte in Balcani a suferit importante modificari o data cu reorientarea Serbiei si Bulgariei spre Rusia. In acelasi timp, guvernul roman a continuat sa-si manifeste interesul pentru sprijinirea locuitorilor de origine romana din zona Balcanilor, mai precis din Muntii Pindului si de pe Valea Timocului.

Alianta intre Romania si Puterile Centrale s-a semnat in 1883 si a fost un act cu caracter secret fiind cunoscut doar de rege si de catre unii oameni politici. Ea a fost reinnoita, de citeva ori, in anii urmatori. Alianta a avut un caracter pur defensiv, specificandu-se angajamentul partilor de a nu adera la aliante potrivnice vreunuia din membri, ca si obligatia de a se ajuta in cazul in care vreo parte contractanta era atacata. Romania a izbutit, in acest mod, sa iasa din incercuirea in care fusese impinsa si a obtinut unele garantii de securitate. In acelasi timp, alianta nu a semnificat nici un moment abandonarea sprijinirii luptei, romanilor din Transilvania, ci chiar o consolidare a statutului international al tarii, pregatirea deplinei unitati nationale. Pentru unii politicieni, tratatul avea importanta prin prezenta Germaniei in alianta. Se spera ca aceasta din urma va interveni la Viena si Budapesta pentru a imbunatati situatia romanilor ardeleni. Ca o expesie a conjuncturii internationale, clauzele militare ale acordului nu au fost nicicand aplicate, iar atunci cand conditiile au permis-o, romanii au intrat in lupta pentru eliberarea fratilor lor de peste munti.

Trebuie mentionat si faptul ca, dupa 1883, momentele de incordare intre Bucuresti si Viena au continuat, date fiind intensificarea exploatarii nationale a romanilor ardeleni, tensiunile economice, precum si razboiul vamal dintre anii 1885-1891, regimul navigatiei pe Dunare. Puternicul ecou al actiunii memorandiste, uriasa adeziune a opiniei publice si a tuturor cercurilor politice din Vechiul Regat la prevederile documentului inaintat lui Franz Iosif in 1892, implicarea liderilor memorandisti in procesul de la Cluj, au impus cercurilor comnucatoare de la Bucuresti ca, in ciuda aliantei cu Viena, sa sustina interesele nationale. Insusi regele Carol I a avertizat Germania ca nu putea sa se opuna dezideratelor natiunii romane.

La inceputul secolului al XX-lea Romania s-a afirmat in sud-estul Europei ca un factor de stabilitate politica. Politica externa a incercat sa corespunda pe deplin si sa urmareasca realizarea intereselor nationale, aceasta pe fondul complicarii situatiei din Balcani si al conturarii celei de-a doua aliante politico-diplomatice din Europa - Antanta (Tripla intelegere) - constituita de Franta, Anglia si Rusia. Romania a urmarit, in principal, mentinerea statu-quo-ul in Peninsula Balcanica si in acest sens, si-a modelat activitatea pe langa Puterile Centrale. Noua situatie sud-estul Europei, in special apropierea Austro-Ungariei de Bulgaria si cresterea agresivitatii sale dupa 1908, cand a anexat Bosnia si Hertegovina, s-a rasfrant si asupra situatiei romanilor din Transilvania. Cel din urma eveniment a accentuat contradictiile in aceasta zona a continentului, dat fiind si faptul ca pretentiile Rusiei fata de stramtorile Bosfor si Dardanele au fost ignorate la Viena. De asemenea, Bulgaria si-a manifestat dorinta de a ingloba noi teritorii. De fapt, Bulgaria dorea sa-si sporeasca teritoriul pe seama Imperiului Otoman, prin aceasta punand in pericol statu-quo-ul balcanic. In aceste conditii s-a produs, in mod treptat si greu de surprins de cei neavizati, o detasare a tarii noastre de Puterile Centrale. Ea s-a prelungit pana catre 1914, in pragul conflagratiei mondiale.

Diplomatia austro-ungara si cea germana au cautat, totusi, sa mentina Bucurestiul in orbita Puterilor Centrale, in ciuda unui curent de opinie tot mai defavorabil lor in cercurile politice romanesti. In 1909, mostenitorii tronului din Romania si Austro-Ungaria au vizitat capitala Romaniei, iar la implinirea a 70 de ani regele Carol I a fost numit feldmaresal al armatei germane. Ion I.C. Bratianu, principesa Maria, dar si alti politicieni au tatonat insa terenul pentru o reorientare tacita, in politica externa, catre Antanta. Se spera ca aceasta sa sprijine unirea Transilvaniei si Bucovinei cu Romania. Tot mai multe evenimente politice si economice atesta acest proces. In anii 1910-1911 Romania a fost vizitata de unitati militare din Anglia si Rusia, de Paul Deschanel, fost presedinte al Frantei, si de catre primarul Parisului. De asemenea, au sporit investitiile de capital din statele Antantei, in special in industria petroliera.

Razboaiele balcanice din 1912-1913 au demonstrat insa, in mod clar, reorientarea politicii externe a guvernului roman. In 1912, statele balcanice - Serbia, Grecia, Bulgaria urmareau realizarea unitatii nationale prin recucerirea unor teritorii aflate inca sub stapanirea Imperiului Otoman. Poarta a fost infranta si, la 3 decembrie 1912, a semnat armistitiul. Tratativele pentru pace s-au desfasurat la Londra, dar intre aliatii balcanici existau inca multe neintelegeri. Datorita Portii discutiile au fost intrerupte, iar la 3 februarie 1913 conflictul a reizbucnit. Teama unei generalizari a conflictului a facut ca Marile Puteri sa intervina, dupa Conferinta internationala a ambasadorilor si "Protocolul' de la Moscova, ceea ce arata interesele distincte ale Marilor Puteri, in zona, si sa se incheie pacea de la Londra, lasand, totusi, importante probleme nerezolvate.

Romania si-a proclamat neutralitatea fata de primul conflict balcanic, dar a privit cu ingrijorare razboiul, mai ales prin prisma interventiei Marilor Puteri. La 10 iunie 1913 Bulgaria, nemultumita de rezultatele tratativelor de pace, a atacat pe fostii aliati ( incepea al doilea razboi balcanic). In aceste conditii, cand situatia din Peninsula Balcanica se complicase la maximum si tindea sa se modifice, Romania a decretat mobilizarea. Toti contemporanii au fost de acord ca aceasta a semnificat in fapt ruperea legaturilor cu Puterile Centrale si in mod deosebit cu Austro-Ungaria. Nicolae Iorga scria ca se poate spune ca peste Dunare se discuta chestiunea Ardealului, ca se incepe razboiul impotriva vointei austriece'. Trupele romane au trecut Dunarea si au inaintat in Bulgaria. Bulgaria a fost silita sa capituleze. Discutiile pentru pace s-au desfasurat la Bucuresti, ceea ce era o recunoastere a rolului tarii noastre. Pacea de la Bucuresti din 10 august 1913 a prevazut cedarea de catre Bulgaria a unei parti din Macedonia catre Serbia si a sudului aceleiasi provincii catre Grecia. Imperiul Otoman a primit o parte din rasaritul Traciei cu orasul Adrianopole (Edirne), iar Romania, sudul Dobrogei, pana la linia Ecrane - Turtucaia. Tratatul de Pace a restabilit pacea in Balcani doar aparent, caci in ciuda politicii Bucurestiului de a-l mentine, guvernul de la Sofia a actionat permanent sub instigarea Vienei pentru revizuirea sa. Aceasta a adancit si mai mult ruptura intre Romania si Tripla Alianta, tocmai in pragul razboiului mondial.

Romania si debutui primei conflagratii mondiale Perioada neutralitati si semnificatia sa

Primul razboi mondial (1914-1918) a reprezentat apogeul confruntarii intre Marile Puteri pentru dominatie economica si politica si reimpartirea lumii in sfere de influente. S-au confruntat Puterile Centrale si Antanta, deopotriva responsabile de izbucnirea conflictului.

In vara anului 1914 Romania ocupa o pozitie importanta, ambele tabere beligerante fiind dispuse sa-i castige concursul. Pe de o parte, Puterile Centrale se straduiau sa mentina Romania in alianta. In acest sens, in 1913-1914 au fost acreditati la Bucuresti noi ambasadori, si anume Ottokar Czernin, importanta figura a politicii Austro-Ungariei, si von Bussche, din partea Germaniei. Vizita tarului Nicolae al II-lea si a familiei sale la Constanta, la 1/14 iunie 1914, insotit de ministrul de externe Sazonov, discutiile cu regele Carol I si premierul Ion I. C. Bratianu au reconfirmat insa noua orientare in politica externa a Romaniei. Treptat, chiar personalitati marcante de la Berlin si Viena au recunoscut ca Romania era practic pierduta pentru Puterile Centrale.

La 28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, caruia i-au cazut victime mostenitorul tronului austro-ungar, Francisc Ferdinand, si sotia sa. In luna urmatoare, dupa ce Austro-Ungaria i-a declarat razboi Serbiei, au intrat in conflict, declarandu-si reciproc razboi, principalii componenti ai aliantelor militare. Atat Antanta cat si Puterile Centrale au facut presiuni la Bucuresti pentru a castiga alianta Romaniei si intrarea sa imediata in razboi.

Soarta tarii a fost decisa de Consiliul de Coroana de la Sinaia din 21 iulie/3 iust 1914. In fata unei situatii grave batranul rege Carol I trebuia sa se consulte cu fortele politice din tara. La Consiliu au luat parte regele, printul Ferdinand, principalii oameni politici. Regele a prezentat tratatul de alianta cu Puterile Centrale si a cerut intrarea in razboi alaturi de aliatii sai. De partea sa situat doar liderul conservator Petre P. Carp, ce a invocat, din nou, pericolul rus ce ameninta Romania. Membrii marcanti ai Partidului Conservator Democrat si ai Partidului Conservator, precum I. Gradisteanu, I.N. Lahovary, s-au pronuntat insa pentru neutralitatea armata. Ion I.C. Bratianu si membrii guvernului, ca si Alexandru Marghiloman, au sustinut necesitatea expectativei armate care, la acel moment, era cea mai putin riscanta. A fost adoptata ultima solutie. In comunicatul oficial s-a precizat ca Romania nu fusese nici prevenita, nici consultata in legatura cu mersul razboiului si nu putea fi invocat nici un motiv razboi.

Intre 1914-1916 tara noastra a fost neutra fata de conflictul mondial, - un climat politic foarte agitat, cand fortele politice propuneau solutii diverse, diplomatii Puterilor Centrale si Antantei se straduiau sa obtina colaborarea militara a Romaniei, primul ministru Ion I.C. Bratianu a manifestat o deosebita ponsabilitate fata de destinele tarii. In negocierile secrete cu Antanta, care promitea sprijinirea luptei pentru desavarsirea unitatii teritorial-nationale, Ion I. C. Bratianu a dorit sa obtina toate garantiile pentru existenta de sine statatoare tarii. Pregatindu-se permanent de intrarea in razboi, el a amanat tot mai mult acest moment, pentru a se pregati in vederea obtinerii unui succes militar.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Carol I a decedat si a fost inmormantat la Curtea de Arges. In februarie 1916 a murit si sotia sa, regina Elisabeta. Carol a fost urmat la tron de Ferdinand I. Acesta se plasase pe pozitii antantofile fiind influentat in acest sens si de sotia sa, regina Maria. In septembrie 1914 au fost incheiate de catre Romania acorduri cu Rusia si Italia. In schimbul unei neutralitati binevoitoare, Rusia a recunoscut drepturile istorice ale Romaniei asupra Transilvaniei si a Bucovinei. Romania si Italia au cazut de acord, in acelasi an, sa nu renunte la neutralitate decat in urma unui preaviz de opt zile.

Departarea tot mai evidenta a Romaniei de Puterile Centrale l-a determinat pe imparatul Germaniei, Wilhelm al II-lea, sa continue eforturile pentru obtinerea aliantei la Bucuresti, dar si presiunile la Budapesta pentru a obtine imbunatatirea situatiei romanilor din Transilvania. Guvernul Tisza s-a aratat insa, in continuare, reticent in fata unor astfel de demersuri. Tisza credea, astfel, ca Romania va ceda fiind amenintata de Bulgaria si Imperiul Otoman.

Totodata, in sanul opiniei publice romanesti si al principalelor partide politice au continuat framantarile in legatura cu posibilitatea intrarii Romaniei in raboi si implinirea idealului deplinei unitati nationale. Curentul dominant a fost acela care se pronunta pentru intrarea in lupta alaturi de Antanta, ce promisese intregul sprijin pentru unirea teritoriilor locuite de romanii din Imperiul Austro-Ungar cu Romania. Actionau de pe aceste pozitii, pe diferite cai - demonstratii, articole de presa, conferinte, interventii diplomatice - printre altele Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor, in conducerea careia se aflau Vasile Lucaciu, Nicolae Iorga, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Octavian Goga, Actiunea Nationala, organizatie condusa de Nicolae Filipescu si care cuprindea pe conservatorii antantofili. Pe linia sustinerii intereselor Puterilor Centrale s-au plasat, pornind de la propriile convingeri politice, Constantin Stere, Petre P. Carp, Lupu Costake, V. Arion, Alexandru Marghiloman, dar aceasta nu a semnificat insa ca acesti oameni politici nu sustineau si idealul unitatii nationale. Miscarea socialista din Romania s-a opus insa participarii la razboi pe care, in conformitate cu aprecierile Internationalei a II-a, il considerau "imperialist'. Congresul extraordinar din 1914 al Partidului Social-Democrat a cerut adoptarea unei politici de neutralitate. Se aprecia ca desavarsirea unitatii statale a Romaniei se putea desfasura doar prin "socialism si revolutie'. Prin numeroase intruniri, mitinguri si demonstratii, precum si pe plan international, socialistii romani au sustinut aceleasi idei.

In perioada neutralitatii situatia economica a tarii s-a inrautatit. Mai intai, inchiderea stramtorilor Bosfor si Dardanele, dupa intrarea Imperiului Otoman in razboi de partea Puterilor Centrale, a dus la reducerea volumului comertului romanesc. Mai apoi, taberele beligerante s-au infruntat in Romania si in plan economic. Erau la mijloc importante rezerve petroliere si productia de cereale a tarii, ce ar fi intarit potentialul uneia sau alteia din taberele aflate in razboi. In vederea continuarii inzestrarii armatei romane cu armament modern, Antanta a acordat unele credite, s-au facut comenzi de armament in strainatate si s-au intreprins, de asemenea, unele rechizitii. Situatia s-a complicat in 1915 pentru Romania, o data cu intrarea in razboi a Bulgariei de partea Puterilor Centrale, Poarta actiona in acest sens inca din 1914.

Intre anii 1915-1916, mai ales, au avut loc numeroase tratative cu Antanta Bucuresti, Paris, Londra, Petersburg, multe influentate de desfasurarea operatiunilor militare. Pe fondul unor victorii ale Triplei Aliante din vara lui 1915, Antanta era gata sa accepte drepturile legitime ale romanilor asupra Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Antanta se obliga sa sustina desavarsirea uitatii nationale a tarii noastre pornind, deci, de la propriile interese. Inca din 1914, Austro-Ungaria propunea unirea tuturor romanilor intr-un singur stat, dar integrat imperiului sau. Convorbirile care au urmat s-au purtat sub presiunea permanenta a Frantei si Angliei, Ion I.C. Bratianu amanand mereu intrarea in zboi pentru a gasi momentul oportun. In vara anului 1916, seful Marelui Stat Mojor rus, generalul M.V. Alekseev, si generalul Joseph Joffre, comandantul sef trupelor franceze, au cerut Romaniei sa intre in razboi, "acum ori niciodata'.

Intrarea Romaniei in razboi. Operatiunile militare din anul 1916. Ocupatia militara a Puterilor Centrale.

Tratativele cu Antanta au intrat in vara anului 1916 in faza finala, caci presiunile sale la Bucuresti s-au inmultit peste masura. Dupa indelungi discutii, la 4/17 august s-au semnat documentele colaborarii Romaniei cu Antanta, si anume o Conventie politica si una militara. Ele au avut un caracter secret. Conventia politica prevedea ca Romania sa declare razboi Austro-Unganei, caci doar cu aceasta din urma avea probleme. Antanta s-a obligat sa respecte integritatea teritoriala a tarii. S-a recunoscut, de asemenea, aspiratia legitima a Romaniei pentru Unirea cu Transilvania si Bucovina. Romania urma sa participe la Conferinta de Pace in conditii de egalitate cu celelalte parti semnatare. Conventia militara a stipulat ajutorul militar al Antantei pentru tara noastra. Armata romana trebuia aprovizionata, prin porturile ruse, cu munitii si armament in cantitate de 300 de tone zilnic. In ziua decretarii mobilizarii generale un tren cu munitii trebuia sa se afle la granita tarii. Romania se obliga sa intre in razboi la 15/28 august 1916 impotriva Austro-Ungariei. Concomitent, armata rusa trebuia sa desfasoare mari operatii in Galitia si Bucovina si sa participe la apararea Dobrogei contra vreunui atac al Bulgariei, iar trupele aliate de la Salonic, conduse de generalul francez Sarrail, trebuiau sa declanseze o ofensiva pentru a retine pe austro-germani.

La 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul de Coroana sub presedentintia regelui Ferdinand. Ion I.C. Bratianu a prezentat rezultatul intelegerilor cu Antanta si a cerut intrarea tarii in razboi alaturi de aceasta alianta de forte. Toti participantii s-au declarat de acord si au votat in acest sens, cu exceptia lui Titu Maiorescu si a lui Petre P. Carp, ce continuau sa sustina politica de expectativa. In aceeasi seara, ministrul Edgar Mavrocordat a inmanat la Viena nota de razboi a Romaniei.

Incepea astfel razboiul pentu reintregirea nationala a Romaniei. Romaniei i-a fost impusa intrarea in razboi intr-un moment cu totul nefavorabil, fiind ceruta de Antanta datorita situatiei sale precare pe fronturile europene. Prin intrarea Bulgariei in razboi contra tarii noastre s-a format un front urias pornind de la Carpati, mergand pe Dunare si ajungand la Marea Neagra. In cadrul sau, din cei peste 800.000 soldati si ofiteri, cat numarau fortele armate romane, cele mai nulte efective, doua treimi, au fost afectate frontului din Transilvania, si mult mai putine celui din Dobrogea. In noaptea de 14/15 august 1916 armata romana a trecut Muntii Carpati in Transilvania, unde a cucerit Brasovul, Toplita si a patruns n zona secuiasca. Trupele romane au fost intampinate cu bucurie de locuitori, ce asteptau eliberarea de sub dominatia straina. Multe din prevederile Conventiei militare cu Antanta nu au fost insa respeptate de catre aceasta, iar ofensiva romana nu a fost sustinuta de aliati nici in Galitia si nici in Dobrogea, ceea ce a dus la oprirea ei. La 1 septembrie 1916, fortele germano-bulgaro-otomane conduse de Mackensen au fortat Dunarea si au provocat romanilor infrangerea de la Turtucaia, ce a trebuit evacuata. Marele Cartier General roman condus de generalul Constantin Prezan, a decis sa contracareze in chip fulgerator prin trecerea unor unitati peste Dunare si incercuirea inamicului, ceea ce a esuat datorita declansarii ofensivei Austro-Ungariei si a Germaniei in Transilvania, sub coordonarea generalului Eric von Falkenhayn.

Pana la sfarsitul lunii octombrie 1916 s-au dus lupte grele in Dobrogea, unde romanii, lipsiti de cooperarea eficienta a rusilor, au fost nevoiti sa cedeze si sa se retraga cu grele pierderi. In schimb, generalul Eremia Grigorescu a castigat lupta pentru trecatorile Moldovei. Sub lozinca "Pe aici nu se trece', ce a capatat in anul urmator valoare de simbol, trupele romane au oprit patrunderea trupelor germane si austro-ungare din aceasta directie pe teritoriul tarii.

Concentrand numeroase trupe si o tehnica superioara de razboi, trupele Puterilor Centrale au rupt insa dupa lupte inversunate, in Banat, pe crestele Carpatior si in trecatori, apararea la trecatoarea Jiului si s-au revarsat in Muntenia si Oltenia. In luptele de la Jiu s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu. Concomitent, Mackensen a fortat si trecut Dunarea pe la Zimnicea. Presate de la nord si de la sud, unitatile militare romane au sustinut batalia de la Arges-Neajlov care a dus la pierderea Bucurestiului, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916 Mackensen intrand in Capitala. Guvernul, autoritatile, armata si unii locuitori s-au retras in Moldova, - teritoriu ce a devenit centrul rezistentei romanesti, iar Capitala a tarii a fost considerat orasul Iasi. Frontul s-a stabilizat in sudul Moldovei, pe vaile Susitei, Putnei si Siretului.

Refugiul in Moldova si continuarea rezistentei au fost grevate de numerosii raniti si bolnavi, de conditiile precare de igiena si de asprimea iernii. Tifosul exantematic a facut ravagii afectand peste 30 000 de oameni. La Iasi s-a organizat un guvern national, in care au intrat si unii conservatori in frunte cu Take Ionescu. Pentru a mobiliza poporul la apararea tarii, se impuneau unele reforme de structura. In lunile martie-aprilie 1917, data fiind si situatia din Rusia, unde tarismul fusese inlaturat, regele Ferdinand a promis solemn infaptuirea a doua mari reforme - cea electorala si agrara. In vara aceluiasi an, Parlamentul reunit la Iasi a decis modificarea constitutiei pentru a oferi temei legal reformelor preconizate. In aceste conditii foarte grele pentru tara, guvernul roman a acceptat sa depuna in Rusia, spre pastrare, tezaurul national ce cuprindea arhivele, valuta, valori mari, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte ale Mitropoliei Ungro-Vlahiei.

Pe teritoriul ocupat de Puterile Centrale, ce insemna o mare parte din teritoriul tarii, s-a organizat un regim de ocupatie militara. Bogatiile solului si subsolului au fost exploatate in folosul Germaniei si Austro-Ungariei. Intre decembrie 1916 si noiembrie 1918, conform unor statistici au fost sustrase din tara noastra, prin jaful Puterilor Centrale, mari cantitati de petrol si produse petroliere, cereale, materiale de constructii s.a. Valoarea totala a pagubelor provocate de ocupantii Romaniei se cifreaza la aproape 18 miliarde lei aur. S-a initiat reprimarea oricarei forme de rezistenta a populatiei locale, dar, in ciuda unei atari situatii, s-au desfasurat acte de protest, sabotaje, ce au reunit pe tarani, intelectuali, lucratori industriali, militari. La Bucuresti au ramas unii membri marcanti ai Partidului Conservator (Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti). Desi multi erau plasati pe pozitii germanofile, ei au refuzat, in general, orice colaborare cu autoritatile de ocupatie.

Campania din vara anului 1917 st urmarile sale

Apararea ultimului teritoriu unde mai pulsa inca fiinta statului roman era, dupa campania din 1916, obiectivul principal al autoritatilor militare romanesti. Printr-un urias efort militar s-a refacut o forta militara ce grupa 460 000 de soldati si ofiteri. A contribuit la aceasta si inzestrarea cu armament modern, cumparat din strainatate, ca si misiunea militara franceza condusa de generalul Henri Berthelot. Regina Maria a organizat sub patronajul sau Crucea Rosie, pentru a alina suferintele ranitilor si ale celor bolnavi. Planul romanesc de actiune urmarea sa declanseze ofensiva in sectorul Namoloasa. Puterile Centrale se pregateau in schimb sa scoata Romania din razboi pnntr-un atac combinat al lui Mackensen, dinspre sud, si o ofensiva la Oituz. Prinsa ca intr-un cleste, armata romana ar fi trebuit sa capituleze.

In vara anului 1917 s-au desfasurat luptele de la Marasti, Marasesti si Oituz. Rezistenta eroica a Armatei a II-a Romane conduse de generalul Alexandru Averescu a determinat pe Mackensen sa schimbe directia de ofensiva a trupelor austro-germane dintre Siret si Carpati spre Focsani - Marasesti -Adjud. Dupa lupte indarjite, intre 24 iulie/6 august si 24 august/3 septembrie 1917, armata germana a batut in retragere. Inamicul a izbutit doar o patrundere de cativa kilometri. S-a remarcat rezistenta deosebita a Regimentului 32 "Mircea' si iscusinta militara a generalului Eremia Gngorescu. La jumatatea lunii august s-au prabusit si ultimele incercari de a strapunge apararea romaneasca la Oituz. Rezistenta eroica a armatei romane in Moldova a salvat statul roman, dar, totodata, a oprit si inaintarea Puterilor Centrale spre Rusia.

Desi Romania era victorioasa pe front, situatia sa s-a inrautatit o data cu adancirea agitatiilor politice din Rusia, resimtite inca in timpul bataliei de la Marasesti. In toamna anului 1917 framantarile din Rusia s-au repercutat si in randurile trupelor din Moldova, unde anarhia si tulburarile reprezentau o amenintare la adresa stabilitatii Romaniei. Constantin Kiritescu nota ca "zilnic se produceau tot felul de provocari la adresa romanilor'., Au avut loc demonstratii, s-au atacat depozitele de armament si alimente, s-a incercat dezarmarea unor ofiteri romani. Unii ofiteri rusi, ostili bolsevismului, au ramas insa fideli tarului Nicolae al II, ceea ce a adancit pericolul conflictelor intre unitatile ruse de pe teritoriul Moldovei. In noile conditii, legate de caderea guvernului Kerenski si de lovitura de stat bolsevica de la Petrograd (25 octombrie/7 noiembrie 1917), care a modificat complet soarta Rusiei, Romania era singura si inconjurata de dusmani.

Consiliul de Coroana din 19 noiembrie/2 decembrie 1917 a decis continuarea razboiului cu Puterile Centrale. A doua zi, generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse din Romania, a propus germanilor incheierea unui armistitiu, implicand, contra vointei lor, si pe romani. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 Romania a fost silita, desi victorioasa pe front, sa incheie armistitiul cu Puterile Centrale. El nu a modificat insa cu nimic orientarea politica a guvernului roman. Romania s-a straduit sa demonstreze Antantei ca armistitiul nu a anulat situatia anterioara si ca tara noastra dorea ferm mentinerea aliantei din 1916.

Intre timp au continuat in Moldova agitatiile bolsevice. Au avut loc jafuri si distrugeri, precum si incidente la Galati, Iasi, Pascani. Aceasta a impus Romnaniei dezarmarea unitatilor militare ruse si neutralizarea lor, trupele romane intervenind pentru a linisti situatia. Drept urmare, guvernul condus de Lenin a ordonat la 3 decembrie 1917 arestarea reprezentantului roman la Petrograd, Constantin Diamandy, iar la 13/26 ianuarie 1918, ruperea legaturilor diplomatice cu Romania. Cu acest prilej a fost confiscat si tezaurul Romaniei, depus in Rusia. O parte a fost readus in tara in 1935, o alta in 1956, insa cea mai mare parte a ramas, pana astazi, in Uniunea Sovietica.

Pacea de la Brest-Litovsk, din 18 februarie/3 martie 1918, intre Rusia Sovietica si Puterile Centrale si intrarea trupelor germane in Ucraina au lasat Romania total descoperita in fata Puterilor Centrale si inconjurata din toate partile de dusmani. Intre lunile decembrie 1917 si mai 1918 au avut loc convorbiri pentru incheierea pacii intre Romania si Puterile Centrale. In cadrul lor, Austro-Ungaria a cerut, prin glasul lui Ottokar Czernin, devenit intre timp ministru de externe al dublei monarhii, inlaturarea regelui Ferdinand de pe tronul Romaniei. Supusa unor presiuni extraordinare, la 25 ianuarie/7 februarie 1918 Romania primea un ultimatum din partea Puterilor Centrale in vederea incheierii grabnice a pacii.

In astfel de imprejurari, Ion I.C. Bratianu a demisionat si s-a format un nou guvern condus de Alexandru Averescu. In februarie 1918 regele Ferdinand s-a intalnit la Racaciuni cu Czernin, care i-a cerut in mod ultimativ incheierea pacii, intre 17 februarie/2 martie si 19 februarie/4 martie 1918 s-au desfasurat la Iasi mai multe sedinte ale Consiliului de Coroana, unde a fost dezbatuta soarta tarii. Romania trebuia sa aleaga intre o pace umilitoare si ocuparea de catre dusmani a intregului teritoriu al tarii. La finele lunii februarie 1918 guvernul Averescu a demisionat si s-a constituit un alt cabinet, condus de Alexandru Marghiloman.

Guvernul Marghiloman a acceptat o misiune foarte grea, aceea a incheierii unei paci, care, oricat de grea ar fi fost, permitea supravietuirea Romaniei. Dupa unele preliminari la Buftea, la 24 aprilie/7 mai 1918, s-a semnat Pacea de la Bucuresti. Ea a fost deosebit de grea pentru tara noastra. Dobrogea era ocupata de Puterile Centrale, iar accesul Romaniei la Marea Neagra era permis doar de-a lungul unui drum comercial pana la Constanta. Armata romana urma sa fie demobilizata. Austro-Ungaria isi marea teritoriul de-a lungul crestelor Carpatilor. Surplusurile de petrol si cereale ale tarii au fost preluate de catre Germania si s-a prevazut, de asemenea, controlul german asupra economiei romanesti. Pacea cu Centralii a fost, desigur, rezultatul unei anume conjuncturi economice-politice. Desi ratificata de Parlamentul de la Iasi, ea nu a fost promulgata de regele Ferdinand. De asemenea, pe diferite cai, guvernul roman a incercat sa convinga diplomatia Antantei ca pacea nu semnifica o reorientare a politicii sale, ci doar o necesitate de moment, de natura militara, tara noastra urmarind, in continuare, desavarsirea unitatii nationale.

Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat conditii favorabile reintrarii tarii noastre in razboi si continuarii luptei pentru eliberare nationala. In septembrie 1918 Bulgaria a fost infranta decisiv de trupele Antantei. La 24 octombrie/6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman a demisionat si a fost inlocuit cu un altul sub presedintia generalului Constantin Coanda. Acesta a proclamat mobilizarea generala si a cerut trupelor germane sa paraseasca tara. Trupele Antantei treceau Dunarea patrunzand in Romania. Tara noastra a declarat razboi Germaniei si a anuntat ca pacea de la Bucuresti este un act nul si neavenit. Trupele romane au intrat pe teritoriul detinut vremelnic de inamic. Armstitiul cu Germania (11 noiembrie 1918) a aflat astfel Romania in tabara Antantei, luptand pentru implinirea deplinei unitati nationale La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 Bucurestiul eliberat a primit pe suverani si autoritatile centrale

Participarea Romaniei la razboiul mondial, intre anii 1916-1918, a urmarit permanent idealul Marii Uniri si a pus din nou Europa in fata faptului implinit. Cu pretul unor mari jertfe 339 117 morti, 299 000 grav raniti si 116 000 prizonieri sau disparuti, Romania va consfinti, astfel, dreptul sau la unitatea nationala si dezvoltare de sine statatoare