Renasterea (1492-1600) - Contextul cultural, politic, economic si social

Renasterea

I Contextul

A. Contextul geografic si social

1. Ideea de Renastere

Notiunea de Renastere a facut obiectul a numeroase dezbateri si teoretizari. Mai mult decat oricare alta perioada, Renasterea a generat controverse aprinse, in cursul carora a fost acceptata ori respinsa insasi existenta ei. Aceasta unica remarca este suficienta pentru a arata ca, in istoria ideilor, Renasterea imbraca o dubla trasatura fundamentala: este prezentata ca o ruptura, o discontinuitate in fluxul duratei, dar aceasf ruptura este considerata ca (re) fondatoare, si deci este evaluata intr-un mod eminamente pozitiv. In plus, este legata de aparitia modernitatii, lor pe care il ocupa prin raportarea ei la clasicism. Dar in timp ce acesta din urma este privit ca rezultatul unei orientari precis definite, si, intr-un anume fel, ireversibile, Renasterea pare sa reprezinte un moment extra­ordinar in care istoria tatoneaza, in care orice alegere pare inca posibila: momentul laboratorului. Astfel se explica impresia de indrazneala extrema, de febrila libertate pe care o capata cercetarile, in pofida peri­colelor care-i pandesc pe autorii lor, soldate uneori cu moartea.

Dincolo de obiectiile teoretice care au fost aduse notiunii insesi de Renastere, forta acestei miscari este legata de multitudinea domeniilor pe care le-a imbratisat. Nu este vorba doar de o transformare care se limiteaza la o anume parte a cunoasterii, ci de o mutatie a mentalitatilor, pe care M. Foucault o numea "epistem'.

2. Spatiul renascand

Fenomenul nu se dezvolta uniform in toate tarile. in general, se acorda Italiei privilegiul anterioritatii, si mai cu seama Toscanei, regiune dominata de stralucirea Florentei. Abia mai tarziu, orase precum Roma ori Venetia vor intra, la randul lor, in procesul renasterii. Cu toate acestea, slabiciunea politica a Italiei a facut ca ea sa fie ravnita, devenind o miza in jocul unor tari mai putin dezvoltate precum Franta ori Spania. O reflectare a acestei situatii nesigure o aflam in opera lui Machiavelli, devenita astfel marturia, unui aspect esential in acea perioada cand expansiunea se producea inegal in spatiul european, dar afecta toate zonele. Din acest punct de vedere, Renasterea se constituie intr-o perioada in care se infiripa ceea ce in general va fi numit Occident, intr-adevar, ea poate fi considerata epoca in care Europa capata constiinta originalitatii, chiar a superioritatii sale in anumite domenii. in Renastere se inregistreaza retragerea definitiva din vestul teritoriului european a musulmanilor care, in multe privinte, dominasera perioada precedenta. 1492 este anul caderii emiratului Granadei, ultimul bastion maur in Spania, data care coincide si cu inceputul cuceririi unei lumi noi, ceea ce nu inseamna doar largirea unei lumi cunoscute, ci si inceputul dominatiei europene. Desigur, dupa 1453 (caderea Bizantului), un adversar apare in estul Europei - Imperiul Otoman - si el va constitui pentru multa vreme o amenintare, caci puterea lui militara avea sa-1 conduca de mai multe ori pana la portile Vienei, dar aceasta prezenta nu va impiedica efectiv dezvoltarea tarilor din Europa de Vest.

3. Cadrul politic, economic si social

imprejurarile in care a aparut Renasterea sunt complexe, eterogene, dinamice. Mai intai, se poate vorbi de o perioada de prosperitate relativa. Italia, leagan al acestei miscari, este formata din mici statulete prospere datorita comertului cu nordul Europei, dar si cu Levantul (in cazul Venetiei indeosebi). Aceasta bogatie, faramitarea teritoriala si slabiciunea politica explica de ce peninsula a inceput sa fie ravnita si sa se transforme intr-o miza importanta in conflictul marilor puteri militare. in acest con­text au loc razboaiele Italiei, care s-au purtat intre Franta, pe de o parte, si Spania si "Sfantul Imperiu Roman o-Germanic' pe de alta, acestea din urma reunite sub un singur sceptru, cel al lui Carol Quintul, dupa ce, fiind rege al Spaniei, a fost ales si imparat al Sfantului Imperiu (1519).

in paralel, afluxul de metale pretioase provenind din America modifica situatia schimburilor in Europa si contribuie la sporirea puterii Spaniei si a aliatilor ei. Atat in Italia, cat si in Flandra, Franta este confruntata cu aceasta putere redutabila, careia incearca sa-i faca fata mai ales in prima jumatate a secolului al XVI-lea.

in Franta, numarul tot mai mare de protestanti, tensiunile carora le-a dat nastere expansiunea protestantismului au dus, dupa 1560, la un lung razboi civil cu caracter religios, in cursul caruia s-au inregistrat persecutii, masacre, lupte aproape continue, ce nu vor lua sfarsit decat o data cu venirea la tron a lui Henric al IV-lea, care s-a convertit la protestantism si, prin Edictul din Nantes (1598), le-a garantat protestantilor libera exercitare a credintei lor si a pus capat ostilitatilor.

B. Contextul cultural

1. Criza religioasa

Epoca este marcata de o ruptura a lumii crestine occidentale in plan religios, dar criza nu imbraca doar aspecte teologice, ci si politice ori ideo­logice. Este ultima mare schisma pe care a cunoscut-o istoria crestinismului.

Reforma este declansata in Germania de catre preotul Martin Luther (1483-1546). Acesta nutreste de mai multi ani convingerea ca Biserica catolica, in forma existenta atunci, se abate din ce in ce mai mult de la menirea sa. Autoritatile ecleziastice, insusi Papa uita sensul exact al Sfintei Scripturi. Cand vede in 1515, ca Biserica vinde indulgente (prac­tica insemnand rascumpararea partiala sau totala a pacatelor, aici, pe Pamant, in schimbul banilor) pentru a-si asigura un trai indestulat, Martin Luther socoteste ca trebuie sa intervina; o face mai intai prin predicile sale, apoi, in 1517, prin afisarea celor Nouazeci si cinci de teze. in acel moment nu se gandeste inca sa se desprinda de Roma, ci doar ca este de datoria lui sa atraga atentia autoritatilor si credinciosilor in privinta pericolului indulgentelor si devierii de la spiritul Evangheliei. Dar chestiunea indulgentelor nu poate fi detasata dintr-un ansamblu de probleme care framanta Biserica in acea vreme.

Multi credinciosi observa ca Biserica a uitat idealul de simplitate si piosenie care ar trebui sa o anime, ca Papa tinde sa se comporte ca un suveran temporal. Faimosul luliu al Il-lea, de exemplu, nu are nici o retinere de a se pune in fruntea oastei. Multi umanisti cer intoarcerea la credinta interioara;, o simplificare a ritualului, o reducere a ceremonia­lului. Iata de ce semnalul de alarma tras de Luther are un extraordinar ecou in toate straturile populatiei, si chiar unii suverani il protejeaza in anumite momente si il ajuta sa scape de un proces care i-ar fi adus condamnarea.

Ruptura intervine atunci cand Luther, angajat intr-o polemica depasind de-acum cu mult chestiunea indulgentelor, este excomunicat in 1520. El arde in public Bula papala, fapt pentru care este urmarit de organele autoritatii politice. Somat sa se prezinte in fata Dietei imperiale a lui Carol Quintul si sa-si retracteze acuzatiile, Luther se duce la Worms, unde nu renunta la pozitia lui, in pofida riscului la care se expune. Este pus la stalpul infamiei si oricine din imperiu are dreptul de a-1 ucide. Se ascunde, bucurandu-se de protectia electorului de Saxa. Ruptura este acum definitiva si va duce in timp la constituirea Bisericii Reformate.

Reforma are un imens impact, ea antreneaza importante bulversari politice: printii germani care se raliaza cu Luther vor seculariza bunurile Bisericii Catolice si vor forma o alianta militara. Va fi nevoie de aproape un secol pentru ca raportul de forte sa se restabileasca in Europa. Si altii vor urma exemplul lui Luther, indeosebi Calvin, in Geneva. Patrunderea Reformei in Franta va antrena, incepand din 1560, o suita de razboaie civile care nu vor conteni decat dupa emiterea Edictului din Nantes (1598), iar in Germania, Luther va trebui sa-si apere doctrina impotriva interpretarii revolutionare pe care i-o da Thomas Miintzer, conducatorul razboiului taranesc german.

In planul ideilor, Reforma se situeaza pe o pozitie ambigua, chiar contradictorie, in raport cu miscarea umanista. Pe de o parte, Luther contribuie la reorientarea capitala a gandirii, atunci cand revendica dreptul oricarui crestin de a-si exercita credinta plecand de la inter­pretarea Sfintelor Scripturi trecuta prin propria constiinta. De altfel, el va si face o traducere in "limba vulgara' a Bibliei editate de Erasmus, pentru a pune capat autoritatii si vigilentei parintilor Bisericii si a Conciliului in privinta interpretarii textelor sfinte. Reforma reprezinta o contestare radicala a acestui tip de autoritate, ea este o revendicare esentiala a liber­tatii de constiinta in ceea ce priveste credinta. Pe deasupra, religia simplificata si interiorizata pe care o propune Luther nu poate decat sa-i seduca pe cei care cereau intoarcerea la mai multa piosenie si la mai putin fast.

Dar, pe de alta parte, lutheranismul se diferentiaza net de umanism, dupa cum o arata polemica pe care Luther o angajeaza impotriva lui Erasmus, incepand din 1524. Religia lui Luther constituie intoarcerea la o anumita rigoare doctrinala.- Teme precum culpabilitatea omului, neputinta lui in lipsa harului explicit al lui Dumnezeu, existenta efectiva a Raului (Satan) vin in contradictie cu increderea in om unanim expri­mata de gandirea Renasterii. Subiectul de polemica ales de Erasmus, liberul-arbitru, la care Luther raspunde cu o scriere intitulata Despre sclavul-arbitru, este simptomatica pentru aceasta opozitie. In timp ce gan­direa renascentista tinde sa-1 elibereze pe om de povara culpabilitatii sale, manifestand o incredere noua in ratiune, Reforma reafirma cu putere radicala neputinta a omului.

2. Revolutia tiparului

O revolutie tehnica produsa in Germania bulverseaza epoca in dome­niul cultural. Catre 1450, un procedeu care permite reproducerea rapida si in multe exemplare a textelor scrise va ingadui o difuzare fara precedent a acestora catre un public larg. Pana atunci, cartea era rara, fiind rezervata unei elite restranse. Tiparnita va permite o extindere extraordinara a culturii scrise, facand ca pentru prima data scrisul sa devina un mijloc de propagare a culturii. in diverse locuri, familii de editori vor implini o munca fara precedent de editare de texte antice si moderne: Alde Manuccio la Venetia, Lefevre d'Etaples in Franta s.a. Efervescenta ideilor, chiar unele confuzii care caracterizeaza epoca nu ar putea fi intelese fara conditiile create de aceasta inovatie tehnica. Confruntarile de idei, dezvoltarea spiritului critic, progresele inregistrate in privinta calitatii si corectitudinii celor publicate nu s-ar fi manifestat fara aceasta achizitie decisiva. Prin urmare, nu este exagerat cand se afirma ca, o data cu Renasterea, Occidentul intra intr-o civilizatie a cartii si a scrisului, cand intr-un capitol din Notre Dame de Paris (romanul se ' petrece in 1482) V. Hugo sustine ideea cartii ca inlocuitor al catedralelor.

3. intoarcerea la Antichitate

Renasterea este indisolubil legala de redescoperirea Antichitatii. Evul Mediu nu o nesocotise, dar alesese cu grija ce anume sa retina, straduin- j du-se ca imprumuturile sa incapa in cadrele invataturii crestine, felul in | care Toma d'Aquino il interpreteaza pe Aristotel fiind reprezentativ in acest sens. Pe de alta parte, un mare numar de texte antice au ramas inaccesibile, altele fiind cunoscute de extrem de putine persoane. Difu­zarea mai larga a acestora modifica sau improspateaza felul in care sunt -interpretati anticii.

Renasterea redescopera Antichitatea vizand alte tinte, fiind eliberata de preocupari strict religioase. Ea cauta modele in toate domeniile: artistic, literar, social, iar "umanistii' Renasterii vor cauta sa recupereze notiunea antica de "humanitas' - conceptie despre om, despre raportarea lui la lume, despre organizarea in comunitati.

Prin "umanism', omul este inteles ca un amestec de cultura, de comportament moral, de incredere in propriile actiuni.

Antichitatea nu devine totusi obiect de imitatie servila, ea nu constituie o referinta absoluta, ci doar o sursa de inspiratie. Se poate vorbi mai putin de reproducere ori de copiere, cat de intalnire si de dialog. Felul in care, de exemplu, Montaigne "culege' din autorii antici , fara a tine seama de doctrina si prin intermediul carora reuseste sa dea la iveala o opera originala, fara a fi nicidecum prizonierul celor la care se refera, este edificator, asa cum, in domeniul artelor plastice este graitor exemplul raportarii lui Michelangelo la sculptura antica.

Antichitatea ramane inainte de orice un termen de referinta in materie de intelepciune. Toti umanistii descopera in gandirea antica o reflectie morala preocupata sa-i acorde omului locul care i se cuvine in ordinea naturala, fara exces de optimism, dar si fara o diminuare siste-A^matica a.valorii sale. Si mai descopera o sursa inepuizabila de exemple de comportament care dovedesc si limitele, dar si maretia omului in care se manifesta grija de a cauta si de a intelege motivatiile omului. intelep­ciunea antica, libera de orice a priori in privinta culpabilitatii umane, ofera exemplul privilegiat de reflectie interesata a studia umanitatea plecand de la ea insasi, prin facultatile ei proprii.

Acelasi lucru este valabil si in politica, domeniu in care Antichitatea ofera pretiosul exemplu al unei conceptii conform careia viata cetatii este o chestiune esentialmente omeneasca. in timp ce in zorii Evului Mediu, Sf. Augustin vedea in politica romana o incercare iluzorie de intemeiere a unei cetati exclusiv terestre, gandirea renascentista regaseste in aceeasi experienta un efort fara precedent de a fonda un stat care sa aiba drept principiu si suport actiunea omului. in acest fel il citeste si il interpreteaza Machiavelli pe Titus Livius.

in arta, referirea la Antichitate constituie o adeziune la o viziune spe­cific umana asupra lumii si totodata un ideal de perfectiune, transcen­dent naturii, raspunzand exigentelor ratiunii. Modelul greco-latin expri­ma de minune ambiguitatea (care se va prelungi si dincolo de Renastere) a unei arte care imita natura si, totodata o indreapta, care copiaza ceea ce vede si exprima esenta ascunsa, depasind, prin aceasta, aparentele. Fara a fi nici reproducere servila, nici inventie rupta de orice referire la sensibil, arta antica este o proba de perceptie specific umana. Arta Renas­terii, care va valorifica toate cuceririle stiintei, care va impune notiunile matematice in reprezentarea fenomenelor sensibile, descopera in antici precursorii.

Antichitatea ii ajuta pe oamenii Renasterii sa regaseasca o libertate de gandire si de creatie pe care Evul Mediu nu a suprimat-o, cum a lasat sa se inteleaga o viziune superficiala a lucrurilor, dar a restrans-o la un punct de vedere limitat. intoarcerea la Antichitate coincide cu afirmarea posi­bilitatilor omului si, indeosebi, a ratiunii sale. Anticii, nefiind tributari unei conceptii intemeiate pe pacatul originar, asa cum a fost in buna parte crestinismul medieval, ofereau o imagine mai optimista a fiintei umane, care se intalnea cu noua interpretare a lumii si a locului pe care omul il ocupa in ea, pe care o prefigura fizica noua, ce ruina autoritatea lui Aristotel.

4. Arta si literatura Renasterii

Renasterea este marcata de un avant artistic fara precedent. Curentul se naste in Italia, la Florenta. Arhitectura, pictura, sculptura cunosc o rapida si stralucita evolutie. Initiat in secolul al XV-lea, curentul se prelungeste si se transforma in secolul al XVI-lea. Impulsul il dau artisti precum Giotto, care ramane totusi marcat de influenta medievala, sau Brunelleschi, arhitectul Catedralei din Florenta. Le vor prelua demersul artisti exceptionali precum Leonardo da Vinci, Raphael, Donatello, Michelangelo s.a. Genii polimorfe, ei sunt aproape intotdeauna si arhi­tecti, si pictori, si sculptori, ba chiar matematicieni, ca Leonardo da Vinci, ori poeti, ca Michelangelo. Ei inoveaza in toate domeniile: utilizeaza teh­nici noi, recurg la mijloace stiintifice de creatie, cauta noi forme dincolo de modelele antice. Dar cel mai remarcabil fenomen este, fara indoiala, caracterul universal al cunostintelor la care apeleaza.

Pictori ca Uccello, Pierro della Francesca ori Leonardo da Vinci lucreaza neincetat asupra perspectivei careia incearca sa-i fixeze legile prin calcule foarte complicate. Granita dintre discipline nu este inca trasata; artistul este in egala masura mestesugar, om de stiinta, ganditor. Oamenii Renasterii ofera un exceptional exemplu de comunicare si colaborare intre discipline, care raman inca nedelimitate definitiv. Epoca Renasterii ofera un moment de echilibru unic, in care oamenii impar­tasesc sentimentul ca sporesc si totodata stapanesc cunoasterea, ceea ce explica, desigur, impresia de exceptionala inovatie, de efervescenta a creatiei. In plus, asistam la o crestere a ponderii sociale a artistului. Pe cand in epoca medievala el era un meserias cantonat intr-un univers destul de restrans ca posibilitati de manifestare, in Renastere, devine un om caruia i se recunoaste statutul, chiar prestigiul daca un mecena, un rege sau un inalt ecleziast il atrag pe domeniul sau la curtea lor. Admirat, invidiat, artistul executa adesea comenzi pentru protectorul sau, contri­buind la faima acestuia. Poate cel mai graitor exemplu este cel al lui Francisc I al Frantei, care s-a intors din Italia cu Leonardo da Vinci.

Cam la fel stau lucrurile si cu literatura. intoarcerea la Antichitate aduce o innoire a formelor si a temelor. Si aici, curentul s-a infiripat in Italia si este in buna masura legat de trezirea sentimentului national. Curand se va intinde in restul Europei, mai ales in Franta, unde va antrena inflorirea unei literaturi in "limba vulgara', sub impulsul unui grup de sapte scriitori care au imprumutat numele unei constelatii -Pleiada. Acest moment, esential pentru dezvoltarea limbii franceze, este marcat de celebrul Defense et illustration de la langue francaise (Apararea si cultivarea limbii franceze) si cuprinde, alaturi de poeziile lui Du Bellay si Ronsard, opere in proza de Rabelais si Montaigne, care au exercitat o influenta considerabila asupra evolutiei ulterioare a literaturii. Curentul literar si artistic al Renasterii este cu adevarat european. Schimburile permit acum inflorirea unei culturi care depaseste cu mult granitele nationale. Figura europeana prin excelenta este olandezul Erasmus din Rotterdam, care a intretinut o bogata corespondenta cu spiritele mari ale epocii: Thomas Morus din Anglia este prietenul sau, cu Luther polemizeaza, Rabelais ii scrie pentru a-si exprima admiratia fata de el Este numai un exemplu de dezvoltare culturala, care avea insa sa fie franata de oprelistile de natura religioasa impuse de Reforma. Efervescenta culturala este remarcabila, dar nu lipsita de riscuri pentru cei care se prind in iures. Conflictele dintre protestanti si catolici, politica suveranilor adesea speriati de impetuozitatea ideilor noi, intoleranta reformistilor, mai ales din Geneva, dau uneori nastere la adevarate valuri de represiune. Unii umanisti, unii scriitori sunt urmariti, condamnati si chiar arsi pe rug. Altora li se recomanda prudenta - adica tacerea, cum a fost cazul lui Erasmus.