ARHETIPURI CINTICE ÎN LIRICA EMINESCIANA

Poezia dansului. Scheme cinetice recurente: rotirea si caderea.

Dansul florilor de tei.

Ritmicitatea muzicala si repetitivitatea tehnicilor corporale.

Propagarea cosmica a undei cinetice.

Dansul formelor poetice. Luceafarul ca motor al miscarii.

Ca si textul, dansul instituie o lume punand ordine in haos, la nivel cosmic. El divide si reuneste, structureaza si determina fluxurile energetice. Asistam, in fond, la distrugerea imaginii iconice a corpului in favoarea celei simbolice. Exista o poeticitate intrinseca a dansului, inrudita cu cea a muzicii sau a imaginii, care nu a scapat teoretizarilor. Mallarmé nota intr-un eseu din 1891 intitulat Ballets: "Dansatoarea nu este o femeie care danseaza; ea nu e o femeie, ci o metafora (.) si va scrie tacuta viziunea ta, in felul unui semn care este ea." (Oeuvres compllètes, Paris, Pléiade, 1951, 304-306) Mai tarziu, in 1921, Paul Valéry furniza o subtila reflectie filosofica dedicata baletului, intitulata Sufletul si dansul.

În artele plastice, probabil ca cea mai cunoscuta meditatie pe marginea potentialului simbolizant al dansului apartine lui Degas: Le foyer de la danse à l'Opéra de la Rue Le Peletier (1872). Celebra "Lectie de dans" incearca sa redea pictural impresia de miscare prin imagini ce surprind diverse ipostaze creatoare de dinamism. Coregraful si balerinele deconspira laboratorul de creatie in care se naste simbolul, arta expresivitatii gestului.

Eminescu, plasat istoriceste pe pragul dintre romantismul parguit si zorii modernitatii, a glosat indelung pe marginea poeticitatii dansului in creatia sa lirica. În intreaga poezie eminesciana se poate lesne observa o ritualitate a tehnicilor corporale care repeta mecanic aceeasi viziune coregrafica, concretizata prin obsedanta descriere a pozitiilor simbolice ale trupurilor in dans, ale bratelor, ale umerilor senzuali, ale parului-val, purtator al energiilor vitale, ale calcaielor ce se ridica de la pamant pentru a lasa toata povara gravitatiei in seama poantelor.

G. Calinescu a comentat acest dans, sublimat in "gesturi mecanice de consimtire", iar Ioana Em. Petrescu observa ca "gestica eminesciana e stilizata si ritualizata, ea se reduce la cateva, caracteristice, atitudini, unificate intr-un scenariu ceremonial printr-o miscare lenta de plutire."

Lucrurile devin si mai interesante atunci cand observam ca exista niste scheme cinetice recurente, reluate si la nivel cosmic. Miscarile care revin obsedant, capatand functionalitatea unor veritabile arhetipuri cinetice sunt rotirea (centrifugala) si caderea (gravitationala). Din dinamica lor a se naste chiar marea simfonie cosmica ce sustine echilibrul universal.

Ca actualizare a ideii pure de gratie, pirueta este proprie femininului si, prin analogie, tuturor mediilor materne, germinative (cercurile concentrice ale apei feminine sau ale cerurilor rotitoare din care creste Luceafarul in cele doua intrupari aparent telurice), si, in final, vietii insesi. Caderea rectilinie pare sa se asocieze, dimpotriva, mortii si semnelor care o prevestesc (stelele cazatoare, Zburatorul care se "arunca fulgerator" in lume spre a aduce iubirea si moartea). Daca incercam sa sistematizam vocatia cinetica a elementelor, vom observa cu usurinta ca in vreme ce apele si straturile atmosferice se rotesc fertilizant, incurajand irumperi cosmogonice, focul, desi calator prin ceruri, cade gravitational, fiind legat, ca si elementul teluric spre care tanjeste, de combustie rapida si regresie apocaliptica spre repaos.

Apa regeneranta, ca simbol al vietii eterne a elementelor reciclabile, se roteste. Cea curgatoare, investita sa ne aduca mereu aminte de soarta efemera a omului alearga sa se dizolve in neant. Cele doua serii cinetice atribuite acvaticului par sa corespunda totodata reprezentarilor geometrice ale ipostazelor temporalitatii investigate de lirica eminesciana: timpul mitic al eternaliilor, circular prin ciclicitate, si cel rectiliniu, iremediabil curgator al umanului, figurat ca devenire, cadere spre moarte.

^{Microcosmosul se armonizeaza firesc schemei coregrafice dominante. Florile de tei in cadere reiau intocmai cele doua miscari esentiale, rotirea si caderea, combinandu-le. Totodata, forma si culoarea stelara a florilor de tei (avatar mai dinamic al "nuferilor galbeni" care plutesc pe oglinda cosmica a Lacului) activeaza izomorfismul floare - stea cazatoare sau doar calatoare.}

Alteori, hieraticele figuri de dans ale protagonistilor lirici eminescieni se asociaza cu riturile nuptiale ale pasarilor. Cuplurile implinite aluneca lin prin viata, spre marele somn, precum gratioasele lebede, cele disarmonice se agita steril, entropic.

Ca "domn al valurilor", Luceafarul este si el un motor al miscarii, al rotirii apelor si cerurilor, centru al acestei miscari concentrice pe care o vizioneaza in zborul sau cosmic. Cresterea aripilor sale figureaza sensul ascensional iar dorul lui pamantesc atrage coborarea rectilinie.

^{În lirica eminesciana vitalitatea si coerenta lumii par sa depinda direct de principiul structurant al miscarii. "A dansa" insemna simultan "a trai", "a iubi", "a cunoaste", "a crea", prin opozitie cu starea de nemiscare, intotdeauna asociata somnului thanatic. Cand inceteaza dansul, sunetele muzicale se descompun si ele impiedicand cristalizarea formei poetice definitive: "Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,/ Se imping tumultuoase si salbatice pe struna,/ Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,/ Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit." (Scrisoarea IV).}