"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Camil Petrescu - comentariu

"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Camil Petrescu - comentariu

Coordonate ale vietii si operei

Camil Petrescu s-a nascut in 1894, in Bucuresti si se va stinge din viata in acelasi oras, la 14 mai 1957. Debuteaza in 1914 la revista "Flacara". In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-1918); ranit grav, va fi demobilizat, dar experienta traita atunci va fi valorificata in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930).

Intelectual rafinat si distins, Camil Petrescu pretuieste nobletea spiritului si pledeaza pentru o noua ierarhie a valorilor, in functie de cantitatea de intelectualitate, incorporata in substanta unei opere. Castigul pentru literatura (pentru roman in special) este enorm si se fundamenteaza pe cultura si pasiunea sa pentru filosofia, care inainte de toate, confera romanelor sale forta speculativa a ideilor si pregnanta formularilor memorabile.

Romancierul este dublat de un eseist inzestrat cu o viziune originala, capacitate disociativ-polemica si extraordinara mobilitate de spirit.

Analiza romanului

Primul autor remarcabil de proza subiectiva, promotor in dramturgie al conflictelor de idei, esist percutant, ganditor modern, inzestrat cu fervoarea speculatiei filosofice, si poet liresc, Camil Petrescu ramane un cazz exceptional de unitate organica a spiritului omului cu opera sa. Experientele lui au fost transpuse, cu un minimum de fictiune si abia disimulate, in creatiile sale. Chiar el a recunoscut ca partea intai a romanului din 1930 este "fabulatie", in timp ce partea a doua, referitoare la cosmarul razboiului, "este construita dupa memorialul de campanie al autorului, imprumutat cu amanunte cu tot eroului».

Perpessicius, in volumul «Mentiuni critice», semnala unitatea tematica si de viziune artistica nu numai intre speciile aceluiasi gen literar, ci si intre genurile insesi, opera lui Camil Petrescu fiind de o impresionanta organicitate intr-o diversitate numai aparenta. De aceea, primul text dramatic (« Jocul ielelor ») ramane semnul cel mai concentrat al gandirii scriitorului, modalitatea sa predilecta de a prezenta scenic o confruntare de idei. Gelu Ruscanu, considerat un alter ego al autorului insusi, devine prototipul eroilor conceputi ulterior de scriitor, deoarece trasaturile lui de caracter si cele afective -separate, ori in combinatii psihologice noi- se regasesc identic si in celelalte personaje. Toti eroii lui Camil Petrescu se confrunta cu o drama a absolutului si sunt dominati de imperativul vointei lor de a realiza concret o abstractiune ideologica ori una sentimentala. Ei vor cu disperare sa converteasca un absolut ideatic intr-un act social (Gelu Ruscanu), intr-unul istoric (Danton, Balcescu), intr-o iubire definitiva (Andrei Pietraru, Pietro Gralla, Stefan Gheorghidiu) sau in arta (precum jurnalistul si poetul G.D. Ladima).

Dramatismul experientelor imaginate de scriitor rezulta din doua motivatii. Prima decurge din analiza minutioasa, aproape o disecare cu sange rece a starilor de constiinta izvorate din intamplarile traite individual sau colectiv (cum este razboiul) si asumate de catre eroi. Martor atent al evenimentelor (in care este direct implicat ori care apartin altora), Stefan Gheorghidiu le rasfrange metodic in propriul cuget, afirmand ca: "In afara de constiinta, totul e bestialitate." Reflectarea sistematica a faptelor exterioare in sinele personajelor transforma gandirea lucida intr-un fel de instanta suprema. Mitul constiintei ca reprezentare subiectiva exemplara, la Camil Petrescu, poate fi asociat celui al iubirii in viziunea lui Marin Preda; parafrazandu-l pe Victor Petrini (protagonistul trilogiei "Cel mai iubit dintre pamanteni"), daca nu exista constiinta, nimic nu este. A doua sursa majora a dramatismului o reprezinta trairea de sorginte bergsoniana a timpului, marcata prin discontinuitatea intre durata interioara a vietii omului si cea exterioara, avand un mod relativ autonom de curgere una fata de cealalta. Eroul lui Camil Petrescu, situat intre trairea exterioara si solicitarea interioara, vietuieste intr-o tensiune psihica pe care trebuie mereu sa o echilibreze. Existenta lui subiectiva se formeaza dintr-o alaturare de discontinuitati temporale, in care momentele afective se succed si se intrepatrund fara nevoia unor cauzalitati explicite ori a vreunui determinism motivational. Tensiunea duratei interioare variaza de la opozitia totala (precum atitudinea lui Gheorghidiu privind discutia de la popota ofiterilor despre barbatul care si-a ucis sotia adultera si a fost, totusi, achitat) la coincidenta perfecta (in rarele momente de impacare sufleteasca si trupeasca ale lui Stefan cu Ela, ori in exaltarile resimtie pe front in timpul atacului si retragerii succesive). Numai cand se afla direct sub amenintarea posibilei disparitii in razboi, implicarea afectiv-intelectuala a eroului este totala, iar tensiunea spirituala este anulata. Pe campul de lupta, timpul interior si cel exterior coincid pentu intaia oara. Conform gandirii filosofice bergsoniene si husserliene, accentul se deplaseaza de la cantitatea obiectiva de fapte produse la prelucrarea lor calitativa de catre intuitia lucida a omului. Important nu este ce s-a intamplat in realitate, ci cat a devenit de semnificativ pentru constiinta individuala. De aceea, romanele lui Camil Petrescu sunt relativ sarace in privinta faptelor narate, insa acorda spatii ample reflectarii lor in subiectivitatea personajelor.

Tensiunea sufleteasca dusa pana la paroxism este generata de imposibilitatea de a realiza practic imperativul aprioric al constiintei. Din aceasta dilema intelectuala si morala decurg doua consecinte fundamentale. Pe de o parte, se produce un transfer de semnificatie de la faptele cruciale pentru viata individului catre intamplarile minore, chiar derizorii, insa exacerbate in constiinta si rezonand profund in psihicul sensibilizat al eroilor. O posibila estetica a romanului acestui scriitor proclama "renuntarea la ierarhia de semnificatie a evenimentelor exterioare sau, in orice caz, reducerea ei drastica si cultivatoare, in consecinta, a evenimentului comun, banal, cotidian" (N. Manolescu - "Arca lui Noe"). Pe de alta parte, eul omenesc fiind recunoscut ca limitat, doar numarul experientelor - parcurse in mod constient si asumate lucid - va da largimea necesara duratei existentiale. Astfel, limitele sinelui sunt depasite prin experientele prelucrate in constiinta. Stefan Gheorghidiu recunoaste ca ceea ce-l preocupa mai ales este "o verificare si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si, deci, nici o putinta de realizare sufleteasca."

Dupa abandonarea unui trecut sentimental devenit irelevant si dupa incheierea experientei de combatant, este de presupus ca tanarul barbat se va angaja in noi aventuri, pe care le va trai cu aceeasi intensitate. Numai fervoarea intelectuala si afectiva ii da senzatia plenara de autenticitate in parcurgerea etapelor revelatoare ale existentei sale. Si iubirea pentru Ela, si intamplarile palpitante ale razboiului sunt resimtite de personajul masculin ca modalitati experimentale de cunoastere si de largire a eului individual. Scopul urmarit programatic il reprezinta perpetua verificare si explorare a posibilitatilor de manifestare a sinelui, cum marturisea sincer Gheorghidiu: "N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc Ar constitui pentru mine o limitare."

Eroul este totdeauna preocupat sa se observe pe el insusi si ii judeca pe ceilalti (chiar si pe sotia lui) numai in raport cu perceptia lui interioara. Iubirea este receptata ca o experienta posibila, o imbogatire a revelatiilor intime, nu ca o raportare a indragostitului la alteritatea fiintei indragite. Analiza starilor de spirit este conceputa ca o modalitate de eliberare psihica de sub influenta emotionala a unor fapte deja consumate. Stefan Gheorghidiu, indragostit mai degraba dintr-un orgoliu satisfacut, traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, caruia nu i se abandoneaza niciodata si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei. Sinceritatea emotiilor nu implica uitarea de sine, nu provoaca increderea deplina in perechea aleasa, nu elimina luciditatea, nici apetenta disociativa. Iubirea ca experiment marcheaza absenta pasionalitatii si reprezinta consecinta unei vanitati masculine si a unui proces de autosugestie cu efecte dramatice in lant: incertitudinea, neincrederea in partenera, dezamagirea, infidelitatea reala a barbatului ca mod de sanctionare a celei presupuse din partea femeii, despartirile temporale si disolutia finala a cuplului. Neiubind cu adevarat, eroul nu este nici gelos, cum, de altfel, si recunoaste. El nu este nici macar un nelinistit, ci doar preocupat pana la obsesie de propriul sau prestigiu lezat in ochii celorlalti si de analizarea reactiilor launtrice la faptele exterioare lui. Evocand retrospectiv momentele decisive ale povestii lor de dragoste (studentia saraca, dar fericita, petrecerile modeste in compania colegilor de facultate, mostenirea neasteptata de la unchiul Tache, intrarea in viata mondena si a afacerilor oneroase, flirturile Elei si instrainarea progresiva a lui Stefan de sotia sa, etc.), romanul inregistreaza nu atat evenimente majore, cat monografia trairilor interioare ale protagonistului. Secventele narative aduse in prim-planul introspectiei (o masa luata in familie, o lectie insolita de filosofie, excursia in grup la Odobesti, plimbarea la sosea, o dupa-amiaza petrecuta la curse) sunt transformate in pretexte in vederea detalierii minutioase a reflectarii intamplarilor in constiinta personajului. Importanta nu este istoria devenirii cuplului, ci drumul launtric al protagonistului de la mirajul iubirii absolute la indiferenta finala.

Asadar, pentru erou iubirea este o problema de cunoastere, nu de implicare sentimentala. In aspiratia lui pentru absolut, Stefan Gheorghidiu nu urmareste adevarul despre Ela, ci verificarea propriului echilibru interior. Eroina nici nu poate fi perceputa in mod obiectiv de cititor, de vreme ce coordonatele personalitatii ei sunt fixate exclusiv din perspectiva barbatului (chiar si numele de Ela fiind, deloc intamplator, forma articulata a pronumelui "el"), care ii atribuie trasaturi deconcertante (de inger si demon in acelasi timp). Dupa ce experienta dramatica a luptelor de front l-a regenerat interior si i-a redat increderea in sine, personajul va depasi ce certitudine esecul sentimental si matrimonial. Inlaturand-o pe Ela din prezentul revigorat al existentei sale, Stefan ii daruieste "tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul."

Dintre analistii remarcabili ai secolului al XIX-lea, prozatorul roman l-a admirat pe Stendhal ("Rosu si negru", "Manastirea din Parma"), de la care a preluat importanta starilor de constiinta, ideea demitizarii razboiului si stilul exact, denotativ, anticalofil. In literatura secolului urmator, modelele sale au fost A. Gide si M. Proust, din a caror conceptie estetica a imprumutat romanul alcatuit nu ca o compozitie unitara, ci ca "un dosar de existente" ("Patul lui Procust"), luciditatea autoanalizei sentimentelor traite de personaje, asezarea eului narator in centrul operei, din care rezulta caracterul subiectiv al acesteia, diminuarea creatiei epice in favoarea extinderii analizei psihologice, intelegerea iubirii ca un proces de autosugestie si continuu prilej de revelare a sinelui.

Dar Camil Petrescu se diferentiaza de M. Proust, desi l-a pretuit in mod deosebit, prin modul de a folosi tehnica rememorarii si a flash-back-ului. In viziunea lui M. Proust, timpul trecut nu este reconstituit, ci retrait in clipa prezenta, adus involuntar in memorie printr-o actualizare necronologica; dimpotriva, la scriitorul roman, trecutul este refacut in maniera voluntara, interpretat lucid, intr-o anumita cronologie, cu o finalitate cognitiva precisa. Amintirile eroului se organizeaza intr-o demonstratie coerenta si sunt declansate intentionat, ca etape succesive catre o judecata categorica. Romanul "Patul lui Procust" a fost scris mai aproape de conceptia scriitorului francez : episoadele narate sunt juxtapuse, permitand curgerea fluidului de amintiri ale protagonistului; perspectiva unica din primul roman, apartinand lui Stefan Gheorghidiu, a fost inlocuita cu pluriperspectivismul (puncte de vedere diferite, formulate de mai multi naratori asupra aceluiasi personaj), frazarea ampla, cu propozitii incidente, cu paranteze explicative si acumulari de asociatii ideatice in jurul acelorasi impresii.

Asadar, scriitorul roman s-a apropiat critic de modelele sale, pastrandu-si originalitatea modului de a gandi literatura, dar sincronizandu-se cu noile conceptii estetice si stiluri narative ale prozei psihologice, de la M. Proust si A. Gide pana la J. Joyce si Virginia Woolf.