"Povestea lui Harap-Alb", Ion Creanga - comentariu

"Povestea lui Harap-Alb", Ion Creanga - comentariu

Coordonate ale vietii si operei

Ion Creanga s-a nascut la 1 martie 1837 (data precizata de povestitor si preferata de G. Calinescu celei de 10 iunie 1839), in Humulesti, judetul Neamt. A fost primul dintre cei opt copiii ai lui Stefan a Petrii Ciubotariul si a Smarandei, fiica lui David Creanga din Pipirig, al carui patronimic l-a purtat. De o traditie carturareasca nu se poate vorbi la antecesorii povestitorului, ci, doar in familia mamei, de o pretuire a stiintei de carte. Fire ambitioasa, Smaranda va lupta, in ciuda opozitiei sotului ei, pentru ca baiatul cel mare sa fie dat la scoala si, mai cu seama, sa-si continue invatatura.

Traind o copilarie apreciata ulterior drept "vesela si nevinovata", incepe scoala in satul natal si o continua la Brosteni, Targu-Neamt si apoi la Falticeni, la scoala de catiheti.

Din 1864 urmeaza cursurile scolii normale "Vasile Lupu", al carei director era Titu Maiorescu. Incurajat de acesta, s-a pregatit pentru a deveni institutor. Din acea perioada dateaza colaborarea la alcatuirea unor manuale scolare apreciate sub raport didactic, a caror valoare creste prin includerea, in paginile lor, a povestirilor "Inul si camesa", "Acul si barosul". Este suspendat atat ca diacon, cat si ca institutor, si reprimit in invatamant in 1874, o data cu venirea lui Maiorescu la conducerea Ministerului Cultelor. In 1875, cand Eminescu era revizor scolar, cei doi se cunosc si devin prieteni.

Poetul intuieste geniul creator al lui Creanga, il indeamna constant sa scrie si-l introduce in cenaclul "Junimea". Adevaratul debut se produce la "Convorbiri literare" (1875), cu povestirea "Soacra cu trei nurori". Pana in 1878 ii sunt publicate si celelalte povesti. Este perioada de efervescenta spirituala a povestitorului, sustinut de junimisti, indeosebi de Eminescu. Incepand cu 1881 publica primele trei parti din "Amintiri din copilarie". Ultima parte a fost publicata postum, su ingrijirea atenta a lui Maiorescu. In pofida agravarii bolii de care suferea, si-a pastrat mereu jovialitatea si umorul pana la sfarsitul vietii. Destinul a hotarat sa moara in acelasi an cu Mihai Eminescu, marele sau prieten (31 decembrie 1889).

Opera lui Ion Creanga este redusa sub raportul cantitatii("Povesti", "Povestiri", "Amintiri din copilarie", nuvela "Mos Nechifor Cotcariul", etc.), dar inzestrata cu un generos fond de idei exprimate intr-un limbaj de o savuroasa oralitate.

Comentariu

Titlul neobisnuit al basmului evidentiaza dubla personalitate a protagonistului, reprezentata printr-o identitate reala (de tanar print) si una aparenta ( de sluga a Spanului); totodata, aceasta reflecta, prin contrastul cromatic "negru-alb", armonizarea defectelor si a calitatilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele. Majoritatea eroilor stapanesc tehnica psihologica a disimularii, creandu-si false identitati, cu motivatii distincte: batranul crai isi ascunde calitatea parinteasca si sociala in pielea unui urs, ca sa poata verifica temeritatea si responsabilitatea feciorilor sai. El doreste sa se convinga care dintre acestia intruneste calitatile necesare pentru a prelua conducerea imparatiei fratelui sau; Spanul obtine, prin viclenie, falsa identitate a unui fecior de crai, prin intermediul careia doreste sa parvina social, casatorindu-se cu o printesa si devenind apoi el insusi imparat; Sfanta Duminica se metamorfozeaza in cersetoare ca sa probeze cele doua insusiri umane - esentiale in viziunea ei - ale tanarului erou, simtul crestin si mila fata de batrani si sarmani. Spre deosebire de cei care isi modifica identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrans de juramantul depus in fata Spanului (pentru a-si salva viata) sa accepte infatisarea, vestimentatia si atributiile unui servitor. Pe toata durata intamplarilor, din momentul cand il cunoaste pe Span si pana cand isi va recapata adevarata conditie, eroul va fi obligat sa lupte pentru a-si afirma drepturile si pentru a se regasi pe sine. El se individualizeaza numai dupa intalnirea cu Spanul, confruntarea cu personajul negativ formandu-l ca om. Pana atunci, neavand experienta, nu are nici identitate.
Asadar, prima tema a basmului este cea a camuflarii si a recunoasterii esentei umane dintre ipostazele inselatoare ale aparentei. Motivul ei adiacent este cel al greselilor datorate lipsei de experienta si al esecurilor inerente, capabile sa fortifice spiritul omenesc si sa-l pregateasca pentru reusita finala.

Intriga basmului consta in ignorarea de catre cei doi imparati a realei identitati a fiilor si fiicelor din familiile princiare inrudite. Dupa ce fiecare dintre ei a luat in stapanire imparatia mostenita, s-au despartit si s-au instrainat complet, astfel incat descendentii lor nu s-au cunoscut niciodata. Numai pentru ca Verde-imparat si craiul au incetat orice legatura sufleteasca, un personaj malefic (precum Spanul) s-a substituit personalitatii reale a nepotului celui dintai. Al doilea moment al intrigii il reprezinta problema succesiunii la tron, imparatul Verde fiind batran si avand numai fete. Aceasta mostenire va produce rivalitate intre odraslele craiului si o atmosfera tensionata intre parinte si fiii sai. Adesea, parintii nu-si cunosc copiii, asa cum insusi craiul face greseala de a-si pretui baietii direct proportional cu varsta lor; el manifesta o incredere (prin nimic verificata) in fiii cei mari, ignorand posibilitatile virtuale ale mezinului. Viata ii va da o aspra lectie pedagogica: baiatul cel mare si cel mijlociu il dezamagesc prin lasitatea lor, iar Praslea, dimpotriva, isi va dovedi calitatile nebanuite de parinte. Tatal greseste si a doua oara cand extinde neincrederea si mania - datorate incercarilor nereusite ale fiilor mari - asuopra celui mai tanar. Vorbindu-i cu nemeritata asprime, il avertizeaza sa nu se mai intoarca acasa in cazul unui esec. In timp ce baietii mai mari raman indiferenti la observatiile paterne, mezinul plange rusinat, "lovit fiind in adancul sufletului" de mustrarile tatalui deceptionat. Astfel, el isi va incerca norocul dintr-o tripla motivatie: sa se cunoasca pe sine si realele lui posibilitati, drumul catre imparatia unchiului sau devenind o initiere in revelarea propriei individualitati; sa-si ia revansa asupra fratilor mai varstnici, dintr-un simt firesc al competivitatii dintre oameni; sa aline deziluzia si amaraciunea parinteasca si sa-i demonstreze craiului ca neincrederea ab initio (de la inceput) in mezinul familiei a fost neintemeiata.

Ion Creanga a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, in basmul traditional, prozaismului faptei (un fel de Hercule autohtonizat), inzestrat, insa, cu harul milosteniei in povestirea culta. El este un tanar harnic, omenos, indatoritor, milostiv, virtuti consacrate in sistemul etic popular. Momentul-cheie este cel al intalnirii tanarului, aspirant la responsabilitatea de imparat, cu Sfanta Duminica, deghizata in cersetoare, care-l roaga s-o miluiasca. El isi demonstreaza altruismul, adica ajutorul dezinteresat dat celor mai umile fiinte. Eroina supranaturala ii va rasplati generozitatea sufleteasca si gestul miluirii unei fapturi sarace, dezvaluindu-i destinul exceptional care-l asteapta: " putin mai este si ai sa ajungi imparat, cum n-a mai stat altul pe fata pamantului, asa de iubit, de slavit si de puternic". Cele trei superlative absolute dezvaluie armonia si fericirea in sens umane, implinite prin dragoste, renume si putere. A doua recompensa consta in indemnul adresat tanarului de a solicita parintelui hainele sale de mire, armele de lupta si calul alaturi de care repurtase atatea victorii in tinerete. Numai astfel se va produce un transfer de investitura eroica de la tatal catre fiul care-i va reitera performantele. Demnitatii, sensibilitatii, blandetii, milostiveniei, Harap-Alb le va adauga rabdarea si staruinta in refacerea hainelor destramate si in curatarea armelor ruginite.

Drumul catre imparatia unchiului sau traverseaza un pustiu dezolant, in care eroul resimte acut apasarea singuratatii, nevoia de comunicare umana si nesiguranta locurilor in care, la un moment dat, se ratacceste. De trei ori este intampinat de omul span, care se travesteste, de fiecare data, sub o noua si atragatoare aparenta. Inteligent, abil, fatarnic, simuland prietenia, el il insala pe naivul calator, inchizandu-l in fantana si preluandu-i infatisarea craiasca, sub amenintarea cu moartea. Spanul poate intruchipa individul de conditie obscura, dar plin de ambitia parvenirii, care vrea sa ajunga imparat si foloseste santajul drept mijloc de ascensiune sociala. Este agresiv cu Harap-Alb, lovindu-l si umilindu-l in fata intregii curti, viclean in relatia cu Verde-Imparat JHsi aparent obedient (supus) in raporturile cu fiicele acestuia. Dimpotriva, Harap-Alb manifesta respect fata de cuvantul dat, loialitate chiar si in relatia tensionata cu un adversar, credinta rabdatoare in triumful Binelui. Personajul cel mai intelept al basmului, calul nazdravan, ii marturiseste stapanului sau ca ar fi putut de mult sa-l pedepseasca pe eroul malefic, insa l-a tolerat, justificand ca: " si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la mine". Iar Sfanta Duminica, ajutandu-l pe Harap-Alb sa ia capul cerbului fermecat cu nestemata stralucitoare din frunte, ii explica necesitatea de a alterna, in viata, izbanda cu esecul si de a cunoaste suferinta umana: "Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, [] vei crede celor asupriti si nacajiti, pentru ca stii acum ce e nacazul".

Pe cararile pustiului ori pe durata imprejurarilor primejdioase la care este supus de omul span, Harap-Alb nu ramane singur; murgul credincios, Sfanta Duminica sau micile vietati personificare, pe care le salveaza, il ajuta la nevoie. Eroul a invatat ca individul nu poate invinge de unul singur si ca un sprijin major poate primi si de la fiinta cea mai modesta. Cand ii intalneste in drumul lui pe eroii grotesti, din calea carora toti fug de groaza, el li se adreseaza firesc, ca unor semeni obisnuiti. Purtandu-i eterna recunostinta, uriasii ii devin tovarasi nedespartiti si il sprijina in confruntarile cu imparatul Rosu si cu fiica acestuia. Gerila sintetizeaza opinia tuturor: " intr-un gand sa ne unim, pe Harap-Alb sa-l slujim si tot prieteni sa fim!".

Aceste personaje fantastice sunt creatii originale ale lui Ion Creanga, fiind individualizate in maniera clasica, printr-o trasatura fizica sau morala dominanta. Portretele lor hiperbolizate sunt realizate cu ajutorul augmentativelor si al diminutivelor uzitate cu sens contrar: Gerila era "o dihanie de om" care ingheta totul cu "buzoaiele" lui; Flamanzila era o "namila de om" si "un sac fara fund"; Setila reprezenta o "aratare de om" care avea "un grozav burduhan si un nesatios gatlej" (epitete hiperbolice); Ochila este comparat cu un ciclop privind prin "ochiul mare cat o sita" si aratand "frumusel bot chilimbot". Enumeratiile, acumularile cantitative, notarea efectelor cataclismice, pe care acestia le provoaca atat asupra naturii, cat si asupra oamenilor intregesc imaginea titanilor. Din momentul aparitiei acestor guliveri hazlii, basmul cult isi pierde accentele dramatice, inlocuindu-le cu cele comice.

Eroii carnavalesti par coborati din opera lui Rabelais, "Gargantua si Pantagruel", formand un alai plin de vivacitate si umor. Victoria lui Harap-Alb si a tovarasilor sai nu este una solitara, ci reprezita biruinta fraternitatii spirituale asupra individualismului omenesc. Basmul se incheie in maniera optimista specifica literaturii populare: Harap-Alb isi dobandeste conditia sociala initiala, se casatoreste cu fata imparatului Rosu, care a invatat sa-l pretuiasca, si devine imparat in locul batranului sau unchi. Maturizat de experientele dramatice, de intalnirea cu suferinta umana, cunoscand oamenii dincolo de aparente, si, dupa ce invinge dificultati ce pareau insurmontabile, eroul primeste investitura binemeritata de imparat. In ansamblul ei, "Povestea lui Harap-Alb" poate fi considerata un "roman de formare" (Bildungsroman), cu subiect fabulos, structurat in modalitati de exprimare realista.