Drama

Drama

Drama este cea mai raspandita specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu un continut grav, uneori cu elemente tragice, avand o varietate de aspecte: sociale, istorice, mitologice, psihologice, etc. Avand tendinta de a reflecta intreaga complexitate a vietii reale, drama este mult mai putin supusa conventiilor decat tragedia, folosind atat personajele bine individualizate, cat si pe cele tipice, un limbaj solemn ce alterneaza cu cel familiar, recurgand chiar la elemente comice. Componenta esentiala a acestei specii literare ramane conflictul, in desfasurarea caruia se contureaza personalitatea eroilor dramatici. Formele ei premergatoare au fost: drama cu satiri (ce constituia piesa reprezentata dupa o trilogie tragica in teatrul antic grecesc), al carei rol era sa-i destinda pe spectatori; drama liturgica din Evul Mediu, spectacol teatral, care, adaptand pentru scena episoade ale textelor sacre, impletea inspiratia religioasa cu verva populara, elemente comice si bufe; comedia eroica (de exmplu "Don Sanchi d'Aragon" de Corneille) si tragicomedia, din secolul al XVII-lea, specie intermediara care a disparut pe masura ce gustul clasic a impus separarea genurilor. Marii dramaturgi au nesocotit insa normele rigide ale esteticii clasice, cum este cazul lui W. Shakespeare, ale carui texte dramatice imbina perfect tragicul cu scenele comice.

Drama apere in Franta, in secolul XVIII, sub forma de drama burgheza, interesata de conflictele vietii cotidiene si avand intentii moralizatoare, la baza ei stand "comedia lacrimogena" a lui Nivelle de La Chaussee. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, tot in Franta, Sebastian Mercier creeaza drama istorica.

Drama era pe gustul romanticilor, fiindca le oferea o mai mare libertate de actiune, posibilitatea de a lua exemple, ca modele pentru eroii lor, din toate mediile sociale, permitand, totodata, amestecul de tragic si comic in reliefarea cat mai autentica a caracterului uman. Victor Hugo se inscrie printre teoreticienii de frunte ai dramei romantice, care "topeste in acelasi suflu grotescul si sublimul, teribilul si bufonul, tragedia si comedia". Tot el va inscrie, de asemenea, printre principiile teatrului romantic, interesul pentru culoarea locala si trecutul istoric, alaturi de adecvarea vorbirii personajelor dramatice la epocile pe care le evoca, printr-o rostire veridica si memorabila.

In Germania, Hegel demonstreaza - in "Principii de estetica" - faptul ca intr-o drama subiectivitatea "in loc sa actioneze cu absurditate comica, se umple de seriozitatea relatiilor meritorii si a caracterelor ferme, in timp de darzenia tragica a vointei si profunzimea conflictelor se inmladiaza si se aplaneaza in asa masura, incat se poate ajunge la o conciliere a intereselor si la unirea armonioasa a scopurilor si a indivizilor". Apta sa surprinda caracterul contradictoriu si complex al realitatii, specia ca atare a devenit forma de expresie artistica cea mai frecvent folosita in dramaturgia secolului al XX-lea. Literatura moderna demonstraza, o data in plus, interferenta genurilor prin extinderea unor modalitati dramatice in domeniul epicului: este semnificativa, in acest sens, aparitia romanului-drama (in operele lui Roger Martin du Gard ori ale lui Jean Bartoi). Teatrul epic al lui Bertolt Brecht este si el expresia interferentei dintre epic si dramatic inauntrul genului dramatic, scriitorul german reactualizand si importanta corului din creatia antica, pe care teatrul modern il abandonase.

In literatura romana, alaturi de comedie, drama ocupa locul cel mai important, clasificandu-se atat dupa tematica abordata, cat si dupa continutul de idei, sau mijloacele artistice specifice prin care este realizata: drama istorica (cea mai bine reprezentata), drama de idei, drama sociala, mitologica, parabolica si chiar cea cu un vadit caracter tragic (precum "Napasta" lui I.L. Caragiale, opera contestata in epoca, dar care infatiseaza un personaj feminin, Anca, manifestand tarie morala si o vointa iesita din comun, comparabile cu ale eroinelor din tragica literatura elina). Drama istorica este initiata, in 1867, de B.P. Hasdeu cu "Razvan si Vidra", piesa romantica in versuri (structurata in cinci canturi), urmarind ascensiunea unui erou exceptional, apasat de un dublu stigmat (etnic si social), care a reusit sa ocupe, efemer, tronul Moldovei. O alta capodopera a dramaturgiei secolului al XIX-lea este "Despot-Voda" de Vasile Alecsandri (1879), infatisand un personaj contradictoriu, sfasiat intre vointa de putere si intentia de a reforma viata politico-sociala din vremea sa. O drama ce dezvolta un dublu-conflict -istoric si religios - a publicat, in 1902, Al. Davila, si anume Vlaicu-Voda, infatisand un domn patriot si diplomat, care stie sa se opuna eficient politicii statului feudal maghiar de subordonare a independentei Tarii Romanesti. B. St. Delavrancea a creat (intre 1909-1910) trilogia Moldovei (ce cuprinde "Apus de soare", "Viforul" si "Luceafarul"), in care forta oratorica si patosul evocarii istorice ating sublimul. Prima piesa si cea mai reusita estetic il imortalizeaza pe Stefan cel Mare, a carui batranete glorioasa echivaleaza cu spectacolul unui "apus de soare"; a doua prezinta actiunea malefica a unui tiran (Stefanita-Voda) asupra poporului sau, asa cum stihiile dezlantuite, "viforoase", tulbura calmul marii; a treia piesa evoca personalitatea celui ce a restaurat prestigiul voievodal dupa modelul tatalui sau (Petru Rares), stralucind pe cerul Moldovei ca un "luceafar".

Drama de idei il are ca reprezentatn stralucit pe Camil Petrescu, cu aproape intreaga sa productie literara dramaturgica, fiind si un excelent teoretician al categoriei estetice preferate de el.

Drame de inspiratie mitologica a scris, in primul rand, Lucian Blaga ("Mesterul Manole", "Zamolxe") unde a valorificat doua mituri esentiale romanesti: cel mioritc - al mortii, si cel estetic - al jertfei creatoare, apoi Horia Lovinescu ("Moartea unui artist"), Paul Everac, Aurel Baranga au preferat dramele sociale, in timp ce Marin Sorescu s-a orientat catre parabola cu accente dramatice. Chiar in teatrul sau istoric ("Raceala", "A treia teapa"), este limpede ca istoria constituie doar un pretext de a caricaturiza un comportament magaloman si aberant - transformat intr-unul grotesc si derizoriu -, anume cel al tiranului din toate timpurile.