"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" - comentariu

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" - comentariu

Primul vers al poemului -manifest estetic- a dat si titlul acestuia, relevand dorinta autorului de a nu diminua tainele lumii printr-o descifrare rationala, ci, dimpotriva, de a le amplifica prin creatia sa. Verbul in forma negativa "nu strivesc" este folosit in sens metaforic si dezvaluie refuzul programatic al lui Blaga de a fi partas la diminuarea minunilor universului cunoscult, prin excesul de rationalism. Poetul preia asertiunea ganditorului, conform careia este negata putinta cunoasterii "paradisiace" de a atinge esentele fenomenale. Pentru criticul interbelic Pompiliu Constantinescu, substratul comun al liricii blagiene este cerebralitatea, motiv pentru care exegetii au si integrat-o in categoria poeziei conceptuale. In consecinta, insusirile ei majore sunt idealismul filosofic, valentele expresioniste, imagismul violent (al primelor volume, abandonat ulterior), panteismul asociat unui traditionalism de factura estetica, nu istorica, versificatia libera si aritmica.

Scriitorul si filosoful Lucian Blaga converg in opinia ca ratiunea umana este insuficienta si chiar capabila sa distruga misterul cunoasterii. In consecinta, poetul isi propune "sa nu ucida cu mintea" tainele pe care le-a cunoscut in existenta sa. Enumeratia metaforica "flori, ochi, buze ori morminte" este precedata de reluarea specifica a conjunctiei coordonatoare copulative "si". Repetitia conjunctionala particularizeaza fiecare termen si ii subliniaza importanta egala cu a celorlalti deja mentionati. Metaforele in lant reunesc principalele domenii ale activitatii cognitive umane: spatiul natural ("flori"), universul spiritual ("ochi"), cel al rostirii semnificative ("buze") si cea finala, a mortii ("morminte"), cu care se va confrunta candva si poetul. De remarcat este faptul ca orizontul cunoasterii constituie mereu o enigma pentru om. Blaga este si adeptul filosofiei panteiste, care postuleaza ideea ca existenta este o curgere perpetua, ca formele universului decurg unele dintr-altele, ca moartea nu este contrariul vietii, ci doar un stadiu necesar al duratei umane si al devenirii universale.

Poetul recurge la o antiteza intre experienta sa literara si de cunoastere a lumii in raport cu actul creator, asa cum l-au conceput predecesorii sau contemporanii lui. Capacitatea artistica, harul, forta inspiratoare si originalitatea poetica sunt reunite in termenul preferat de Blaga, si anume "lumina". Metafora luminii nu se refera la capacitatea omului de a intelege si de a explica fenomenalitatea inconjuratoare, ci la posibilitatea de a reflecta in constiinta sensibila aceasta realitate, de a construi mental un univers imaginar care sa-l imbogateasca pe cel deja existent. Astfel, cuvantul polisemantic are cel putin cinci acceptii majore in lirica autorului: aceea de constiinta, de creativitate, de revelare a misterelor, de comunicare a mesajelor artistice si de iubire spiritualizata. Scriitorul se delimiteaza de poetii de tip rationalist, care si-au facut din luciditate o metoda si chiar un cult. Blaga sustine ca astfel de artisti nu numai ca nu au reusit sa descifreze "nepatrunsul ascuns", dar chiar ii sugruma farmecul. In antiteza cu acestia, poetul isi propune sa depaseasca, sa transceada metoda rationala, imbogatind "corola de minuni a lumii" cu tainele propriilor sale revelatii intelectuale, realizate prin intermediul cunoasterii "luciferice". Scriitorul recurge la o comparatie ampla, menita sa explice simbolic metoda lui specifica de investigare a lumii si de intelegere a secretelor acesteia: asa cum luminozitatea difuza nu identifica obiectele aflate sub razele ei, ci le dilata contururile, alcatuindu-le forme nebanuite, tot astfel Blaga sporeste necunoscutele lumii "cu largi fiori de sfant mister". Autenticul creator nu numai ca intretine mitul deja existent, dar chiar ii amplifica dimensiunile si il potenteaza prin diversificarea aspectelor receptate: "si tot ce-i ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari".

In finalul poemului, Blaga justifica propria capacitate de a imbogati experienta privind revelarea misterelor prin faptul ca el cunoaste si "iubeste", asadar se identifica cu toate formele de manifestare a lumii vii. Chiar si experienta mortii, sugerata prin metafora "morminte", ii devine familiara si nu il inspaimanta, pentru ca moartea nu se opune vietii ci o continua in alte forme, care, laolalta, se armonizeaza in universul inepuizabil.

Versificatia blagiana nu se supune schemelor prozodice clasice. Versurile sunt voit aritmice si inegale, caracterizandu-se prin doua procedee sintactice: cel al enumeratiei conjunctionale sau adverbiale, realizate prin cuvantul "si" (cuvant folosit fie cu valoare de conjunctie, fie de adverb de mod, echivalent lexical cu termenul "chiar"), si cel al ingambamentului (enjambamentului), reprezentand continuarea unei idei poetice in doua sau mai multe versuri consecutive, fara a marca acest fapt prin vreo pauza. Versurile pot fi formate si dintr-un singur cuvant ce se incarca, prin aceasta singularizare, cu semnificatii multiple. Ingambamentul genereaza efectul stilistic de continuitate a ideilor, de miscare ondulata a frazei ample, cu pauze neasteptate, care nu tin seama de masura stricta a versurilor. Ingambamentul si enumerarea conjunctionala asigura dictiei poetice o inaltime egala in gravitate, o fluidizare a temelor si a motivelor abordate, fiind modalitati versificatoare specifice expresionismului literar, mai ales celui german.

La nivel compozitional, arta poetica blagiana, precum majoritatea poemelor autorului, este alcatuita din doua parti distincte ale unei ample comparatii: astfel, termenul concret este menit sa-l sugereze pe cel abstract, esential, dupa cum notiunea plurivalenta de "lumina" releva si incandescenta creatiei poetice.