Formarea spiritului critic maiorescian

FORMAREA SPIRITULUI CRITIC MAIORESCIAN

Tentative pre-maioresciene de enuntare a unor principii ale criticii literare.

Titu Maiorescu - fondator al criticii estetice romanesti.

Poezia romana. Cercetare critica

Asupra poeziei noastre populare

În contra directiei de astazi in cultura romana

Directia noua in poezia si proza romana

Betia de cuvinte.

Oratori, retori si limbuti

Poeti si critici

Comediile d-lui I.L. Caragiale

Eminescu si poeziile lui

Literatura romana si strainatatea

Recesiunile literare si rapoartele academice.

Adevaratul intemeietor al esteticii romanesti si primul care elaboreaza un sistem evaluativ coerent este Titu Maiorescu. El pune si bazele celei mai solide traditii in critica romaneasca - aceea a marii critici estetice, ce se va dezvolta atat de spectaculos prin continuatori ca Eugen Lovinescu, G. Calinescu, Tudor Vianu, mai apoi, Nicolae Manolescu, incat va invalida involuntar orice alt tip de demers critic. Maiorescu nu este interesat de o explicatie in profunzime a textelor, ci doar de etichetari in perimetrul restrans al unor opozitii de tipul valoare/non-valoare, opera viabila/non-viabila etc., ceea ce a atras verdictul corect pus de Gherea, conform caruia Maiorescu practica o "critica judecatoreasca". Sistemul sau estetic se contureaza prin studiile critice si de aceea ne propunem sa le inventariem pe cele mai semnificative, spre a ilustra felul in care s-a concretizat, mai cu seama prin vocea lui Maiorescu, politica de auto-legitimare a grupului junimist.

Tributar esteticii formaliste herbartiene, Maiorescu isi bazeaza intreaga arhitectura critica pe distinctia dintre forma si continut, cautand sa demonstreze sinteza lor in adevarata opera de arta. În Cercetarea critica procesul este mai evident decat oriunde. De indata ce isi ia ca punct de plecare definitia hegeliana a frumosului ca manifestare a "ideii sensibile", intaiul obiectiv al esteticianului este sa puncteze alteritatea limbajului poetic, prin opozitii de tipul: concret/abstract, individual/colectiv, personal/ impersonal, subiectiv/obiectiv etc. Aceasta cautare a identitatii discursului poetic nu face decat sa transcrie o obsesie cu radacini pasoptiste, cea a specificarii exprese a diferitelor modele discursive.

Esential pentru conturarea ideologiei junimismului este studiul În contra directiei de astazi in cultura romana (1868), in care criticul formula celebra teorie a formelor fara fond.

Directia noua in poezia si proza romana (1872) este o fireasca revenire, dupa studiul din 1867, caci situatia sistemului cultural ii pare lui Maiorescu a se fi schimbat radical. Daca refuza vehement imprumutul fara discernamant al "formelor" straine, "intelegerea ideilor ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei apusene" i se pare esentiala si cand o descopera in gandirea tanarului poet Eminescu o semnaleaza cu satisfactie. La numai cinci ani dupa Cercetarea critica, Maiorescu constata o schimbare majora a peisajului literar autohton, pe care o boteaza destul de emfatic directia noua, cu aerul ca ea este rezultatul scolii sale literare si al indrumarilor sale estetice. Dupa semnalarea Pastelurilor, "fara comparare cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane indeobste" Maiorescu isi focalizeaza demonstratia critica asupra celui de-al doilea argument in favoarea unei noi directii, tanarul debutant Mihai Eminescu: Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihail Eminescu.

În Poeti si critici (1886), Maiorescu relua demonstratia critica din punctul din care o lasase Directia noua. (dupa paisprezece ani) si tonul criticului este unul de jubilatie, caci previziunile sale se adeverisera mult peste asteptari.

Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885), e un studiu scris cu intentia de a fixa definitiv contributia autorului la dezvoltarea teatrului national, de indata dupa caderea spectaculoasa a comediei D-ale carnavalului: Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor.

Studiul Eminescu si poeziile lui (1889) spune deasemenea lucruri esentiale: Tanara generatie romana se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa incercam totodata a fixa individualitatea omului care a personificat in sine cu atata stralucire ultima faza a poeziei romane din zilele noastre.

Interesat si de receptia europeana a literaturii romane, criticul comenteaza, in studiul Literatura romana si strainatatea (1882), reactiile presei germane (in care recunoaste "o intreaga miscare de critica literara relativa la viata noastra intelectuala") la traducerile efectuate de Carmen Sylva, Mite Kremnitz si W. Kotzebue. Difuzarea exterioara i se pare extrem de importanta pentru ca scriitorii romani sa poata intra in constiinta Europei si Maiorescu inregistra "efectul produs asupra publicului strain prin literatura romana ajunsa la cunostinta lui".